Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIII-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Înţelepciune 1,13-15; 2,23-24
2Corinteni 8,7.9.13-15
Marcu 5,21-43

Marcu 5,21-43

După ce Isus a trecut din nou cu barca pe ţărmul celălalt, o mare mulţime s-a adunat la el, iar el stătea lângă mare. Atunci a venit unul dintre conducătorii sinagogii, cu numele de Iair, şi, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi l-a rugat stăruitor, spunând: “Fetiţa mea e pe moarte. Vino şi pune-ţi mâinile peste ea ca să fie vindecată şi să trăiască”. A plecat cu el. O mare mulţime îl urma şi îl îmbulzea. Iar o femeie, care avea hemoragie de doisprezece ani şi care suferise multe de la mulţi medici şi îşi cheltuise toată averea, dar nu-i folosise la nimic, dimpotrivă, ajunsese mult mai rău, auzind despre Isus şi venind din spate prin mulţime, i-a atins haina; căci îşi zicea: “De voi atinge chiar şi numai hainele lui, mă voi vindeca”. Îndată, hemoragia ei s-a oprit şi a simţit în trup că a fost vindecată de boală. Isus şi-a dat seama îndată că o putere ieşise din el şi, întorcându-se către mulţime, a spus: “Cine mi-a atins hainele?” Dar discipolii i-au zis: “Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui ŤCine m-a atinsť?” Privea de jur împrejur s-o vadă pe cea care făcuse aceasta. Femeia, cuprinsă de frică şi tremurând, ştiind ce i se întâmplase, a venit şi s-a aruncat în faţa lui şi i-a spus tot adevărul. Atunci el i-a spus: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!” Pe când mai vorbea încă, au venit de la conducătorul sinagogii, spunând: “Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe învăţătorul?” Dar Isus, neţinând seama de cuvântul spus, i-a zis conducătorului sinagogii: “Nu te teme, crede numai!” Şi nu a permis nimănui să-l urmeze în afară de Petru, Iacob şi Ioan, fratele lui Iacob. Când au venit la casa conducătorului sinagogii, a văzut frământare şi pe cei care plângeau şi boceau mult. Intrând, le-a spus: “De ce vă agitaţi şi plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme”. Dar ei îl luau în râs. Însă el i-a dat pe toţi afară, a luat cu sine pe tatăl copilei, pe mama ei şi pe cei care erau cu el şi a intrat acolo unde era copila. Atunci, prinzând copila de mână, i-a spus: “Talitha qum!”, ceea ce tradus înseamnă: “Fetiţă, îţi spun scoală-te!” Fetiţa s-a ridicat îndată şi a început să umble. Ea avea doisprezece ani. Iar ei erau uimiţi peste măsură. El le-a poruncit cu hotărâre ca nimeni să nu afle aceasta şi le-a spus să i se dea să mănânce.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Clyde A. Bonar
pr. Anton Dancă
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Alessandro Pronzato
FSC
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Atingerea vindecătoare

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Nici un slujitor sacru nu se va putea apropia vreodată de o persoană pe care nu doreşte să o atingă fizic. Dacă nu doreşti să atingi o persoană care locuieşte în stradă, sau un alcoolic, sau o persoană îngrozitor de murdară, din punct de vedere psihologic nu eşti dispus să îi slujeşti.”

Acestea sunt cuvintele unui eminent psiholog, dr. Charles Gerkin de la Emory Divinity School. Studentul său, Larry Daniel, care a devenit pastor în cadrul Bisericii Metodiste Unite din Murray Kentucky, a învăţat în mod dur această lecţie în 1988, când unul dintre enoriaşii săi s-a îmbolnăvit de SIDA. A mers la spital să îl viziteze pe bolnav şi infirmiera l-a sfătuit să îşi pună mănuşi chirurgicale înainte de a intra în salon. A făcut întocmai. Bolnavul a fost extrem de fericit să îşi vadă pastorul şi imediat şi-a întins mâinile în semn de bun venit. Însă când pastorul şi-a întins la rândul său mâinile, nu a văzut decât mănuşile. Pe loc sentimentul iniţial de bucurie şi mângâiere s-a transformat într-unul de stânjeneală pentru amândoi. Pastorul şi-a cerut scuze. La următoarele vizite la spital nu a mai purtat mănuşi. “Pur şi simplu am simţit că nu puteam fi reprezentantul lui Cristos în acea situaţie”, a explicat el mai apoi, “dacă nu exista contactul atingerii directe”.

Atingerea, asemenea îmbrăţişării şi altor forme de contact fizic delicat, direct, exprimă iubirea şi acceptarea celeilalte persoane în moduri în care cuvintele nu o pot face. Atingerea este un trafic cu dublu sens; afectează atât persoana atinsă cât şi persoana care atinge. Societăţile tradiţionale reglementau atingerea stabilind reguli cu privire la cine şi ce putea sau nu putea fi atins. Se considera că atingerea persoanelor sau a lucrurilor rele l-ar pângări pe cel care atinge şi l-ar face necurat. Potrivit străvechii legi ritualice evreieşti, femeia care suferea de hemoragie era în stare de necurăţie şi orice persoană care o atingea sau orice lucru care venea în contact cu ea devenea pe loc necurat (cf. Levitic 15,19-30). Persoanelor sfinte precum preoţii le era interzis să atingă trupuri moarte, altfel ar fi devenit spurcaţi (cf. Levitic 21,1-12). Evanghelia de astăzi, aşadar, nu este doar o relatare despre puterea lui Isus de a-i vindeca pe bolnavi şi de a-i învia pe morţi. Este de asemenea o relatare despre Isus dăruind şi restaurând viaţa făcând exact ceea ce nu trebuia să facă, adică atingând şi lăsându-se atins de aceia pe care Legea îi declarase necuraţi şi de neatins.

Există în relatare un detaliu care ne permite să îl vedem pe Isus ca cineva care a provocat regulile de conduită acceptate. Un lider religios trebuia să se îmbrace în veşminte speciale şi să se deplaseze prin mulţime înconjurat de un cerc de discipoli care să împiedice să fie atins de oricine ar fi suspectat a fi necurat. Însă Isus nu a profitat de acest protocol religios. Aparent oricine din mulţime putea ajunge la el. De aceea, atunci când s-a întors şi a întrebat “Cine mi-a atins hainele?”, discipolii i-au răspuns surprinşi: “Vezi că mulţimea te îmbulzeşte şi tu spui ‘Cine m-a atins’?” (Marcu 5,30-31).

De fapt, în relatare au loc două feluri de atingeri: atingerea mulţimii care nu produce nimic şi atingerea femeii care produce miracole. Care este diferenţa dintre multele atingeri ale mulţimii şi atingerea unică a femeii, care declanşează puterea lui Isus? Nu greşiţi dacă spuneţi că diferenţa constă în gradul de încredere cu care este făcută atingerea. Există o glumă care pune întrebarea: Care este diferenţa dintre oamenii care se roagă în biserică şi cei care se roagă în cazinouri? Şi răspunsul este: Cei din cazinouri o fac cu adevărat cu convingere! Femeia cu hemoragie avea o convingere puternică şi spera să se întâmple ceva atunci când s-a apropiat să atingă hainele lui Isus.

Dacă Isus ar trece astăzi pe aici şi aţi avea ocazia să îi atingeţi hainele, l-aţi atinge cu curiozitate sau cu credinţa că veţi fi transformaţi? Ei bine, de fapt Isus este aici astăzi şi aveţi ocazia de a-i atinge nu doar hainele ci chiar trupul. Acest lucru avem privilegiul să îl facem în Euharistie. Să punem în aceasta toată inima şi tot sufletul nostru, spunând în rugăciunea de dinainte de a-l primi pe Isus în Euharistie: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu.

 

* * *

 

Despre importanţa atingerii

Autor: pr. Clyde A. Bonar
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

După Liturghie am să stau în dreptul ieşirii şi am să vă salut. Am să vă strâng mâna la fiecare în parte, în timp ce părăsiţi biserica. Probabil vă gândiţi: “Ei şi? Întotdeauna salutaţi credincioşii la ieşirea din biserică. Fiecare preot face aceasta.” Aveţi dreptate. Dar gândiţi-vă la ceea ce nu am să fac. Nu voi sta acolo cu braţele încrucişate. Nici cu mâinile în buzunare. Nu. Voi întinde mâna spre voi pentru a vă saluta. Mâna mea va atinge mâinile voastre.

Cât de importantă este atingerea! Când ne îndreptăm spre cineva şi îl atingem îi spunem de fapt: “Îmi pasă de tine!” Atingerea are putere, dă viaţă, arată iubire. Să ne amintim cum Dumnezeu îl atinge pe Adam. În scena creării omului de către Dumnezeu, de pe cupola Capelei Sixtine din Vatican, Michelangelo l-a pictat pe Dumnezeu întinzându-se pentru a atinge mâna moale, fără de viaţă a lui Adam. În acea atingere creatoare, dătătoare de viaţă, vedem parcă cum viaţa ţâşneşte din mâna lui Dumnezeu în mâna lui Adam. Similar, nou-născuţii au nevoie de atingere. Este cunoscut faptul că nou-născuţii, chiar bine hrăniţi dar neatinşi, mor. Bebeluşii au nevoie să fie ţinuţi în braţe, legănaţi ca să adoarmă.

Înţelegem atingerea privindu-i pe îndrăgostiţi cum merg de mână. Un tânăr şi o tânără merg de mână spunând lumii cât de speciali sunt unul pentru celălalt. Şi vezi apoi acel cuplu după 50 de ani, înnoindu-şi legămintele de la căsătorie. Dacă se iubesc, se ţin încă de mână. Dar puterea atingerii o vedem şi în momentele cele mai triste. Cineva drag moare. Mergem să consolăm familia. Cuvintele sunt neputincioase. Întindem braţele şi îi îmbrăţişăm. Îi strângem tare în braţe, ca şi cum gestul le-ar spune: “Pierderea ta este şi pierderea mea. Sufăr împreună cu tine.” Arătăm ce simţim faţă de cineva, atingându-l. Atingerea transmite un mesaj de iubire.

Isus spune însă că atingerea nu este suficientă. Este nevoie şi de credinţă. Cele două vindecări din Evanghelia de astăzi sunt întreţesute. Isus întâlneşte boala şi moartea, şi în fiecare caz Cristos indică spre credinţă ca fiind cheia. Să ne amintim fiecare întâmplare. “O femeie [...] avea hemoragie de doisprezece ani.” Această femeie îl caută pe Cristos. Nimeni nu a putut să o vindece. Mergând din medic în medic, starea sănătăţii ei s-a agravat. Iar cheltuielile pe medici au secătuit-o financiar. Visele ei se spulberaseră. Dar credinţa i-a spus că Medicul Divin, Isus, ar putea-o vindeca. Întrebarea era: o va atinge El? Conform legii iudaice, pentru că pierdea sânge era considerată necurată. Nu putea intra în sinagogi, şi până şi vecinii râdeau de ea. Exilată, etichetată drept necurată, ea a avut totuşi curajul să îl atingă pe Isus. Simţind energie ieşind din El, Cristos spune: “Fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace şi fii vindecată de suferinţa ta!” Acolo unde nu există credinţă, Isus nu poate să facă miracole. Atins fiind cu credinţă, Cristos şi-a arătat puterea în faţa bolnavilor. Şi a făcut un miracol.

Avem apoi episodul cu fiica lui Iair. Cristos poate să vindece boala şi Cristos are putere asupra morţii. Fiind moartă, fiica lui Iair era de asemenea considerată necurată, de neatins. Isus nu lasă nişte tabuuri religioase, despre curaţi şi necuraţi, să îl oprească. Isus nu are în faţă curăţia persoanei ci frumuseţea ei, creată fiind după chipul lui Dumnezeu. Cristos spune: “Nu te teme; crede numai.” El îi vorbeşte despre credinţă tatălui, un oficial al sinagogii. Majoritatea liderilor evrei erau împotriva lui Cristos. Dar acest tată are suprema încredere în El, ştiind că îi poate ridica fiica din morţi. Isus foloseşte cuvintele greceşti “sozo” şi “zao”, însemnând că Isus îi poate salva fiica şi îi poate da viaţa veşnică. Iair a avut credinţă. La fel de puternică cu a femeii care suferea de hemoragie. Aceasta este cheia. Credinţa fermă, încrederea totală că Cristos are puterea de a da viaţă, de a salva de la moarte.

Mai trebuie să subliniem un aspect legat de aceste vindecări. În fiecare caz există o comunitate. Când femeia se atinge de haina lui Isus, acesta este înconjurat de credincioşi. Iar când intră în camera cu fetiţa moartă, Cristos îi ia cu El pe Petru, Iacob şi Ioan, adică un grup de credincioşi. Era important pentru Isus să fie înconjurat de persoane cu credinţă. Şi noi avem nevoie să fim înconjuraţi de oameni cu credinţă, de o comunitate de credincioşi. Avem nevoie de oameni care să ne încurajeze, să ne sprijine în itinerarul nostru de credinţă. Comunitatea de credinţă de bază este pentru noi, creştinii, familia. Începe cu două persoane care se iubesc şi vin la biserică să se căsătorească. Afirmându-şi credinţa în Dumnezeu, bărbatul şi femeia devin soţ şi soţie prin Sacramentul Căsătoriei. Dumnezeu le binecuvântează iubirea. Şi din iubirea lor se naşte un fiu sau o fiică. Aducând copilul la biserică pentru botez, părinţii aud de la preot: “Voi acceptaţi responsabilitatea de a vă forma fiul sau fiica după credinţa noastră.” Pentru copiii lor, părinţii sunt primii învăţători în credinţa creştină.

Familia, comunitatea fundamentală de credinţă. Prin căsătoria la biserică, prin botezul copiilor la biserică, familia priveşte spre biserică, spre comunitatea noastră de credinţă, pentru a o instrui în credinţă, pentru a-i hrăni credinţa, pentru a-i susţine credinţa. Acesta este motivul pentru care venim la biserică. Avem nevoie de o comunitate de credinţă. Când toate merg bine, dorim să împărtăşim binecuvântările din viaţa noastră, să îl lăudăm pe Dumnezeu cu alţii care îl cunosc şi îl iubesc. Când lucrurile merg prost, avem nevoie de o comunitate care să ne sprijine, care să ne însoţească prin momentele dificile, care să dea mărturie cu propriile istorii de credinţă, care să ne asigure că Dumnezeu scoate mereu ce este mai bun chiar şi din cele mai negre perioade.

Să nu ne îndoim niciodată: comunitatea este importantă. Desigur, există şi alte comunităţi decât cea parohială. Cea de la locul de muncă, cea a locuitorilor din oraşul nostru, cea a conaţionalilor noştri. Nu toate comunităţile sunt benefice. Să ne întrebăm când suntem într-o anumită comunitate, dacă ea ne maturizează în credinţă sau distruge credinţa noastră? În fine, să ne amintim de cuvintele Evangheliei lui Matei: “Isus întorcându-se către mulţime, a spus: Cine mi-a atins hainele?” Să modificăm puţin întrebarea: astăzi, după ce veţi părăsi această biserică, pe cine veţi atinge? Hrăniţi la Sfânta Liturghie de Cristos Euharisticul şi de credinţa comunităţii, îi vom atinge pe cei care au nevoie de iubirea noastră? Dacă da, ca în Evanghelia de astăzi, se vor întâmpla miracole.

 

* * *

 

Măreţ biruitor al morţii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Istoricul Herodot povesteşte că într-o zi a văzut un om cum se chinuia să pună în poziţie verticală, pe picioare, un cadavru. Când îi îndrepta picioarele, se îndoia din mijloc; când îi îndrepta capul, i se strâmbau picioarele; l-a rezemat de un gard, dar în zadar, cadavrul cădea la pământ… În cele din urmă s-a lăsat păgubaş şi a zis: Nu se poate. Se vede treaba că îi lipseşte ceva din interior. Avea dreptate, îi lipsea sufletul, adică acel ceva pe care nu-l vedeam şi totuşi există şi este atât de puternic.

În ţinutul Moria, Dumnezeu îl cheamă pe Moise la rugul care ardea şi nu se mai consuma şi-l trimite să-i elibereze pe fiii lui Israel din Egipt. La întrebarea lui Moise: Ce să răspund acelora care mă vor întreba despre numele celui care m-a trimis, Domnul Dumnezeu îi zice: Eu sunt cel ce sunt. Aşa să le spui: Cel ce este m-a trimis la voi (Ex 3,13-14). Dumnezeu se defineşte prin existenţă. Aceasta este esenţa sa, existenţa, viaţa însăşi, sufletul infinit care susţine toate în existenţă, deşi nu-l vedem.

Creându-l pe om după chipul şi asemănarea sa (Gen 1,26), înzestrându-l cu minte, voinţă, memorie, libertate şi cu atâtea alte calităţi, nu-l putea destina morţii, nimicirii totale, fiindcă ar fi însemnat să-şi dispreţuiască propria fiinţă aleasă ca model pentru om. Numai invidia diavolului a adus în lume moartea prin păcat.

Depăşirea morţii este o cerinţă a dreptăţii din partea lui Dumnezeu. Dreptatea este nemuritoare, afirmă Duhul lui Dumnezeu (Înţ 1,15).

Prin moarte, diavolul i-a furat lui Dumnezeu gloria. Omul viu este gloria lui Dumnezeu, afirmă sfântul Irineu. Omul mort este, dimpotrivă, o înfrângere a lui Dumnezeu. Dreptatea nemuritoare cere pedepsirea hoţului şi restituirea gloriei. Dacă prin moarte ne-am nimici total, n-am avea de ce să-i dăm slavă lui Dumnezeu în timpul vieţii trecătoare de pe pământ; nici Dumnezeu n-ar avea dreptul să ne ceară iubire, slujire şi slavă, fiindcă ar fi un nonsens să ne ceară aşa ceva în timp ce ne petrece la nimicire totală. Dintre tiranii care au condamnat la moarte pe alţii şi i-au însoţit la locul execuţiei, a avut vreunul tupeul să-i ceară osânditului osanale?

Viaţa, fără înviere, ar fi o absurditate. Există oare o logică a absurdului şi ea să-i aparţină lui Dumnezeu? Imposibil de crezut aşa ceva.

Şi apoi, dacă dreptatea este nemuritoare, înseamnă că cei care se eliberează de păcat, care se leapădă de Satana şi de toate fărădelegile lui, se eliberează şi de consecinţa păcatului, care este moartea şi au dreptul să se bucure de viaţă. Omul înfăptuieşte dreptatea când se converteşte şi-l recunoaşte pe Dumnezeu drept Tată şi pe Fiul său Isus drept Domn (Rom 10,9). Sfântul Francisc de Sales povestea că unele potârnichi au obiceiul să fure ouăle altora şi să le clocească, probabil din instinctul matern de a-şi perpetua specia. Dar puiul ieşit din oul furat, când aude pentru prima dată glasul mamei care a făcut oul din care a ieşit, lasă potârnichea hoaţă şi merge după cea adevărată. Diavolul ne-a furat prin păcat. Dumnezeu-Tatăl, Creatorul a toate, ne cheamă prin Cristos care a nimicit moartea prin moarte, ca noi să auzim chemarea cerească.

Păcatul, în nenumăratele sale forme, în ultimă analiză, nu-i altceva decât o tumoare cancerigenă a nimicului propriu, a egoismului. Dumnezeu, care se foloseşte de cele mici, de nimicuri, pentru a realiza lucruri mari, se foloseşte de moarte pentru a înlătura egoismul care a dus la moarte. Grăitor este faptul despre o sărmană mamă păgână, care a avut un singur fiu şi acesta i-a murit când îi era mai drag. Şi-a luat copilul în braţe şi a mers din poartă în poartă cerşind: Daţi-mi un medicament pentru a-mi salva fiul! Toţi o compătimeau văzând-o cu copilul mort, crezând că şi-a pierdut minţile. În sfârşit cineva i-a spus: Eu cunosc pe cineva care te poate ajuta. Este Sakya Muni (Buddha). A alergat la Buddha şi l-a rugat: Domnule, dă-mi, te rog, un medicament care să redea viaţa fiului meu! Sakya Muni i-a zis: Am trebuinţă de un pumn de sămânţă de muştar. Ea a făgăduit că îi aduce, dar Buddha a adăugat: Sămânţa trebuie să fie dintr-o casă unde nimeni nu şi-a pierdut nici fiu, nici soţ sau soţie, nici părinte, nici prieten. Nefericita mamă a trecut din nou din casă în casă cerând sămânţa de muştar. Toţi se grăbeau să-i dea cu bucurie, dar când întreba: A murit din familia voastră un fiu, o fiică, un tată sau o mamă, toţi ziceau: Ah, cei vii sunt puţini, dar morţii sunt cei mai mulţi. Târziu în noapte, după ce a terminat toate casele, s-a aşezat obosită pe malul unui şanţ, cu mortul în braţe şi printre lacrimi privea cum se aprind luminile în oraş şi cum apoi se sting una câte una până când întunericul a cuprins totul. Reflectând că viaţa este ca şi lumina, se aprinde şi după un timp se stinge, şi-a zis: Cât sunt de egoistă în durerea mea! Moartea este aceeaşi pentru toţi. Ei bine, în această vale de lacrimi există o singură cale care duce la nemurire, aceea de a mă debarasa de egoism. Apoi, liniştită, şi-a îngropat copilul.

Dacă sărmana mamă l-ar fi întâlnit pe sfântul Paul, acesta i-ar fi spus că pe lângă debarasarea de egoism, mai este o cale care duce la nemurire, dragostea faţă de aproapele şi pomana, făcută cu iubire. Acestea au sămânţa învierii (lectura a II-a).

Gabriel Marcel, marele filozof francez, spune: Cine iubeşte pe aproapele, prin însuşi acest fapt el spune: Vreau ca tu să nu mori! Este o cerinţă dreaptă a firii? Iubirea este mai dreaptă decât dreptatea, de aceea este mai puternică decât moartea (cf 1Cor 13,8). Isus, care a murit, dar ne-a iubit cu iubire veşnică, nemărginită, este viu; el şi-a dăruit viaţa sută la sută pentru gloria Tatălui prin salvarea omenirii, ajungând la slava învierii; iar noi, spune apostolul Ioan, trecem de la moarte la viaţă în măsura în care îi iubim pe fraţi (1In 3,14).

Ce putem oferi altora, ca să fim asemenea lui Isus care, bogat fiind, s-a făcut sărac, pentru ca prin sărăcia lui să ne îmbogăţim (2Cor 8,9) cu viaţa veşnică adusă de înviere?

Timpul nostru. Dacă dăm bani, îi putem primi înapoi; dacă dăm ceva din ştiinţa noastră, nu sărăcim cu nimic. Dacă dăruim timpul, dăm ceva ce nu ni se mai poate restitui. Prin timpul dăruit altora din iubire oferim ceva din noi înşine, din viaţa noastră. Când un om se reculege pentru rugăciune, fapta sa are o valoare incalculabilă, dă lui Dumnezeu câteva minute din propria viaţă. Când îl ascultăm pe fratele nostru spunându-şi necazul, când îi dăm sfaturi sau îl ajutăm în muncă, îi dăruim acel timp pe care îl avem spre a trăi pentru noi înşine. Aceasta este o carismă rară: a deveni săraci, dăruind propria viaţă în folosul altora.

Dacă Isus ne-a dăruit întreaga sa viaţă, sfântul Paul doreşte moartea, ca să fie cu Cristos, oferindu-i toată viaţa. Această carismă îl determina pe sfântul Francisc de Assisi să numească moartea drept soră: Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească.

Evanghelia de azi ne arată că moartea, datorită lui Cristos, a încetat de a mai fi o sentinţă fără apel, un eveniment fără speranţă; viaţa continuă şi după moarte pentru toţi acei care ştiu să-şi folosească timpul spre slava lui Dumnezeu, cum spune Isus: Cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va afla (Mt 10,39).

Femeia bolnavă de hemoragie se ruşina de boala ei, fiindcă se simţea condamnată la sterilitate, la ceva echivalent cu o moarte prematură, de a nu-şi prelungi viaţa prin urmaşi. De aceea se ruga Rahela: Dă-mi copii, ca să nu mor! (Gen 30,1). Credinţa i-a adus vindecarea.

Copilă, îţi zic: scoală-te! şi fiica lui Iair s-a trezit din moarte. Isus a spus aceste cuvinte tot aşa cum spusese mai înainte mării: Taci! Linişteşte-te! Prin urmare, nu numai bolile, vânturile şi marea ascultă de el, ci şi moartea.

Minunile lui Isus au avut menirea de a fi semne divine. Semnul divin este întotdeauna o chemare la mântuire, un semn căruia trebuie să-i corespundă un act de credinţă. Minunea ne arată că Dumnezeu, prin Isus Cristos, a luat în mâinile sale soarta noastră, că a început să se manifeste prin ceea ce este el în realitate, existenţă iubitoare, Dumnezeul celor vii şi nu al morţilor (cf. Mt 23,32), el singur, spre slava numelui său, va pune acel ceva intern trupului nostru, ca să fim pentru toată veşnicia acele instrumente vii care cântă gloria lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Duminica a XIII-a de peste an

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În acel timp, … a venit [la Isus] un şef de sinagogă, pe nume Iair. Văzându-l … a căzut la picioarele lui şi l-a rugat cu stăruinţă: “Fiica mea e pe moarte! Vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Isus a plecat împreună cu el şi l-a urmat o mulţime atât de numeroasă… În mulţime se afla o femeie, care, de doisprezece ani suferea de hemoragie… Această femeie auzind ce se vorbea despre Isus, a venit pe la spate, prin mulţime, şi s-a atins de haina lui, căci îşi zicea: “Dacă mă voi atinge măcar de haina lui, voi fi vindecată”. Deodată, hemoragia s-a oprit şi a simţit în trupul ei că a fost vindecată. În aceeaşi clipă, Isus a simţit că a ieşit o putere dintr-însul. El s-a oprit în mulţime şi a întrebat: “Cine s-a atins de hainele mele?”… Atunci femeia… a spus tot adevărul. Dar Isus a spus: “Fiică, credinţa ta te-a vindecat. Mergi în pace şi rămâi vindecată de boala ta!” Pe când mai vorbea încă au venit nişte oameni din casa şefului sinagogii şi au spus: “Fiica ta a murit…” Isus, care a auzit aceste cuvinte, a spus şefului sinagogii: “Nu te teme, credinţă să ai!”… Ajunşi la casa şefului sinagogii, Isus a văzut învălmăşeală şi lume care plângea şi bocea. El a intrat şi le-a spus: “Pentru ce atâta zarvă şi plânset? Copila nu a murit, ci doarme”. Dar ei l-au luat în râs. Atunci el a dat toată lumea afară, a luat cu dânsul pe tatăl şi pe mama fetei şi pe cei care îl însoţeau, a intrat în camera unde zăcea copila, a prins-o de mână şi i-a spus: “Talita kum!”, ceea ce înseamnă: “Fetiţă, scoală-te!” Numaidecât fata s-a sculat şi a început să meargă; ea avea doisprezece ani. Cei de faţă au rămas înmărmuriţi. Dar Isus le-a poruncit cu străşnicie să nu afle nimeni; apoi le-a spus să dea fetei de mâncare. (Marcu 5,21-43)

Reamintindu-ne că episodul învierii fiicei lui Iair, episod care include şi vindecare femeii bolnave de scurgere de sânge, face parte din seria acelor minuni menite să manifeste prezenţa activă a Împărăţiei în lume, înţelegem atunci mai uşor că ucenicii care îl însoţesc pe Isus în misiunea sa prin Galileea sunt chemaţi să verifice cu ochii lor (şi prin intermediul lor şi noi) această prezenţă. Într-adevăr, tulburaţi de evenimentele ai căror martori sunt, ucenicii, pendulând între teamă şi credinţă, nu pot să nu pot să nu se întrebe cine este de fapt Isus şi cum trebuie să se situeze vizavi de El.

Cât priveşte însă minunile care alcătuiesc acest episod, se impune să facem câteva precizări pentru o mai bună înţelegere a lor. Astfel, sosirea la Isus a şefului de sinagoga nu poate să nu ne atragă atenţia. Prin cererea lui el manifestă o credinţă originală de vreme ce, în faţa pericolului care ameninţă grav viaţa fiicei sale, renunţă la orice speranţă omenească pentru a-şi pune încrederea totală în Isus. Şi, chiar şi atunci când primeşte dureroasa veste a morţii fiicei, încurajat fiind de Isus, Nu te teme, credinţă să ai… , Iair îl urmează către camera în care trupul ei mort zace chiar dacă trebuie să înfrunte şi el indiferenţa celor din casă vizavi de persoana Mântuitorului. În intimitatea părinţilor şi a trei dintre ucenicii săi, Isus o recheamă pe fetiţă la viaţa prin cuvintele Talita kum. În această sintagmă verbul aramaic kum ar fi tradus în limba greacă cu acelaşi verb cu care va fi exprimată şi învierea lui Isus Cristos. Aşadar, instruiţi fiind de glorioasa Înviere a lui Isus, ne putem uşor da seama că un astfel de episod este dătător de sens şi totodată prevestitor al “traversării” morţii de către Mântuitorul după ce va fi murit pe cruce. În privinţa celeilalte minuni, două trăsături surprind pe cititor: 1. credinţa într-un soi de forţă de ordin fizic deţinută de făcătorul de minuni, lucru care nu-i surprinde şi pe destinatarii evangheliei sfântului Marcu, şi 2. menţiunea numărului mare de medici care nu au putut să-i aducă alinare acele femei, ceea ce ar scoate mai bine în evidenţă puterea lui Isus în faţa eşecului medicilor. Partea mai mare incidentului este însă ocupată de “demascarea” celei care a venit pe furiş şi s-a atins de hainele lui Isus. Văzându-se demascată, femeia care a simţit în trupul ei că a fost vindecată se simte obligată să recunoască adevărul, iar Isus, evidenţiindu-i credinţa o va trimite dăruindu-i pacea şi vindecarea sa. Nu putem să nu adăugăm, totuşi, că acest incident are menirea, în dezvoltarea narativă a episodului, să-l ajute pe Iair să facă pasul de la credinţa în posibilitatea unei vindecări, fie ea şi de o boală foarte gravă, către credinţa în învierea din morţi care nu are decât un singur precedent în istoria poporului ales, cea săvârşită de profetul Ilie. Or, implicit, prin modul în care a înfăptuit învierea copilei, Isus se dovedeşte nu simplu egal al lui Ilie ci în mod evident superior lui.

Acum, împreună cu ucenicii, suntem şi noi chemaţi să ne situăm vizavi de Isus mai ales atunci când suntem martori ai intervenţiilor Lui pline de putere. Unde se află în vieţile noastre frontiera dintre credinţă şi necredinţă? Reuşesc inimile noastre să treacă de la teamă la credinţă traversând orice frică pentru a se deschide încet-încet către o credinţă încrezătoare?

 

* * *

 

Îl ruga cu insistenţă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Iair îl ruga pe Isus cu insistenţă ca să vină şi să-i vindece fiica.

Tot cu insistenţă se roagă Biserica în ziua de azi pentru toţi fiii ei: Dumnezeule, tu ne-ai înfiat prin harul tău şi ne-ai făcut fii ai luminii: nu îngădui să fim învăluiţi de întunericul greşelii, ci păstrează-ne pururi în strălucirea adevărului (LR).

Ca să nu fim învăluiţi de întunericul greşelii, trebuie să facem tot ceea ce depinde de puterile noastre şi Dumnezeu ne va păstra în strălucirea adevărului care este Fiul său Isus.

Ce urmăreşte evanghelistul Marcu să ne dea prin episodul evanghelic de azi?

Două fapte ale lui Isus se împletesc în această povestire (Mc 5, 21-43). Femeia care suferă de hemoragie este simbolul frustrării vitale (după concepţia iudaică în sânge stă viaţa; cine îl pierde, pierde viaţă şi nu o poate da). Pentru o evreică, sterilitatea sau simplul fapt de a nu avea urmaşi echivala cu o moarte prematură, rezultat al blestemului divin, excludere de la promisiunile mesianice, moarte prematură şi deci o mare ruşine în faţa poporului. Dă-mi copii, altfel mor, cerea Rachela lui Iacob (Gen 30, 1). Aceasta era şi ruşinea sărmanei femei care cheltuise tot ce avea ca să poată trăi. Cât priveşte pe fiica mai marelui sinagogii, când Isus a ajuns la casa lui, ea era deja moartă.

Faptul că ambele evenimente se intercalează ne oferă o singură cheie de interpretare. Pentru Marcu, faptul că unul s-a vindecat sau chiar a înviat din morţi nu constituie un lucru deosebit de miraculos: şi între greci se aflau cazuri de «învieri», după cum atestă unele certificate oficiale şi unele mărturii. Marcu urmăreşte doar să pună în evidenţă că Isus este Mesia, deoarece cuvântul lui este dătător de viaţă. Un al doilea element care domină povestirea este acesta: Isus, care este prezentat de Marcu cu aceleaşi atribute divine, nu apare niciodată cu calităţile unui supraom. Omul Isus pune probleme ca toţi oamenii: Cine m-a atins?; el nu etalează măreţia puterii sale binefăcătoare ca într-un mister de magie uimitoare şi mai ales caută să limiteze importanţa puterii sale de vindecare, zicând: Fetiţa nu a murit, ci doarme, apoi se preocupă de o particularitate a vieţii de fiecare zi: Le-a poruncit să-i dea de mâncare. El n-a venit să rezolve micile probleme ale vieţii spre a face din credincios un leneş, ci fiecare trebuie să facă tot ceea ce depinde de puterile proprii. Prin cele două fapte minunate Isus vrea să ne introducă într-o problemă majoră, într-un mister care îl copleşeşte pe om: Mântuitorul vrea să conştientizeze pe om de faptul că moartea nu-i o limită absolută, de netrecut, ci mai este o altă faţă a lumii pe care o putem atinge numai prin credinţă şi adevăratul credincios va trebui să urmărească depăşirea morţii, dar lăsând în seama lui Dumnezeu felul în care, cum şi când. (cf. CBL p. 1045-1046).

Numai în lumina lui Cristos putem crede fără ezitare ceea ce ne relatează prima lectură (Inţ 1, 13-15; 2, 23-25), că Dumnezeu l-a creat pe om nemuritor, conform cu imaginea naturii divine (cf. Gen 1, 26).

Trebuie notat faptul: conform concepţiei semite, omul formează un tot inseparabil; însă conform concepţiei filozofice a lui Platon, omul este o dualitate: trup şi suflet. Cartea Înţelepciunii se inspiră din această concepţie platonică, de aceea vorbeşte mereu de incoruptibilitate şi niciodată de înviere. Ca urmare, chiar când vorbeşte despre moartea care a intrat în lume prin invidia diavolului (cf. Gen 3), înţelege mai ales moartea spirituală, datorită căreia moartea fizică nu-i decât o consecinţă.

Se cuvine să mai notăm faptul că atât Cartea Înţelepciunii, cât şi sf. Paul, când vorbesc despre moarte ca o consecinţă a păcatului, se referă în principal la moartea spirituală, adică la pierderea prieteniei şi comuniunii cu Dumnezeu. Ba chiar, nici Cartea Înţelepciunii, nici sf. Paul şi nici cartea Genezei nu afirmă că nu ar fi existat un fel de moarte trupească, chiar dacă protopărinţii Adam şi Eva n-ar fi păcătuit. Durata omului pe pământ este provizorie şi tranzitorie. Prin urmare, chiar dacă n-ar fi păcătuit, tot ar fi trebuit să existe o trecere de la starea prezentă la cea definitivă. Numai că această trecere nu ar fi fost însoţită de durere fizică, morală şi spirituală care însoţesc acum moartea trupească din cauza păcatului, ci ar fi fost ca un somn de trecere spre tot ceea ce poate omul visa mai bun. (cf. CBL p. 501-502). Cred că în acest sens a spus Isus despre fiica lui Iair că n-a murit, ci doarme.

Dacă moartea trupului este atât de înspăimântătoare şi este doar numai o consecinţă a despărţiri trupului de suflet datorită păcatului, cât de înspăimântătoare nu trebuie să fie despărţirea sufletului de izvorul vieţii, de Dumnezeu?.. Dacă moartea trupească este un rău, nu poate veni de la Dumnezeu, cu atât mai mult moartea sufletului, ruperea legăturii cu imaginea genuină nu poate fi de la Creator. Acest lucru îl dovedeşte faptul că atunci când Dumnezeu a intrat în istoria omenirii, a intrat pentru a da viaţă, aşa cum ne-o dovedeşte evanghelia zilei. Din acest motiv Isus în faţa morţii nu-i niciodată indiferent: sau este dominat de nelinişte ca în faţa mormântului lui Lazăr şi în grădina Măslinilor sau este cuprins de sentimentul puterii invincibile pe care o are asupra ei. Se vede bine că moartea este adversara lui, ultimul duşman cum o numeşte sf. Paul. Moartea nu intră în planul lui Dumnezeu. Ea a intrat în lume din cauza invidiei celui rău, prin păcatul omului. Moartea ne descoperă o nouă faţă a păcatului: el este împotriva creaţiei, o tentativă prin care omul să se autodistrugă, ca să rupă legătura cu Izvorul vieţii.

Dacă vrem să avem siguranţa vieţii, trebuie să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a evita păcatul.

Ba mai mult, dacă vrem să scăpăm de frica morţii şi să ne asigurăm viaţa, sf. Paul, deşi indirect, ne dă o soluţie în lectura a II-a (2Cor 8, 79. 13-15): comuniunea de iubire reciprocă.

Fragmentul este un minunat tratat de pledoarie în favoarea pomenilor şi a dispoziţiilor spirituale care trebuie să le însoţească. Se întâlnesc aici două aspecte esenţiale: ajutorul faţă de cei săraci îl face pe creştin să se asemene cu Cristos şi permite să se maturizeze acel principiu de egalitate pe care Isus l-a inaugurat prin moartea sa. În cazul de faţă, egalitatea nu se referă numai şi în primul rând la bunurile materiale. Biserica din Ierusalim, pentru care se face colecta, a îmbogăţit prin credinţă pe creştinii din Corint, fiindcă această comunitate a ajuns la sărăcie tocmai datorită credinţei în Învierea lui Isus şi în iminenta lui venire, deoarece primii creştini vindeau tot ce aveau, suma o puneau la picioarele Apostolilor şi tot ce aveau împărăţeau cu cei săraci şi păstrau comuniunea iubirii într-o singură inimă (cf. Fap 4, 32). Sărăcia lor este dovada credinţei care acţionează prin caritate (Gal 5,6), conform învăţăturii lui Isus de a-şi aduna comori în cer unde moliile nu le rod, rugina nu le macină şi hoţii nu le fură (cf. Mt 6, 20).

În concluzie putem spune că prin Cristos, Dumnezeu ne cheamă la viaţă. De la un capăt la altul al Bibliei, sensul profund al vieţii în toate formele sale este un sens foarte clar al lui Dumnezeu care ne revelează viaţa, pe care omul o doreşte cu o speranţă neînfrântă, este un dar sacru în care Dumnezeu face să strălucească misterul său. În mijlocul Paradisului Dumnezeu a plantat pomul vieţii, a cărui fructe trebuiau să întreţină viaţa pentru totdeauna (cf. Gen 3, 22). Dumnezeu, care nu se bucură de moartea nimănui (cf. Ez 18, 32), s-a descoperit în Cristos ca Dumnezeul celor vii şi nu a celor morţi. Cristos este Cuvântul vieţii prin care toate s-au făcut, este învierea şi viaţa, este pâinea vieţii şi oricine mănâncă din această pâine are deja în sine viaţa veşnică. Putem spune că întreg mesajul creştin este aici: cine se împărtăşeşte cu Cristos, se împărtăşeşte cu viaţa.

Una dintre cele mai vechi metafore cu privire la prezenţa lui Isus în Euharistie din literatura creştină este expresia sfântului Ignaţiu din Antiohia: leacul împotriva morţii (pharmacum immortalitatis). În Antiohia se găseau faimoşii medici ai antichităţii, iar în jurul oraşului puteau fi culese ierburi împotriva fiecărui tip de boală. Dar între acestea era cultivată o veche dorinţă: găsirea unor ierburi, a unui medicament împotriva morţii (în mod asemănător alchimiştilor medievali, care căutau o formulă pentru fabricarea aurului). Sf. Ignaţiu, trăind în acest mediu, putea spune cu uşurinţă: un asemenea medicament îl avem noi, creştinii, în pâinea euharistică: cine o mănâncă nu va muri, va trăi veşnic (In 6, 58) (cf. Tomas Spidlik, Calea spiritului, Ed. Ars Longa, Iaşi 1996, p. 150).

După Cristos şi învierea sa, cel care crede, chiar dacă ştie că va muri trupeşte, vede moartea ca pe o clipă de trecere spre viaţa fără de sfârşit. Moartea devine o trecere, primeşte astfel caracterul pascal al unei victorii.

Iată pentru ce, pe lângă expresiile de nelinişte şi teamă, găsim, în scrierile creştine, exemple nu numai de calm şi de pace în faţa morţii, ci chiar dorinţa ca timpul să fie scurtat. Să amintim doar pe sf. Paul care spune: Doresc să mor şi să fiu cu Cristos şi pe sf. Francisc de Assisi, trubadurul a tot ce există care cânta: Să te laude, Stăpâne, sora moarte cea trupească, care intră orişiunde, chiar şi-n camera regească (cf. MAC p. 888-889).

Rugăciunea insistentă, pomana ca act de credinţă şi împărtăşania stau în puterea noastră ca mijloace prin care putem face din moarte o trecere pascală spre victoria finală.

 

* * *

 

Duminica a XIII-a din Timpul de peste an (B)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

“Dumnezeu l-a creat pe om pentru o existenţă nepieritoare
Şi l-a făcut ca pe o imagine a propriei sale fiinţe”

Un filozof japonez se plimba cândva într-o pădure. Şi, precum îi stă bine oricărui filozof, gândea. Tot mergând şi gândind el, îi atrage atenţia o creangă de copac lipsită de orice podoabă. Se opreşte în faţa ei şi-i spune: vorbeşte-mi despre Dumnezeu! Şi atunci creanga pe loc înfloreşte!

Se opresc adesea în faţa noastră oameni, fie mai mici, fie mai mari şi, prin cuvinte sau prin gesturi, ne cer să le vorbim despre Dumnezeu. Atunci când copacul vrea să vorbească despre Dumnezeu, înfloreşte. Atunci când soarele vrea să vorbească despre Dumnezeu, răsare sau apune într-un mod ce-ţi taie respiraţia. Atunci când cerul vrea să-ţi vorbească despre Dumnezeu, se înseninează sau se umple de strălucirea stelelor! Dar când omul vrea să vorbească despre Dumnezeu, ce face? Cum poate vorbi omul despre Dumnezeu ca să fie cel mai bine înţeles de toţi?

Primul gând s-ar putea să se îndrepte spre cuvinte: cu ajutorul lor putem vorbi mereu, oricui, despre Dumnezeu. Însă evenimentele pe care ni le prezintă fragmentul luat din Evanghelia după sfântul Marcu, ne cere să înţelegem că cel mai bine despre Dumnezeu se vorbeşte prin fapte; să înţelegem că însuşi Dumnezeu aşteaptă din partea noastră mai multe fapte şi mai puţine cuvinte. Gesturile, acţiunile noastre sunt cele care vorbesc cel mai bine despre Dumnezeu. Şeful de sinagogă l-a văzut pe Isus, a căzut la picioarele lui şi abia apoi i-a vorbit: “Fiica mea este pe moarte! Vino, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască”. Apoi Isus la fel: nu începe să-i predice despre puterea lui Dumnezeu, despre necesitatea speranţei, ci, aşa cum notează succint evanghelistul, “pleacă împreună cu el”. La rândul ei, femeia care suferea de doisprezece ani de hemoragie, nu încearcă să-i explice lui Isus sau celor din jur suferinţa ei sau să etaleze credinţa ei, ci, pur şi simplu, se strecoară prin mulţime şi se atinge de haina lui. Nu cuvintele, ci curajul gestului ei plin de credinţă a fost cel care a vindecat-o.

Toate acestea ne spun că a sosit momentul unei introspecţii, este timpul pentru o serioasă cercetare a cugetului: ce avem de oferit celor care privind la noi ne cer să le vorbim despre Dumnezeu? Cuvinte sau fapte? Vorbe lipsite de orice fundament sau acţiuni şi atitudini care reliefează credinţa noastră? Propoziţii lipsite de ecou în inima noastră şi a celor din jur sau gesturi care se întipăresc pentru totdeauna în inimă şi-i fac pe toţi să exclame: cât de bun şi frumos este Dumnezeul în care credem!

Dar poate că nu e treaba noastră să vorbim despre Dumnezeu, poate că e suficientă fascinaţia creaţiei sau ceea ce ne prezintă Biblia sau ceea ce ne spun alţii, de ce să ne mai implicăm şi noi? Dacă chiar nu găsim nicio motivaţie, poate că e bine să recitim prima lectură din această duminică, fragmentul luat din Cartea Înţelepciunii: nu este oare un motiv suficient să vorbim despre Dumnezeu celor din jurul nostru datorită faptului că el ne-a creat pentru o existenţă nepieritoare şi, mai ales, ne-a făcut ca o imagine a propriei sale fiinţe? Trebuie să vorbim pentru că ne dăruieşte viaţa şi ne fereşte de moartea care a intrat în lume prin invidia Diavolului. Trebuie să-l predicăm prin faptele noastre pe Dumnezeul cel viu pentru ca să se vadă că ştim pentru ce, pentru cine trăim! A vorbi despre Dumnezeu, mai ales prin faptele noastre, înseamnă a arăta că ştim pentru cine trăim şi în cine ne-am pus speranţa noastră.

Scriitorul Giovanni Papini povesteşte că, într-o după-amiază de toamnă, stătea întins pe iarbă pe malul unui lac. La un moment dat, vine un tânăr scund, cu faţa arsă de soare şi cu o gură enormă, cu un crâsnic în spate. Se aşază pe mal şi aruncă unealta de pescuit în apă.

- De ce faci asta?, îl întreb.

Se uită la mine cu mirare şi compătimire. Nu-mi răspunde. Repet întrebarea. Îşi deschide larg gura şi zice:

- Ca să prind peşte.

- Şi de ce vrei să prinzi peşte?

- Ca să-l vând.

- Şi ce faci cu banii?

- Cumpăr pâine, vin, untdelemn, ghete şi haine.

- Şi de ce cumperi lucrurile acestea?

Tânărul mă priveşte mirat. Mă crede nebun. Dar cum îi par că nu sunt violent îmi răspunde:

- Ca să trăiesc.

- Dar de ce vrei să trăieşti?

- Trăiesc pentru că m-am născut.

- Şi care este scopul vieţii tale? Nu înţelege.

- Care este lucrul cel mai important în viaţa ta?

- A, am înţeles: să pescuiesc.

Cercul s-a închis. Plec mai departe, povesteşte scriitorul. Întâlnesc ceva mai departe un ţăran aplecat peste plugul său arându-şi ogorul.

- De ce faci asta?, îl întreb,

- Ca să încolţească grâul.

- Şi de ce să încolţească?

- Să iasă pâinea.

- Şi pentru ce să iasă pâinea?

- Ca să trăiesc.

- Şi de ce vrei să trăieşti?

Ţăranul se apleacă din nou peste coarnele plugului şi îşi vede de treabă. Merg mai departe şi întâlnesc o fetiţă îmbrăcată cu o rochiţă roşie culegând ultimele flori ale verii.

- De ce faci acest lucru?, o întreb şi pe ea.

- Ca să fac un buchet de flori pentru Maica Domnului.

- Şi de ce vrei să faci un buchet pentru Maica Domnului?

- Ca să-şi aducă aminte de mine.

- Şi de ce vrei să-şi aducă aminte de tine?

- Ca să-mi pregătească un loc în Paradis, alături de ea, când voi muri.

Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pierea celor vii, ne vrea în viaţă, dar mai vrea ca viaţa noastră să fie trăită ca o mărturie despre bunătatea sa. Avem cu toţii ceva de oferit celorlalţi despre Dumnezeu. Să ieşim din anonimat, să pătrundem, asemenea femeii din Evanghelie, plini de curaj prin mulţimea indiferentă sau necredincioasă şi să vorbim despre lucrările minunate pe care Domnul le-a făcut şi le face pentru noi, oamenii. Să le vorbim oamenilor şi să-i ajutăm să înveţe pentru cine merită cu adevărat să trăieşti: pentru cel bogat care a devenit sărac de dragul nostru, pentru ca noi toţi să deveniţi bogaţi, prin sărăcia lui, cum ne învaţă Apostolul în cea de a doua lectură a duminicii. Noi pentru cine trăim? Oare femeia din evanghelie, după ce a fost vindecată, pentru cine a trăit? Dar fetiţa care a fost trezită de Dumnezeu la o nouă viaţă, pentru cine a trăit? Oare cum şi-a trăit noua viaţă?

Ce bucurie pentru copii să fie treziţi din somn cu gingăşie de mama lor; ce fericire pentru cel care iubeşte să fie trezit în zori de zi de persoana iubită; ce fericire pentru bunici să fie treziţi de nepoţeii plini de viaţă. Dar ce fericire pe un suflet să fie trezit de însuşi Dumnezeu. Talita kum! Fetiţă, scoală-te! Suflete, ridică-te! Eşti tânăr, trebuie să trăieşti şi să dai mărturie despre mine.

Acest glas al deşteptării, al trezirii, a străbătut secolele şi ni se adresează acum fiecăruia: trezeşte-te! Astăzi Isus ne prinde de mână şi ne spune: “Am venit să te trezesc din moartea păcatului, după cum pe fetiţa lui Iair am ridicat-o din somnul morţii. Prinde-te cu încredere, plin de curaj de mine, de mâna mea şi ridică-te”.

Simţim prezenţa sa? Îi auzim vocea, chemarea? Cristos vine şi aşteaptă reacţia noastră. Vine aşa cum bine a surprins poetul V. Voiculescu în poezia sa Prizonierul:

Uneori calcă cineva în inima mea,
Calcă aprins, parcă s-o ia.

O măsoară în jos şi-n sus.
Eu tac, ascult şi adast supus:

O fi boala, o fi moartea
Nu mă răzvrătesc, asta mi-e partea.

Mă doare, dar nu mi-e frică
Numai inima se face mică, mică…

Într-o noapte paşii largi, tot mai largi…
- Domol, inimă, că te spargi.

Strig la ea – eşti nebună?
Ea-mi bate-n urechi să-mi spună:

Omule, scoală, este El!
- Care El? Cine? Stai niţel!

El, Domnul, gâfâie ea,
Ne măsoară cu pas de stea…

Eu dintr-o dată-mi încordez tăria
Cataracată mă inundă bucuria:

- Oh, Te-am prins, Doamne, nu mai scapi, te ţin prizonier…
- “Bine, zâmbi El, ţine-Mă o clipă” – Ah, gemui, pier…
O clipă, inima mi se făcuse Cer.

Asta trebuie să fie participarea noastră la sfânta Liturghie: prezenţa lui Dumnezeu, emoţii, cer… Simţim ceva? Numai după o astfel de prezenţă vom reuşi să dăm mărturie despre Dumnezeul cel veşnic viu.

Să cerem ajutor sfintei Fecioare Maria, sfântului Irineu pe care-l sărbătorim astăzi şi care ne-a învăţat că “gloria lui Dumnezeu este omul viu”, ca prin mijlocirea lor puternică să fim oamenii vii, care dau mărturii vii despre Dumnezeu şi despre lucrările sale minunate. Amin!

pr. Laurenţiu Dăncuţă

 

* * *

 

Un veşmânt de minuni nepăzite

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“În afara programului” credinţei

Eu voi vorbi despre “afara programului”. Marcu, recurgând la unul din procedeele sale tipice care se îmbină, a aşezat armonic cele două episoade unul în interiorul celuilalt, fără nici o sforţare, sub stăpânirea comună a credinţei. Totuşi intrarea în scenă a femeii clandestine rămâne ca o învăţătură a a faptului că este “în afara programului”. Era deja stabilit unde trebuia să meargă Isus. Acel intermezzo nu era prevăzut.

Dacă ne gândim bine, însă, cele două personaje – tatăl neliniştit şi femeia umilită de infirmitatea sa – apar “în afara programului”. Unul se referă la ambientul propriu, altul se referă la clanul familiar. Iair este un personaj remarcabil al stabilimentului religios, unul din capii sinagogii. Fără îndoială a fost constrâns să învingă rezistenţa colegilor săi – care au trebuit să facă totul pentru a-l sfătui să nu facă acel pas puţin ortodox – ,să depăşească prejudecata, neîncrederea şi chiar ostilitatea în privinţa lui Isus. Ştia că este dezaprobat pentru acea iniţiativă. În ochii “responsabililor, Isus era descalificat, de evitat, şi era descalificat oricine ar recurge la el şi să-l urmeze. Bun pentru poporul exaltat şi ignorant, în sfârşit.

Intervine, la timp, moartea fetiţei care constituie pentru tată o cale de ieşire demnă din situaţia compromiţătoare în care căzuse în chip nesocotit, sub impulsul disperării. În schimb Iair arată că vrea să facă până la ultimele consecinţe ruptura de mentalitatea celor de rangul său. Insistă să-l “deranjeze” pe Învăţător dincolo de toate limitele raţionale, dincolo de frontiera de netrecut a morţii. Aşa şi femeia. Până acum a rămas pasivă în mâinile celor din familie şi în acelea a medicilor care nu au ezitat să adauge torturile profesionale proprii la suferinţele legate de boală: neputincioşi de a o vindeca, dar abili să-i ia banul; capabili numai de a îngreuna situaţia, fie clinică, fie financiară, a sărmanei bolnave.

Până în acest moment a fost, mai mult decât alţii, obiectul preocupărilor şi grijilor altora.

Acum se hotărăşte singură. Refuză să fie pur şi simplu o “răbdătoare”. Devine subiect responsabil. Isus evident, iubeşte pe aceste persoane care au curajul să ia iniţiative, fac o alegere precisă, încearcă o aventură ne programată de alţii. Isus preţuieşte paşii în “afara programului”, şi mai ales îi primeşte pe aceia care au curajul de a le săvârşi.

Pentru a fi salvaţi de El, trebuie să fie puşi la adăpost de ceilalţi

Credinţa este în mod necesar “în afara programului”. Este, în ea, un element de ruptură faţă de inerţia generală, de convenienţele sociale, de interesele de prăvălie, de condiţionările mentalităţii curente, de conformismele de orice tip (incluse cele ale nonconformiştilor). Credinţa începe cu o detaşare, cu o ieşire afară. Trebuie să se separe de mulţime, să iasă din casa proprie mai mult sau mai puţin cofortabilă, să abandoneze sinagoga proprie cu practicile proprii, regulile şi tradiţiile proprii, ipocriziile obişnuite.

“Să nu te temi, continuă numai să ai credinţă”, îi recomandă Isus lui Iair. Adică: nu reintra. Nu te lăsa absorbit, reanexat de ei. Nu te teme de dezaprobarea lor. Nu te teme de judecăţile lor. Nu asculta sugestiile lor dictate de raţiune şi de consideraţii umane. Şi femeii Isus îi spune: “Credinţa ta te-a mântuit”. M-ai găsit pe mine, pentru că ai reuşit să te salvezi de ei, ai spus nu sfaturilor lor, ai încercat o terapie diferită pentru viaţa ta, ai îndrăznit să faci un pas în afară itinerariului stabilit de ei. Isus îi aşteaptă mai ales pe cei care sosesc la El “în afara programului”.

Minunile au loc în obscuritate

Şi cele două minuni ale sale apar “în afara programului”. Şi se realizează în culise. Ceea ce se întâmplă între Cristos şi femeia bolnavă se desfăşoară într-o cochilie scoasă din mijlocul mulţimii, şi este un secret al celor doi. Contactul, privirea şi dialogul au loc “în afara” mulţimii. În casa lui Iair a început deja programul de doliu. Isus, sfidând derâderea acelor oameni, nu respectă programul (“alungându-i pe toţi afară…”), pentru a pune la locul său ritul vieţii, sărbătoarea învierii.

Pentru a săvârşi minunea învierii fetiţei, Cristos trebuie mai întâi să sfâşie decorul funebru. Astfel face şi cu fiecare dintre noi. Dacă drumul credinţei primeşte avizul unei iniţiative personale (şi, mai întâi, este mereu iniţiativa lui Dumnezeu), trebuie să consimţim că El ne smulge de pe trup îmbrăcămintea aparenţelor, a reprezentării. Nu numai îmbrăcămintea pe care alţii ne-au cusut-o pe noi pentru a împlini rolul care ne-a fost impus, dar şi cea pe care noi înşine am îmbrăcat-o cu presupunerea că este cea adaptată rolului nostru. “Afara programului” credinţei ne cere o despuiere totală. Truc, spoială, mască, crustele obiceiurilor: în privinţa îmbrăcămintei trebuie scoasă pentru a fi “adevăraţi” în faţa Lui!

A atinge îmbrăcămintea minunilor nepăzite

Da, sunt păzitorii sanctuarului. Intermediarii. Cei care te aşază în rând. Îţi spun să aştepţi rândul tău. Te avertizează că el este deja foarte ocupat. Nu ştiu dacă se pot ocupa de tine, cu toate lucrurile urgente pe care le au de îndeplinit. Îţi impun să completezi formularul. Cei care vegheau atenţi şi încruntaţi pentru ca totul să se desfăşoare după procedurile şi orarele stabilite. Şi chiar te alungă înapoi. Dacă nu poţi prezenta biletul emis celor privilegiaţi, trebuie să te retragi în faţa personajelor importante şi “reprezentative”

Şi tu nu eşti decât reprezentantul bolii tale, al greutăţii tale secrete, a speranţei tale îndărătnice. Şi apoi sunt subalternii care te somează: “spune-ne şi nouă… Îţi voi prezenta eu… Îl voi face eu să ştie…” Nu te lăsa descurajat. Mergi tot înainte. Ignoră controalele. Lasă-te călăuzit de bănuiala că totul este sub control, reglementat, organizat, dar este pentru totdeauna posibilitatea de a “atige mantaua”, de a fi identificat de privirea sa, eşti primit tocmai pentru că eşti “abuziv”. Aproprie-te, clandestin, cu plaga ta ascunsă, răul de care îţi este ruşine, acel chin pe care nu îndrăzneşti să-l împărtăşeşti la nimeni decât Lui, ignorând pe doctorii autorizaţi. Nici un serviciu de ordine nu va reuşi să împiedice contactul cu El, cu îmbrăcămintea sa plină – cum ne asigură Luigi Santucci – “de miracole nepăzite”.

Zgomotul trebuie să rămână afară

“Au ajuns la casa şefului de sinagogă şi El a văzut zarvă…” Expresia ar trebui tradusă, ad litteram, astfel: “A văzut gălăgia”. Cine a spus vreodată că Isus nu poate vedea zgomotul? Îl vede, dar nu-l lasă să intre cu sine. Este o mare diferenţă: Alungându-i afară pe toţi…” Poate mă preocup excesiv ca în viaţa mea să nu fie zgomot. Ar trebui să mă preocup, mai întâi, ca să fie Domnul. Se gândeşte El să ţină afară zgomotul.

Poate să fie o casă silenţioasă, dar goală. Ceea ce contează este prezenţa sa, nu elementele care deranjează. Când intră, de fapt, îi scoate afară pe cei gălăgioşi. Importantă nu este tăcerea, ci glasul său. Şi glasul său care îi face să tacă pe gălăgioşi. Nu zgomotul este simptomul cel mai preocupant. Prin gălăgie El intră (şi o lasă afară). Ceea ce ne preocupă, este că El prea adesea a intrat deja, în timp ce eu întârzii în curte pentru a asculta gălăgia şi vorbăriile frivole. Sau am pretenţia de a duce înăuntru acea mantie. În acest caz, El vede, şi aproape că nu are nimic de spus. Nu este pentru nimic dispus să concelebreze liturgiile efemere. Confuzia nu-l înspăimântă, lipseşte altceva. Numai, nu vrea să fie confundat cu anumite lucruri…

Dumnezeu comandă viaţa

Şi să nu ai încredere în doctorii care îţi iau pofta şi bucuria de a trăi. Care, pentru a te salva, îţi amărăsc şi complică existenţa. “Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de ruina celor vii” (prima lectură). El nu-ţi spune: pregăteşte-te pentru moarte. Mai degrabă: pregăteşte-te de viaţă. Tărâmul în care trebuie să-l învingem pe diavol, din “invidia” căruia a intrat moartea în lume, este cel al vieţii, cu complicitatea lui Dumnezeu care este, tocmai, “iubitorul vieţii” (Înţ. 11, 26), şi care “l-a creat pe om pentru nemurire”.

Moartea este constrânsă să facă o deschizătură pentru viaţă. Din cenuşă trebuie să răsară flori. Patul de moarte este obligat să restituie – aşa cum a făcut mormântul cu Isus – o “copilă” strălucitoare de tinereţe, care a ascultat acea poruncă imperioasă: “Eu îţi spun, scoală-te!”

Este cineva care cere bani

Şi este şi o astfel de istorie. Biserica din Ierusalim se află în strâmtoare economică, şi Paul (lectura a doua) nu ezită să devină promotorul unei colecte. Motivul este acela de a ajuta o comunitate săracă. Dar, dincolo de aceasta, este vorba, pentru apostol, să descopere creştinilor săi legea solidarităţii, să-i facă să înţeleagă legătura care trebuie să unească diferitele Biserici, să întărească – printr-un gest concret – unitatea dintre comunităţile de origine iudaică şi cele născute în teritoriul păgân.

Acum, cei din Corint, cu care Paul a avut raporturi nu totdeauna idilice, după ce au primit la început propunerea cu entuziasm, pare că au uitat, sau cel puţin au lăsat să se răcească ardoarea iniţială. De aceea este nevoie să relanseze ideea şi să zguduie pe cei uituci. Apostolul se simte un pic încurcat. Şi trebuie să fie mereu aşa, în Biserică, când sunt la mijloc banii. El nu are dezinvoltura unor anumiţi administratori în clergyman să stoarcă bani.

Şi iată-l că prezintă discursul un pic pe larg, chiar de departe, şi se referă la un exemplu prea înalt: nimeni altul decât Cristos, care “din bogat s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca voi să deveniţi bogaţi prin sărăcia lui”. Paul mută discursul despre finanţe spre teologie. Invită să considerăm nebunia sublimă a acelui Dumnezeu care, prin întrupare, s-a despuiat pentru a ne îmbogăţi şi a ne diviniza. Astfel solicită pe Corinteni să fie un pic mai puţin calculaţi.

Apostolul recurge şi la o observaţie subtilă ironică: creştinii din Corint se disting, printre altele, prin două caracteristici: cuvântul şi ştiinţa. Acum ar fi cazul să se facă cunoscuţi prin generozitate. Adică, este problema de a trece de la cuvinte frumoase şi de la intenţiile bune să producă ceva concret. În fine, Paul nu poate să facă decât să dea lovitura decisivă: “Să fie egalitate”. Nimeni nu vă cere să vă despuiaţi, să ajungeţi în mizerie, să pierdeţi totul. Să nu exagerăm. Este vorba numai de o minimă decenţă. Scoateţi-vă din cap ideea binefacerii: este o problemă elementară, de dreptate.

Discursul, cum se vede, este de extremă actualitate la diferite nivele, şi ia proporţii mondiale (fără ca prin aceasta, să ne dispensăm de a arunca o privire la doi paşi de casa noastră). Paul nu se mulţumeşte să organizeze. Nu se limitează să smulgă banul. Ceea ce îl interesează este semnificaţia gestului. El reuşeşte să pună la punct totul – chiar şi o problemă a “bunurilor”, într-un cadru riguros de credinţă. De multe ori se închid cei doi ochi (neavând alţii de închis) faţă de credinţa şi moralitatea celui care oferă. Important este ca acela să deschidă portofelul. Nu se întreabă asupra provenienţei banilor. Da, “banul nu miroase”, cum se spune cu cinism. Paul, în schimb, vrea ca oferta să aibă acoperirea necesară a credinţei şi monedele să fie parfumate de practica creştină.

… Dar în ce secol a trăit acel naiv, acel moralist?

 

* * *

 

Duminica a 13-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 5, 21-43

O fetiţă moartă şi o femeie bolnavă

21 Isus a trecut cu barca pe malul celălalt al Mării Galileii.

22 Când a ajuns la ţărm a venit un şef de sinagogă, pe nume Iair.

Văzându-l pe Isus, a căzut la picioarele lui 23 şi l-a rugat cu stăruinţă:

- Fiica mea e pe moarte! Vină, pune-ţi mâinile peste ea ca să se vindece şi să trăiască.

24 Isus a plecat împreună cu el şi l-a urmat o mulţime atât de numeroasă, încât mai să-l strivească. 25 În mulţime se afla o femeie, care, de doisprezece ani suferea de hemoragie; 26 ea suferise din cauza tratamentului prescris de mulţi medici, îşi cheltuise toată averea, fără să simtă vreo îmbunătăţire, dimpotrivă, starea ei se înrăutăţise tot mai mult.

27-28 Această femeie deci, auzind ce se vorbea despre Isus, a venit pe la spate, prin mulţime, şi s-a atins de haina lui, căci îşi zicea: «Dacă mă voi atinge măcar de haina lui, voi fi vindecată». 29 Deodată, hemoragia s-a oprit şi a simţit în trupul ei că a fost vindecată.

30 În aceeaşi clipă, Isus a simţit că a ieşit o putere dintr-însul. El s-a oprit în mulţime şi a întrebat:

- Cine s-a atins de hainele mele?

31 Ucenicii i-au răspuns:

- Vezi că te striveşte mulţimea şi tu întrebi: “Cine m-a atins?”.

32 Însă el se uita în jur pentru a o vedea pe aceea care făcuse acest lucru. 33 Atunci femeia, tremurând de frică, conştientă de ceea ce i se întâmplase, a venit, s-a aruncat la picioarele lui şi a spus tot adevărul.

34 Dar Isus a spus:

- Fiică, credinţa ta te-a vindecat. Mergi în pace şi rămâi vindecată de boala ta!

35 Pe când mai vorbea încă au venit nişte oameni din casa şefului sinagogii şi au spus:

- Fiica ta a murit. De ce îl mai deranjezi pe Învăţător?

36 Isus, care a auzit aceste cuvinte, a spus şefului sinagogii:

- Nu te teme, credinţă să ai!

37 El nu a lăsat pe nimeni să-l însoţească, în afară de Petru, de Iacob şi de Ioan, fratele lui Iacob. 38 Ajunşi la casa şefului sinagogii, Isus a văzut învălmăşeală şi lume care plângea şi bocea. 39 El a intrat şi le-a spus:

- Pentru ce atâta zarvă şi plânset? Copila nu a murit, ci doarme.

40 Dar ei l-au luat în râs. Atunci el a dat toată lumea afară, a luat cu dânsul pe tatăl şi pe mama fetei şi pe cei care îl însoţeau, a intrat în camera unde zăcea copila, 41 a prins-o de mână şi i-a spus:

- Talita, kum!

Ceea ce înseamnă: «Fetiţă, scoală-te!». 42 Numaidecât fata s-a sculat şi a început să meargă; ea avea doisprezece ani. Cei de faţă au rămas înmărmuriţi.

43 Dar Isus le-a poruncit cu străşnicie să nu afle nimeni; apoi le-a spus să dea fetei de mâncare.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică, liturgia ne oferă posibilitatea de a opta pentru două forme ale unuia şi aceluiaşi text biblic: relatarea din Mc 5,21-43 sau, în formă mai scurtă, să citim Mc 5,21-24.35-43. Alegem prima opţiune pentru această Lectio Divina.

În acest text se concentrează două evenimente literare diferite însă unite într-o singură piesă. Ambele relatări citite în unitate au o bogăţie teologică foarte mare.

Încă o dată totul începe pe malul mării sau al lacului Galileii. Acesta este acelaşi loc în care Isus i-a ales pe primii săi discipoli, l-a chemat pe Levi şi a predicat parabolele sale. Amintim ceea ce am meditat duminica trecută: marea simbolizează răul pe care Isus îl combate şi-l distruge.

Structura acestui text este unică, este un fel de relatare sandviş sau împerecheată:

Începe o relatare, se întrerupe pentru o altă relatare, revine la relatarea care începuse. Desfăşurarea este astfel:

- Versetele 21-24: Prima parte a episodului lui Iair cu fiica sa…

- Versetele 25-34: Relatarea despre femeia care suferea de hemoragie.

- Versetele 35-43: A doua parte a episodului lui Iair cu fiica sa.

Merită să citim şi să recitim de mai multe ori textul pentru a intra în dinamica sa.

În prima parte ne este prezentat Iair, unul din şefii sinagogii, care pare să aibă mult respect faţă de Isus şi pentru aceasta îl roagă să vină în casa lui pentru ca s-o vindece pe fiica lui. Isus porneşte la drum spre locul acela.

Apare în mulţime o femeie care era bolnavă de doisprezece ani de hemoragie şi, deşi a cheltuit bani cu medicii, nimic n-a putut s-o vindece. Dimpotrivă, starea ei se înrăutăţea tot mai mult. Ea, care auzise vorbindu-se de Isus, voia numai să-i atingă haina pentru a se vindeca şi aşa şi face, apropiindu-se pe la spate. Ea simte că a fost vindecată. Isus îşi dă seama de situaţie şi întreabă cine l-a atins. Discipolii se miră, dat fiind faptul că toată lumea îl atinge pe Isus. Însă Domnul continuă să se uite în jur pentru a descoperi cine a fost. Femeia se apropie tremurând de frică şi spune tot adevărul. Frica femeii se datorează foarte probabil pentru ceea ce ea a făcut: conform canoanelor rituale ale iudaismului din acel timp, hemoragia de care suferea o făcea impură; şi în afară de asta, tot ceea ce atingea, inclusiv persoanele, deveneau “impure”. Cu toate acestea, Isus se află mult mai departe de aceste canoane, şi o salvează şi o vindecă de această situaţie. Pentru aceasta îi vorbeşte într-o manieră aşa de cordială, afectivă şi mângâietoare: o numeşte fiică, îi spune că s-a vindecat pentru că a crezut în El şi-i spune să meargă liniştită, în pace.

În acest moment se face loc celei de-a doua părţi a primei relatări. Apar persoanele din casa lui Iair care-i spun că fiica lui a murit. În acest context dramatic sunt foarte puternice cuvintele pe care Isus le spune lui Iair: “Nu te teme, credinţă să ai”.

Atunci când ajung la casa şefului sinagogii, era multă zarvă aşa cum era obiceiul în acel timp în faţa unui răposat. Isus le spune să nu plângă pentru că fata nu a murit, ci doarme. Ei îl iau în râs pe Isus. După aceea, se apropie de fată împreună cu părinţii ei şi cu cei trei discipoli ai lui, o ia de mână şi-i spune în aramaică (limba maternă a lui Isus): Talita kum. Asta înseamnă a da o poruncă: Fetiţă, scoală-te… În acel moment femeia care avea doisprezece ani (după cum boala femeii dura de doisprezece ani), se ridică şi începe să meargă. Toţi au rămas înmărmuriţi pentru ceea ce s-a întâmplat.

În totalitatea relatării Isus apare ca unicul “medic” care în situaţii dificile şi extreme poate să dea adevărata sănătate: adică mântuirea. Isus este unicul care are puterea de a da viaţa, ceea ce numai Dumnezeu poate să facă.

Pentru a ţine cont: Isus permite să-l însoţească la casa lui Iair doar trei discipoli: Petru, Iacob şi Ioan (versetele 37 şi 40). Aceşti trei ucenici ai Domnului sunt martorii marilor evenimente din viaţa lui: sunt prezenţi la schimbarea la faţă, sunt prezenţi în momentul rugăciunii lui Isus în Ghetsemani şi sunt prezenţi la multe dintre minunile lui Isus.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 9,18-26; Lc 8,40-56; Mc 9,2; Mc 14,33.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme, se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “Sânge”.

Întrebări pentru lectură

- De unde vine Isus şi unde ajunge?

- Cu ce călătoreşte Domnul?

- Unde se opreşte după ce soseşte?

- Ce personaj apare în scenă?

- Ce-i spune Domnului?

- Ce face Isus după aceea?

- Pe cine evidenţiază în mod deosebit evanghelistul dintre personajele care se adună în jurul lui Isus şi-l însoţesc în acest moment?

- Ce i se întâmplă acestei “femei”?

- Ce “are de gând” să facă femeia?

- Ce se întâmplă atunci când face asta?

- Cum reacţionează Isus?

- Ce îi spun discipolii săi?

- Ce face femeia?

- Pentru ce tremură de frică?

- Ce îi spune Domnul? De ce boală a fost eliberată?

- Cu ce atitudine o trimite?

- Ce vin să spună persoanele din casa lui Iair?

- Ce îi spune Isus lui Iair în acest moment aşa de dramatic şi aşa de dur?

- Ce face Isus după aceea?

- Cum reacţionează cei din casa lui Iair?

- Cum procedează Isus cu fata? Cu cine se apropie de ea?

- Ce îi spune fetei în aramaică? Ce înseamnă?

- Cum se termină relatarea?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Sunt eu dintre aceia care încearcă “să se adune în jurul” Domnului?

- Mă apropii de Isus cu respectul şi veneraţia pe care o are Iair (se înclină până la pământ şi-l roagă)?

- Îl invit pe Domnul “să vină în casa mea”, în viaţa mea, în inima mea pentru ca să vindece tot ceea ce este bolnav?

- Îi cer lui Dumnezeu să dea viaţă şi mântuire celor din familia mea şi prietenilor mei?

- Care sunt bolile spirituale şi fizice pe care le am astăzi?

- De cât timp am aceste boli?

- Caut toate mijloacele pentru a mă vindeca aşa cum face femeia care suferea de hemoragie? Care a fost rezultatul? De care boli m-am putut vindeca?

- “Mă gândesc” asemenea acestei femei şi caut să mă apropii de Isus, chiar dacă într-o manieră silenţioasă şi aproape imperceptibilă?

- Mă străduiesc “să ating” mantia, haina lui Isus pentru a fi vindecat?

- Îi spun adevărul vieţii mele şi al inimii mele lui Isus aşa cum face femeia? Îi încredinţez aceluiaşi Domn fricile care mă fac să tremur?

- Mă las consolat de Isus? Îl las ca să mă trimită în pace?

- În definitiv: Mă încred sau nu mă încred în Isus?

- În situaţiile dramatice ale vieţii caut să ascult cuvântul lui Isus care şi astăzi îmi spune ca lui Iair: “Nu te teme, credinţă să ai”?

- Mă încred în Domnul cu toate că totul pare să spună că nu există nici o soluţie de ieşire?

- Mă las luat de mână?

- Ce înseamnă astăzi pentru mine că Isus îmi spune, îmi porunceşte ca să mă ridic din “bolile mele spirituale”; şi mai mult, să mă ridic din propria mea “moarte spirituală”?

- În definitiv: Mă las vindecat, mântuit de Isus?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a face rugăciunea putem folosi Psalmul 131 [130]:

131 (130)

Încredere de copil în Dumnezeu

(1a) Cântare a treptelor. A lui David.

1 (1b) Doamne, eu nu am o inimă îngâmfată,
nici nu privesc cu trufie;
nu mă îndeletnicesc cu lucruri prea mari
şi prea înalte pentru mine.
2 Sufletul îmi este împăcat şi liniştit
ca un copil înţărcat la sânul mamei sale.
Da, sufletul meu este în mine,
ca un copil în braţele mamei sale.
3 Să nădăjduiască Israel în Domnul,
de acum şi până-n veac!

Să ţinem cont de atitudinea copilului în braţele părinţilor săi şi de tendinţa de a pune speranţa, încrederea numai în Dumnezeu.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a contempla acest text, vă sugerez una din multele fraze posibile pe care am putea căuta “să le savurăm” în prezenţa lui Dumnezeu:

- Nu te teme, credinţă să ai…

- Nu te teme, credinţă să ai…

- Nu te teme, credinţă să ai…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- A mări în propria viaţă respectul şi umilinţa pe care atât Iair cât şi femeia care suferă de hemoragie le arată în faţa prezenţei lui Isus Domnul.

Propunere comunitară

- Faceţi un dialog în grupul vostru de tineri cu privire la experienţele de moarte din lumea tinerilor astăzi. Din ce situaţii vine astăzi Isus să-i “ridice” pe tineri cu puterea sa suverană? În ce formă putem contribui cu umilinţă pentru ca acest lucru să fie o realitate?

 

* * *

 

Duminica a XIII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

În fiecare duminică facem sărbătoare pentru că Isus a înviat: a învins moartea şi şi-a dat viaţa sa divină şi nemuritoare (a se povesti primul exemplu).

2. Tema

Isus iubeşte şi dă viaţă. Chiar şi după moarte iubeşte pentru totdeauna.

Pe piatra funerară a unui mormânt era scris: Noi te iubim mult, dar Isus te iubeşte şi mai mult (al doilea exemplu).

3. Mesajul zilei

Ca Isus şi cu Isus noi vom muri şi, chiar dacă nu repede, trupul nostru va învia.

- Dumnezeul nostru este Dumnezeul vieţii (prima lectură).

- Destinul lui Cristos înviat va fi şi destinul nostru (Evanghelia, forma scurtă).

Să încercăm să înţelegem această veste bună răspunzând la câteva întrebări:

- Câte învieri din morţi sunt amintite în Evanghelii? (Trei: aceea a lui Lazăr, aceea a fiicei lui Iair şi cea a fiului văduvei din Naim).

- Cum s-au sfârşit aceste trei învieri? (Au murit a doua oară).

- Care e cea mai măreaţă înviere prezentată de Evanghelii? (Aceea a lui Isus).

- Care este diferenţa între una şi cealaltă? (A învia ca Isus nu înseamnă a relua viaţa mortală, ci a începe un nou mod de viaţă, modul divin cu o viaţă divină, eternă, nemuritoare).

- Noi mergem în paradis repede (poate după purgatoriu). Cu sufletul, dar, după învierea noastră, împreună cu trupul nostru glorificat. (Cred în învierea morţilor şi în viaţa veşnică).

Să tresăltăm de bucurie, Aleluia! Isus a învins moartea şi ne-a dat o viaţă nemuritoare! Chiar fiecăruia dintre noi ne spune: “Talita Kum”!

4. Exemple

a) Un episod din viaţa mea mi-a rămas în adâncul inimii şi încă şi astăzi îmi revine sentimentul acelui moment. A murit un coleg de clasă la vârsta de numai 11 ani. Profesorul de religie care a venit să vadă şi să se roage se întoarse şi, în timp ce toţi erau în linişte şi consternaţi fixând trupul nemişcat al colegului şi prietenului nostru, profesorul a afirmat cu o putere de neuitat, cu căldură, cu iubire şi mai ales cu credinţă: Fiţi sigur, Ştefan nu a murit, nu contează cum par lucrurile, Ştefan trăieşte, trăieşte în Dumnezeu.

b) În urmă cu câţiva ani, am vizitat la Vicenţa cele cinci cimitire unde au fost înmormântaţi soldaţii englezi care au murit în Primul Război Mondial şi am rămas uimit de îngrijirea dată acelor cimitire, dar mai ales de cuvintele pline de credinţă în iubirea lui Dumnezeu, ce le-am găsit peste multe pietre funerare. Iată doar câteva traduse din engleză: Dumnezeu este iubire; Facă-se voia ta; Noi nu putem înţelege, Doamne, dorinţele tale, dar totul e bine când e făcut de tine. Într-o zi vom înţelege. Dumnezeu te-a luat sub protecţia sa.

c) Un exemplu potrivit este martiriul celor şapte fraţi Macabei (2Mac 2,7). Ar fi bine de evidenţiat ceremonialul aprinderii lumânării pascale, acea lumânare care se pune lângă sicriu, în timpul înmormântărilor.

d) În timpul unei vizite pastorale într-o parohie din Milano, cu câţiva ani în urmă, se prezintă la mine un tată cu copilul său – mărturiseşte card. G. Colombo.

- Eminenţă, îmi spune, ascultă-l pe copilaşul meu, care vrea să spună ceva. Mă aplec asupra micuţului, care să fi avut şapte-opt ani.

- Cine erau, mă întreabă el, cei doi răstigniţi alături de Domnul?

Mărturisesc că am rămas confuz pentru o clipă, întrebându-mă unde vrea să ajungă cu această întrebare neobişnuită, şi care era adevărata problemă ce îl frământa pe copil în spatele acestei întrebări.

Răspund că despre unul se ştie că s-a căit şi că Isus l-a dus cu el în paradis şi că despre celălalt nu se ştie nimic… Dar, aşa cum îmi imaginasem, nu acest lucru îl interesa. Mă priveşte şi îmi spune, ba chiar strigă la mine:

- Aceştia sunt morţi. Dar eu nu vreau să mor!

Groaza era vizibilă şi tatăl nu reuşea să îl calmeze. Am reflectat puţin, m-am rugat Domnului: nu întotdeauna este uşor să îi răspunzi unui copil.

Deodată mi-am amintit că, atunci când a murit Lazăr, Isus a spus: “Prietenul meu, Lazăr, doarme, să mergem, pentru că vreau să îl trezesc”. Primii creştini au luat imaginea înflorită pe buzele lui Isus – “doarme” – şi au numit locul de înmormântare “cimitir”, cuvânt grecesc care înseamnă dormitor, loc unde persoanele aşteaptă să fie trezite.

Aşadar, i-am răspuns acelui copil, începând cu el o discuţie obişnuită:

- Mergi la şcoală? Înveţi şi te joci? Te joci cu mingea, mergi cu bicicleta… şi seara eşti obosit, nu? Îţi vine somnul şi doreşti să adormi, îţi place… Iată: moartea este acelaşi lucru, este o adormire. Vei fi puţin mai obosit decât de obicei, puţin mai epuizat şi încetul cu încetul, adormi. Diferenţa este în trezire. Pentru că, atunci când te vei trezi, vei fi într-o altă casă, mult mai frumoasă decât a ta şi va fi acolo mama ta, dar infinit mai bună decât ţi se pare acum, şi tatăl tău… şi vei putea face tot ce vrei şi vei fi mereu fericit. Şi va fi acolo celălalt Tată care îi îmbrăţişează pe toţi. Pentru că într-o zi toţi vom fi în braţele sale… Copilul mă asculta, s-a calmat, s-a resemnat (A. A. Colombo).

e) Sâmbătă după-amiază rabinul învăţa în sinagogă, în timp ce acasă la el îi mureau doi copii.

Mama îndurerată i-a întins pe pat şi i-a acoperit cu o pătură, delicat.

Când s-a făcut seară, rabi Meir s-a întors acasă. Prima întrebare a fost:

- Rahela, unde este Ionatan? Unde este micuţa mea Miriam? Nu îi văd jucându-se.

Soţia i-a răspuns:

- Înainte de toate, vreau să te întreb ceva. Cu ceva timp în urmă, a venit aici cineva şi mi-a dat un obiect valoros, ca să i-l păzesc. Acum mi-l cere înapoi. Trebuie să îl dau sau nu?

- Desigur, şi repede! a răspuns rabi Meir.

Atunci, Rahela a continuat:

- Astăzi, fără să cer permisiunea ta, am restituit preţiosul tezaur.

Apoi l-a luat de mână pe soţ, l-a condus în cameră şi a tras încet pătura, spunând:

- Nu mi-ai spus că tezaurul încredinţat spre păzire trebuie să îl restitui? Astăzi IHWH a trecut pe aici şi i-a luat pe copiii tăi. Acum Ionatan şi Miriam sunt în siguranţă.

Şi rabinul, plângând, dar plin de credinţă, a suspinat:

- Domnul ni i-a dat; Domnul ni i-a luat: fie binecuvântat numele Domnului, care îi iubeşte pe copiii săi mai mult decât noi.