Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIII-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 21,33-44
Apostolul: 1Corinteni 16,13-24

Matei 21,33-44

Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Isus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Duminica a XIII-a după Rusalii

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Este un adevăr de credinţă – întemeiat deci pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie – că omul poate cunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi atributele Sale, desăvârşirea Sa unică, chiar şi numai cu lumina naturală a minţii, prin considerarea admirabilei ordini şi finalităţi din universul mic şi din universul mare. Aceasta ne-o spune limpede Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani, unde le reproşează păgânilor vina de a nu-L cinsti pe Dumnezeu, deşi L-au cunoscut, “căci” – spune el – “ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu este arătat întru ei, pentru că le-a arătat Dumnezeu. Pentru că cele nevăzute ale Lui (adică însuşirile Lui, n. n.) de la facerea lumii s-au făcut cunoscute din făpturi şi se văd precum şi veşnica lui putere şi înţelepciune, ca ei să nu poată avea cu ce să se apere” (Romani I, 19-20). Omul poate cunoaşte, de asemenea, şi numai cu mintea, şi alte adevăruri de credinţă necesare pentru mântuire – de exemplu nemurirea sufletului şi existenţa răsplatei şi pedepsei în cealaltă viaţă. Dar el nu poate cunoaşte şi pătrunde numai cu mintea misterele, de pildă Sfânta Treime, Întruparea şi transsubstanţierea, precum şi alte adevăruri ce privesc modul cum trebuie să-L slujim pe Dumnezeu pentru a ne atinge scopul: mântuirea veşnică.

Toate acestea ni le-a descoperit Dumnezeu prin trimişii şi profeţii Săi, iar mai pe urmă prin însuşi Fiul Său întrupat care a spus despre Sine: “Cel ce Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel ce M-a trimis” (Ioan XII, 45). El ni L-a descoperit pe Tatăl şi ne-a arătat calea spre Dumnezeu şi mijloacele prin care ajungem să ne unim cu El.

Poporul ales de Dumnezeu ca să i Se descopere şi să beneficieze primul de mântuirea adusă de Fiul Său a fost poporul evreu. În sânul lui a luat trup omenesc şi de la el trebuia să treacă Evanghelia la celelalte popoare. Cum a răspuns el acestei chemări ne-o ilustrează Parabola lui Isus consemnată de Sfântul Matei în evanghelia duminicii de azi.

Stăpânul viei din parabolă este Dumnezeu. El a făcut tot ce se putea face ca via Sa, adică poporul ales, să-I aducă roadele ce I se cuveneau. Îngrăditura, teascul, turnul construit în vie, înseamnă grija şi predilecţia cu care Dumnezeu a ocrotit dintru început, de-a lungul istoriei, acest popor. L-a scos din robia egipteană, l-a condus prin deşert spre Pământul făgăduinţei, procurându-i în mod miraculos cele necesare existenţei şi scoţându-l biruitor din luptele cu neamurile păgâne. În schimbul grijii Sale părinteşti nu îi cerea decât să rămână credincios legământului încheiat cu Avraam, strămoşul lui.

Cum a răspuns acest popor la tot ce a făcut Dumnezeu pentru el, ne-o spune în continuare Evanghelia. Când a sosit vremea recoltei, Stăpânul viei Şi-a trimis slujitorii să-I aducă rod din vie. Dar lucrătorii pe unul l-au omorât, pe altul l-au bătut, iar pe celălalt l-au ucis cu pietre. Alte sluji au avut aceeaşi soartă. E vorba de trimişii din Vechiul Testament. Profetul Ilie a fost persecutat şi silit să se refugieze în pustiu din cauza regelui Ahab şi a reginei Idolatre Izabela care instaurase cultul zeilor Baal şi Astarta; profetul Ieremia a fost nevoit să ia calea exilului; profetul Isaia a fost tăiat în două cu ferăstrăul din ordinul regelui Manase; Zaharia, ultimul profet al Vechiului Testament, a fost omorât în templu. Regii au trăit toată gama dezordinii morale.

În cele din urmă, Însuşi Fiul Stăpânului divin al viei, trimis la poporul ales ca să-l mântuiască, a fost răstignit ca cel mai mare răufăcător, astfel că pe drept întreabă Dumnezeu prin Isaia profetul: “Ce aş mai fi putut face viei mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut struguri sălbatici când Eu mă aşteptam să facă struguri buni?” (Isaia V, 4).

Soarta ce îi va fi rezervată acestui popor după atâta infidelitate, nerecunoştinţă şi împietrire faţă de bunătatea şi îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, o prevesteşte cu amărăciune Mântuitorul cu prilejul intrării triumfale în Ierusalim în Duminica Floriilor, când, privind oraşul, “a plâns pentru el, zicând: «De ai fi priceput şi tu în această zi a ta cele ce sunt pentru pacea ta! Iar acum s-au ascuns de la ochii tăi. Pentru că vor veni zile asupra ta şi vor pune vrăjmaşii tăi scut împrejurul tău şi te vor înconjura şi îmbulzi din toate părţile şi te vor face asemenea cu pământul şi nu vor lăsa în tine nici piatră pe piatră pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale»” (Luca XIX, 41-49). Aceeaşi soartă dramatică i-o prevesteşte Isus şi în Evanghelia după Matei: “Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi precum îşi adună găina puii sub aripi, şi nu ai vrut. Iată vi se va lăsa casa pustie” (Matei XXIII, 27-28). Da, pustie, şi nu a rămas piatră pe piatră când oraşul a fost asediat şi templul distrus de generalul Titus, fiul Împăratului roman Vespasian, în anul 70 după Cristos.

Dumnezeu este primul care iubeşte şi ultimul care îşi îndreaptă iubirea în altă parte, atunci când chemările, îndemnurile harurilor Sale sunt respinse cu îndărătnicie de către păcătos. Dar nici atunci nu-l părăseşte, ci aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea păcătosului. El îşi va încredinţa via altor lucrători, care îşi vor aduce roadele aşteptate. Îşi va forma un nou popor ales din toate neamurile pământului. Acest popor este Biserica Sa, făgăduită lui Avraam, întemeiată pe Petru şi propovăduită de cei doisprezece galileeni şi de urmaşii lor, Trupul Tainic al lui Cristos, Împărăţia spirituală ce începe aici şi se desăvârşeşte în Cer, şi în care, în cele din urmă, vor intra şi cei care au încetat de a fi poporul ales.

Iubiţi credincioşi, acum, aşadar, din mila lui Dumnezeu, noi suntem poporul ales; fiecare din noi am devenit o viţă din via Lui, pe care suntem chemaţi s-o cultivăm şi să-I aducem roadele aşteptate de El. Prin Sfântul Botez, în fiinţa noastră s-a vărsat viaţa divină a lui Cristos, harul sfinţitor; pentru sporirea şi rodirea acestei vieţi divine ni se pun la dispoziţie Sfintele Taine, mai ales Sfânta Pocăinţă şi Sfânta Euharistie care ne asigură harurile necesare pentru o viaţă curată şi suportarea crucii de fiecare zi. Din partea lui Dumnezeu nu mi-a lipsit nici o lumină, nici un har pentru a putea înainta în virtute, în unirea cu El. Sfântul Ioan Evanghelistul în prologul Evangheliei Sale ne spune despre Isus: “Şi Cuvântul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi şi am văzut mărirea Lui, mărire ca a unuia născut din Tatăl, plin de dar şi de adevăr (…). Că din plinătatea Lui noi toţi am luat şi dar peste dar” (Ioan I, 14, 16). Am primit deci prisos de haruri.

Cum am răspuns acestei iubiri infinite? Ce am făcut cu darurile oferite cu atâta generozitate? Cum am primit cuvântul Evangheliei Sale? Ce roade am adus până acum şi ce trebuie să fac, începând chiar de azi, pentru ca viţa care sunt eu să-I aducă Stăpânului meu ceresc struguri în loc de aguridă?

Înainte de a răspunde, trebuie să facem câteva precizări. În primul rând, să nu pierd din vedere nici o clipă că principiul din care izvorăşte viaţa mea de creştin este harul sfinţitor care îmi transmite viaţa divină, viaţa Sfintei Treimi. Fără acest har sufletul este mort pentru Cer, precum trupul este mort fără suflet, astfel că orice gând bun, orice dorinţă, orice faptă, oricât de bună ar fi ea din punct de vedere natural, omenesc, nu are nici o valoare, nici un merit înaintea lui Dumnezeu dacă nu izvorăşte din harul sfinţitor. “Fără harul lui Dumnezeu nu sunt nimic”, spune Sfântul Pavel. Urmează, de aci, că trebuie să depun toată strădania ca să-mi păstrez cu orice preţ acest har şi să-l sporesc prin conlucrarea cu harurile ajutătoare, îndeplinindu-mi îndatoririle impuse de iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de mine însumi. În toate să am intenţia curată, căutând în toate împrejurările voinţa lui Dumnezeu, în comportarea în familie, pe stradă, la şcoală, la birou, în întreprindere. Astfel vom deveni viţă roditoare, realizând îndemnul Sfântului Pavel: “Ori de mâncaţi, ori de beţi, orice altceva faceţi, toate spre mai mare mărirea lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni X, 31 ). Amin.

 

* * *

 

Despre preoţie şi pastoraţie

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Era un om oarecare, stăpîn al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor… (Matei 21, 33)

Iubiţi credincioşi,

În mai multe locuri din Sfînta Scriptură, lumea pe care a zidit-o Dumnezeu este asemănată cu via. Cel mai clar spune însăşi Evanghelia de astăzi: “Era un om oarecare, stăpîn al casei sale, care a sădit vie”. Acesta este Însuşi Dumnezeu, Stăpînul cerului şi al pămîntului, Care a creat toate cele văzute şi nevăzute şi a zidit lumea ca pe o vie a casei Sale! În alt loc spune Mîntuitorul: Eu sînt viţa cea adevărată şi Tatăl Meu este lucrătorul… Eu sînt viţa, voi mlădiţele (Ioan 15, 1-5). Proorocul David aseamănă şi el lumea cu via şi se roagă pentru desăvîrşirea ei, zicînd: Doamne, Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvîrşeşte pe ea (Psalm 79, 15-16).

Oare de ce aseamănă Dumnezeu lumea cu via sau cu grîul gata de seceriş şi nu cu altceva? Pentru că atît via cît şi grîul sînt cele două roade de frunte ale pămîntului care ţin viaţa trupească a oamenilor. Apoi, pentru că pîinea şi vinul, prin Sfînta Liturghie, se prefac în Trupul şi Sîngele lui Hristos care menţin viaţa duhovnicească a sufletelor noastre. Că precum pîinea şi vinul “întăresc inima omului” aşa Sfînta Împărtăşanie întăreşte credinţa, iartă păcatele şi mîntuieşte sufletul omului credincios. Pîinea şi vinul, la care adesea este pomenit şi untdelemnul, sînt alimente de bază ale omenirii care au un dublu caracter sacru, căci hrănesc atît trupul cît şi sufletul prin jertfa liturgică.

Dar via, adică lumea sădită de Dumnezeu, nu a fost lăsată la întîmplare, nu a fost părăsită de El. Dimpotrivă, de la început lumea a fost ţinută sub pronia divină; căci după ce a sădit-o Dumnezeu, a împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn de pază şi a dat-o lucrătorilor iar el s-a dus departe (Matei 21, 33). Vedeţi grija lui Dumnezeu pentru lume? A sădit-o cu propriile Sale mîini, făcînd pe om după chipul şi asemănarea Sa; a îngrădit-o cu gard împotriva hoţilor, adică a îngrădit lumea cu poruncile şi învăţăturile celor două Legi a Vechiului şi a Noului Testament, cu canoane şi Sinoade ecumenice care apară unitatea şi adevărul dreptei credinţe. Apoi, în mijlocul viei, Domnul “a săpat teasc”, adică a făcut altarul de jertfă, pe care se aduce, prin Hristos, jertfa liturghică pentru mîntuirea întregii lumi. Ba, mai mult, Dumnezeu “a clădit un turn de pază şi a dat via lucrătorilor, iar El S-a dus departe”. Turnul de pază este Biserica întemeiată de Iisus Hristos ca un turn de veghe şi apărare împotriva diavolilor, a sectelor şi a tuturor smintelilor şi păcatelor care ucid sufletele noastre.

Deci, cînd toate acestea au fost săvîrşite, adică lumea a fost răscumpărată şi Biserica întemeiată, Domnul nostru Iisus Hristos a încredinţat via Sa, adică lumea, Bisericii şi Evanghelia “lucrătorilor”, adică Apostolilor, episcopilor şi preoţilor. Ei sînt lucrătorii viei lui Hristos. Lor li s-a încredinţat întreaga operă de propovăduire a Evangheliei, de slujire a Bisericii, săvîrşirea Sfintei Liturghii, învăţătura şi apărarea credinţei ortodoxe, sfinţirea oamenilor prin harul Duhului Sfînt, revărsat prin lucrarea celor şapte Sfinte Taine, paza viei prin împlinirea poruncilor evanghelice şi aducerea roadelor la vreme. Iar roadele viei sînt sufletele mîntuite prin lucrarea faptelor bune. Slujitorii Bisericii sînt lucrătorii Evangheliei, adică împreună lucrători cu Hristos, cu îngerii, cu Apostolii şi cu toţi sfinţii la mîntuirea şi înnoirea lumii.

Vedeţi ce mare este misiunea apostolică şi harul preoţiei? Slujitorii Bisericii conlucrează cu Însuşi Dumnezeu, cu cele trei persoane ale Preasfintei Treimi şi cu toate puterile cereşti. Prin jertfa liturgică ei unesc cerul cu pămîntul, coboară pe Hristos pe sfintele altare şi în inimile oamenilor. Prin cuvintele lor leagă şi dezleagă păcatele lumii, scot sufletele din iad şi demonii din oameni. Prin harul dumnezeiesc pe care îl au de la Hristos, împart Duhul Sfînt credincioşilor prin cele şapte Sfinte Taine, sfinţesc, dezleagă, binecuvîntează, călăuzesc pe calea mîntuirii, învaţă, mîngîie sufletele iubitoare de Dumnezeu. Ce cinste mai de preţ căutăm? Sau ce har dat oamenilor este mai mare ca acela al preoţiei? Episcopii şi preoţii sînt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli. Ei sînt datori să lucreze cu timp şi fără timp via lumii creştine şi să adune cît mai multe roade, adică fapte bune şi suflete curate, vrednice de Împărăţia lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Prima datorie a preotului în parohie este să săvîrşească sfintele slujbe cu toată evlavia, începînd cu Sfînta Liturghie. Altarul bisericii din fiecare sat este simbolizat de “teascul” pe care l-a săpat Dumnezeu în via Sa, cum ne spune Sfînta Evanghelie de astăzi. Că precum în teasc se prefac strugurii în vin, aşa pe Sfînta Masă din altar pîinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sîngele lui Hristos în timpul Sfintei Liturghii. Cu cît va sluji cu mai multă evlavie şi vrednicie sufletească, cu atît va dobîndi mai mult dar de la Dumnezeu, va umple biserica de credincioşi şi va aduce mai multe suflete pe calea mîntuirii.

A doua datorie a preotului este să înveţe pe credincioşi dreapta credinţă, adică să-i catehizeze cu timp, şi fără timp, prin predici bune, practice, izvorîte din inimă; prin explicarea Sfintei Scripturi în duh ortodox, prin citirea în biserică şi acasă de texte patristice, cărţi de călăuză duhovnicească, învăţături morale necesare tuturor şi mai ales copiilor şi tinerilor. Aceste învăţături formează “gardul” Bisericii, cu care a îngrădit Dumnezeu via Sa. Precum orice vie fără gard este furată şi stricată de străini, de vierul cel sălbatic, adică de diavolul, cum spune psalmistul, tot aşa şi credincioşii din parohie, dacă nu sînt educaţi religios şi deprinşi cu iertarea, cu rugăciuni, cu postul şi cu citirea cărţilor sfinte, se răcesc în credinţă, sînt indiferenţi faţă de Biserică, devin îndoielnici, necredincioşi, beţivi, imorali şi unii sînt amăgiţi şi atraşi de secte.

A treia datorie de mare răspundere a preotului în parohie este să păzească via lui Hristos. Turnul de pază zidit de Dumnezeu “în via Sa” simbolizează Biserica, această corabie a mîntuirii lumii, care ne duce spre cele veşnice, ne scapă de duhurile rele cu care ne luptăm pînă la moarte, ne izbăveşte de înecare în marea vieţii şi ne sfinţeşte prin cele şapte Sfinte Taine, mai ales prin Botez, Mirungere, Spovedanie şi Sfînta Împărtăşanie. Biserica, prin preoţi, apără dreapta credinţă şi ajută la ridicarea sufletelor din iad şi a celor căzute în robia patimilor şi a păcatelor, înălţîndu-le spre Hristos şi Împărăţia Cerurilor.

Iată, pe scurt, marea datorie evanghelică a preoţilor şi păstorilor (episcopilor) Bisericii lui Hristos. Ei sînt grădinarii creştinilor. De felul cum îşi împlinesc ei misiunea depinde realizarea roadelor cerute, adică mîntuirea lor şi a sufletelor încredinţate lor de Mîntuitorul Hristos. Pentru aceasta însă preoţii şi păstorii trebuie să fie de mici chemaţi şi aleşi de Hristos la slujirea Evangheliei Sale. Cei nechemaţi şi nesfinţiţi prin hirotonie, adică prin punerea mîinilor episcopilor, nu au ce căuta în cler, căci preoţia este slujire şi har, iar nu funcţie cu scop de “cîştig urît” şi mîndrie. Apoi slujitorii trebuie să provină din familii sănătoase, ortodoxe, devotate Bisericii. La seminarii este bine să se aleagă tineri din familii model în toate, cu atestarea scrisă a duhovnicului respectiv. La studii, viitorii candidaţi la preoţie să iubească mai mult ca orice rugăciunea, biserica, slujbele, studiul, viaţa morală, practica liturgică, spovedania deasă la două-trei săptămîni şi practica duhovnicească în vacanţe pe la mînăstiri. Pentru căsnicie li se cere să caute soţii bune, evlavioase, milostive, mame model în toate. Familia preotului trebuie să fie un exemplu viu pentru enoriaşi, adică să fie o casă cu mulţi copii, modestă, binecuvîntată, legată permanent de Hristos, de enoriaşi şi de biserică.

Evlavia, moralitatea, rugăciunea, cultura teologică, slujbele regulate la biserică, milostenia şi rîvna pentru Hristos sînt virtuţi de bază ale preoţilor, fără de care nu se pot mîntui nici slujitorii, nici credincioşii. “Preotul, spune Sfîntul Ioan Gură de Aur, trebuie să se jertfească, nu numai să jertfească”, adică să se ostenească a spovedi pe toţi enoriaşii regulat în cele patru sfinte posturi, să se jertfească ziua şi noaptea a menţine sfintele slujbe după rînduială, a cerceta pe toţi în casele lor, a împăca pe toţi cei certaţi, a mîngîia pe cei întristaţi, a ajuta pe cei săraci şi bolnavi, a hrăni pe toţi fiii săi sufleteşti cu predici bune, pline de căldură părintească şi cu cărţi sfinte de rugăciune şi învăţătură.

Spune Mîntuitorul nostru Iisus Hristos în Sfînta Evanghelie: Eu sînt viţa, voi sînteţi mlădiţele. Cel ce rămîne în Mine şi Eu în el, acesta aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic (Ioan 15, 5). Hristos este viţa, “tulpina viei”, iar mlădiţele care ies din tulpină sînt Apostolii, episcopii şi preoţii. Acei aşa-zişi păstori de suflete, care au rupt legătura cu Biserica lui Hristos, nu mai au harul mîntuirii, căci s-au rupt de trupul Bisericii ca şi mlădiţele de viţă şi se usucă spre veşnica lor osîndă, că nu mai au legătură cu Hristos, cu Harul Duhului Sfînt, cu Tainele Bisericii, cu Sfînta Liturghie, cu Crucea, cu sfinţii din cer şi cu toţi drepţii. Iar păstorii adevăraţi sînt preoţii care sfinţesc slujba în sfintele biserici, care au grijă de turma încredinţată lor de Hristos, care se roagă cu credinţă şi trăiesc în bucuria Duhului Sfînt, care se luptă pentru Evanghelie, pentru credinţă, pentru mîntuirea credincioşilor lor. Fericiţi sînt slujitorii pe care îi va afla Hristos făcînd aşa şi vai celor ce-i va afla dormind sau lenevindu-se!

Dar care sînt roadele pe care le cere Hristos de la slujitorii Bisericii? Precum roadele mlădiţelor de vie sînt strugurii, tot aşa roadele mlădiţelor lui Hristos, adică ale păstorilor sînt sufletele mîntuite. Acestea sînt creştinii pe care preoţii îi cîştigă prin pocăinţă şi îi aduc la Hristos din cîrciumi, de la judecăţi, de la desfrîu, de la secte, din robia păcatelor şi a morţii. Creştinii care ascultă de păstori, de Hristos ascultă, că zice Domnul: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 19, 16). Dacă preotul slujeşte cu evlavie, învaţă pe toţi, se roagă şi face tot ce poate, dar credincioşii nu-l urmează, el va lua plata lucrătorului credincios, iar ei, neascultătorii, vor lua osîndă. Aceştia sînt ca via neroditoare, ca frunzele viei lovite de brumă care cad şi se aruncă în foc.

Vai de credincioşii care nu merg la biserică din lenevire sau necredinţă! Vai de cei ce se rup de trupul Bisericii lui Hristos şi cad în secte, că sectele nu duc la mîntuire, fiind rupte de viţa vieţii care este Hristos! Vai şi de păstorii care nu se ostenesc să aducă roade la vreme din via încredinţată lor! Adică smintesc turma, pierd sufletele şi lasă să intre lupii în piei de oaie, adică sectanţii în parohiile lor. Căci va veni Hristos, stăpînul viei, şi pe cei răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor (Matei 21, 40-41).

Iubiţi credincioşi,

Vedeţi ce mare este răspunderea preoţilor pentru sufletele voastre? Vedeţi cît trebuie să se jertfească ei pentru mîntuirea credincioşilor? Mulţi însă îi judecă şi îi osîndesc, uitînd că şi ei sînt oameni, că au familie şi trebuie să se îngrijească atît de enoriaşi şi de casa lui Dumnezeu, cît şi de casele lor. Să ştiţi că preoţii ar putea fi mult mai devotaţi, mai buni, dacă ar fi alături de ei toţi credincioşii satelor şi oraşelor noastre. Căci dacă preoţii văd bisericile pline de credincioşi, mai ales în sărbători, credinţa lor sporeşte, harul lucrează mai mult prin ei, predicile lor devin mai vii şi pătrund în inima fiecăruia.

Iar cînd preoţii văd mai mulţi săteni la cîrciumi, la tîrguri şi judecăţi, decît la biserică în timpul Sfintei Liturghii din Duminici şi sărbători, ei se întristează şi slăbesc duhovniceşte. Credem că preoţii buni se datorează şi credincioşilor buni, rîvnitori pentru Hristos; iar cei mai puţini buni se datorează şi enoriaşilor slabi în credinţă şi indiferenţi de mîntuirea lor. Dar fiecare va fi judecat după faptele sale de Dumnezeu, ştiutorul inimilor noastre.

De aceea, fraţii mei, vă îndemn să iubiţi pe Dumnezeu şi Biserica Lui. Iubiţi pe păstorii Bisericii, ascultaţi de ei şi vă rugaţi pentru ei, ca nişte fii sufleteşti, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca cei ce vor da seamă (Evrei 13, 17). Vă mai îndemn să nu lipsiţi în sărbători de la biserică, şi să ascultaţi cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfînta Liturghie. Hristos este de faţă în Sfîntul Altar şi noi să lipsim? Maica Domnului cu toţi îngerii şi sfinţii sînt în biserică şi slăvesc pe Dumnezeu împreună cu preotul şi noi ne ducem atunci la plăceri şi la beţii? Nu uitaţi să pomeniţi pe preoţi la rugăciunile voastre, din dragoste şi din datorie, că sînt sfinţiţi de Hristos şi poartă în ei Harul Duhului Sfînt.

Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul şi Mîntuitorul sufletelor noastre, să rînduiască păstori şi preoţi cît mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne dea mai multă credinţă şi fapte bune spre dobîndirea cereştilor bunătăţi. Amin.

 

* * *

 

Lucrătorii din vie

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor”, le-a spus Cristos discipolilor Săi. Dacă vă amintiţi, duminica trecută aceste cuvinte au apărut la sfârşitul lecturii evanghelice. Un tânăr s-a apropiat de Cristos şi a întrebat: Ce să fac ca să am viaţa veşnică? Atunci Domnul i-a răspuns: Păzeşte poruncile. Şi când tânărul i-a spus că a făcut deja acest lucru, Domnul, văzând inima lui, a spus: Renunţă la tot ceea ce ai. Dar tânărul era bogat, şi pentru el bogăţiile lui erau puterea care îi dădea statutul în societate, aşa că şi-a plecat capul şi s-a îndepărtat. Atunci Cristos le-a spus discipolilor Săi: “Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor” (Matei 19,16-23).

Cum aşa? De ce? Dacă luăm lectura evanghelică de astăzi, vedem de ce. Parabola de astăzi ne spune că Domnul a plantat o vie şi i-a trimis pe lucrătorii lui să lucreze în această vie (Matei 21,33-42). Şi le-a dat tot ceea ce aveau nevoie pentru vieţile lor. Dar lucrătorilor le-a plăcut atât de mult să trăiască şi să muncească în această vie încât au început să simtă că locul le aparţine. Tot mai mult au început să considere ca fiind a lor toată prosperitatea pe care puteau să o obţină din strugurii care creşteau din belşug în via care nu le aparţinea; şi treptat au început să îl uite pe stăpânul viei. Domnul le-a dat tot ceea ce era necesar pentru traiul lor, pentru viaţa lor, dar ei au început să considere că toate acestea li se cuvin de drept. Ei înţelegeau altfel lucrurile: au avut posibilitatea de a folosi via şi toată frumuseţea acestor bunuri pământeşti pe care Dumnezeu le-a dat omului. Acest lucru i-a captivat atât de mult încât au uitat complet, sau mai bine spus nu s-au gândit deloc la faptul că toate acestea erau temporare; şi că anii vor trece, şi va veni ora în care vor trebui să plece; şi totul din vie va rămâne aici, dar ei vor pleca. Vedeţi, li s-a cerut ceva diferit: în timp ce cultivau via, ar fi trebuit să cultive şi ceea ce i s-a dat omului.

Şi ce i s-a dat de fapt omului? O fiinţă umană are un trup căruia îi trebuie mâncare, băutură, mişcare, odihnă – lucrurile pe care le numim viaţa trupului. Dar omul are şi un spirit care năzuieşte întotdeauna spre ideal. Şi indiferent cât de bună ar fi viaţa noastră pământească, într-o inimă umană se va agita întotdeauna ceea ce nu poate fi satisfăcut de lucrurile care ne înconjoară. Şi va apărea tristeţea, şi conştiinţa ne va spune că nu am făcut ceea ce trebuie, deoarece imaginea lui Dumnezeu este în fiecare fiinţă umană, în spiritul său; şi spiritul are de asemenea nevoie de viaţă.

Din punct de vedere trupesc, lucrătorii din vie erau în regulă, dar ei au distorsionat viaţa spirituală şi au trăit-o după trup. Şi astfel conştiinţa a fost suprimată. Ea exista, dar era acoperită. Şi astfel se dovedeşte ceea ce s-a spus despre tânărul bogat: este greu pentru cineva care îşi pune încrederea în bogăţii să intre în Împărăţia Cerurilor. Ochii sunt închişi, conştiinţa este întunecată. În exterior, el pare a fi într-o stare bună, dar în lăuntrul său conştiinţa îl chinuie neîncetat. Nici o speranţă, nici o mângâiere. Şi astfel fiinţa umană încearcă totul. Îşi spune: voi merge într-o staţiune, voi călători, îmi voi asigura tot confortul. Îmi voi aranja viaţa de familie, voi avea copii. Mă voi distra. Dar aici, în cel mai bun caz, va veni bătrâneţea; în cel mai rău caz însă – boala. Când vin aceste zile critice, nimic nu poate aduce liniştea. Indiferent cât de multă frumuseţe pământească sau cât de multe bunuri pământeşti avem – conştiinţa ne va chinui. Acest lucru îl exprimă parabola de astăzi. Lucrătorii l-au ucis chiar pe moştenitor pentru ca să nu renunţe la bucuriile viei. Dar tot au fost alungaţi din vie. Cum? Aceasta este ceea ce numim suferinţa conştiinţei, pe care nimic nu o poate potoli. Suferinţă – suferinţă fără cale de ieşire.

Aşadar Evanghelia de astăzi completează într-un fel Evanghelia de săptămâna trecută şi ne spune: Fraţilor, aveţi grijă ca acest lucru să nu se întâmple cu voi, ca frumuseţea pământească în care trăim să nu se schimbe în această vie din parabolă! Pentru ce avem nevoie de această vie, de aceste vile, automobile, dacă inima noastră este sfâşiată? Să începem să trăim în conformitate cu Fericirile, şi atunci inima noastră se va umple de pace, de iubire, de adierea paradisului. Şi cu această plinătate a inimii, vom intra în viaţa veşnică. Dar dacă nu ne înţelegem pe noi înşine, vom fi asemenea evreilor. Evreii l-au aşteptat pe Mesia care, potrivit înţelegerii Talmudului, trebuia să fie conducătorul lumii şi să îi supună pe toţi evreilor. Şi au aşteptat un astfel de Mesia. Şi când a apărut Cristos – care avea toate puterile: a liniştit marea, a săturat cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, şi a vindecat boli – în înţelegerea lor, a acelor vremuri, ar fi fost imposibil să găsească un comandant mai bun pentru armata evreiască. Nu ar mai fi fost nevoie de provizii de hrană, de prim ajutor sau de spitale. Cristos putea să le facă pe toate. Şi au aşteptat… să vadă ce se va întâmpla mai departe.

Cristos s-a urcat pe un munte şi pentru prima oară a început să vorbească în public: Fericiţi cei săraci cu spiritul, fericiţi cei ce plâng, fericiţi cei blânzi, cei prigoniţi (Matei 5,3-11). Evreii au aşteptat putere; dar Cristos a vorbit despre sărăcie, blândeţe, suferinţe. Cu siguranţă, evreii s-au întors împotriva Lui. Cristos vorbea despre ceva diferit de ceea ce aşteptau ei – nu despre stăpânire. Dacă cineva ar merge pe urmele Lui? Ce s-ar întâmpla? Erau derutaţi. S-ar întâmpla exact lucru de care avem nevoie: ar fi pace în inimi, cu care este uşor să treci prin această viaţă şi să nu te temi să intri în viaţa veşnică.

 

* * *

 

Pilda viei

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

În această pericopă a ucigaşilor moştenitorului viei, ne sunt prezentate trei aspecte importante:

1. Grija lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales – Israel.

2. Nerecunoştinţa poporului israelit faţă de Dumnezeu.

3. Pedeapsa lui Dumnezeu faţă de această nerecunoştinţă.

Un om bogat, gospodar, a plantat o vie, a făcut tot ceea ce a fost nevoie, ca să o ferească de cei care o ameninţau cu distrugerea şi pentru ca la timpul ei să ofere fructe bune. «Via Domnului Savaot este casa lui Israel», citim în cartea Profetului Isaia (5, 7). Cu 18 secole înainte de venirea Mântuitorului, Dumnezeu l-a ales pe patriarhul Avraam şi neamul său, ca ei să servească planului Său de răscumpărare a omenirii de păcatul strămoşesc şi pentru ca din neam în neam, să transmită mesajul venirii lui Isus Hristos pe pământ, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii. «Voi umbla printre voi şi voi fi Dumnezeul vostru, iar voi poporul Meu» (Leviticul 26, 12).

«Eu Te-am plantat, ca pe o viţă de soi, ca pe cea mai curată sămânţă», spune Domnul prin Profetul Ieremia (2, 21). «O Dumnezeul puterilor… Tu ai mutat via din Egipt», spune psalmistul, (80, 8). În templul Ierusalimului lângă intrarea în Sfânta Sfintelor era desenat un ciorchine mare având struguri de aur – simbolul lui Israel.

Dumnezeu s-a îngrijit de poporul Său, l-a eliberat miraculos din sclavia Egiptului, i-a oferit Zece Porunci pe Muntele Sinai, a făcut pentru el numeroase minuni şi a trimis profeţi, care permanent au amintit poporului că trebuie să-L servească cu fidelitate pe Dumnezeu.

Viticultorul întotdeauna se îngrijeşte de viţa de vie, în special de coroana ei, pentru a o păzi din calea dăunătorilor şi a răufăcătorilor. Dumnezeu l-a înzestrat pe poporul israelit cu o Lege, pentru ca poporul evreu să nu imite popoarele păgâne.

Stăpânul viticultor a construit un foişor, în care paznicii petrec priveghind via. Un astfel de foişor a fost pentru poporul israelit Templul din Ierusalim, în care preoţii ofereau lui Dumnezeu sacrificii şi implorau binecuvântarea cerească pentru popor. Bunul şi îndurătorul Dumnezeu a binecuvântat cu iubire poporul israelit. Prin urmare, poporul ales era dator să servească cu fidelitate lui Dumnezeu, dar istoria lui Israel ne arată că s-a opus voinţei Lui.

La timpul recoltei stăpânul viei şi-a trimis servitorii, pentru a-i aduce partea care i se cuvine din vie, dar lucrătorii i-au prins pe servitori, pe unul l-au bătut, iar pe ceilalţi i-au omorât. În cele din urmă stăpânul viei îl trimite pe fiul său iubit, spunând: «Se vor ruşina de fiul meu» (Matei 21, 37). Dar lucrătorii l-au prins şi l-au omorât.

Acesta este chipul istoriei poporului israelit. Dumnezeu şi-a trimis pe servitorii Lui – profeţii ¬-, care în numele Domnului au adus “roade” demne de adevăr şi fidelitate faţă de El, dar israeliţii nu i-au ascultat pe trimişii lui Dumnezeu. Pe profetul Ilie l-au alungat, pe Isaia l-au omorât, pe Ieremia l-au tăiat, pe Ezechil l-au omorât, pe Zaharia l-au omorât la altar, la fel şi pe alţi profeţi i-au omorât. Cu durere în suflet Mântuitorul a spus: «Ierusalime, Ierusalime, care omori pe profeţi şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am vrut să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit» (Matei 23,37).

Atunci când a venit pe pământ promisul şi mult aşteptatul Mesia – Hristos, conducătorii poporului s-au lepădat de El. Au condamnat inocenţa Sa la moarte şi L-au dat lui Pilat ca să-L răstignească.

Înainte cu opt sute de ani profetul Isaia descria nerecunoştinţa poporului israelit, spunând: «Vreau să cânt pentru prietenul meu cântecul lui de iubire pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coastă mănoasă. El a săpat-o, a curăţit-o de pietre şi a plantat-o cu viţă de bun soi. Ridicat-a în mijlocul ei un turn, săpat-a şi un teasc. Şi avea speranţă, că va face struguri, dar ea a făcut aguridă. Şi acum voi locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea! Ce se putea face pentru via mea şi nu am făcut eu? Pentru ce atunci când am sperat, să-mi rodească struguri mi-a rodit aguridă?» (Isaia 5, 1-4).

Nerecunoştinţa amară a poporului israelit, a atras asupra lui pedeapsa. «Acum vă voi face să ştiţi cum mă voi purta cu via Mea: strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi ea va fi călcată în picioare. Şi o voi pustii!» (Isaia 5, 5-6). Iar Hristos: «De aceea vă spun, că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va oferi neamului, care va da roadele ei.» (Matei 21, 43). Această pedeapsă a venit în anul 70 d.H., când legiunile romane au înconjurat zidurile Ierusalimului la Sărbătoarea Paştilor, când în oraş se aflau în jur de un milion şapte sute de evrei. Asediul a durat patru luni. În oraş era foamete şi mulţi au pierit. Numai lângă una dintre porţile cetăţii au fost aruncate de către locuitori o sută şaisprezece mii de cadavre, iar peste zidurile cetăţii au fost aruncate peste cinci sute de mii de trupuri neînsufleţite. Pe aceia care au încercat să se furişeze afară din oraş i-au răstignit pe cruce, astfel că în fiecare zi erau răstigniţi în jur de două sute de evrei.

După patru luni legiunile romane au cucerit oraşul. Conducătorul Tit a spus cu mirare: “Numai Dumnezeu i-a smuls pe evrei din interiorul acestor ziduri, căci mâinile omului, nu puteau fi în stare de aşa ceva“. Romanii au ruinat oraşul au aprins templul şi au arat cu plugurile pământul. Nouăzeci şi şapte de mii de tineri au fost duşi în Roma, iar sute de mii au fost trimişi în sclavie la săpăturile care se desfăşurau în regiunile Egiptului. Poporul ales a încetat de a mai fi poporul ales, iar toate popoarele păgâne, care au primit credinţa în Isus Hristos, au devenit moştenitoare ale mântuirii.

În timpul domniei Împăratului Adrian (în anul 135 d.H) israelienii s-au revoltat din nou împotriva Romei. Romanii au înăbuşit repede această revoltă şi sub pedeapsa morţii au interzis evreilor să mai viziteze Ierusalimul. Numai o singură dată pe an, în data căderii Ierusalimului, israelienii aveau dreptul să-l viziteze pentru a plânge la ruinele Templului, dar şi pentru aceasta trebuiau să plătească o sumă mare de bani. Sfântul Ieronim scrie despre aceasta: «Pentru bani au cumpărat aprobarea de a putea plânge la ruinele oraşului lor de secole, acolo, unde în trecut pentru bani, au cumpărat Sângele lui Hristos»

Acest eveniment ne priveşte pe fiecare din noi. Noi, creştinii, suntem aleşi şi chemaţi de către Dumnezeu. Este un dar de la Domnul nostru şi un privilegiu ceresc, că noi avem credinţa şi aparţinem Bisericii lui Hristos. Noi suntem copiii lui Dumnezeu, suntem fraţii şi surorile Domnului nostru Isus Hristos. Avem rugăciuni, Sfânta Liturghie, Sfintele Sacramente, avem Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea suntem datori să ne folosim de aceste daruri ale lui Dumnezeu. Căci Isus spune: «Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, iar cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere» (Luca 12, 48). Vocea conştiinţei, condusă de Spiritul Sfânt, ne îndeamnă să fim creştini fermi, practicanţi, să trăim în pace şi în iubire cu semenii noştri, ca să devenim «lumină pentru lume» (Matei 5, 14).

Reflexie spirituală

“Dumnezeu este departe? Nu. O astfel de impresie nu este decât incapacitatea noastră de a sesiza prezenţa Sa pătrunzând toate lucrurile. Dumnezeu este acolo, tandru. El este aproape. El îţi atinge dulce inima cu iubirea Sa. El îţi spune: Nu te teme. El este aici, păstrat, putem zice, în adâncul sinelui nostru, care este un moment din viaţa pe care o avem, cu suavitatea discretă a iubirii Sale fără nume, chiar dacă noi nu Îi ieşim în întâmpinare. El este aici, asemenea luminii limpezi care luminează peste tot: nu se vede chipul său, dar este acela care, cu preţul propriului chip, Se dăruieşte tuturor lucrurilor. Te crezi singur? Nu, iată că o voce îţi spune: “Lasă-te în braţele acestui aproape Total, nu vei cădea în gol. Lasă-ţi amarul, vei găsi ceea ce cauţi.” (Karl Rahner)

 

* * *

 

Trădarea omului “reparată” de fidelitatea Domnului

Autor: pr. Mihai Tegzeş

Via şi simbolul ei

În această pericopă – care doreşte să ne atenţioneze cu privire la refuzarea darului mântuirii lui Dumnezeu, de către om – Isus se foloseşte de imaginea “viei” pentru a sublinia, mai presus de toate, iubirea imensă a lui Dumnezeu faţă de poporul Său.

Cuvântul “vie” îl găsim de 91 de ori în VT. Via este simbolul fertilităţii, al stabilităţii, al binecuvântării pe care Domnul o revarsă peste poporul Său, dar de cele mai multe ori, via este simbolul poporului ales şi iubit de Dumnezeu: Israel, lucru evident dacă privim la iubirea cu care Domnul a “îngrădit” această vie, poporul Său.

Isus se foloseşte de imaginea viei şi explică sensul său definitiv, la lumina misterului morţii şi Învierii Sale. Parabola relatează apogeul opoziţiei dintre iubirea lui Dumnezeu şi instinctul criminal al omului. Aceasta este drama istoriei, dar şi misterul mântuirii, căci Domnul nu se predă, ci mântuieşte omul din moarte, prin Învierea Sa. Această povestire este redactată de Marcu şi de Luca, iar în Ioan 15, 1-5, Isus însuşi o explică în chip profund.

Fiind o alegorie, elementele ei se referă la istoria concretă a poporului ales, iar sensul ei este transparent: Isus în ultimele zile ale vieţii Sale face un ultim apel mai marilor poporului Israel, care pun la cale moartea Sa, încercând să-i convertească, până nu va fi prea târziu. În discursul Său, Domnul foloseşte imagini şi simboluri, pentru a le aminti unele etape importante din istoria mântuirii, istoria iubirii fidele şi statornice a lui Dumnezeu, pentru poporul Său instabil şi trădător al Alianţei.

Începutul pericopei face referire la un text din Isaia 5, 1-7 şi arată că “patronul”, a făcut tot posibilul pentru ca via Sa să rodească. De fapt, profetul Isaia Îl compară pe Dumnezeu cu “ţăranul” care se ocupă de via sa, din toate puterile sale, iubind-o şi îngrijind-o. Via Domnului, adică poporul ales – în ciuda faptului că Israelul a fost ales de Dumnezeu, eliberat din sclavie şi condus în pământul făgăduinţei – nu aduce roadă vrednică de mântuire, nu răspunde iubirii lui Dumnezeu, nu se comportă, aşa cum Domnul spera.

Iubirea Domnului “răsplăteşte” lipsa roadelor

Deoarece Dumnezeu, cu o iubire neobosită, a apărat poporul (via) şi l-a umplut de darurile Sale, avea dreptul la roade: la răspunsul fidel şi iubitor al poporului faţă de El. Însă degeaba Domnul a trimis de mai multe ori slugile Sale (profeţii) pentru a-i aminti poporului de datoria respectării Alianţei, căci el nu a ascultat de profeţi, ci i-a ucis. La urmă, Domnul L-a trimis pe Fiul Său, pentru a-i aminti poporului Său, nu atât importanţa roadelor, cât faptul că El este Stăpânul. Dar poporul L-a ucis pe Isus. Astfel interlocutorii lui Isus observă cât a fost de nerecunoscător poporul faţă de Dumnezeu, de-a lungul istoriei, provocându-L să intervină şi să-l pedepsească.

Totuşi, în Evanghelie, Isus ne spune că Dumnezeu este îngrijorat de soarta poporului Său. Pornind de la imaginea viei, Mântuitorul ne descoperă ceva nou: nu evidenţiază lipsa roadelor (răutatea poporului), ci bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, care hotărăşte să nu ţină pentru Sine roadele viei. Dumnezeu doreşte să împartă cu oamenii roadele, pentru că vrea ca aceştia să poată primi iubirea Sa şi să lucreze cu responsabilitate în via pe care El le-a pregătit-o. Lucrătorilor nu le cere chirie, ci să împartă între ei roadele: să se iubească, să fie solidari.

Dacă Evanghelia ne dezvăluie că lucrătorii încearcă să devină singurii proprietari ai viei şi ai roadelor sale, imediat, textul ei arată cum Isus, prin exemplul vieţii Sale, ne învaţă că ceea ce contează este împărţirea bunurilor proprii şi nu goana după avere; slujirea fraţilor noştri şi nu asuprirea lor; ascultarea de alţii, în special de Domnul şi nu iluzia că le ştii pe toate. Căci omul care se simte patron, atotştiutor, autonom, se îndepărtează de practicarea Evangheliei.

Dar în această relaţie monotonă – caracterizată de fidelitatea statornică a Domnului şi de continua trădare a poporului – ce părea veşnică, intervine un element nou şi neaşteptat: “La urmă l-a trimis la ei pe Fiul Său, spunând: pe Fiul Meu îl vor respecta!“. De fapt, stăpânul le trimite comoara Sa cea mai de preţ: unicul Său Fiu. Este ultima Sa încercare, ultima Sa speranţă, ultima şansă pe care o acordă poporului ca să se convertească. Astfel, observăm că, răutăţii omului, Dumnezeu îi răspunde cu noi daruri, care culminează cu trimiterea în lume a Fiului Său preaiubit. Este un Dumnezeu care ne arată că vrea să fie alături de noi, în ciuda răutăţii noastre.

Povestind această parabolă, Isus demonstrează că este conştient că El este acest Fiu. Dacă, pe de o parte, acest text este o profeţie clară a sfârşitului Său tragic, pe de altă parte, arată şi iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru oameni, prin faptul că riscă însăşi viaţa Fiului Său. Mai mult, din cuvintele pericopei reiese şi încrederea Tatălui în lucrătorii viei: “pe El îl vor asculta!” Este ultima etapă a acestei relaţii. Cea mai tragică şi cea mai plină de iubire: de iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Din păcate, se întâmplă exact lucrul la care Tatăl nu se aştepta. Falimentul este total, căci Fiul este refuzat şi ucis. Omul nu putea răsplăti mai rău decât atât, imensa iubire a Domnului. Prin urmare, decepţia stăpânului, adică a lui Dumnezeu, este totală.

Domnul salvează Alianţa în mod definitiv

La sfârşitul povestirii, Isus cere părerea mai marilor poporului cu privire la reacţia Stăpânului. Prin răspunsul lor: “Îi va ucide!” demonstrează cât sunt de departe de modul lui Dumnezeu de a gândi, pentru că Dumnezeu nu cunoaşte răzbunarea – sau mai bine zis – răzbunarea Sa înseamnă iertare, milă, elemente pe care oamenii refuză să le dăruiască semenilor lor, dar pe care Dumnezeu le foloseşte în dinamica construirii poporului Său: Fiul Său va fi piatra din capul unghiului în componenţa noii construcţii, Biserica. Noi, creştinii, trebuie să recunoaştem această “piatră” din capul unghiului, care pe toate le sprijină şi le susţine. Isus este “piatra”, “Capul” Bisericii, prin urmare mai marii Bisericii nu trebuie să se simtă stăpâni, ci slujitori!

Oare istoria Alianţei se opreşte aici? Israel ucide “fiul moştenitor”, dar istoria continuă. Isus învie din morţi, construindu-Şi noul popor, fără deosebire de cultură, rasă, stare socială… un popor capabil să primească iubirea şi să aducă roadă.

Pentru că este vorba de istoria mântuirii, deoarece Dumnezeu este mai inteligent decât răutatea oamenilor… El va continua să-i iubească şi va birui, căci “Piatra pe care lucrătorii au aruncat-o, a fost pusă în capul unghiului“. Cel pe care căpeteniile poporului L-au eliminat (judecându-L, ca fiind o piatră nepotrivită pentru a face parte din “clădire”, poporul Domnului), Dumnezeu L-a pus în capul unghiului, adică I-a dat funcţia, rolul cel mai esenţial şi hotărâtor în vederea construirii noului popor: Biserica. De fapt, Isus cel răstignit de oameni, a fost înviat de Dumnezeu şi făcut Domn al vieţii, pentru noul popor, pentru toţi cei care-L vor urma.

O a doua victorie a lui Dumnezeu se referă la Biserică: “Vă va fi luată Împărăţia şi va fi dată unui popor care va aduce roadă“. Acest popor, Biserica, este adevăratul Israel, fapt ce ne arată că Domnul este Tatăl tuturor oamenilor şi nu doar al unui grup restrâns sau al unui popor. Iar acest popor nou -Biserica- este sprijinit şi unit de piatra din capul unghiului, Cristos cel mort şi Înviat. Membrii acestui popor, Biserica, sunt uniţi de “Împărăţia cerurilor” -adică de faptul că Dumnezeu, s-a apropiat în chip maxim de om, dăruindu-i-Se pe Sine omului, în Isus- pe care aceştia (creştinii-noul popor) n-o privesc pasiv, ci răspund iubirii Domnului, aducând roadă multă.

Noul popor al Domnului şi roadele sale

Roadele creştinilor sunt vizibile în comportamentul lor bazat pe virtuţi, pe o implicare serioasă în împlinirea voii Tatălui, revelată de Isus şi sintetizată în iubirea concretă faţă de aproapele (cfr. Mt 3, 8-10; 7, 16-21; Fil 4, 8-9). Noul popor nu este delimitat după neam, zonă geografică sau rasă, ci după roade: “După roadele lor o să îi cunoaşteţi” (Mt 7, 20).

Faptul că Domnul pretinde roadele, trebuie să-l vedem doar ca o altă manifestare a iubirii Sale, care doreşte să amintească slugilor că depind de El, că numai în El îşi pot afla fericirea şi nu în logica lor falsă de patroni (care duce numai la dezbinări şi la asuprirea omului de către om). De fapt, cei care se simt patroni, refuză buna înţelegere, pacea şi inclusiv pe Fiul lui Dumnezeu. Cei care deţin puterea, uitând să se pună în slujba poporului, îl manipulează şi îl subjugă. La urma urmei, Isus doreşte să ne atenţioneze cu privire la felul cum ne raportăm la Dumnezeu. Trebuie să nu-L vedem pe Domnul ca un antagonist al omului şi să nu avem impresia că numai în momentul în care îl vom elimina pe Domnul, vom putea trăi în chip liber, chiar dacă aceste idei reflectă gândirea slujitorilor din Evanghelie. Prezenţa profeţilor şi, la urmă a Fiului, le dă impresia că le este ameninţată libertatea, puterea şi autonomia pe care şi-au câştigat-o. Nu sunt oare toate acestea, idei care reflectă mentalitatea omului din zilele noastre?

Acestei viziuni (gândiri), care simte ca şi opresivă prezenţa Tatălui, îi opunem bucuria imensă de a ne recunoaşte fii iubiţi de Dumnezeu; harul de a fi consideraţi prieteni ai lui Dumnezeu şi nu slujitori; conştiinţa că Dumnezeu a încredinţat lumea libertăţii şi responsabilităţii noastre, ca să aducem roadă în vederea mântuirii. Iar noi nu trebuie să uităm că suntem simple creaturi, care am primit darurile vieţii şi al viei, care nu sunt ale noastre, ci ale Domnului. De altfel, observăm că, Isus doreşte să corecteze pretenţia falsă a omului din zilele noastre, de a se folosi de viaţa sa şi de creaţie, ca şi cum ar fi ale sale, fără să ţină seama că întregul univers este, înainte de toate, al lui Dumnezeu. Dacă uităm că toate lucrurile vin de la Domnul, atunci singurul scop al vieţii noastre va fi cel de a aduna averi şi de a le consuma. Consecinţele le putem vedea nu doar la nivelul crizei economice mondiale, dar şi în lipsa acută de solidaritatea dintre oameni, care provocă rasismul: cel care nu se comportă la fel ca şi noi, cel care nu este din neamul nostru, trebuie eliminat! Dar ceea ce este şi mai grav este faptul că sunt în criză inclusiv relaţiile inter-familiare şi inter-colegiale.

Pe drept cuvânt, Evanghelia îi mustră pe cei care doresc numai să înmulţească averile lor, în defavoarea semenilor. Să nu uităm că Sf. Francisc de Assisi şi-a trăit viaţa abandonând totul şi încrezându-se numai în Domnul! Aceasta este calea care duce la mântuire! Iar creşterea economică este inutilă, dacă relaţiile inter-umane de bunătate şi pace dispar.

Faptul că ne încredem în lucrurile trecătoare pe care le căutăm încontinuu, dovedeşte cât de mult ne-am înşelat cu privire la sensul adevărat al vieţii noastre şi cât de mult neglijăm fericirea noastră veşnică, riscând ca Împărăţia să fie luată de la noi şi dată altora, care vor aduce roadă multă.

Fraţilor! Nu putem interpreta această pericopă doar cu privirea aţintită la trecut, ca şi cum ar fi adresată numai poporului Israel. Deoarece istoria mântuirii merge înainte şi ne priveşte, pericopa referindu-se şi la noi. De fapt, Domnul ne-a făcut şi continuă să ne facă multe daruri. Îi mulţumim pentru ele? Nu trebuie să uităm că darurile Domnului sunt exigente, deoarece Cel care dă tot, aşteaptă recunoştinţă totală de la celălalt, iar în măsura în care omul este recunoscător şi îşi împlineşte menirea pe pământ, va ajunge în veşnicia fericită din cer.

Să nu uităm că adevărata credinţă – dincolo de rugăciune, post, pioşenie – trebuie să se traducă în fapte de iubire, de milostenie şi în solidaritate faţă de aproapele. Să privim la Maria – via perfectă pe care stăpânul a plantat-o – şi să învăţăm de la ea, să-L răsplătim pe Domnul ascultând de voia Sa, în mod special, permiţându-I Mântuitorului, să pună tot mai mult stăpânire pe viaţa noastră.

În acest sens ne putem întreba dacă “producem” roadele pe care Domnul le aşteaptă de la noi… sau Îi trădăm aşteptările? Fiecare act de bunătate, chiar dacă este mic, fiecare împlinire a datoriei, fiecare rugăciune sunt tot atâtea roade cu care putem umple “coşul nostru” pentru a-L dărui Domnului.

Cuvintele acestei Evanghelii, Isus le pronunţă în ultima Sa săptămână de viaţă. Sunt un fel de sinteză. Implică faptul că cel care ascultă, cunoaşte toată Evanghelia până aici, dar şi Vechiul Testament. Cunoscând că Isus a venit în numele iubirii, al bunătăţii, al vindecării… pentru a ne oferi plinătatea vieţii, dar văzând cum este încontinuu refuzat, ne punem întrebarea: oare şi noi Îl respingem? De ce? Nu este destul de bun? Ne-a minţit? Ne-a înşelat? Oare nu ne-a vindecat, iertat, săturat şi luminat? Oare nu-L acceptăm numai pentru că ne spune adevărul? Ce mai trebuie să facă Isus pentru ca să câştige încrederea noastră şi să pătrundă în inimile noastre? Problema este Isus… sau suntem noi? Suntem noi cei care nu vedem binele pe care ni-l fac cei de lângă noi, care ne ajută şi ne susţin, dar suntem iuţi în a-i critica? Nu vedem ceea ce avem, dar încontinuu ne plângem de ceea ce ne lipseşte… Numai când o persoană moare, înţelegem cât de importantă era, cât ne iubea şi cât de mult ne lipseşte. De ce să nu ne dăm seama de aceste lucruri, înainte ca cei dragi ai noştri să moară? Trebuie să moară, ca numai după aceea să înţelegem cât erau de importanţi?

Câteva exemple care ne pot ajuta să ne corectăm comportamentul

I-ai cerut soţului să cumpere o pâine, dar el a uitat. În loc să-l înţelegi, începi să-l insulţi: “Numai asta ţi-am cerut să o faci şi nu ai făcut-o. Niciodată nu te vei schimba!” De ce nu înţelegem, că un simplu gest, poate distruge persoana pe care o avem lângă noi? Poate că este vorba de soţul care s-a trezit înaintea ta şi ţi-a pregătit micul dejun, apoi a muncit din greu, apreciat de colegi; te-a sunat să ştie cum o duci; s-a reîntors acasă şi şi-a cerut iertare… Dar ajunge un gest pentru a distruge o relaţie minunată!

Când copilul vostru ia o notă mică vă enervaţi. De ce nu sărbătoriţi atunci când ia o notă bună? De ce nu îl luaţi în seamă în clipele în care îşi dă silinţa să înveţe din răsputeri?

Pe prietenul tău de peste 20 de ani, la prima sa greşeală, l-ai eliminat! Te superi din aşa de puţin? Atât de egoist şi de concentrat asupra ta şi a ceea ce ţi se întâmplă eşti, încât închizi uşa în faţa cuiva la prima greşeală? Oare problema este el sau eşti chiar tu? Nu trebuie să permitem ca un gest negativ pe care cineva ni l-a făcut ,să distrugă o mie de acte de iubire, pe care tot acel cineva, ni le-a dăruit din inimă!

Fraţilor! Consider că am putea sintetiza lipsa roadelor şi implicit refuzul iubirii (mântuirii) lui Dumnezeu din partea acelor lucrători, cu ajutorul unei istorioare: Omul şi cele trei bărci. Se spune că, a fost odată o mare inundaţie. Apa a crescut până la etajul întâi iar omul se urcă pe acoperiş. Au venit pompierii cu o barcă pentru ca să îl salveze. Omul a spus: “Dumnezeu mi-a spus că orice mi s-ar întâmpla, mă va salva“. Şi a refuzat să urce în barcă. Apa a ajuns la nivelul acoperişului. Iarăşi au venit pompierii să-l salveze. “Dumnezeu mi-a spus că o să mă salveze“. Apa i-a ajuns la gât. Au venit din nou, dar omul refuza ajutorul. Ştiţi ce s-a întâmplat cu el? A murit. Când a ajuns la judecată, i-a spus Domnului: “Mi-ai spus să nu mă necăjesc! Mi-ai spus că indiferent ce mi s-ar fi întâmplat Tu m-ai fi salvat…” Domnul i-a răspuns: “Prietene, ţi-am trimis trei bărci“. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XIII-a a după Rusalii

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nu am venit la Biserica pentru a trai ca ceilalti, ci pentru a trai asa dupa cum toti ar trebui sa traiasca” (sfantul Bonaventura).

In parabola Evangheliei de astazi, Isus, ne prezinta modul in care Dumnezeu interactioneaza cu omul, creatura sa cea mai de pret. Nu cred ca mai este nevoie a explica cine este Stapanul viei si nici lucratori carora le-a fost incredintata via. Acestea sunt Dumnezeu, stapanul si Creatorul tuturor, respectiv poporul lui Israel.

Din citirea acestui fragment evanghelic cu luare aminte putem observa ca Dumnezeu, inainte de a-i da vreo responsabilitate omului, se ingrijeste ca acesta sa aiba la indemana toate mijloacele necesare indepliniri acesteia. Mai intai este pusa grija Domnului: “… un proprietar care a plantat o vie pe care a inconjurat-o cu gard, a sapat in jurul ei un sant si a construit in mijlocul sau un turn de supraveghere. Dupa care a dat-o in arenda unor viticultori si a plecat in calatorie.” (v. 33). Cu alte cuvinte dupa ce omul a fost dotat cu toate cele necesare inclusiv cui increderea ca se va achita cu bine de sarcina primita, Stapanul pleaca si-l lasa singur. Din nefericire acesta nu face, intotdeauna, ceea ce trebuie si mai mult se aliaza cu diavolul si se umple de pacate despartindu-l de Dumnezeu. Dar, cu toate acestea, Stapanul nostru are rabdare cu omul si incearca indreptarea sa trimitandu-i profeti si prooroci care sa-l readuca la calea cea dreapta a lui Dumnezeu. Israelienilor le este trimis chiar Unicul sau Fiu pentru a aduce confirmare omului ca desi a pacatuit, Dumnezeu nu l-a lepadat de la fata sa, acordandu-i inca o sansa de indreptare. Daca el o va rata si pe aceasta la fel dupa cum au facut viticultori, il asteapta judecata si chiar moartea! In timp ce privilegiile acordate acestora se vor transfera altora mai promitatori

Daca cele aratate in aceasta parabola isi au radacina in ceea ce a facut poporul ales cu proorocii si profeti trimisi sa-l salveze si ceea ce avea sa faca, acest popor, Fiului lui Dumnezeu, nu peste multa vreme, aceasta devine profetia propriului Sau destin, in timp ce actul de acuzare adus conducatorilor iudei dealungul istoriei, stigmatul de calai a lui Isus. In drama condamnari la moarte a lui Isus de catre mai mari religiosi iudei se poate observa raportul dintre Dumnezeu – Tatal cu poporul lui Israel, pe care Biblia il marturiseste de la un capat la altul: neintelegerea vointei divine; infidelitatea acestuia fata de Dumnezeu; refuzul si chiar persecutatrea si moartea proorocilor si profetilor trimisi lor. Cu toate acestea planul lui Dumnezeu merge inainte chiar si cu aceasta oponenta a lui Israel, pentru ca: “Piatra pe care au aruncat-o zidari a ajuns in capul unghiului!” (v42). Isus condamnat si rastignit devine fundament si temelie pentru un nou inceput al noilor “viticultori” al unui nou popor nascut din coasta sangerand de pe cruce, care trebuie sa lucreze in asa fel “via” Domnului incat aceasta sa poata darui struguri dulci si placuti Stapanului ei.

Asadar, fiecare dintre noi, cei botezati in Cristos, suntem datori a traduce in viata de zi cu zi, valorile imparatiei lui Dumnezeu, adica: tot ceea ce este adevar; curatenia sufleteasca; dreptatea; cinstea si iubirea frateasca. Dar vedem cu durere ca nici noi nu ne indeplinim asa cum se cuvine datoria de crestin, deoarece uitandu-ne in jurul nostru, in societatea in care traim si comunitatea in care locuim, vom vedea ca multi dintre cei care frecventeaza astazi bisericile (indiferent de confesiune) nu vin cu gandul si dorinta de a se lasa transformati, de a li se modela modul de viata dupa invatatura lui Isus, ci vin, fie din obisnuinta (ceea ce nici nu ar fi atat de rau), fie din datoria pe care o au fata de Biserica, fie pentru ca vad si pe alti mergand la Biserica, fie chiar din frica sau rusine fata de concitadini. Si astfel, dupa cum vin, asa si pleaca! Nimic din ceea ce trebuia sa ramana in sufletul lor nu a ramas si inima le este la fel de saraca.

Dumnezeu asteapta, dar asteptarea sa este, cu regularitate, inselata! Dumnezeu ne ofera iubire, dar pentru aceasta primeste tradare! Dumnezeu ne cheama, mereu, prin Spiritul sfant, dar tot mereu primeste refuz! Haideti, iubiti mei, sa ne rugam de azi inainte pentru intelepciunea si curajul de a nu abuza niciodata de privilegiile primte de la Dumnezeu, ci sa folosim aceste daruri pentru a oferi Domnului rodul asteptat de la noi. Amin.

 

* * *

 

Slujitorii răi pierd împărăţia lui Dumnezeu

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Sfânta Evanghelie din Duminica a XIII-a după Rusalii este plină de înţelesuri duhovniceşti care se referă atât la istoria mântuirii neamului omenesc, cât şi la viaţa Bisericii. Parabola sau pilda pe care Mântuitorul Isus Hristos ne-o prezintă în Evanghelia acestei zile se referă la Legea Veche, la Vechiul Testament. Via pe care un stăpân o sădeşte, o împrejmuieşte cu gard, o înzestrează cu un teasc şi cu un turn de veghe şi de apărare reprezintă lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu, Stăpânul lumii, la care cheamă lucrători. Lucrătorii angajaţi ca să lucreze în vie sunt slujitorii Legii celei Vechi. Aceştia erau regi, arhierei sau mari preoţi şi învăţători de Lege. Evanghelia ne mai spune că, după ce a sădit via, a împrejmuit-o, a săpat teasc în ea şi a zidit turn, adică a lăsat via lucrătorilor într-o stare de organizare completă, stăpânul viei a plecat departe şi a lăsat lucrători în vie să o păzească şi să o cultive pentru a o face roditoare. Plecarea stăpânului departe are aici înţelesul duhovnicesc de libertate multă dăruită lucrătorilor.

Stăpânul nu a rămas lângă lucrători să-i supravegheze din aproape, ci îi supraveghea din depărtare, ca şi când nu-i mai vedea. Prin aceasta Evanghelia ne arată cât de mult respectă Dumnezeu libertatea noastră de acţiune. El ne dăruieşte libertate, ca noi în mod liber să împlinim voia Lui, să alegem între a fi credincioşi şi recunoscători sau a fi necredincioşi şi nerecunoscători. Să alegem între a fi lucrători cinstiţi şi buni, sau lucrători vicleni şi răi. Aceasta este semnificaţia cuvintelor: “Iar el s-a dus departe” (Mt. 21, 33). Însă această libertate pe care stăpânul viei o acordă lucrătorilor viei nu este o indiferenţă din partea stăpânului viei; plecarea lui departe nu înseamnă nepăsare în privinţa modului cum este lucrată via şi în privinţa timpului când ea trebuie să aducă roade. De aceea, stăpânul viei trimite, periodic, oameni ai săi ca să vadă cum lucrează lucrătorii din vie şi dacă via este roditoare sau neroditoare. Plecarea departe mai are şi înţelesul de îndelungă răbdare a lui Dumnezeu, Care nu pedepseşte pe om imediat după ce a săvârşit păcatul, ci, prin diferite mijloace, voieşte să-l întoarcă din calea păcatului, pe calea împlinirii poruncilor Sale. Evanghelia ne spune că toţi cei trimişi de Dumnezeu ca să verifice lucrarea lucrătorilor din vie au fost bătuţi sau chiar omorâţi, “pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre” (Mt. 21, 35). După aceea, stăpânul viei a trimis şi mai mulţi oameni ai săi, dar toţi au avut aceeaşi soartă, toţi au îndurat acelaşi tratament ostil, umilitor şi ucigaş din partea lucrătorilor viei. În cele din urmă, stăpânul viei a trimis pe însuşi fiul său, ca să vadă cum se comportă şi cum lucrează lucrătorii din vie. Dar aceşti lucrători vicleni şi răi au zis: “Acesta este fiul, adică moştenitorul. Veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis” (Mt. 21, 38-39). După ce a pronunţat aceste cuvinte, Mântuitorul Isus Hristos a întrebat pe arhiereii şi fariseii care se aflau de faţă: “Ce va face stăpânul viei cu aceşti lucrători răi?” (Mt. 21, 40). Iar ei au răspuns: “Pe cei răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători care vor da roadele la timpul lor” (Mt. 21, 41). Atunci pentru a le arăta că lucrătorii răi sunt tocmai ei, arhiereii, fariseii şi cărturarii, Mântuitorul Isus Hristos le-a zis acestora: “Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei” (Mt. 21, 43).

Apoi Domnul Hristos aminteşte ceea ce au spus proorocii David (Ps. 117, 22-23) şi Isaia (28, 16) despre piatra din capul unghiului pe care au nesocotit-o ziditorii, adăugând: “cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma; iar peste care va cădea ea, pe acela îl va spulbera” (Mt. 21, 44). Prin urmare, Mântuitorul Isus Hristos arată că El este piatra din capul unghiului de care depinde mântuirea sau pieirea oamenilor.

Această pildă din Evanghelia după Sfântul Matei se află şi în Evangheliile după Sfântul Marcu şi după Sfântul Luca. Toate aceste trei Evanghelii ne spun că arhiereii, fariseii şi cărturarii au înţeles că Isus vorbea despre ei când le-a spus pilda lucrătorilor răi din vie (cf. Mt. 21, 45; Mc. 12, 12; Lc. 20, 19).

Această pildă sau parabolă a fost pronunţată după intrarea Domnului în Ierusalim, cu puţin timp înainte de pătimirile, de răstignirea şi de moartea Sa pe Cruce. Deci pilda are şi un conţinut profetic, întrucât, la câteva zile după ce a rostit această pildă, Mântuitorul Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că El Însuşi este fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică arhiereii, fariseii şi cărturarii. Pilda aceasta ne arată că Dumnezeu a făcut din poporul evreu un popor ales ca să lucreze în via Domnului, l-a ales dintre celelalte popoare şi i-a dat Legea lui Moise cu multe principii sau reguli religioase, morale şi cultice, pentru a-l ajuta să-şi păstreze identitatea sa, deoarece avea de împlinit o misiune sfântă. Teascul din vie este viaţa spirituală a poporului ales, iar turnul de pază este simbolul templului din Ierusalim în care Dumnezeu era prezent în modul cel mai intens, pentru că preînchipuia pe Mesia – Hristos. Trimişii stăpânului viei sunt proorocii sau profeţii, pe care adesea conducătorii evreilor i-au bătut sau i-au ucis. Prin aceasta vedem că umanitatea păcătoasă, chiar dacă este chemată la o lucrare sfântă, devine adesea nerecunoscătoare, răzvrătită şi îndărătnică în a împlini voia lui Dumnezeu. Comportamentul lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi care, după ce au fost chemaţi în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită repede de stăpân şi se fac stăpâni ei înşişi, considerând via ca fiind o proprietate a lor. De aceea, Mântuitorul le spune: “Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei” (Mt. 21, 43). Vedem că Domnul Isus identifică via din pilda Sa cu Împărăţia lui Dumnezeu, iar lucrătorii viei sunt cei chemaţi de Dumnezeu să pregătească intrarea oamenilor în Împărăţia Lui. Astfel via simbolizează lucrarea sfântă de mântuire a oamenilor.

Aşadar, lucrarea pe pământ a lui Dumnezeu prin aleşii sau slujitorii Săi este lucrare de pregătire a oamenilor pentru mântuire, pentru a dobândi viaţa veşnică fericită din Împărăţia lui Dumnezeu. Iar dacă lucrarea aceasta nu se face după voia lui Dumnezeu, cei care nu lucrează bine nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi nici nu vor putea zădărnici planul Lui de mântuire a lumii. Dumnezeu are un plan de mântuire a lumii şi cheamă pe unii oameni să devină slujitori ai acestui plan, lucrători în via Domnului. Însă dacă ei nu sunt credincioşi, harnici, smeriţi şi ascultători de Dumnezeu, El cheamă pe alţii în locul lor, deoarece planul Lui trebuie să se împlinească întocmai, întrucât iubirea Lui milostivă pentru întreaga umanitate este mai tare decât răutatea demonilor şi a oamenilor.

Evanghelia ne arată că este un privilegiu să fii chemat la împlinirea acestui plan, dar dacă nu răspunzi chemării sau preferinţei lui Dumnezeu pentru tine, El cheamă la slujire pe alţii mai vrednici decât tine, cheamă lucrători cinstiţi şi smeriţi, lucrători harnici şi buni, care nu au viclenie şi lăcomie în suflet. Aceasta este semnificaţia cuvintelor: “Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei” (Mt. 21, 43).

Aşa cum am spus mai înainte, pilda se referă în primul rând la slujitorii Legii Vechi, la învăţătorii de lege şi la mai-marii poporului evreu. Dar ţinând seama de faptul că există totdeauna şi pretutindeni în lumea marcată de păcat nu numai un răspuns pozitiv, ci şi un răspuns ostil la lucrarea lui Dumnezeu, pilda din Evanghelia de astăzi ne cheamă şi pe noi, slujitorii lui Hristos, la multă responsabilitate. Adică să nu punem stăpânire pe Biserică socotind “Via Domnului”, adică Biserica lui Hristos, ca şi cum ea ar fi proprietatea noastră personală. Să nu ne lenevim, deoarece vom da seama de modul în care am predicat sau am ascultat Evanghelia, am săvârşit sau primit Sfintele Taine, am ajutat pe alţii sau am primit ajutorul lor, de felul în care am împlinit sau nu voia lui Dumnezeu în lucrarea noastră. Ca atare, să nu lucrăm în Biserica lui Hristos contrar Evangheliei lui Hristos. Să nu cerem ajutor de la Biserică dacă nu ajutăm Biserica, când dorim să dobândim mântuirea sau viaţa veşnică.

Evanghelia ne cheamă, pe de o parte, să ne bucurăm de darul alegerii sau al chemării noastre la o lucrare sfântă a lui Dumnezeu pentru oameni, iar pe de altă parte, să ne cutremurăm de marea răspundere pe care o avem pentru lucrarea sfântă şi mântuitoare la care am fost chemaţi. De ce? Pentru că e mai greu să se mântuiască slujitorii Sfântului Altar decât credincioşii mireni, întrucât se cere mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă:

“Că spune Scriptura: Cei tari cumplit se vor certa (Înţ. Sol. 6, 6); şi: Cel care a ştiut voia stăpânului său şi n-a făcut-o se va bate mult (Lc. 12, 47). Deci cu cât cunoşti mai mult, cu atât eşti mai mult pedepsit. De aceea, preotul care face acelaşi păcat ca şi mireanul nu primeşte pedeapsa mireanului, ci o pedeapsă mult mai grea” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XXVI, 6).

Ce se cere mai mult de la slujitorii Bisericii decât de la credincioşii ei mireni? Răspunderea pentru mântuirea sufletelor credincioşilor încredinţaţi lor spre păstorire. În concluzie, Evanghelia de astăzi cheamă pe toţi slujitorii Bisericii lui Hristos să cultive “Via Domnului” cu multă responsabilitate. Putem fi păstori buni sau păstori răi, dascăli buni sau dascăli răi, putem lucra pentru zidirea sufletească a celor încredinţaţi nouă spre păstorire sau putem fi nepăsători. Fiecare dintre noi va răspunde în faţa lui Dumnezeu, “Stăpânul viei”, potrivit roadelor duhovniceşti pe care le oferim Lui prin lucrarea noastră luminată şi ajutată de harul Său.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să ne bucurăm de harul chemării Lui şi de roadele lucrării noastre spre slava Lui, amintindu-ne mereu de pilda talanţilor, unde se spune că stăpânul care a dăruit talanţii laudă pe lucrătorii cinstiţi şi harnici, zicând: “Servitor bun, intră întru bucuria Domnului tău” (Mt. 25, 23). Amin!