Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
1Regi 19,16.19-21
Galateni 5,1.13-18
Luca 9,51-62

Luca 9,51-62

Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim şi a trimis soli înaintea sa. Şi, mergând, au intrat într-un sat al samaritenilor ca să pregătească pentru el. Însă nu l-au primit pentru că se îndrepta spre Ierusalim. Văzând aceasta, discipolii Iacob şi Ioan i-au spus: “Doamne, vrei să cerem ca focul să coboare din cer şi să-i nimicească?”. Dar, întorcându-se, el i-a mustrat. Şi au mers într-un alt sat. În timp ce mergeau pe drum, cineva i-a spus: “Te voi urma oriunde te vei duce”. Dar Isus i-a răspuns: “Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. Altuia i-a spus: “Urmează-mă!” Acela a răspuns: “Doamne, lasă-mă să merg mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu”. Dar el i-a spus: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu, mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!” Un altul i-a zis: “Doamne, te voi urma, însă mai întâi lasă-mă să-mi iau rămas bun de la cei din casa mea”. Dar Isus i-a spus: “Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Cristinel Fodor
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Numai profet?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Zvonul că Isus este unul dintre marii profeţi de odinioară făcea să se înrădăcineze tot mai mult convingerea că a venit Ilie sau că ar fi înviat Ioan Botezătorul, ori altul dintre ei. În acest sens Iacob şi Ioan îi cer Mântuitorului să se comporte ca Ilie care a făcut să coboare foc din cer şi să-i nimicească pe preoţii păgâni ai zeului Baal (1Rg 18,40), iar acum samaritenii merită aceeaşi pedeapsă, după părerea lor. Isus vrea să le demonstreze că este mult mai mult decât profetul Ilie sau oricare altul.

Elizeu, pentru a fi profet, renunţă la bogăţie pentru a începe o altă meserie. Evreii aveau şcoli pentru a învăţa meseria profetică. Isus nu-şi schimbă meseria de tâmplar în cea de profet, el trebuie să demonstreze că însăşi această meserie umilă face parte din misiunea sa mai mult decât profetică, de slujitor al lui Iahve (Zah 3,8), de dăruire totală pentru această slujire care nu aduce nici un beneficiu material, ci din contra, cere o lepădare totală chiar şi de strictul necesar, precum este piatra pentru a-şi rezema capul (Mt 8,20). Cine alege renunţarea la tot, acela este cel mai aproape de Dumnezeu; renunţă la tot acela care alege să facă în toate voinţa lui Dumnezeu şi nu pe cea proprie. Isus renunţă să apară egal cu Dumnezeu şi alege starea sclavului (Fil 2,7) care nu are nici măcar dreptul de a gândi altceva decât ceea ce gândeşte şi voieşte stăpânul său.

Când Ilie l-a chemat pe Elizeu, acesta i-a zis: Lasă-mă să merg şi să sărut pe tatăl şi pe mama mea şi apoi voi veni după tine. Şi i-a permis, fiindcă până la venirea lui Mesia mai era timp. Chemarea unui om, chiar la o misiune oricât de înaltă, suferă amânare, dar chemarea lui Isus adresată oricărui om, nu, fiindcă timpul s-a împlinit: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor, dar tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu.

Problemele împărăţiei întrec pe cele ale familiei. Acela care cere ruperea relaţiilor de familie stabilite de natură prin sânge este mai mult decât om sau profet. Cine poate cere oare ceea ce a cerut Isus de la oameni, afară de Dumnezeu singur? Dacă cineva vine la mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mama sa şi pe femeia şi pe copil şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi viaţa sa, nu poate fi ucenicul meu (Lc 14,26).

O poveste indiană spune că un cerşetor aştepta la o margine de drum cu mâna întinsă spre trecători, dar nimeni nu-l lua în seamă. Deodată vede în zare cum se apropie tot mai mult caleaşca regală. Capul i s-a umplut de idei roze. Desigur, se aştepta să primească o pomană împărătească, menită să-l elibereze pentru mult timp de starea smerită de cerşetor. Când trăsura a ajuns în dreptul lui, regele a scos mâna din cupeu şi i-a zis: Ce-mi dai? Sărmanul cerşetor, rămas uimit şi mut, a băgat mâna în desagă, a luat un bob de grâu şi i l-a dat. Toată ziua a rămas trist. Seara, când şi-a răsturnat desaga, printre boabele mărunte a găsit un bob de aur. Atunci a început să plângă şi să spună cu durere: De ce am fost oare atât de zgârcit? De ce am fost atât de orb? De ce nu i-am dat un pumn de boabe? De ce nu i-am dat tot ce aveam în desagă? Acum aş fi fost atât de bogat! Regrete tardive.

Dumnezeu cel infinit de bogat, Isus în care Tatăl a ascuns toate comorile (Col 2,3) ne cere totul, nu că ar avea trebuinţă de nimicul nostru, dar ca să ne schimbe total într-o fiinţă nouă în care să poată pune, ca în Isus, toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Să nu fim zgârciţi, ca să nu regretăm mai târziu în zadar.

Nici un om nu se poate mântui pe sine, fiindcă prin păcat tot omul devine robul Satanei. Din această robie poate mântui numai acela care n-a fost, nu este şi nici nu poate fi niciodată în starea păcatului. Isus afirmă clar că el a venit să mântuiască sufletele oamenilor. Profeţii îndreptau oamenii spre Dumnezeu, ca să fie mântuiţi. Isus îi mântuieşte. De aceea se scandalizau fariseii şi bătrânii poporului că Isus, om fiind, îndrăzneşte să ierte păcatele, să-i mântuiască pe oameni de sub jugul Satanei (Mt 9,2-6), de aceea, răstignindu-l, îi cer să se mântuiască pe sine aşa cum a mântuit pe alţii (Mt 27,39-44). Rătăceau, fiindcă nu ştiau Scripturile şi nu cunoşteau puterea lui Dumnezeu de a-i mântui pe oameni prin oamenii creaţi după chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26) deci cu capacitatea de a primi puterea de a mântui, cum spune Isus ucenicilor: Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate (In 20,23). Isus este mai mult decât profet, este Fiul lui Dumnezeu făcut om, are în mâna sa toată puterea în cer şi pe pământ (Mt 28,18), poate să ierte, vrea să ierte şi vrea să împartă oamenilor puterea iertării, ca ei să înveţe să ierte. Omul, ca Iacob sau Ioan, vrea să coboare foc din cer şi să nimicească, fiindcă uită de chipul şi asemănarea omului cu Dumnezeu. Omul nu ştie ce este viaţa, nu-i cunoaşte valoarea şi nu o preţuieşte.

Mari au fost profeţii, dar nici unul dintre ei nu a putut spune că acelora care îi vor urma, le vor da ca răsplată împărăţia cerurilor. Te voi urma, Doamne, dar… Isus nu admite nici un dar, el spune categoric: Cine vine după mine şi se uită înapoi, nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu.

Dacă noi suntem chemaţi pentru a ajunge la împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ne conformăm viaţa cu Cristos, spre a realiza plinătatea vieţii sale în noi, cerându-ni-se să renunţăm la bucuriile strict necesare de pe pământ şi la legăturile cele mai legitime, dacă nu stau ca un obstacol în calea realizării vieţii celei noi, cu atât mai mult să renunţăm la cele păcătoase. Viaţa cea nouă, care ne vine numai de la Cristos, trebuie să dea sens vieţii altora, celor din jur. Un înţelept budist spune o poveste; a făcut o călătorie în iad şi în rai. Totul era la fel, splendid, mesele întinse ca la cel mai bogat ospăţ, aceleaşi feluri de mâncare şi băutură etc. Felul de a mânca era din Orientul îndepărtat: fiecare trebuia să ia mâncarea din farfurie cu două beţişoare lungi. Cei din iad luau mâncarea din farfurie, dar fiindcă beţişoarele erau foarte lungi, până să o ducă la gura proprie, o scăpau şi iar o reluau şi, fiindcă în loc să se sature mai mult flămânzeau, se înfuriau, fiecare pe sine şi pe cei din jur. În rai, deşi trebuiau să servească masa cu aceleaşi beţişoare lungi, mâncau pe săturate şi se veseleau de mai mare dragul. Cum? Fiecare lua cu beţişoarele mâncarea şi o oferea vecinului de vizavi. De aceea, spune sfântul Petru despre Satana că umblă ca un leu turbat, răgând şi căutând pe cine să înghită şi nu se satură niciodată, fiindcă a pierdut sensul unic al vieţii care duce numai la iubire.

Isus caută să ne dovedească faptul că el este mai mult decât profet, ca noi să înţelegem că suntem mai mult decât simpli muritori şi sensul vieţii noastre trebuie să fie unic, spre iubire. Cristos ne-a eliberat de păcat şi de moarte ca să rămânem liberi, chiar dacă trăim în trup, îmbrăcaţi în carne şi oase. Liber însă este numai acela care iubeşte pe aproapele său şi fuge de păcatele cărnii (lectura a II-a), fiindcă numai acesta îl poate avea pe Duhul Sfânt. Isus ne-a asigurat că Tatăl ni-l va da când îl vom cere (Lc 11,13) şi numai el ne poate vărsa iubirea adevărată în inimi (Rom 5,5).

În evanghelia de azi vedem cum Isus pune un accent deosebit pe renunţarea la egoism şi orgoliu. Samaritenii s-au mâniat că Isus se îndrepta spre Ierusalim, socotind, în mândria lor, că Isus le aduce un afront plin de dispreţ faţă de templul lor de pe muntele Garizim. Nu mai puţin orgolioşi în atitudinea lor de ucenici ai Domnului, Iacob şi Ioan se mânie că samaritenii nu-l primesc pe Învăţătorul lor şi implicit, nici pe ei. Numai Isus, cunoscându-şi sensul vieţii, rămâne liniştit, afirmând clar că n-a venit să nimicească pe cineva, ci să mântuiască pe toţi.

Orgoliul se transformă întotdeauna în furtună şi foc. Cuvântul Domnului constituie arta divinei înţelepciuni. Primind cuvântul Domnului şi păstrându-l în inimă, asemenea preacuratei Fecioare Maria (Lc 2,19), el aprinde focul iubirii, care nimiceşte păcatul şi moartea, dar salvează chipul şi asemănarea cu Dumnezeu din om.

Doamne, aprinde-ne de focul iubirii tale cereşti, ca să fim mântuiţi şi să devenim mântuitori pentru cei din jurul nostru. Amin.

 

* * *

 

“Urmează-mă”… “Dar, unde mergi?”…

Autor: pr. Cristinel Fodor
Copyright: Predici.cnet.ro

După 1989 tot ni s-a băgat în cap până ce vom crede, că suntem liberi, liberi, liberi, ca şi cum atunci s-ar fi inventat libertatea. De la 1 ianuarie anul acesta suntem “şi mai liberi”. Şi fiecare a început să-şi trăiască libertatea. Eşti liber să mergi în Occident, eşti liber să te desparţi de soţ/soţie, eşti liber să trăieşti necununat, eşti liber să faci avort, eşti liber să alegi să fii bărbat sau femeie… Izbucnim cu toţii în cântece şi dansuri “libere”. Radioul şi televiziunea în această privinţă sunt “cu noi”.

Dar suntem noi într-adevăr liberi? Suntem liberi în interiorul nostru aşa cum este Cristos? Nici cuib, nici loc unde să se odihnească, nici timp pentru trecut, nici timp pentru prezent: este total disponibil pentru Împărăţia lui Dumnezeu, fără a se uita măcar înapoi. Aşa ne vrea Mântuitorul, aşa de liberi. Care patron îţi oferă o aşa mare libertate? Suntem liberi să iubim, liberi să slujim. Nu suntem legaţi, nu suntem închişi şi înlănţuiţi. Suntem liberi în Domnul. Liberi să-l urmăm.

Noul Testament este plin de învăţături privitoare la condiţiile necesare unui ucenic al lui Cristos. Aceste recomandări au un loc important în învăţăturile lui.

Condiţiile de îndeplinit ca să fii un adevărat ucenic al lui Isus sunt atât de riguroase, încât mulţimile l-au părăsit de îndată ce şi-au dat seama de preţul pe care trebuiau să-l plătească.

Isus ar fi putut prinde ocazia care îi era oferită ca să speculeze popularitatea pe care şi-o făcuse de câteva luni. “Împreună cu Isus mergeau multe noroade”; ele erau uimite de învăţătura lui.

Cum va trage el folos din această situaţie favorabilă? Va face vreo minune senzaţională, pentru a stârni şi mai mult curiozitatea mulţimii? Va trimite foc din cer asupra samaritenilor? Îi va lăuda pe oameni, pentru ca ei să-l adore? Le va oferi oare câteva încurajări, le va arăta o îngăduinţă deosebită, ca să fie câştigaţi cauzei lui? – Nu! În loc de toate acestea, el parcă ar vrea să le pună condiţii care li s-ar părea dure şi fără rost. Ce metodă curioasă pentru o căpetenie, să descurajeze, în mod conştient, pe cei al căror sprijin i-ar plăcea să şi-l asigure! Când dorim să dobândim popularitate, avem tendinţa de a îndulci condiţiile noastre. Cristos arată însă înadins situaţia deosebit de grea a celor care vroiau să-l urmeze şi, făcând acest lucru, împrăştie mulţimea celor ce ar fi vrut să-i fie ucenici.

Cristos declară, în termeni care nu se pot interpreta, că a fi ucenic al lui înseamnă mult mai mult decât a accepta, pur şi simplu, un crez. El precizează că acest lucru costă, că este mai mult greoi decât pasionant. În loc să prezinte condiţii uşoare şi plăcute, el subliniază greutăţile şi pericolele pe care le aduce această stare. El vorbeşte mai degrabă despre duşmani de înfruntat, decât despre prieteni de care ne-am putea bucura. El nu le promite ucenicilor săi pantofi ţesuţi cu aur şi un drum presărat cu trandafiri, ci o cărare stâncoasă şi nişte pantofi tari. El nu atrage pe nimeni niciodată aruncându-i vreo momeală, nici nu ascunde preţul care trebuie plătit. Ucenicii trebuie să-l poată urma în întreaga cunoştinţă de cauză.

Viaţa misionară a fost totdeauna caracterizată prin lipsa de confort şi prin renunţări, greutăţi şi pericole, pentru cauza cea mai nobilă; şi totuşi, tineretul a fost atras totdeauna de chemarea la sacrificiu.

Fragmentul evanghelic de astăzi se opreşte asupra a ceea ce se poate numi “dorinţa de radicalitate”. Este suficient să avem în faţa ochilor diferitele cazuri prezentate de Isus.

A fi ucenicul lui Isus înseamnă a-l urma eroic la Ierusalim pentru a-şi dărui viaţa, deci un anumit stil de viaţă în care nu există şi nici nu trebuie să existe nostalgie. Termenul “ucenic” înseamnă “elev”; nu un student pasiv, ci unul care învaţă cu intenţia de a pune lecţia în practică. Ucenicul creştin este un elev de bunăvoie în şcoala lui Isus Cristos. El îi invită mai întâi pe oameni să vină la el, apoi să-l urmeze. Însă nu toţi care vin la el sunt gata să-l urmeze pentru a-l sluji într-un spirit de sacrificiu. Termenii: “ucenic” şi “credincios” nu sunt totdeauna sinonimi, cu toate că ar trebui să fie. Noi, cei credincioşi, punem noi în practică învăţăturile lui Cristos? Faptele noastre zilnice sunt ele determinate de convingerile noastre?

De ce atunci Mântuitorul a cerut atât de mult de la ucenicii săi, când tocmai aceste cerinţe îl făceau să-şi piardă popularitatea? Pentru că el se preocupa mai mult de calitate decât de cantitate. El vroia să-şi aleagă bărbaţi şi femei în întregime dăruiţi lui, pe care să poată conta în zilele cele mai critice, aşa cum erau tovarăşii lui Ghedeon. El vroia ucenici demni de încredere, ca să-şi poată zidi biserica şi pentru a lupta împotriva puterilor răului. O dată convins de măreţia aceluia pe care-l urmează şi de cauza la care se angajează, ucenicul lui Cristos va fi gata pentru orice sacrificiu.

Biserica a progresat atâta timp cât a purtat cicatrice, dar n-a întârziat să se piardă îndată ce a început să-şi înalţe steaguri, stăpână pe sine. Timpul când creştinii erau daţi ca hrană leilor a fost mai glorios decât acela când ei au început să ia abonamente la spectacole religioase!

În momentul în care îl alegem pe Isus trebuie să spunem un adio definitiv trecutului şi să începem o nouă naştere, un nou drum, o nouă aventură, fără nici un “dacă”, fără nici un “însă”, fără nici o altă rezervă mintală sau compromis.

Într-o zi profetul Ilie nu s-a putut abţine să nu strige israeliţilor pe care regele Ahab i-a adunat pe muntele Carmel pentru a asista la o jertfă în cinstea lui Iahwe: “Până când veţi şchiopăta cu amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe el şi nu pe Baal” (1Reg 18,21).

Ceea ce Ilie le spunea coreligionarilor săi referitor la Dumnezeu, astăzi ne repetă nouă evanghelia referitor la Cristos. Dacă Cristos este învăţătorul tău, lumina ta, mântuirea ta, viaţa ta, trebuie să te hotărăşti numai pentru el şi să laşi la o parte orice formă de nehotărâre, de a sta pe margine. Ucenici pe jumătate sau cu ziua sunt deja prea mulţi şi nu este cazul să mărim numărul lor. Pe lângă toate astea ai fi un trădător.

Ucenicul adevărat nu are principii diferite de cele ale evangheliei, nu este chemat să lupte cu nimeni, nu are datoria de a conduce războaie sfinte, cruciade împotriva necredincioşilor, de a coborî foc din cer asupra localităţilor sau de a arde pe rug, ci e chemat să-l urmeze pe Învăţătorul. Doar focul Duhului adus de Cristos trebuie să-l aprindă. Nu reacţionează cu agresivitate, ci cu iubire.

Unuia care mărturiseşte că este gata să-l urmeze oriunde s-ar duce (Lc 9,57), Isus îi răspunde: “Fiul omului nu are unde să-şi rezeme capul”.

La invitaţia Mântuitorului un altul e dispus să-l urmeze, dar vrea mai întâi să-şi îngroape părinţii. Isus îi răspunde: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor; tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”. E de-a dreptul scandalos să ţi se interzică gestul cel mai frumos de iubire faţă de părinţi! Rabinii permiteau chiar încălcarea sabatului pentru o asemenea faptă de iubire. Să nu luăm cuvintele ad litteram. Isus vrea să arate că nimic, nici chiar sentimentele cele mai sfinte nu se pot interpune şi împiedica decizia de a-l urma. Tatăl reprezintă legătura cu tradiţia, cu trecutul, cu obiceiurile vechi, cu ambientul cultural în care se trăieşte.

De ce nu te hotărăşti? De ce eziţi? Ce speri departe de el? Mişcă-te! Lasă-ţi colivia ta mică, chiar dacă e aurită; lasă-ţi hârtiile, chiar dacă sunt preţioase; lasă-ţi afacerile, chiar dacă sunt bănoase; lasă-ţi muncile, chiar dacă sunt urgente; lasă-ţi timpul liber, chiar dacă e dulce; lasă-ţi prietenii, chiar dacă sunt dragi. Lasă orice lucru şi mergi, aleargă. Nu amâna pe mâine… ziua de mâine nu-ţi aparţine şi poate că nu vei mai putea. Mai faci o afacere? Poate va fi ultima. Mai faci un tur? Poate vei cădea. Vrei să mai visezi o dată? Poate că acel vis nu se va sfârşi.

Lucrul cel mai bun este să porneşti. Inima nu se împarte: ori cu totul aici, ori cu totul dincolo. Nu mai fă calcule: iubirea nu cunoaşte matematica, nu ştie să calculeze. E mai bună apa căldicică decât cea rece, dar în iubire eşti ori cald, ori rece. Iar Mântuitorul nu te vrea căldicel. Treci râul şi rupe toate punţile în spatele tău. Trăieşte credincios şi liber în singura ţară a libertăţii: Dumnezeu. Să nu mai doreşti să te întorci la galere. Lumea nu mai este pentru tine patria ta, pentru tine este o ţară străină.

Un al treilea se prezintă la Isus… fără să fie chemat de el. Isus nu-i permite să se ducă să-şi ia rămas bun de la ai săi. Nu acceptă să fie pe locul doi. Toate afecţiunile sunt secundare atunci când trebuie să urmezi voinţa Tatălui. Misiunea ucenicilor este urgentă şi mai importantă decât altele, nu pot pierde timpul.

Ţi-ai ridicat privirea spre cer? Nu o mai întoarce spre noroi. Când ţi-ai ales calea, când ţi-ai văzut steaua, porneşte fără ezitare. Dacă ai vrea şi nu prea ai vrea,… nu mai pleci, ezitarea te ţine la sol. Te mai ţin nişte aţe, sfori, funii? Taie-le. Trecutul pe care-l laşi nu mai este al tău. Înalţă-ţi velele speranţei în viitorul pe care l-ai ales.

Dacă priveşti în urmă nu poţi merge înainte sau, dacă vei merge, călătoria ta va fi în amărăciune. Dacă inima ta plânge, pune-i căluş, dar du-o cu tine. E un copil capricios: nu o încredinţa nimănui pentru că îţi va face multe necazuri. Ţine-o cu tine şi… ÎNAINTE. Aleargă, aleargă fără oprire: timpul nu este acum un aliat al tău ci un competitor. “Aşteaptă”, îţi şopteşte trecutul. “Grăbeşte-te”, îţi strigă viitorul. “Întoarce-te”, geme trecutul. “Înaintează”, cântă viitorul.

Unde să mă grăbesc, unde să înaintez?

“Urmează-mă!”

“Dar, unde mergi?”

“Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim” (Lc 9,51).

 

* * *

 

Totul sau nimic

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un paznic de la un far de pe o coastă periculoasă a primit ulei suficient pentru a-i ajunge o lună şi i s-a cerut să păstreze lumina aprinsă noapte de noapte. Într-o zi a venit o femeie şi i-a cerut ulei pentru a-şi încălzi copilul. Apoi a venit un fermier. Fiul lui avea nevoie de puţin ulei pentru a putea citi. Altul a venit pentru că avea nevoie la motor. Paznicului i se păreau demne de luat în seamă fiecare dintre solicitări. Dar la sfârşitul lunii rezervorul de ulei era gol. Într-o noapte neagră trei nave s-au ciocnit de stânci. Peste o sută de oameni au murit. Paznicul a fost tras la răspundere, la care el a explicat ce făcuse. Judecătorul i-a spus: “Ai primit o singură sarcină: să menţii lumina aprinsă. Orice altceva era pe planul doi. Nu ai nici o scuză.”

Tentaţia presupune de regulă alegerea dintre bine şi rău. Cea mai perfidă tentaţie este atunci când trebuie să alegi între două opţiuni bune. Paznicul din povestea noastră s-a aflat într-o astfel de situaţie. La fel şi ci cei din Evanghelia de astăzi. În astfel de cazuri poţi să devii cu uşurinţă inamicului binelui adevărat. Trebuie să ştii să spui nu unui lucru bun pentru a putea spune da unui lucru necesar. Evanghelia de astăzi este o succesiune de patru întâlniri cu oameni care ar fi putut să devină discipoli ai lui Isus dacă nu erau reţinuţi de diverse îngrijorări şi motive. Fiecare întâlnire subliniază un alt motiv.

Prima este întâlnirea dintre trimişii lui Isus şi locuitorii unui sat din Samaria. Motivul care îi opreşte pe samariteni să îl accepte pe Cristos şi să îi urmeze Lui este patriotismul. Samaritenii şi evreii erau duşmani. Sătenii samariteni auziseră probabil de Isus şi despre ce făcea El şi erau interesaţi. Dar când au aflat că Isus şi discipolii Lui merg spre Ierusalim, admiraţia lor s-a transformat în opoziţie. Patriotismul şi devoţiunea pentru cauza naţională este, desigur, un lucru bun. Dar când din cauza acestor obstacole nu mai poţi vedea realitatea în întregime, incluzând realitatea spirituală şi eternă, atunci pierzi perspectiva lucrurilor.

La a doua întâlnire vedem un bărbat care îi spune lui Isus: “Te voi urma oriunde te vei duce”. Isus îi răspunde: “Vulpile au vizuini, păsările cerului au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde-şi rezema capul”. De ce a spus Isus acestea? Probabil pentru că simţise că în faţa Lui era un om care preţuia independenţa şi siguranţa financiară. Este bine să ai scopuri financiare înalte, pentru a-ţi asigura bani ţie şi celor încredinţaţi ţie spre grijă. Dar când aceste scopuri devin piedici în slujirea lui Dumnezeu, atunci ceva este în mod evident greşit.

Urmează întâlnirea cu bărbatul care vrea mai întâi să îşi îngroape tatăl, apoi să îl urmeze pe Isus. Îngroparea părinţilor este parte a poruncii “Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta” (Ieşirea 20,12). Este vorba deci de un om cu înalte principii morale, un om care respectă legea şi care nu îşi neglijează datoriile religioase. Din nou, o virtute foarte bună. Şi totuşi Isus ne spune că nu trebuie să lăsăm respectarea unor reguli, fie ele şi religioase, să ne imobilizeze, să ne oprească de la a-l urma pe Cristos, care este mereu în mişcare, în noi teritorii, cu noi provocări în faţă.

În fine, este şi bărbatul care doreşte să meargă să îşi ia rămas bun de la rude înainte să îl urmeze pe Isus. El doreşte să urmeze exemplul lui Elisei (prima lectură) care şi-a luat rămas bun de la familie înainte să devină discipolul lui Ilie. Vedem deci un om care preţuieşte valorile sociale şi familia. Am putea spune: de ce nu sunt aşa toţi oamenii, mai ales astăzi! Şi totuşi, în faţa chemării urgente a împărăţiei lui Dumnezeu, grijile privind societatea şi familia te pot trage înapoi. “Nimeni care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi nu este vrednic de împărăţia lui Dumnezeu.”

Aceste relatări ne arată că a-l urma pe Cristos înseamnă a-l urma necondiţionat. Spuneţi în minte: “Îl voi urma pe Cristos dacă…” Dacă aţi completat propoziţia cu ceva înseamnă că sunteţi exact în situaţia acestor bine intenţionaţi posibili discipoli. Isus nu acceptă un loc secund în viaţa noastră. El este primul sau nimic. Totul sau nimic.

 

* * *

 

Între boi şi foc

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

O procesiune frumoasă

Nimic de zis. Un om conduce perechi de boi, unul în urma celuilalt, fără întrerupere, are un oarecare efect. Astăzi ar ieşi o fotografie neobişnuită, de o rară sugestie, vrednică să găsească un loc în revista cea mai rafinată. Din aceasta trebuie să deducem că Elisei este un ţăran destul de bogat. Dar şi că ogoarele sale sunt mai degrabă tari, dacă este necesară forţa de lucru a douăzeci şi patru de boi pentru a permite plugului să-şi facă loc în acel teren. Poate Elisei, în timp ce avansa cu pas rar în procesiunea bovină, făcea calculele sale judiciose, programând recolte bogate, hotărând cumpărarea unei alte perechi, şi apoi a încă alteia… Şi, poate, cine ştie, într-o zi şi-ar putea permite să aibă argaţi care să umble ei pe acest teren aspru, în timp ce el ar dirija gospodăria fără a trebui să fie ars de soare sau înmuiat de ploaie.

În schimb în acea zi este abordat de Ilie, care îi aruncă pe umerii transpiraţi propria manta (semnul învestiturii profetice). Elisei înţelege imediat că, din cauza acestui gest, viaţa sa de acum înainte se va juca în altă parte, în alt mod, făcând alte calcule, mai mult ne mai făcând nici un calcul. Se simte “chemat” să interpreteze diferit propria existenţă, să imprime un alt pas pe propriul drum. Nu perimetrul bine fixat al ogorului, o brazdă aliniată şi o altă brazdă, traseu repetat spre marginea extremă şi apoi drumul întors spre capătul celălalt. Ci riscul, aventura, itinerariu imprevizibil, lipsă de siguranţă, provizorat (aceeaşi nesiguranţă care caracterizează viaţa nomadă a lui Isus, cum el însuşi spune în fragmentul din evanghelia de astăzi).

Elisei pregăteşte un banchet somptuos, la care invită pe oamenii săi pentru a saluta plecarea neaşteptată, părăsind proiectele de intensificare a gospodăririi familiare. Nu că ar fi decis să se mulţumească cu ceea ce are. Dimpotrivă, a stabilit să nu se mulţumească. Observă chemarea la altceva. Meseria este înlocuită cu chemarea. În locul intereselor şi afacerilor, fascinaţia unei chemări. Se regăseşte pe deplin liber, în momentul în care se pune în slujba lui Ilie profetul. Ajuns la capătul brazdei, nu se întoarce înapoi. Merge drept înainte, lăsându-se condus de vocea Domnului.

Cine are jugul pe umeri?

Dar să fixăm încă pentru o clipă imaginea lui Elisei în timp ce ară. El conduce boii, în aparenţă. În realitate, el este condus. Trebuie să adapteze pasul său cu al lor, să-şi impună ritmul lor, să le suporte obiceiurile. Jugul, în fond, îl are el pe umeri. Sunt domenii, lucruri, posedarea bunurilor care domină viaţa, ţin ca ostatic persoana, ocupă aproape tot spaţiul inimii sale.

Să transferăm în ziua de astăzi acea imagine câmpenească. Elisei este cineva dintre noi, când suferim sclavia averii, a succesului, a carierei, a bunăstării economice, a comodităţii… Desigur, boii de acum sunt în afara peisajului nostru. Noi dominăm, mai degrabă, cei şaptezeci şi mai mulţi cai putere ai automobilului (şi nici nu ne gândim vreodată să-l “sacrificăm”, aşa cum Elisei a sacrificat o pereche de boi). Oricum, fie că este vorba de boi sau cai, adesea suntem târâţi. De mode, de obiceiuri, de ideologii mai folosite, de modul de a gândi (sau de a nu gândi!) de un oarecare ambient, de convenienţe, de calcule oportuniste. Să ne obosim puţin, în ciuda marii viteze, fără avânt, fără fantezie, veghind la apărarea poziţiilor dobândite, preocupaţi de a ocroti – şi spori – avutul adunat. Gesturi repetate, vorbe scontate, idei luate cu împrumut, formule uzate, gesturi obligate pentru a celebra ritualurile aparente. “hotărârea luată” care ne dispensează de plictiseala de a “lua hotărâri”, de fiecare dată, deschizând ochii, făcând să funcţioneze creierul, dând glas raţiunilor inimii.

În sfârşit, nu putem – şi nu vrem – să ieşim din brazdă. Prea angajant, prea riscant. Excesiv de incomod de a interpreta viaţa în chip nou, creativ, neaşteptat. În afara manuscrisului sugerat de paşii cadenţaţi ai boilor din ultima versiune. Este greu să ne dăm seama că lumea începe dincolo de gardul viu. Că începi să trăieşti când, după un pas, nu pui şi pe celălalt din forţa inerţiei, ci inventezi unul, nou, neaşteptat, ne programat. Desigur, mantaua lui Ilie, sau misiunea profetică, oricare misiune, nu dă garanţiile oferite de şoldurile grase ale boilor. În compensaţie, când se trăieşte pentru a fi şi nu pentru a avea, când se abandonează brazda pentru a inventa propriul drum, când nu se merge în şir după pasul tuturor, dar se merge unde conduce inima ascultând de propriile exigenţe la care nu poţi renunţa, când se face un gest de ruptură cu obiceiurile pentru a urma o chemare care vine de departe, atunci viaţa devine ceva original, inedit, creativ.

Sensul nu îl găseşti în brazdă. Ci în trasarea unei cărări.

Semnificaţia ţi-o oferă (sau, dacă preferi, te ajută s-o descoperi) Cineva care îţi fixează întâlnirea dincolo de şanţul familiar, care delimitează stăpânirile tale, dincolo de boii (prezenţi şi viitori), dincolo de bunurile, dincolo de lucrurile, dincolo de cele ştiute. Trebuie să arzi jugul, cum a făcut Elisei. Trebuie să iei tot ceea ce te împiedică să vezi… un pic mai departe. Chiar şi tu eşti chemat. Chiar şi tu ai o chemare. Eşti chemat, într-adevăr, să răspunzi la invitaţia de libertate (a doua lectură de astăzi). Să cucereşti o porţie de viitor. Este inutil să te întrebi ce va face Elisei în urmarea lui Ilie. Ştim ce făcea înainte. Acum unica certitudine este că lasă în spate (cu o sărbătoare!) perspectiva utilului, preocuparea de bună stare, pentru a face “în mod diferit”, pentru a fi “diferit”. Toţi s-au simţit un pic mai liberi când Elisei nu mai vrea să ştie de juguri. Numai un om “eliberat” poate vesti eliberarea.

“Cu hotărâre”

În evanghelie aş vrea să subliniez un adverb. Isus se îndreaptă “cu hotărâre” spre Ierusalim, unde se va săvârşi destinul său. Şi noi suntem implicaţi în acea “hotărâre”. Este vorba de lua o hotărâre, să nu tergiversăm la infinit, să facem o alegere precisă, să luăm cu luciditate şi cu curaj o îndatorire cu ferma hotărâre de a o duce până la capăt, de a trăi consecinţele, chiar şi cele mai costisitoare. Noi, prea adesea, ne lăsăm paralizaţi de incertitudine, de teama de a ne compromite, de a risca, de frica de… a avea curaj. Suntem nehotărâţi în toate.

În loc să fim mişcaţi de conştiinţă, suntem ciupiţi de veleitarism. Îndeplinim numeroase, timide tentative în mii de direcţii, fără însă a ajunge la capăt. Ne aruncăm, dar cu colac de salvare. Ne lăsăm seduşi de mare, dar fără să înaintăm în larg, fără a ne desprinde prea mult de malul care ne dă siguranţă. Pornim la aventură, garantându-ne însă, preventiv, o cale de întoarcere. Cunosc indivizi care trec de la o experienţă la alta (fie în domeniul spiritual cât şi în cel social), cuprinzând cele exotice, de avangardă, fără a duce la sfârşit vreo una, fără a-şi lua o îndatorire concretă, precisă, totală.

Par că vor să colecţioneze emoţii, în loc să se împovăreze cu responsabilităţi. Caută gratificaţii în loc de datorii de împlinit cu fidelitate. Pierd vremea în van, evitând să se lase ţintuiţi într-un serviciu, fie modest, dar bine definit. Ar vrea să îmbrăţişeze totul, fără a se dedica în întregime la nimic.

Cristos, în schimb, cere hotărâre. Iubeşte pe cel “decis” să rupă cu trecutul (lasă ca morţii să îngroape pe morţii lor”), cine este dispus să întreprindă o operă dar numai pentru a o duce la bun sfârşit, care vrea să parcurgă un drum dar exclusiv în lumina coerenţei, fidelităţii, fără răzgândiri, întoarceri (“nimeni care a pus mâna pe plug şi apoi se întoarce îndărăt, nu este apt pentru împărăţia lui Dumnezeu”). Celui care vrea să-l urmeze, Cristos nu-i promite nici adăpost, nici cuib, dar un drum de libertate. Nu oferă garanţii, bunuri, ci eliberare de preocupările prea înguste, limitate. Totul, însă, ca propunere, invitaţie. Fără să forţeze pe nimeni. Decizia nu poate niciodată să fie impunere.

Isus este exigent, nu intransingent. Nu au înţeles aceasta Iacob şi Ioan, “fiii tunetului”, care cer să se poată ruga (!) pentru ca să coboare din cer un foc care să ardă fără scăpare pe locuitorii unui sat din Samaria, vinovaţi că nu au vrut să-l primească pe Învăţătorul lor. “…Dar Isus s-a întors spre ei şi i-a mustrat”. Nu este permis “să te rogi împotriva” cuiva.

Darul este oferit gratuit şi este primit în libertate. Nu este nevoie de nici o pedeapsă. În privinţa pedepsei aceia au avut-o deja, lipsindu-se de darul de a primi invitaţia. Isus vrea să cureţe “hotărârea” ucenicilor de orice crustă de fanatism, de intoleranţă. Darul nu poate fi niciodată însoţit de ameninţări. Unul este liber numai în măsura în care, fără a micşora propria “decizie”, reuşeşte să respecte libertatea altuia. … Elisei a ars, înainte de plecare, jugul boilor. Iacob şi Ioan – deşi nu erau ţărani, ci exercitau meseria de pescari – evident l-ar fi lăsat în urmă…

Cineva s-a precipitat să ia locul lui Elisei

“Dacă vă lăsaţi călăuziţi de Duhul Sfânt, nu mai sunteţi sub lege” avertizează Paul (a doua lectură). Elisei a devenit profet încetând de a mai conduce şi lăsându-se condus de boi. În locul jugului, a ales drumurile imprevizibile, surprinzătoare ale Duhului. Cineva, însă, chiar şi în Biserica de astăzi, pare că a înlocuit mantaua profeţiei cu jugul legalismului celui mai sufocant. Şi, deşi impune acest jug fraţilor care au fost “chemaţi la libertate”, nu ezită să calce porunca iubirii, în care legea găseşte plinătatea sa, pentru a suspecta, denigra, a bombăni, a-şi arăta dinţii, de a muşca, devora pe oricine s-ar hazarda să revendice statutul de fiu al lui Dumnezeu “chemat la libertate”.

Cineva, evident, se gândeşte că este indispensabil de a reocupa locul lăsat liber de Elisei când a plecat de-a lungul drumurilor sugerate de Duhul Sfânt. Şi continuă să viseze la perechile de boi rămase, la care el a renunţat. Se înşeală că progresează pentru că, ajuns la capătul brazdei, se reîntoarce parcurgând în sens contrar exact aceeaşi brazdă. Crede că este posibil “să urmezi” numai dând înapoi. Desigur, nu a uitat focul. Dar în interior a aruncat cu violenţă mantaua lui Ilie.

 

* * *

 

Vocaţie şi vocaţii

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa evanghelică de astăzi începe cu o adnotare importantă, spre a înţelege întreaga Evanghelie a lui Luca: “Când s-au împlinit zilele înălţării sale, s-a îndreptat cu hotărâre spre Ierusalim”. Luca a orânduit în mare parte spusele şi faptele lui Isus pe care le cunoştea în decursul acestei călătorii din Galileea în Ierusalim. Aici nu este vorba numai de o simplă deplasare geografică, ci de ceva mai mult: este urcarea lui Isus spre ţinta Sa. Paştele este realizarea exodului Său, mult mai aşteptat şi anunţat în episodul tansfigurării. Este important să ţinem cont de această particularitate atunci când vom citi Evangheliile din duminicile următoare, unde vom afla cuvinte spuse de Isus, care mergea în întâmpinarea morţii Sale.

La începutul Evangheliei de azi avem un episod neplăcut legat de acea călătorie a lui Isus: refuzul samaritenilor de a-L primi, tocmai pentru că se ducea la Ierusalim. Evanghelia nu privilegiază nici o categorie de oameni, chiar nici pe cea a neprivilegiaţilor. Samaritenii, care altădată erau propuşi ca pildă de urmat (samariteanul milos), aici apar şi ei supuşi prejudecăţilor şi greşelii. Însă cea mai mare greutate a pericopei se află desigur în cea de-a doua parte, în acea serie de trei chemări a lui Isus, care încep totdeauna cu verbul “a urma”, într-o poziţie reliefată: “Te voi urma… Urmează-Mă… Te voi urma… ” Ultima dintre aceste chemări îşi află confruntarea în chemarea lui Elisei de către Ilie. Din această confruntare se poate observa afinitatea ce există în felul de a lucra a lui Isus şi acela al profeţilor, dar şi superioritatea Sa asupra acestora: când nu mai este un om cel ce cheamă, ci însuşi Dumnezeu în persoană. Această chemare nu poate fi amânată, nici cel chemat nu se mai poate întoarce ca să-şi salute rudele sau să-şi îngroape pe propriul său tată. Chemarea lui Isus este mai autoritară şi mai urgentă decât chemarea lui Ilie, tocmai pentru că El este mai mare decât Ilie.

Isus nu numai că cere lucruri nemaiauzite, ci ceea ce uimeşte şi mai mult este faptul că El obţine ceea ce cere. Spune lui Petru, lui Iacob şi lui Ioan: “Veniţi după Mine!”, şi ei îşi părăsesc mrejele, chiar şi pe tatăl lor, şi îl urmează. Îi spune lui Francisc din Assisi: “Mergi, vinde tot ce ai şi vino după mine! “, iar Francisc îl părăseşte pe Pietro Bernardone, tatăl său, şi îl urmează pe Isus în sărăcie. Chiar şi astăzi, într-o lume ce pare absurdă din mai multe puncte de vedere, Isus continuă a-şi face auzit glasul Său: “Veniţi şi urmaţi-Mă!”, şi tineri de ambele sexe îl urmează pe Isus cu toată dragostea, părăsind familiile, carieră, chiar şi visurile tinereţii, spre a-i deveni ucenici şi ucenice. Aşa cum ne-am obişnuit, şi de data aceasta vom ataca tema centrală a Cuvântului Domnului din această duminică, şi mi se pare că nu ar mai exista nici un fel de dubii în această privinţă: ea este chemarea, vocaţia. Chiar şi lectura a doua de astăzi cuprinde această afirmaţie capitală: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate.”

Când se vorbeşte printre noi despre vocaţie, imediat încercăm un echivoc de împrăştiere a minţii. Prea multă vreme acest cuvânt a fost folosit spre a indica o vocaţie deosebită, cum ar fi: starea religioasă sau sacerdotală, care pe majoritatea creştinilor nu-i mai interesează astăzi ca o problemă directă, ci mai mult ca pe ceva indirect, ca un ajutor ce trebuie acordat pentru menţinerea seminarului. Conciliul Vatican II a făcut lumină şi în acest sector (textul “Lumen Gentium” 2) ; există o vocaţie fundamentală care este a tuturora şi pentru toţi (chiar şi pentru credincioşii necreştini); orice altă vocaţie particulară, din aceasta încolţeşte şi pe aceasta se altoieşte. Trebuie redescoperit ce înseamnă faptul că, în Noul Testament, credincioşii în Cristos sunt indicaţi cu numele de “chemaţi” (vocaţi) şi că întreaga comunitate a credincioşilor a primit numele de “ecclesia”, adică prin chemare. În privinţa aceasta avem un îndreptar de neînlocuit: Scrisoarea lui Pavel către Efeseni. În două tablouri succesive el descrie mai întâi vocaţia şi apoi vocaţiile, adică mai întâi chemarea comună a tuturor: “Este un singur Trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.” Apoi avem chemarea proprie a fiecăruia: “El i-a pus pe unii apostoli, pe alţii proroci; pe alţii evanghelişti, pe alţii păstori şi învăţători.”

La lumina experienţei Bisericii în cei două mii de ani de vieţuire, aceste vocaţii particulare au fost regrupate în trei categorii sau forme principale, şi fiecare dintre ele prezintă o mare varietate de specificări şi haruri: vocaţia laicală sau seculară, vocaţia sacerdotală şi vocaţia stării religioase. Trebuie susţinut cu tărie că ceea ce ne uneşte în Biserică, într-o unică vocaţie, este mult mai important decât ceea ce ne deosebeşte; că a fi ucenici ai lui Cristos, şi a fi în sânul Bisericii, asta este mai întâi de toate decât a fi laici, clerici sau religioşi. Din fericire, în Biserică asistăm la un grandios fenomen de reagregare, care nu este de nuanţă politică, ci religioasă, şi asta înseamnă redescoperirea de a fi cu toţii fraţi în Cristos, chemaţi la una şi aceeaşi nădejde. Multe forme externe sunt pe cale a se contopi, sau ar trebui să se contopească, să se egalizeze. Nu se poate ca cei căsătoriţi şi cei celibatari, clericii şi laicii, surorile sau religioşii, să mai trăiască în Biserică compartimentaţi, şi să formeze oarecum caste separate care să evite, ca şi cum unii pentru alţii ar fi o adevărată calamitate. Pentru formarea unui cor, diferitele glasuri trebuie să cânte în ansamblu, şi oare nu tocmai pentru aceasta se spunea despre primii creştini că erau cu toţii o inimă şi un suflet?

Aceasta nu înseamnă a micşora importanţa şi frumuseţea vocaţiilor particulare, mai ales acelea care cer totala consacrare lui Dumnezeu, ci tocmai contrariul: o Biserică reînnoită, şi, pentru a spune aşa, reactivată în toate mădularele ei, va dori mai mult ca înainte să se trăiască din plin formele de viaţă complet consacrate împărăţiei lui Dumnezeu în contemplaţie, în ministerul sacerdotal, în cel al vestirii cuvântului, al mărturiei şi al faptelor de caritate. Numai că aceste vocaţii speciale vor fi mai bine alimentate şi sprijinite de vocaţia întregii Biserici. Mai mult chiar, nu numai că aceste vocaţii vor fi cerute, ci li se va netezi mai bine calea pentru a fi urmate.

În zilele noastre, câţi creştini, profilaţi pe vocaţia lor în viaţa de familie, nu reacţionează într-un mod curios şi de neînţeles, ba chiar ofensator la adresa lui Dumnezeu, socotind ca o mare nenorocire, încât se ruşinează chiar şi de vecini, atunci când este vorba ca o fiică a lor să îmbrăţişeze chemarea Domnului în viaţa de clauzură. Acei părinţi care ştiu să considere viaţa lor ca o vocaţie, desigur că nu vor reacţiona în felul acesta, ci se vor simţi fericiţi şi recunoscători, ca de primirea unui mare dar, şi în cazul acesta ar înceta una din principalele crize ale vocaţiilor.

Să încercăm acum a lămuri în ce anume constă această vocaţie fundamentală, comună tuturor oamenilor. Vom spune mai întâi de toate că vocaţia este o stare sufletească, un mod de a concepe propria existenţă. Trăirea vieţii creştineşti, ca vocaţie, înseamnă a o trăi ca un răspuns la chemarea făcută de Dumnezeu în Cristos, şi trăită clipă cu clipă, prin glasul conştiinţei noastre; înseamnă a o trăi în ascultare, în veghere, dar şi în libertate, deoarece credinţa – aşa cum spune Sfântul Pavel – este totdeauna o chemare la libertate, la adevărata libertate, care este rodul Duhului, şi care ne face capabili de a-i iubi pe alţii şi de a ne bucura. Înseamnă a trăi în statornicie şi într-o rodnică lucrare.

Însă fiecare are obligaţia de a descoperi această dimensiune existenţială a propriei sale vocaţii. Acum, nouă ni se impune de a descoperi chiar şi conţinutul vocaţiei, adică la ce anume suntem chemaţi în concret. Aici, pericopa evanghelică, împreună cu acel imperativ pronunţat de Isus: “Urmează-Mă!”, ne pune în faţă conţinutul de fond al vocaţiei, adică chemarea noastră esenţială la chemarea lui Cristos. Suntem chemaţi a sta alături de El, să împărţim totul cu Dânsul, atât încercările vieţii cât şi dragostea şi bunăvoinţa Tatălui. Suntem chemaţi “a fi în Cristos Isus” (cf. I Cor. 1, 30), adică de a exista prin El şi în El. Această chemare de a merge pe urmele lui Isus, după Rusalii, a devenit o chemare de a intra în comunitatea Bisericii, care este Trupul Său, locul de întâlnire cu El. “Toţi oamenii sunt chemaţi a forma poporul lui Dumnezeu. “(LG 13) . Aşadar, a face parte din comunitate Bisericii nu este un caz datorat unor împrejurări fortuite, întâmplătoare, ci este rodul chemării lui Dumnezeu, care ne-a consacrat prin botez.

Aici nu am fost chemaţi spre a sta pasivi, ca nişte statui, ci pentru a realiza vocaţia noastră personală şi comunitară. Fiecare dintre noi, prin simplul fapt că trăieşte în lume, este chemat să-şi realizeze viaţa sa de bărbat şi de femeie. Mintea noastră este plină de dorinţe, de planuri şi de aşteptări: comunitatea creştină este locul ideal unde această potenţialitate trebuie să se dezvolte cât mai bine, încât – aşa cum spune Sfântul Pavel – “să ajungem cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu… la înălţimea staturii lui Cristos”. Acest proces de maturizare personală se deschide prin dragostea faţă de alţii, spre construirea comunităţii în diferitele ei ramuri: familia, societatea, Biserica. În lectura a doua, apostolul ne prezintă o Regulă de Aur pentru realizarea acestei armonii între dezvoltarea individuală în libertate şi cea comunitară în dragoste: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la libertate. Să nu faceţi din această libertate o pricină ca să trăiţi după firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora cu dragoste. ”

În realitate, noi suntem chemaţi la sfinţenie; creştinii sunt sfinţi prin vocaţie (Rom. 1, 7). Din această cauză, Sfântul Petru scrie: “Aşa cum cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră. ” Şi aici Conciliul Vatican II a terminat cu o anumită mentalitate, care considera sfinţenia demnă numai pentru cei puţini şi privilegiaţi, şi a vorbit cu mare insistenţă despre o chemare universală la sfinţenie. (LG 39-40). Roadele acestei redescoperiri se manifestă deja în mijlocul poporului creştin; se simte o nouă trebuinţă de răspândire a sfinţeniei, şi, îndrăznesc a spune, chiar o familiaritate necunoscută până atunci, cu ideea de a se sfinţi. De fapt, s-a înţeles că sfinţenia nu se identifică cu anumite fenomene extraordinare, şi pe lângă aceasta, că multe din acestea considerate în trecut extraordinare, astăzi sunt acordate de Dumnezeu cu mână largă fiecărui creştin care îşi deschide inima către acţiunea Duhului Său, aşa cum se practica în Biserica primitivă.

Multe sunt mijloacele obiective de care dispune Biserica pentru realizarea unei astfel de vocaţii şi a unei vieţi sfinte: sacramentele, Cuvântul lui Dumnezeu, pildele sfinţilor, îndrumarea magisterului. Însă toate aceste mijloace obiective, spre a fi eficace şi operante, necesită şi acel mijloc subiectiv prin excelenţă, care este propria conştiinţă. Aici continuă Dumnezeu a-l chema pe om spre a-l face să înţeleagă ce anume vrea de la el; aici devin actuale, pentru mine, chemările pe care Isus le adresează în Evanghelie ucenicilor săi; prin chemările sale repetate, Dumnezeu mă stimulează spre a-mi realiza chemarea, prin hotărâri precise în situaţii precise. Conştiinţa este repertoriul lui Dumnezeu şi trebuie să redescoperim acest lucru în noi spre a ne obişnui a dialoga cu conştiinţa noastră, fiindcă tocmai aici îşi are locuinţa adevărul; aici răspunde Dumnezeu celui care cere cu sinceritate şi cu insistenţă: Doamne, ce vrei să fac?

Există o expresie foarte scurtă, de care se foloseşte Biblia, spre a exprima răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu: a fost pronunţată de Avraam atunci când l-a chemat Dumnezeu ca să-şi părăsească ţara; a pronunţat-o Samuel când l-a chemat Dumnezeu la vocaţia profetică; a pronunţat-o Maria atunci când Tatăl ceresc a chemat-o să fie Maica Mântuitorului. Această expresie sau exclamaţie este: “Iată-mă! M-ai chemat. Iată-mă!” Prin Evanghelia de astăzi, chiar şi nouă ne-a fost reînnoită chemarea “Urmează-Mă!” Isus este cel care ne cheamă; nu trebuie să dispreţuim chemarea Sa, pentru că îngrozitor lucru este ca El să ne cheme, şi totuşi să-şi urmeze calea, singur, fără noi, şi asta pentru că nu am avut curajul de a-i răspunde la chemare; printr-un singur cuvânt: “Iată-mă!” Îngrozitor lucru este, pentru că această chemare a lui Isus nu este o chemare oarecare, ci este chemarea la mântuire, la viaţă, la realizarea sensului vieţii, ceea ce însemnă a ne lipsi de fericire. “Timeo tesum transeuntem!”

Numai cu puterile noastre noi nu vom putea răspunde chemării lui Isus; sun-tem sleiţi de puteri; la cea dintâi cădere ne descurajăm. De aceea trebuie să ne rugăm adesea cu aceste cuvinte: “Trage-mă după Tine (Doamne) şi haide să alergăm! “ (Cântarea Cânt. 1, 4). Tu însuţi, Isuse, ai spus că nimeni nu poate să Te urmeze dacă nu este atras de Tatăl cu lanţurile dragostei, aşa cum a făgăduit El; să ne atragă cu mirosul cel de bună miresmă care se degajă din Numele Său cel Sfânt, care se numeşte Duhul Adevărului. Să ne atragi Tu însuţi, Doamne Isuse, cu suavitatea Euharistiei, şi atunci când vei veni în inimile noastre, să ne faci să auzim acele cuvinte ale Tale pline de încurajare pe care le-am ascultat astăzi în Evanghelie: “Eu sunt lumina lumii, cel ce Mă urmează va avea lumina vieţii.”

 

* * *

 

Duminica a XIII-a de peste an (C)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Fiecare om a primit multe daruri din partea lui Dumnezeu, însă cred că un dar care aduce multă satisfacţie atunci când este fructificat este darul vorbirii. Astăzi toată lumea doreşte să vorbească, doreşte să se facă auzită, doreşte să exteriorizeze ceea ce are în interior. Mijloacele de comunicare sunt astăzi foarte variate, începând de la obişnuitul telefon mobil şi până la tehnicile multiple oferite de internet. Apel nepreluat – acesta este textul pe care uneori îl vedem pe telefonul mobil: cineva a dorit să comunice cu noi şi nu a reuşit. Într-o astfel de societate în care se vorbeşte foarte mult, într-un astfel de context în care suntem asurziţi de vorbe goale, Dumnezeu însuşi doreşte să ne vorbească. Această dorinţă de dialog constantă din partea lui Dumnezeu, această sete de a intra în contact cu omul, numită în termeni teologici chemare, se aseamănă adesea cu acel text ce apare pe telefonul mobil, apel nepreluat. Dumnezeu doreşte să vorbească cu noi, doreşte să avem un dialog intim cu el, iar noi preferăm convorbirile pur umane, lăsând să vibreze chemarea divină, fără să o luăm în seamă.

Dumnezeu nu a aşteptat această perioadă a comunicării febrile pe care o trăim astăzi pentru a dialoga, ci de la începutul lumii el a vorbit în favoarea omului, aşa cum a fost în cazul creaţiei, dar şi personal cu omul în grădina paradisului. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire şi doreşte să vorbească cu el, comunicarea fiind de asemenea un semn al iubirii fidele a lui Dumnezeu. Dorinţa lui Dumnezeu de a comunica cu omul nu rămâne la nivelul vorbăriei goale, nu înseamnă “a sta la taifas”, ci orice dialog cu el conţine în sine o chemare, orice dialog are o finalitate precisă în planul său.

Cât de rar astăzi omul mai are curajul de a intra în contact cu Dumnezeu! Este mai comod să te refugiezi într-un activism extenuant, să petreci ore în şir în faţa micului ecran, să faci strategii performante în activităţi caritabile. Îmbrăţişezi toate acestea, numai să nu te întâlneşti personal cu Dumnezeu, numai să nu dai ochii cu el. Pentru că Dumnezeu este acela care cheamă în continuu, iar pentru viaţa noastră comodă este riscant şi stresant. Ne este frică să răspundem chemării lui Dumnezeu, pentru că chemarea asumată cu maturitate presupune renunţare. Profetul Elizeu, pe care îl evocă prima lectură, trebuie să renunţe la familie, la perechile de boi, într-un cuvânt, la viaţa de mai înainte, pentru a urma glasul lui Dumnezeu, care îl cheamă prin intermediul profetului Ilie. Trebuie să renunţe de asemenea şi persoanele din Evanghelie care dau curs chemării Domnului, însă acestea îşi prezintă totodată şi condiţiile: “îngăduie-mi să-l îngrop pe tatăl meu”, “lasă-mă să îmi iau rămas bun de la ai mei”.

Este o cerere legitimă a celor care doresc să îl urmeze pe Isus, aceea de a lăsa în bună rânduială persoanele şi lucrurile care făceau parte din viaţa lor. Oare nu suntem oameni, nu trebuie să îi respectăm pe cei din jurul nostru, mai ales pe cei dragi? Radicalitatea lui Isus pare o atitudine sălbatică, lipsită de sensibilitate şi de tact. Fiecare dintre noi a pierdut în această viaţă pe cineva drag: a simţit durere, teamă, deziluzie. În acest ambient îi poţi cere să nu participe la funeralii, să plece pur şi simplu, să aibă acea inimă de piatră încât să dispară urmându-l pe Domnul fără să-şi ia rămas bun? Nu ar trebui să te desparţi cu inima bună de cei din familie, să le comunici chiar şi numai telegrafic încotro te îndrepţi, ce vrei să faci în viaţă? Cred că Isus Cristos nu pune accentul pe o inimă pietrificată, distantă faţă de toţi şi de toate. El doreşte ca cel care îl urmează să aibă parte de o libertate interioară totală şi mai ales să nu compare urmarea lui Cristos cu nici un alt element uman. Dumnezeu trebuie să fie pe primul loc: doar în această manieră nu vom considera pură nebunie cuvintele lui Isus. Atunci când urmarea chemării lui Isus este negociată şi rătăcită pe treptele din urmă ale scării noastre de valori, în acel moment suntem de compătimit.

Când vorbesc de a urma chemarea lui Isus, nu fac referinţă doar la preoţi şi persoane consacrate, dar şi la persoanele laice. Şi cel căsătorit trebuie să aibă curajul de a-l urma pe Cristos: să îmbrăţişeze cu maturitate doctrina creştină, să lupte împotriva tendinţelor eronate pe care le promovează societatea de astăzi şi să ofere o educaţie matură copiilor, în primul rând prin exemplu. Tânărul creştin de astăzi să aibă încredere în Cristos şi să îl urmeze, împotrivindu-se plin de entuziasm modelelor de comportament care sunt lipsite de bun simţ şi de credinţă. Copilul de astăzi trebuie să primească o educaţie solidă, să petreacă mai puţin timp în faţa calculatorului şi TV, şi să dedice mai mult timp formării, luând mai des contact cu lumea reală, nu cu cea virtuală.

Dacă în cazul unui preot sau a unei persoane consacrate este evidentă radicalitatea urmării lui Cristos prin modul lor de a fi şi de a trăi, cum se verifică acest aspect în viaţa de familie? Cum poate un laic să urmeze mesajul evangheliei de astăzi? Îi cere Cristos creştinului laic să fugă de familie, să se transforme într-un pustnic, să nu îşi îndeplinească datoria faţă de cei răposaţi? Nu. Cristos doreşte să reliefeze faptul că viaţa creştină autentică constă în a-l urma pe el, dincolo de toate aspectele vieţii noastre de fiecare zi. Creştinul astăzi se confruntă cu multiple probleme: de ordin social, politic, religios. În acest vârtej al preocupărilor, în mijlocul unei lumi în continuă schimbare, creştinul are nevoie de un fundament solid, de o stâncă puternică care să îi ofere siguranţă. Într-un astfel de context tensionat, el trebuie să îşi amintească că viaţa creştină este sinonimul urmării lui Cristos.

Dar cum să îl urmăm pe Cristos cu promptitudine, care este secretul reuşitei în urmarea sa? Avem o mare curiozitate când vine vorba de un secret: ne interesează care este secretul înotătorului care a câştigat finala la ultimul campionat mondial, care este secretul medicului care a reuşit să opereze un caz disperat, care este secretul unui cuplu care de şaptezeci şi cinci de ani sunt împreună. În evanghelia de astăzi Cristos ne comunică secretul urmării sale: a privi mereu înainte. Să nu privesc în urmă obsesiv, lăsându-mă otrăvit de trecutul mai mult sau mai puţin păcătos; să las la o parte viciile, patimile, defectele mele şi să încerc să le corectez cu ajutorul harului lui Cristos; să nu mă compar cu cei pe care îi întâlnesc pe drumul vieţii şi să nu îi cer cont lui Dumnezeu de modul cum împarte darurile; să nu pierd vremea criticându-i pe ceilalţi, privind ca un vânător la toate mişcările lor. Să am puterea acum să las toate acestea în urmă şi să privesc înainte, unde se află Cristos, noutatea vieţii mele. Să nu merg cu gâtul strâmb, oscilând între trecut şi prezent

“Urmează-mă!”. Răsună şi astăzi acest apel al lui Cristos. Să nu rămânem indiferenţi, să nu fim pasivi la vibraţiile puternice ale chemării sale, ci să avem curajul de a pune mâna pe plugul vieţii şi a înainta în urmarea lui Cristos. Să nu îl urmăm pe Cristos cu jumătate de inimă, şovăind şi punând condiţii la tot pasul, ci cu toate forţele noastre să înaintăm cu mult curaj, pentru ca viaţa creştină să capete sens şi frumuseţe.

pr. Marius Enăşel

 

* * *

 

Duminica a XIII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Sfântul Bernard, ultimul dintre părinţii Bisericii, scriitor spiritual cu un cuvânt dulce ca mierea, a trăit în secolul al XII-lea.

Venea dintr-o familie bogată şi avea patru fraţi. Încă de mic s-a dedicat vieţii monahale cu un asemenea entuziasm, încât nu numai că a imprimat Ordinului Cistercin o mare dezvoltare şi a fondat faimoasa abaţie din Clairvaux, dar i-a şi atras în mănăstire pe numeroşii săi fraţi. Acasă, cu părinţii săi, trebuia să rămână numai micuţul Nissard. Salutându-l în numele tuturor, Guide, fratele mai mare, a spus:

- Dragă Nissard, noi plecăm cu Bernard la mănăstire. Îţi lăsăm castelul, pământurile, bogăţiile: toate sunt ale tale.

Înţeleptul copil i-a dat un răspuns minunat:

- Cum? Vreţi să vă dăruiţi în întregime lui Dumnezeu şi eu nu? Nu mi se pare drept. Vreau şi eu să vin cu voi. Şi la timpul său, însoţit de tatal Tescellin, s-a dus şi el la Bernard, s-a alăturat fraţilor în viaţa monahală.

2. Tema

Mulţi îl refuză pe Isus, pentru că este Mesia “sărac”; dar mulţi îi spun: “Doamne, tu eşti singurul meu bine” şi îl urmează toată viaţa.

3. Mesajul zilei

Isus a fost acceptat întotdeauna? Îţi aminteşti să-l fi refuzat cineva?

- A fost refuzat la Betleem, la Nazaret, la Ierusalim etc.

Evanghelia care a fost proclamată ne vorbeşte despre trei atitudini ale oamenilor faţă de Isus.

- Unii îl refuză, cum sunt samaritenii;

- Alţii invocă pedepsele lui Dumnezeu asupra celor răi, ca Iacob şi Ioan;

- În sfârşit, alţii doresc să devină ucenicii săi.

Cum se comportă Isus cu samaritenii care îl refuză?

- Îi iartă şi merge în altă parte.

Iar cu cei care invocă pedepse?

- Îi ceartă.

… Şi cu cei care vor să-l urmeze?

- Îi atenţionează că drumul său este greu; chemarea este a sa, dar implică un angajament absolut.

Ce calităţi ale lui Dumnezeu se descoperă în cuvintele şi gesturile lui Isus?

- Isus se descoperă ca Dumnezeu:

- – are nevoie de oameni pentru împărăţia sa;

- – propune, nu impune: ne lasă liberi; nu este intolerant;

- – este şi vrea să fie primul care cheamă, să aleagă; să înceapă cu noi o poveste de iubire;

- – fiind iubire, cere angajare totală, hotărâre absolută din partea celui care vrea să-l urmeze pe calea iubirii.

Cine întâlneşte marea iubire a lui Dumnezeu nu trebuie să considere obositoare vestirea acestei iubiri tuturor, să-l mărturisească pretutindeni şi să o prefere înaintea a orice.

- Pentru a înţelege logica vocaţiei, trebuie să facem experienţa celui care a găsit un tezaur ascuns, perla preţioasă (cf. Mt 13,44-46). Cf. şi chemarea apostolilor, care au lăsat totul pentru a-l urma pe Isus.

Cel puţin două explicaţii practice:

- Cel care nu-l preferă pe Isus mai presus de orice (comoditate, distracţii, bani etc.) nu este şi nu poate să se numească ucenic adevărat al lui Isus!

- Isus nu-i pedepseşte pe samariteni, nu face niciodată minuni pentru a pedepsi pe cineva. De aceea, şi noi nu trebuie să ne manifestăm intoleranţi cu cei care refuză religia noastră sau ne refuză pe noi.

- Isus este marea şansă: merită să-l urmăm cu generozitate. “Isuse, tu valorezi mai mult decât orice tezaur. Ajută-mă să te urmez cu generozitate şi curaj”.

4. Exemple

a) Ascultaţi această poveste concepută de sfântul Ioan Bosco.

Într-o zi, Isus i-a chemat pe Petru şi pe Ioan şi a plecat cu ei pe un munte. În timp ce mergeau, le-a spus celor doi:

- Luaţi amândoi câte o piatră!

Petru, crezând că este mai isteţ, a luat o piatră mică; Ioan, în schimb, împins de generozitate, a luat cu sine o piatră mare.

Urcarea e lungă. Ioan oboseşte, Petru râde de el:

- Sărmane Ioan, de ce ţi-ai luat o piatră atât de mare? De ce nu ai făcut ca mine? Isus ne-a cerut să luăm câte o piatră, nu o stâncă!

Isus a auzit totul, dar a tăcut.

Ajunşi pe munte, Mântuitorul, vrând să-l înveţe pe Petru să fie mai generos, i-a invitat pe cei doi ucenici să se aşeze. Văzând că pe lângă oboseală cei doi erau şi înfometaţi, le-a cerut să-i prezinte pietrele aduse pe munte.

Le-a binecuvântat. Au devenit pâini proaspete.

Pâinea lui Petru este mică, doar o îmbucătură; în timp ce a lui Ioan este o pâine mare şi cu un gust deosebit. Isus a zâmbit. Ioan s-a minunat. Petru era confuz… şi a rămas flămând!” (CHIAVARINO, Don Bosco che ride, Pauline)

b) Într-o zi, pe străzile oraşului Torino, pe când erau trăsuri trase de cai, un cal refuza să mai meargă, iar vizitiul a dezlănţuit o litanie de înjurături şi de blesteme. Dominic Savio era aproape. Şi-a scos cu delicateţe şapca şi zise, cu un zâmbet inimitabil:

- Domnule, vreţi să-mi faceţi o favoare?

- Cu plăcere, băiete! a răspuns celălalt, copleşit de modul deosebit de a cere.

- Aţi putea să-mi arătaţi care este drumul spre oratoriul lui Don Bosco? întreabă şmecheranul, care ştia foarte bine drumul.

- Oratoriul? Oratoriul lui Don Bosco? Nu! Îmi pare rău, dar chiar că nu ştiu unde este.

- Atunci, aţi putea să-mi faceţi o altă plăcere?

- Sigur, băiete! Ce?

Dominic se ridică pe vârfurile picioarelor pentru a ajunge la urechea vizitiului şi îi şopteşte cu amabilitate:

- Nu aţi vrea să-mi faceţi plăcerea de a nu mai înjura?

Omul acela s-a înroşit. Apoi strânse mâna copilului:

- Ai dreptate, băiete! Este un obicei rău… Dar îţi promit că mă voi strădui să îl înving (MARCELLE PELLISSIER, Domenico Savio un fuoriclasse, Elle Di Ci, Leumann 1991, 60).

 

* * *

 

Între urgenţă şi răbdare, sau la ce slujeşte focul

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Elisei a luat o pereche de boi, pe care i-a adus jertfă, cu uneltele boilor le-a fiert carnea şi a dat-o

oamenilor s-o mănânce. Apoi s-a sculat, a urmat pe Ilie şi a fost în slujba lui.” 1Regi. 19, 16; 19-21

“Cristos ne-a liberat pentru a rămâne liberi.” Gal. 5, 1; 13-18

“Nimeni care pune mâna la plug şi caută înapoi nu este vrednic de Împărăţia lui Dumnezeu.” Lc. 9, 51-62

Lipsa omeniei?

Cele trei lecturi de astăzi au o temă comună: “Exigenţele vocaţiei”. Dacă cercetăm bine prima şi a treia lectură, descoperim motivul care se află la baza celor două lecturi: necesitatea despărţirii, a renunţării, a părăsirii lucrurilor şi fiinţelor scumpe. Nu există răspuns la chemarea de a fi în slujba împărăţiei lui Dumnezeu, care să nu producă şi dureri mari. Totuşi, confruntarea dintre prima scenă şi cea prezentată de evanghelie, face să apară unele diferenţieri, nu chiar mici.

Trebuie să mărturisim, că în primul rând noi ne aflăm mai mult în largul nostru cu povestirea în care este vorba de schimbarea consemnelor între Ilie şi Elisei. Aici avem un ton de omenie şi delicateţe, o evidentă concesie acordată sentimentelor naturale, care ne conving şi ne stimulează. Însă în evanghelie incizia este mai hotărâtoare, mai decisă, şi chiar brutală. Ilie, care cu toate că îl luase pe Elisei de la muncile câmpului, pentru a-i acorda învestitura profetică, îi învoieşte de a se întoarce printre ai lui, pentru a-şi aranja lucrurile cu o oarecare linişte sufletească, ca să-şi ia rămas bun de la părinţi şi de la rudele apropiate, cu care ocazie, a dat chiar un banchet de adio la care au participat fini, fine şi vecine.

Mantaua, care era simbolul harului profetic, putea să mai stea puţin în şifonier, pentru că între chemarea şi intrarea în slujba profeţiei există un interval logic. Însă în evanghelie, nu aflăm nimic din toate acestea. Despărţirea cerută celor trei candidaţi la urmarea lui este categorică şi fără răgaz, imediată. S-ar părea că de data aceasta avem de-a face cu o oarecare duritate. Totul este pus sub semnul urgenţei, al grabei. Isus şi-a început călătoria spre Ierusalim, acest urcuş interminabil, care ocupă zece capitole în evanghelia lui Luca, nu este încadrat într-o dimensiune strict geografică ci teologică. Isus pleacă hotărât ca să-şi îndeplinească misiunea. În calendar, se evidenţiază, de acum zilele în care va fi luat din lume.

Aici nu este vorba despre o călătorie turistică şi nici despre un turism spiritual aşa cum se mai spune acum. De aceea învăţătorul cere ucenicilor săi cunoaşterea riscului cerut de această misiune. Adverbul “cu hotărâre”, din traducerea noastră, nu redă toată puterea textului grecesc care literalmente sună aşa: “şi s-a făcut aspră, serioasă faţa lui”. Mai mult decât exprimarea severităţii faţa aceea înăsprită, exprimă determinarea voinţei de a merge până la capăt, cu orice preţ. Cei trimişi trebuie să mai ţină seamă de eventualitatea de a nu fi primiţi, a împotrivirilor şi a ostilităţilor pe care le vor primi, exact aşa cum nu a fost primit Isus de către samariteni.

Cele mai mari exigenţe ale lui Isus pot fi sintetizate prin aceste cuvinte: Disponibilitatea de a trăi în nesiguranţă: “Vulpile îşi au vizuinile lor, păsările cerului îşi au cuiburi, însă Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul”. (Lc. 9, 58) Aici accentul nu este pus pe sărăcie (Isus avea o casă la Nazaret, şi apoi, obişnuit putea dispune de casa din Cafarnaum; iar la Betania, prezenţa lui era totdeauna dorită), ci de călătorie. Ucenicul, la fel ca şi Isus nu-şi poate programa şi organiza propria viaţă după criteriile exigenţelor personale de confort individual. Ucenicul nu-şi mai aparţine lui însuşi. şi nici nu poate dispune de timp, aşa cum ar dori într-o manieră cu totul naturală, pentru că viaţa este plină de surprize.

Ruperea cu trecutul: “Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Isus nu osândeşte înmormântările, funeraliile, ci dă întâietate vestirii împărăţiei: “Tu mergi şi propovăduieşte împărăţia lui Dumnezeu”. Cere ca cineva să privească tot înainte spre perspective nemaiauzite, deschise de cel viu, într-un asemenea caz trecutul dispare, se îngroapă singur. Hotărârea irevocabilă. “Oricine care pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este destoinic pentru împărăţia lui Dumnezeu. Aici nu poate avea loc nici un fel de şovăire, nici concesii ori compromisuri, pentru că angajarea este totală, definitivă, iar alegerea este irevocabilă.

Unde se aprinde focul?

Aici este vorba şi despre foc. Elisei îşi adună toate stelajele meseriei sale de plugar: plug, cotigă, jug, tânjală, restie şi tot ce avea. Le-a pus toate grămadă şi apoi le-a dat foc. La focul acela a fript carnea celor doi boi (avea 12 perechi), pe care a împărţit-o celor invitaţi. Isus, aprinde focul în inima ucenicilor săi. El însuşi spune că a venit ca să aprindă focul pe pământ, şi pentru a declanşa un incendiu colosal. (Lc. 12, 49) Doi dintre ucenicii lui (avea 12, dar pentru a-i pune la jug ca pe boi ci pentru a-i semăna ogorul), “fiii tunetului”, cu accentuată tendinţă de răzbunare, şi cu riscul de a-şi arde tălpile, ar vrea ca să coboare foc din cer pentru a-i pedepsi pe samariteni, din cauză că nu au voit să-l primească pe Domnul “Doamne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie”. Isus s-a întors la ei şi i-a certat şi le-a zis: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască”. (Lc. 9, 55-56)

Ucenicii aceştia nu cunoşteau semnificaţia focului. focul aprins de Isus este “focul dragostei”. El nu-şi omoară duşmanii, ci îşi dă viaţa pentru ei. şi dacă se arată nerăbdător pentru răspândirea împărăţiei, totuşi înţelege de a-i învăţa pe ucenici calea răbdării şi a blândeţii, atunci când este vorba de a ajunge la inima oamenilor, inclusiv a vrăjmaşilor.

Ce fel de carne se serveşte la masă

Exigenţa fundamentală, evidenţiată de Sfântul Paul este exigenţa dragostei (lectura a II-a). Acum, dragostea este inseparabilă de libertate. Nu în zadar scrisoarea către Galateni, a fost numită “documentul libertăţii”. În această scrisoare apostolul defineşte chemarea creştină ca o chemare la libertate: “Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie, la libertate. Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi după firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste”. (Gal. 5, 13).

Creştinul este scos dintr-o dublă sclavie: din sclavia păcatului; din sclavia unui regim religios, impus prin norme regulamente şi legi. Încercarea intermitentă este aceea de reîntoarcere sub dominaţia păgânismului (indicată aici prin “dominaţia faptelor pământeşti”), sau de a avea siguranţa în cadrul strict al legii. De fapt, libertatea este foarte riscantă şi exigentă. Însă dragostea este şi mai exigentă. În realitate, ultimul criteriu, care-i defineşte pe oamenii liberi este dragostea. “… pentru ca această libertate să nu devină un pretext de a trăi după trup ci cu dragoste slujiţi-vă unii pe alţii”.

Regimul religios care se învârte în jurul legii se bazează pe statutul inventiv şi imprevizibil al Duhul Sfânt, care formează libertatea creştină şi care-şi află expresia cea mai evidentă în dragoste şi în slujire. Vorbind despre dragoste, Sfântul Paul cunoaşte riscul unei cuvântări abstracte şi iată că acum ne face să nu ne mai rătăcim prin negurele unui sentimentalism vag, străfulgerându-ne cu o înştiinţare dintre cele mai concrete: “Dar dacă vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de alţii”. (Gal. 5, 15)

În cuvintele acestea, pe lângă severitate, există şi o ironie usturătoare care nu are trebuinţă de prea multe explicaţii şi care-şi păstrează toată actualitatea. Pentru mulţi vocaţia creştină este compatibilă cu muşcăturile. Îmbrăţişările frăţeşti nu anulează obiceiul de a se devora prin murmurări, prin pălăvrăgeli şi calomnii. Se vorbeşte despre unire, însă toţi caută a o realiza prin agresivitate. Nimeni nu mai ţine cont de forţa distructivă a cuvintelor lipsite de respect reciproc care minează temelia comunităţii creştine. Un tânăr călugăr, care-şi punea toată atenţia şi grija în rugăciune post şi pocăinţă, a primit de la un bătrân pustnic sfatul acesta: Frate, mult mai bine este să mănânci carne şi să bei vin, decât prin calomnii şi pălăvrăgeli să mănânci din carnea fraţilor tăi.

 

* * *

 

Tu mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Chiar şi cel mai simplu dintre oameni înţelege că greşelile întunecă viaţa de pe pământ şi adevărul o luminează. Cu atât mai mult au înţeles acest lucru minţile luminate şi au căutat să ofere lumii adevărul raţiunii prin opere filozofice, prin instruirea unui număr cât mai mare de ucenici. Efort bun, dar insuficient. Omul vrea tot adevărul, toată lumina, de aceea este necesară intervenţia divină.

Sfântul apostol Ioan afirmă acest lucru chiar de la începutul evangheliei pe care a scris-o: “Lumina luminează în întuneric, iar întunericul n-a cuprins-o” (In 1,5) deoarece Cuvântul lui Dumnezeu “luminează pe orice om, venind în lume” (In 1,9).

Conştientă de valoarea învăţăturii Cuvântului divin, Biserica îşi aduce aportul său de lumină neamurilor mai întâi prin rugăciune, precum este cea de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului (LR).

După rugăciune, Biserica, în calitate de depozitară a revelaţiei, ne oferă învăţătura adevărului prin Liturgia cuvântului despre chemarea noastră creştină de a vesti împărăţia lui Dumnezeu, adică de a lumina în întuneric.

Prima lectură (1Rg 19,16b. 19-21) ne prezintă promptitudinea cu care Elizeu îl urmează pe Ilie care l-a chemat să fie profet în numele lui Dumnezeu. Ilie prorocul îi adresează chemarea printr-un gest simbolic: pune pe umerii lui Elizeu mantia sa. Mantia profeţilor era un semn distinctiv, un simbol al personalităţii, demnităţii şi al drepturilor lor. Mantia profetului, dat fiind faptul că avea un contact direct cu trupul, căpăta sensul transmiterii spiritului profetic. Elizeu este conştient de ceea ce s-a săvârşit în el şi, ascultând glasul intern al Duhului Sfânt, lasă toate şi îl urmează pe Ilie. Ca semn al dăruirii totale pentru misiunea profetică, Elizeu aduce o jertfă lui Dumnezeu, simbol al rupturii cu trecutul şi începutul unei noi vieţi în slujba lui Ilie, în slujba luminii.

Exemplul lui Elizeu constituie o chemare pentru fiecare creştin de a-şi face un examen de conştiinţă, de a arunca o rază de lumină asupra vieţii proprii, dat fiind faptul că chemarea creştină este mult superioară chemării profetice din Vechiul Testament. Înţelegem acest lucru din cuvântul evangheliei de azi (Lc 9,51-62).

Nu numai evanghelistul Luca, ci atât Matei cât şi Marcu, povestind întâlnirile istorice ale lui Isus cu cei pe care i-a chemat, afară de apostoli, nu le spun numele şi nici nu ne relatează răspunsurile lor finale. Intenţia lor este de a-i lăsa pe oameni să se simtă ei înşişi chemaţi să ia o decizie şi să dea un răspuns. Fiecare creştin este un ucenic al lui Cristos înviat şi-l întâlneşte în cuvântul Domnului, în sacramente şi în aproapele. Fiecare creştin trebuie să-l urmeze pe Isus prin detaşarea de cele materiale, să fie liber şi disponibil pentru cele spirituale, să dispreţuiască tot ce este rău şi să o rupă definitiv cu trecutul păcătos (cf. Fil 3,12-14; MAC pag. 1091-1092), căutând voinţa lui Dumnezeu şi nu pe cea personală.

Ediţia mai veche a catehismului catolic avea următoarea întrebare: Cine este creştin adevărat? Răspunsul era: Creştin adevărat este acela care, fiind botezat, crede şi mărturiseşte învăţătura creştinească. Actualmente răspunsul este mai concret: Creştin este acela care l-a ales pe Cristos şi-l urmează. În această decizie fundamentală faţă de Cristos este conţinută şi îndeplinită orice altă cerinţă de cunoaştere şi de adeziune faţă de credinţă (RdC 57). Adică adeziunea necondiţionată faţă de persoana lui Isus, ascultarea absolută faţă de el este un act eliberator. Cine îl urmează pe Cristos devine cu adevărat un om liber, fără stăpân. Dumnezeu vrea ca omul să fie şi să se simtă atât de liber ca şi el, Creatorul omului, deoarece l-a făcut după chipul şi asemănarea sa, fiindcă numai acea iubire din partea omului îi este plăcută lui Dumnezeu, care porneşte dintr-un act liber şi responsabil. Ceea ce porneşte dintr-un act liber al iubirii este demn de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu vrea oameni cu conştiinţă de robi, cu atât mai mult nu vrea ca omul să fie sclavul lucrurilor vremelnice, sclavul puterii, banului, sexului, ci să fie atât de liber încât să nu mai depindă nici de sine însuşi, de interesul personal, de grija exagerată după fericirea proprie (cf. MAC pag. 1092).

Vom înţelege mai bine datoria creştină de a fi lumină, de a-l urma pe Isus, din răspunsurile pe care Mântuitorul le-a dat celor trei care şi-au exprimat dorinţa de a-l urma.

Omului care credea că a-l urma pe Cristos înseamnă o sărbătoare continuă, Isus îi răspunde că “Fiul omului nu are unde să-şi plece capul”. Un general care cheamă la luptă pe soldaţii săi, le promite o răsplată; un profesor garantează succesul elevilor care îl ascultă; un maestru garantează o meserie ca brăţară de aur pentru ucenicii săi etc. Numai Isus are îndrăzneala să-i cheme pe toţi ca să-l urmeze şi nu oferă nimănui nici un fel de recompensă în această lume, ci din contra, arată tuturor calea spre Calvar, învăţând că tocmai acolo unde fiinţa omenească nu mai poate face nimic, acolo intervine atotputernicia divină spre a-i da omului libertatea deplină, eliberându-l de orice neputinţă.

În urmarea lui Cristos nu-i necesar ajutorul familiei, ci chiar trebuie evitat ca pe un surogat. Isus a chemat şi cheamă pe toţi oamenii, invitându-i să primească darul împărăţiei prin asumarea destinului său de fidelitate totală faţă de Tatăl şi de disponibilitate totală faţă de suferinţă. În această perspectivă înţelegem cerinţa lui Isus, ca acela care vrea să-l urmeze să lase morţii să-şi îngroape morţii. În comparaţie cu ceea ce dobândeşte acela care îl urmează pe Isus, adică viaţa, libertatea şi iubirea, tot ceea ce ne poate veni de la oameni este egal cu moartea.

Ceva asemănător se poate spune şi despre cel care pune mâna pe plug şi priveşte înapoi, ca şi cum ar aştepta un sprijin, o încurajare din partea familei. Isus arată că împărăţia lui Dumnezeu este un risc pe care şi-l asumă cei care cred cu adevărat, fiindcă tocmai prin asumarea acestui risc se poate dobândi adevărata familie care merită să fie iubită, fiindcă ea este rezultatul riscului pe care şi l-a asumat Isus însuşi când a venit în lume (cf. CBL pag. 1199-1201).

Isus nu-i împotriva iubirii familiei, ca şi cum ar fi gelos, ci din contra, vrea să ne înveţe să-i dăm valoare iubirii noastre faţă de părinţi şi fraţi prin jertfă, vrea s-o încadreze în iubirea sa faţă de Dumnezeu Tatăl, adică în acea iubire cu care Isus a acceptat să devină om în totalitate printr-o supunere totală faţă de condiţia omului muritor, răspunzând chemării Tatălui de a aduce acestui neam păcătos garanţia iubirii infinite care iartă pe tot cel care ascultă chemarea lui Isus: “Urmează-mă! Mergi şi vesteşte împărăţia lui Dumnezeu”, vesteşte că iubirea infinită iartă infinit.

Cei chemaţi de Isus întrec starea profetică a lui Elizeu: misiunea lui era pământească, pe când misiunea creştină este escatologică: “vor fi ca îngerii lui Dumnezeu” (Mt 22,30).

Ca să ajungem la această stare de libertate, de a fi liberi ca îngerii lui Dumnezeu din împărăţia sa, sfântul apostol Paul îndemna pe credincioşii galateni (Lec. a II-a: Gal 4,31-5,1.13-18), să se debaraseze de robia cărnii, a trupului. Faptul că unii credincioşi reluaseră practica circumciziunii prescrisă de Legea lui Moise, era dovada că nu aveau încredere suficientă în opera mântuitoare a lui Cristos. Era un fel de renunţare la har pentru a împlini prin puterile proprii ceea ce dă garanţie. Era teama de riscul evanghelic. Neîncrezători în har au născocit întotdeauna superstiţii sau le-au reînnoit pe cele păgâne. Iudaizanţii, creştini nedesăvârşiţi şi legaţi de Lege, au căutat să întregească sau să cârpească legea nouă cu petece vechi (Mt 9,16-17). Meseria de cârpaci nu se învaţă la şcoala lui Isus.

Antifona de la începutul Liturghiei de azi ne îndeamnă: “Toate popoarele, bateţi din palme, strigaţi lui Dumnezeu cu glas de bucurie” (Ps 46,2), să fim fericiţi că Isus ne-a scos din întuneric la lumina cea adevărată. Conduşi de Duhul lui Cristos devenim liberi cu adevărat. Să trăim mereu în strălucirea adevărului divin! Amin.

 

* * *

 

Doamne, te voi urma oriunde te vei duce

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Trei au fost lecturile biblice, pe care le-am ascultat, dar toate trei au o singură temă: exigenţele chemării în urmarea lui Cristos. Isus este prezentat în cursul ultimei sale călătorii, urcând din Galileea la Ierusalim unde îl aştepta crucea şi moartea. E o călătorie interminabilă în cursul căreia evanghelistul Luca plasează foarte multe discursuri şi fapte ale lui Isus. Din cele 24 de capitole al Evangheliei sale, zece, aproape jumătate, le consacră acestei călătorii. Nu e o călătorie turistică, nici o călătorie spirituală, ci mai degrabă e o călătorie teologică.

“Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat în cer, Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Mergea decis să înfrunte moartea. Traversând Samaria, locuitorii unui sat i-au interzis lui şi ucenicilor săi să treacă şi să poposească la ei. Unul dintre personajele cele mai apreciate şi simpatice din Evanghelie, este samariteanul cel bun sau milostiv care a salvat viaţa omului căzut în mâinile tâlharilor pe drumul dintre Ierusalim şi Ierihon. Dar iată cu nu toţi samariteni erau buni, milostivi şi simpatici. Erau destui şi răi la inimă, neprimitori şi antipatici. Isus mai fusese respins şi altădată. Mai fusese respins şi la Nazaret când consătenii săi l-au scos din sinagogă cu intenţia de a-l arunca cu capul în jos într-o prăpastie. Acum este respins de samariteni; era ca un preludiu, ca o pregătire apropiată a respingerii totale din partea arhiereilor şi bătrânilor care îl aştepta la Ierusalim.

Evanghelia de azi ne prezintă în cursul acestei călătorii trei chemări, toate trei ratate, întrucât candidaţii nu întruneau condiţiile necesare. Iar condiţiile puse de Isus celor care vor să-l urmeze ar părea după judecata noastră omenească, exagerate, chiar inumane, absurde. Parcă Isus încearcă să facă tot cea ce se poate ca să-i descurajeze pe cei care intenţionează să-l urmeze, parcă vrea să-i respingă în loc să-i atragă, să-i deziluzioneze în loc să-i cucerească. Vrea să le stingă entuziasmul. De fapt le stinge şi le risipeşte iluziile, nu entuziasmul, făcându-i conştienţi de dificultăţile enorme, de sacrificiile dureroase, de greutatea obligaţiilor, pe care şi le asumă cei care i-au decizia de a-l urma pe el. Ucenicul nu poate fi mai presus de învăţătorul său: trebuie să se aştepte la împotriviri, ostilităţi, respingeri, exact ca şi Isus respins acum de samaritenii în satul cărora voiau acum să intre.

Prima chemare ratează din cauza prezumpţiei, a autosuficienţei, a încrederii în forţele proprii. Pe când erau pe drum, un om i-a zis: “Doamne, te voi urma oriunde vei merge”. Pe acest om nu l-a invitat Isus să-l urmeze: s-a autoinvitat el. Probabil că ascultase vreo predică a lui Isus, văzuse vreo minune a lui, îşi închipuia că Isus merge acum să cucerească Ierusalimul, să se încoroneze acolo ca rege şi spera să se căpătuiască şi el cu ceva. Isus îl respinge, zicându-i: “Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului nu are unde să-şi îşi plece capul”. Accentul nu este pus pe sărăcia absolută. În realitate, Isus avea o casă – casa părinţilor săi din Nazaret -, avea o locuinţă provizorie la Cafarnaum – probabil casa lui Simon Petru -, iar în casa prietenilor săi din Betania putea oricând să-şi stabilească domiciliu. Accentul cade pe sărăcia în duh: ucenicul lui Isus nu-şi poate lipi inima de nimic, nimic nu-l poate condiţiona în urmarea lui Cristos. El nu-şi mai aparţine, nici trupul nu-i mai aparţine. El nu-şi mai programează viaţa în funcţie de interesele şi exigenţele personale, cu atât mai puţin în funcţie de confortul individual.

Învăţătură şi avertisment nu numai pentru cei care intră în preoţie sau în viaţa consacrată cu gândul de a face carieră, de a avea o viaţă comodă, de huzur, pentru avantaje sociale şi materiale, dar pentru toţi ucenicii lui Isus, adică pentru toţi creştinii. Ei cu toţii au chemarea de a-l urma pe Cristos, adică chemarea la sfinţenie şi la mântuire. Dar ei nu se invită, iniţiativa chemării o are Cristos. Dar nu numai chemarea, ci şi forţa de a-l urma pe Cristos, de a realiza sfinţenia şi mântuirea vine tot de Cristos. Cine îşi închipuie că realizează chemarea şi sfinţenia doar prin forţele sale, prin faptele sale bune, cade în greşeala prezumţiei şi a autosuficienţei, ca şi omul din Evanghelia de azi, şi îşi ratează chemarea.

În actele martirilor din primele secole citim cu privire la sfânta Felicitas: “Felicitas a fost aruncată în închisoare pe când era însărcinată. Sosind momentul naşterii, începe să se vaite din cauza durerilor naşterii. Temnicerul o ia în râs: “Uite cum plânge, doar pentru că trebuie să nască. Ce vei face când vei fi în faţa călăilor?” Felicitas răspunde: “Acum sunt eu care sufăr ca femeie, atunci va fi un altul (Cristos) care va suferi în mine şi va învinge în mine”. În lectura a doua a Liturghiei de azi găsim un exemplu de creştin care se descalificau, nu purtau în ei semnul distinctiv al creştinului, adică iubirea, iertarea, din cauza prezumţiei, a pretenţiei că urmează calea mântuirii bazându-se pe faptele lor şi nu pe harul lui Cristos. Este vorba despre corintenii cărora le scrie apostolul Pavel.

În Evanghelia de azi, apostolii Iacob şi Ioan au voit să se răzbune, să-i pedepsească pe samaritenii care le-au barat trecerea prin satul lor: “Doamne, vrei să poruncim să coboare foc din cer şi să-i mistuie?” Isus îi ceartă. E adevărat că el spusese: “Foc am venit să aduc pe pământ şi cât aş dori ca el să ardă!” Dar nu un foc ca cel făcut de Elizeu cu plugul său de lemn, ca să frigă carnea celor doi boi pe care îi sacrificase. Nici focul urii, al răzbunării, al violenţei, ci focul iubirii, al iertării al blândeţii, al răbdării care să ardă în inimile ucenicilor săi. Corintenii pe care îi mustră Apostolul se bazau pe faptele lor prescrise de legea lui Moise: posturile, tăierea împrejur şi alte practici religioase, nu se bazau pe forţa şi pe harul lui Cristos şi, ca atare, nu erau în stare să meargă pe urmele lui Isus pe calea mântuirii la care erau chemaţi: le lipsea ceea ce îl face pe om ucenic al lui Isus, ce îl face creştin: iubirea. “De pe aceasta va cunoaşte lumea că sunteţi ai mei: dacă vă veţi iubi unii pe alţii”. “Toată legea, le scrie corintenilor Apostolul, este cuprinsă într-o singură poruncă: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Dar dacă voi vă muşcaţi şi vă mâncaţi unii pe alţii, luaţi seama să nu vă nimiciţi unii pe alţii”. Cum se muşcau, cum se mâncau corintenii unii pe alţii? Nu cu colţii, ci cu limba. Ca şi în comunităţile noastre unde găsim creştini care postesc, sunt nelipsiţi de la slujbele religioase, se roagă, dar uită cuvântul apostolului: “Toate acestea nu-mi folosesc la nimic dacă nu au dragoste”. Se muşcă, se sfâşie unii pe alţii cu limba – canibalism verbal: se ceartă, vorbesc de rău, calomniază, bârfesc. Citim în vieţile părinţilor deşertului că un monah bătrân i-a zis într-o zi unuia tânăr care practica cu fanatism postul, faptele de asceză şi tot felul de penitenţe, dar era cârcotaş: “E mai bine să mănânci carne şi să bei vin, decât să mănânci carnea fratelui tău prin bârfă şi calomnie”.

Altuia i-a zis Isus: “Vino după mine!” “Doamne, i-a răspuns el, lasă-mă să mă duc mai întâi să-l îngrop pe tatăl meu”. Dar Isus i-a zis: “La morţii să-şi îngroape morţii, tu du-te de vesteşte Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi acesta şi-a ratat vocaţia, fiindcă n-a fost prompt în a urmat chemarea lui Isus, a cerut o amânare.

L-a chemat Isus pe un al treilea, dar acesta a zis: “Doamne te voi urma, dar lasă-mă mai întâi să mă duc să-mi iau rămas bun de la ai mei”. Şi acesta şi-a ratata chemarea, deoarece n-a fost capabil să rupă imediat punţile cu familia, cu viaţa de mai înainte; a ezitat în urmarea lui Isus. Isus i-a răspuns: “Oricine pune mâna pe plug şi se uită înapoi, nu este apt pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.

Făcând o paralelă între chemarea pe care Isus o adresează ucenicului său şi chemare pe care în prima lectură profetul Ilie o adresează lui Elizeu de a fi profet şi urmaş al său, vedem că e o deosebire mare. Chemat în timp ce îşi ara ogorul, Elizeu cere un răgaz: “Lasă-mă să-mi sărut tatăl şi mama”. Îngăduitor, Ilie îi permite. Din momentul chemării până când să-i pună pe umeri mantia sa, semn al investiturii profetice împreună cu ungerea cu untdelemn şi al transmiterii puterilor sale, trece un anumit timp în care Elizeu dă o masă de adio la care participă tot clanul, făcând un foc cu plugul său de lemn şi frigând la el carnea ultimei perechi de boi, ca semn că a rupt-o definitiv cu ocupaţia de mai înainte; nu are la ce se mai întoarce. Spre a se dedica exclusiv noii sale misiuni, merge şi îşi rezolvă situaţia în familie, îşi ia rămas bun de la părinţi. Chemarea lui Isus, în schimb, este mult mai radicală, mai exigentă: e o chemare urgentă, care nu suferă zăbavă; e o ruptură totală cu trecutul; fără compromisuri, fără ezitări, fără regrete, fără nostalgii. Decizia este fermă, irevocabilă. Cine pune mâna pe plug şi priveşte înapoi, nu este vrednic de chemarea primită. Aşa cum el, Isus, a pornit cu îndârjire spre Ierusalim spre a înfrunta moartea, urmând fără ezitare chemarea Tatălui. “Când s-a apropiat vremea în care avea să fie luat la cer, Isus şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Traducerea exactă a textului original este: Isus şi-a îndârjit faţa spre Ierusalim. Suntem cu toţii chemaţi să-l urmam pe Cristos pe calea sfinţeniei şi a mântuirii: chemare pentru toţi radicală, exigentă, urgentă, care cere disponibilitate în acceptarea suferinţelor şi împotrivirilor, cer curaj în înfruntarea gândirii dominante a unei lumi care a uitat de Cristos: curajul de a înfrunta respectul omenesc în mărturisirea credinţei, dispuşi să pierdem totul decât să îl pierdem pe Cristos, decişi să nu punem nimic mai presus de Cristos. Ca în cazul cunoscutului om politic francez, Pétain. Pe când era colonel în armata franceză a primit de la comandantul său, un general ateu, mason, un bilet cu următorul conţinut: “Domnule colonel, am aflat că mai mulţi ofiţeri din regimentul dumneavoastră îşi permit să participe la Liturghie în uniformă. O asemenea violare a regulamentului nu poate fi tolerată în nici un chip. Vă rog să-mi transmiteţi numele acestor ofiţeri”. Şi iată răspunsul: “Domnule general, e adevărat că mai mulţi ofiţeri din regimentul meu îşi permit să participe la Liturghie în uniformă. Printre aceştia este şi colonelul Pétain; dar cum el stă întotdeauna în primul rând, nu cunoaşte numele celor care stau în spatele lui”.