Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIII-a de peste an
Anul A (B, C)
Lecturi:
2Regi 4,8-11.14-16
Romani 6,3-4.8-11
Matei 10,37-42

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Relaţia dintre preot şi popor

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Preotul exercită pe pământ o misiune mai mult decât profetică şi de aceea, fiind omul lui Dumnezeu mai mult decât Elizeu (lectura I-a), trebuie acceptat în spirit de credinţă. Preotul, pentru omul păcătos, devine o povară, fiindcă luptă să înmormânteze omul cel vechi (lectura a II-a). Acolo unde este primit, el intră precum Cristos, cu crucea pe umeri, şi vrea să se folosească de dânsa ca de un bisturiu pentru a opera tot ce-i bolnav în firea omului, fiindcă numai aşa se poate realiza ceva nou, sănătos, viguros.

Sfântul Toma de Aquino spune: Preotul este un asociat la preoţia dumnezeiescului Învăţător, devenind figura şi chipul fidel al preotului veşnic (ST p. III, q. 22); iar preoţia cuvântului Întrupat constă în faptul că Tatăl l-a luat dintre oameni şi l-a pus între oameni pentru a-i răscumpăra pe oameni prin suferinţele crucii, conform voinţei Tatălui, devenind: altar, victimă şi jertfitor. Prin toate arată amprenta celui care l-a luat, adică a Tatălui, precum: caritatea, blândeţea, răbdarea, iertarea, gloria, sfinţenia şi împărăţia lui cerească. Pentru aceasta a spus Isus: Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl (In 14,9).

La această muncă mântuitoare Cristos îi asociază pe preoţii săi, adică pe acei pe care însuşi Tatăl i-a luat dintre oameni şi i-a dat: Dintre acei pe care mi i-ai dat, n-am pierdut pe nici unul (In 18,9), afară de Iuda Iscarioteanul care nu a fost luat dintre oameni şi nici nu i-a fost dat.

Preoţia fiind unică, universală, perfectă şi veşnică, toţi cei luaţi de Tatăl pentru înfăptuirea Noului Legământ, cooperează real cu preoţia cuvântului Întrupat. Când preotul celebrează sfânta Liturghie se oferă pe el însuşi lui Dumnezeu ca victimă împreună cu victima nepătată, Isus. Când rosteşte cuvintele: Acesta este trupul meu; Acesta este sângele meu, trebuie să-şi ofere întreaga sa fiinţă. Cu alte cuvinte, jertfind pe Fiul Omului, pe Fiul lui Dumnezeu, trebuie să se jertfească total pe sine însuşi ca pe o ostie curată în trup, sânge, suflet, facultăţi şi fapte.

Aşa cum Tatăl l-a luat pe Cristos şi a pus în el amprenta Duhului său, fiind uns cu Duhul Sfânt (Fap 10,38), tot aşa şi preotul poartă în sine amprenta ungerii cu Duhul Sfânt, acel caracter de neşters pentru totdeauna. După cum focul este însoţit de lumină şi de căldură, la fel pecetea preoţiei este însoţită de un har deosebit care împrăştie în lume lumina şi căldura Tatălui: Voi sunteţi lumina lumii (Mt 5,14). A fi lumină înseamnă a fi viaţă. La anul viitor, pe vremea aceasta, spune Elizeu sunamitei, vei ţine în braţe un fiu. Preotul îl pune pe Isus în inima oricărui om de bunăvoinţă. Sfântul Paul îi atrăgea atenţia ucenicului său Timotei: Nu neglija harul care este în tine (1Tim 4,14). Necredinciosul filozof Nietzsche spunea în batjocură că Dumnezeu însuşi îşi are iadul său care îl chinuie: este iubirea faţă de oameni. Harul sacerdotal, care l-a consumat ca un iad pe Fiul Omului pe acest pământ şi care trebuie să-l consume şi pe preot, este iubirea faţă de mântuirea tuturor oamenilor, fiindcă este luat dintre oameni şi pus pentru oameni în cele ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcat (cf. Evr 5,1), ca toţi să ajungă la Tatăl. În primul rând acest har nu trebuie neglijat, harul iubirii, în ciuda oricărei neînţelegeri din partea lumii. Nici Isus nu a fost înţeles. Cu felul său misterios de a fi, cu nevinovăţia sa divină care era o dojană pentru orice greşeală a celor din jur, cu învăţătura şi poruncile sale etc. a fost o povară, o cruce pentru poporul care nu-l putea înţelege şi mai ales, om fiind, pretindea pentru sine credinţă, speranţă şi mai ales iubire ca pentru Dumnezeu. Din aceste motive se căuta suprimarea lui. Poate chiar unii dintre cei care s-au bucurat de ajutorul său suprafiresc să fi fost printre acei care au strigat în faţa lui Pilat: Răstigneşte-l! Răstigneşte-l! (Lc 23,21).

Preotul, chemat să împărtăşească viaţa lui Cristos, trebuie să găsească mereu tăria iubirii în aceeaşi rugăciune a lui Isus: Părinte, iartă-i că nu ştiu ce fac! (Lc 23,34), fiindcă mereu va fi adevărat: Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le îndură (1Cor 13,7). În cadrul poporului lui Dumnezeu preotul are rolul inimii care nu are odihnă nici ziua şi nici noaptea, ci bate mereu, pompează sângele – seva dătătoare de viaţă – în toate mădularele, chiar când acestea dorm sau sunt rănite. Alte membre au dreptul la odihnă, inima nu. Preotul, inimă în inima Bisericii lui Cristos, caută să aducă mereu diferitele păreri ale credincioşilor la o armonie cât mai perfectă şi face ca în comunitate nimeni să nu se simtă străin sau neglijat (PO II,9). Cu o iubire, care îi chinuie inima mereu din cauza greşelilor, preotul, asemenea unei mame, când este silit să întrebuinţeze varga pentru a corija, o face cu multă strângere de inimă, cum spune sfântul Paul lui Timotei: Ameninţă, mustră, îndeamnă! Pe cei care păcătuiesc, mustră-i în faţa tuturor, ca şi ceilalţi să prindă frică! Fă-te părtaş la suferinţă, ca un bun soldat al lui Cristos Isus (1Tim 4,1-2; 5,20; 2Tim 2,3).

Câţi înţelegem trebuinţa preotului aşa cum a înţeles-o Louis Nicolas Davout (1770-1823), mareşalul lui Napoleon Bonaparte, când spunea: Oamenii au trebuinţă de adevăr şi de a fi instruiţi, căci altfel ar fi numai erori şi nebunie. Fără preoţie, Dumnezeu ar tăcea; ar tăcea morala; ar tăcea legile; ar tăcea autoritatea şi ar fi numai întunecime şi anarhie. Oamenii au trebuinţă de iertare şi pace; au trebuinţă întotdeauna fiindcă sunt slabi şi păcătoşi. Fără preoţie ar fi numai coşmaruri şi gheara mustrării de conştiinţă care duce pe toţi la disperare. Pentru că oamenii trebuie să moară şi au trebuinţă de îngerul iertării la căpătâiul lor de suferinţă, preoţia este veşnic necesară.

Oamenii sunt oameni şi se comportă ca oameni atât timp cât în mijlocul lor este omul lui Dumnezeu, conştiinţa vie a moralităţii, pavăza demnităţii. Ce voia să spună strigătul unuia de dincolo de Prut, pe timpul bolşevismului: Băăă, daţi-ne un popă că vă dăm în schimb zece brigadieri, dacă nu dorinţa de a avea garanţia spirituală şi morală în mijlocul unui popor îndobitocit de doctrina marxistă!

Cei care au preoţi, îi preţuiesc?

Preotul nu-şi aparţine; el aparţine Bisericii; Biserica aparţine lui Cristos şi Cristos aparţine lui Dumnezeu (1Cor 3,23).

Cum este păstorul, aşa este şi poporul: preot sfânt, popor sfânt; preot rău, oameni răi. Fiecare comunitate, fiecare parohie îşi are preoţii pe care îi merită. Îi merită cum îi primeşte, cum îi ascultă, cum îi ajută şi mai ales cum se roagă lui Dumnezeu Tatăl să trimită lucrători vrednici în secerişul său. O comunitate care se roagă pentru preoţii săi primeşte de la Dumnezeu ceea ce a cerut. Cu cât mai multe şi mai bune vor fi rugăciunile şi jertfele pentru preoţi, cu atât mai multe şi mai mari vor fi harurile pe care comunitatea le va primi. În cazul în care credincioşii nu preţuiesc preotul şi nu se roagă

pentru el, preotul rămâne singur şi, încărcat de necazurile personale şi ale altora, nu-i de mirare dacă se va poticni şi va cădea sub cruce, spre ruşinea acelei comunităţi.

Iată rugăciunea sfintei Tereza a Pruncului Isus pentru preoţi, pe care este bine să ne-o însuşim şi s-o spunem cât mai des din toată inima, cu toată credinţa şi dragostea: O Isuse, veşnic şi mare preot, primeşte-ţi preoţii în adăpostul inimii tale, acolo unde nimeni să nu le mai poată face nici un rău. Păstrează nepătate mâinile lor care ating în fiecare zi preasfântul tău trup. Păstrează nepătate buzele lor care sunt înroşite de preasfântul tău sânge! Păstrează neprihănite şi curate inimile lor pecetluite de sublimul semn al glorioasei tale preoţii! Fă-i să trăiască în dragoste şi fidelitate faţă de tine şi apără-i de contactul cu lumea cea stricată! Dă-le lor, împreună cu puterea de a transforma pâinea şi vinul, şi puterea de a transforma inimile. Binecuvântează faptele lor cu roade îmbelşugate şi dăruieşte-le apoi coroana vieţii veşnice! Amin.

Dacă toţi credincioşii s-ar ruga aşa, ca sfânta Tereza a Pruncului Isus, toţi credincioşii ar ajunge sfinţi ca Tereza a Pruncului Isus şi toţi preoţii ar ajunge sfinţi ca sfântul Filip Neri sau ca sfântul Ioan Maria Vianney.

N-ar fi bine şi frumos? Nu s-ar schimba faţa pământului?

Ba da, cu toată siguranţa.

Trimite, Doamne, preoţi mulţi şi sfinţi pentru a ne mântui. Amin.

 

* * *

 

Duminica a XIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Astăzi, în faţa societăţii, noi creştinii, suntem tentaţi de multe ori să ne manifestăm în mod individual. Biserica, în mesajul evanghelic de astăzi, vrea să ne invite la deschidere şi dialog cu aproapele nostru.

Se ştie că structura Evangheliei lui Matei este formată din cinci mari discursuri care o articulează şi o susţin. Pericopa de astăzi formează concluzia celui de-al doilea discurs şi anume chemarea misionarilor, sau a apostolilor, şi conţine o serie de indicaţii şi avertismente după care trece la precepte date fiecărui, om indiferent de starea pe care o are în societate. Cuvintele lui Isus din evanghelia de astăzi, pe care ni le adresează nouă tuturor, ne pun în faţa unei situaţii mai delicate. La prima vedere ni se par diferite decât cele de până acum şi parcă ar fi în contradicţie cu cuvintele poruncii a IV-a dată de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai, la ieşirea din Egipt. De aceea, ca să înţelegem mai bine cuvintele lui Isus, care nu a fost niciodată în contradicţie cu voinţa Tatălui său din ceruri, trebuie să fim mai atenţi la semnificaţia acestora.

Isus spune: “Cel ce iubeşte pe tatăl, sau pe mama sa mai mult decât pe mine, nu-i vrednic de mine; şi cel ce iubeşte pe fiul, sau pe fiica sa mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine” (Mt 10,37).

Ca să găsim răspuns la întrebările noastre referitoare la acest text trebuie să privim la unele evenimentele din viaţa lui Isus.

Încă la începutul misiunii sale îl găsim la nunta din Cana Galileii împreună cu mama şi cu ucenicii lui şi atunci când li se termină vinul mirilor la rugămintea mamei lui, Isus transformă apa în vin. Isus şi-a vizitat şi comunitatea din Nazaret, în care a crescut. După aceea o vedem pe Sfânta Fecioară Maria sub crucea lui Isus, plină de durere la vederea chinurilor fiului ei. Isus are grijă chiar şi pe cruce de mama lui şi o încredinţează ucenicului cel mai iubit. Şi zice evanghelia că de la ora aceea “o luă la el”. Din cele relatate până acum observăm că Isus nu şi-a abandonat mama, ci a avut grijă ca şi după moartea lui să fie în siguranţă. El a avut legătură cu satul natal, chiar dacă consătenii lui nu l-au primit cum se cuvenea.

Atunci, de ce Isus ne cere nouă această despărţire categorică? Pentru ca să găsim răspunsul la această întrebare să reflectăm puţin la ceea ce este pentru noi căminul părintesc. Fiecare avem ceva deosebit, ceva drag, ascuns în adâncul sufletului. În general familia este locul în care ne întoarcem întotdeauna cu plăcere, unde suntem primiţi cu căldură indiferent de situaţia în care ne aflăm. Familia este locul unde încă se mai păstrează vechile tradiţii şi obiceiuri, locul care aminteşte de copilăria noastră, de tinereţea noastră. Şi atunci de ce să ne despărţim de ea? În afară de cele spuse mai înainte, familia mai înseamnă şi altceva.

În familie totul se reduce la relaţia părinţi-copii şi copii-părinţi. Părinţii nu mai au timp să se ocupe de altceva pentru că majoritatea timpului este dedicat îngrijirii copiilor. Copiii, în mare măsură astăzi, nu trebuie să-şi bată capul cu situaţia ce o vor avea în viitor, pentru că totul este aranjat de părinţii lor. Ei nu trebuie decât să se lase în voia sorţii şi să trăiască din plin ceea ce le oferă viaţa. Iată unde trebuie să lămurim lucrurile. Dacă mediul familial este un loc unde primim totul de-a gata, atunci Isus ne cere altceva, el vrea să ieşim din familie, vrea să trecem la acţiune, să ieşim noi pentru a ne pune în slujba altora.

Omul intră în sine numai în măsura în care are relaţie cu exteriorul. Numai aşa poate fi al lui însuşi, dacă este şi al altuia, sau mai bine zis, dacă prin alţii el se regăseşte pe sine. Această afirmaţie este valabilă şi la nivelul cel mai profund al existenţei. Dacă aproapele nostru înseamnă un om fără importanţă pentru noi, aceasta poate duce la pieirea noastră. Omul în fond este altul, rânduit de Dumnezeu spre altul. Este cu atât mai mult al lui însuşi, cu cât mai mult este al Altuia, al lui Dumnezeu. Mai bine zis, omul se regăseşte pe sine dacă iese şi intră în legătură cu aproapele. Isus Cristos este omul, care oferindu-se pe sine, a putut salva natura noastră umană. După cum el însuşi afirmă: “După ce mă voi înălţa de pe pământ, toate le voi atrage la mine” (In 12,32). Această precizare vrea să ne arate pentru care motiv avea să moară. Isus şi-a dat viaţa lui pentru viaţa noastră. Omul viitorului este deci asemenea lui Cristos care s-a dăruit pe sine. Omul care trăieşte pentru propria lui persoană, este omul trecutului de care trebuie să ne dezbrăcăm dacă vrem să evoluăm cu adevărat. Asta înseamnă că viitorul omului este existenţa pentru altul, pentru aproapele. Cristos este Pascha (Paştele) care face trecerea cu adevărat spre viitor. Existenţa pentru altul înseamnă a deveni jertfă şi a fi jertfit, deci viitorul omenirii se află pe cruce, iar salvarea omenirii este crucea.

Scriitorul Malraux spune că: “mileniul al III-lea va fi religios sau nu va fi deloc”, şi va fi creştin în măsura în care va dărâma zidurile şi va privi la acela care a fost biciuit şi străpuns, deschizând drum spre viitor.

Viitorul este deschidere, şi adevărata deschidere se află în cele trei coordonate: trecut, unde s-a întâmplat deja trecerea de la individual la comunitar, prezent, unde Dumnezeu cuprinde timp şi viitor, unde Dumnezeu se va întâlni cu lumea şi va deveni real faptul că lumea se va regăsi în Dumnezeu, ca punct final al întregii istorii.

Teologul Joseph Ratzinger spune că: “Ultimul Adam, cum îl numeşte el pe omul viitorului, în mersul timpului nostru îşi face simţită prezenţa în aceia pe care lumea îi socoteşte oameni de nimic: cine vrea ca atunci să fie de partea lui, trebuie acum să fie de partea celor mici”. Dar oare punem noi în practică aceste îndemnuri care sunt de altfel şi îndemnurile făcute de Isus în evanghelia de astăzi? Şi anume: “oricine va da unuia din micii aceştia un singur pahar de apă rece pentru că este un discipol adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata”. Cu siguranţă că unii încearcă să realizeze aceste îndemnuri oferindu-şi chiar viaţa în slujirea aproapelui, dar majoritatea oamenilor cred că realizarea este personală, constând în lucrurile materiale adunate şi în puterea pe care o au doar temporar.

Teologul Louis Evely afirmă că istoria omenirii a fost denaturată din cauza imaginii lui Adam despre Dumnezeu care a suferit o spărtură. Această spărtură nu constă în aceea că a vrut să fie ca Dumnezeu, nu aceasta este vina lui Adam, pentru că la aceasta a fost chemat de Dumnezeu. Adam a urmat însă o imagine falsă. A crezut că Dumnezeu este numai autonomie, putere şi autosuficienţă; şi pentru a fi ca Dumnezeu s-a răsculat şi a devenit neascultător. Însă când Dumnezeu s-a revelat, când şi-a concretizat existenţa, s-a văzut cine este cu adevărat: iubire, infinită plăcere în altul, atracţie şi modestie.

Adam, trăind cu credinţa falsă că va fi ca Dumnezeu, s-a îndepărtat cu totul de Dumnezeu; s-a retras în sinea lui cu toate că Dumnezeu era în comuniune cu el.

De câte ori nu ne răsculăm şi noi împotriva lui Dumnezeu pentru că nu obţinem ceea ce vrem, şi nu ne supunem lui, având aceeaşi imagine falsă ca cea pe care şi-a format-o Adam despre Dumnezeu.

Astrologul francez Arago a ţinut într-o zi o conferinţă în Collége de France despre legile universale ale lumii. Conferinţa a încheiat-o cu aceste cuvinte: “Săptămâna viitoare vom fi martorii unui semn mare, chiar aici în Paris: soarele şi luna vor sta faţă în faţă, iar pământul va atrage razele acestui rege între stele care este soarele. În acea zi, în acel minut şi în acea secundă cele trei corpuri cosmice vor asculta nu de cuvintele noastre, ci de legile lui Dumnezeu. Numai omul nu vrea să se supună legilor lui”.

Isus ne invită, deci, la începutul evangheliei de astăzi, să ne dezlipim de tot ceea ce ne împiedică să realizăm acea deschidere spre ceilalţi, care poartă în ei chipul lui Isus. Această deschidere să o realizăm în mod concret, dincolo de orgoliile şi prejudecăţile noastre. Numai astfel vom crea în inima noastră un spaţiu în care Cristos să instaureze omul cel nou şi împărăţia sa.

Andrei Varga

 

* * *

 

Duminica a XIII-a de peste an

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Predici.cnet.ro

Liturgia cuvântului de azi ne arată caracteristicile adevăratului ucenic al lui Cristos. Domnul însuşi le schiţează în cuvinte austere – peste care nu se poate trece: “cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine” (Mt 10,37a). Urmarea lui Cristos cere o adeziune totală, radicală, care se exprimă într-o iubire totalitară, superioară oricărei alte iubiri. Isus trebuie să fie iubit mai mult decât părinţii, decât fraţii, decât pe sine însuşi, decât această viaţă. Aceasta nu înseamnă să refuzăm afectele faţă de familie sau faţă de aproapele, lucru absolut contrar legii lui Dumnezeu, dar nu pune iubirea pentru creaturi mai presus de iubirea lui Cristos.

Dacă ni s-ar cere să lăsăm pe tatăl şi pe mama noastră şi tot ceea ce avem pentru a vesti Evanghelia sa, ce am face? Oare Cristos nu ne cere prea mult? Fraţilor, trebuie să avem capacitatea de a renunţa chiar şi la afectele cele mai sfinte – iubirea faţă de tată şi mamă – când acestea s-ar pune drept alternativă iubirii de Dumnezeu sau angajării faţă de împărăţia sa; aici Cristos propune ucenicilor acea suverană libertate care nu este mizantropism, nu este insensibilitate, nu este o afirmare stoică a propriei măreţii interioare, dar este deschidere faţă de exigenţele supreme ale Evangheliei, este capacitatea de a se oferi pe deplin şi fără condiţionări.

De altfel, omul devine capabil de iubire mai mare faţă de aproapele, tocmai când îi încredinţează lui Cristos întreaga sa inimă, pentru că numai iubirea supranaturală îl poate face să depăşească toate barierele şi rezervele egoismului.

Cristos doreşte nu numai să părăsim tot ceea ce în mod firesc iubim, dar să primim, să îmbrăţişăm ceea ce firea noastră respinge. “Cine nu-şi ia crucea nu este demn de mine!” – ne spune Cristos. Dar pentru ce este nevoie de aşa ceva? Care este cauza, care este explicaţia faptului că pe terenul prieteniei lui Isus răsare întotdeauna crucea şi produce rodul amar al suferinţei? Răspunsul este cât se poate de simplu. Omul care se îndreaptă spre Isus, suferă mereu văzându-i pe cei care se abat de la adevăr şi mai mult încă, aruncă în El cu pietrele minciunii şi ale violenţei. Prietenii lui Isus suferă pentru că iubesc, ei trebuie să iubească şi pe aceia care umblă pe căi greşite. Cât de dureros este pentru un om sincer, pentru un om drept, să trăiască în lumea minciunii.

În continuarea pericopei evanghelice de astăzi, Isus merge mai departe şi ne cere mult mai mult şi anume: dacă este nevoie să ne dăm chiar viaţa pentru El. “Cine ţine la viaţa lui, o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va găsi” (Mt 10,39). Omul pentru că încredinţează întreaga inimă lui Isus Cristos o găseşte îmbogăţită cu o putere divină de iubire. Astfel renunţând la sine însuşi până la extrem – adică până la pierderea vieţii – regăseşte în Cristos adevărata viaţă, viaţa cea veşnică pe care nimeni nu i-o poate lua. Nu tuturor li se cere să-şi mărturisească dragostea dându-şi viaţa pentru Cristos: dar fiecărui creştin i se cere să trăiască cu astfel de dispoziţii încât să nu dea niciodată înapoi în faţa sacrificiului.

Spre sfârşitul Evangheliei de astăzi, Cristos spune: “Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, şi cine mă primeşte pe mine primeşte pe cel care m-a trimis” (Mt 10,40). A-i primi pe fraţi conform poruncii iubirii impune aceeaşi dezlipire, aceeaşi cruce, aceeaşi disponibilitate totală avută de către Cristos acelora care vor să fie ucenicii săi.

Asemănarea dintre ultima parte a fragmentului evanghelic de astăzi şi prima lectură – care este o relatare edificatoare despre ospitalitatea oferită slujitorului lui Dumnezeu, fapt pentru care binecuvântarea lui Dumnezeu coboară asupra casei ospitaliere – nu trebuie să deruteze.

A-i primi pe trimişii lui Dumnezeu înseamnă a primi pe însuşi Dumnezeu, a descoperi în mod progresiv misterul său şi experienţa bunătăţii sale. Acest lucru este foarte semnificativ în prima lectură de astăzi, unde vedem cum profetul Elizeu este primit cu mare cinste de către femeia lui Shunam. Gestul shunamitei este foarte apreciabil deoarece este făcut din dezinteres, fără să urmărească vreun scop material. Shunamita este convinsă că Elizeu este trimisul lui Dumnezeu şi se comportă cu el cum merită a se comporta cu un slujitor al lui Dumnezeu. Pentru acest comportament al ei profetul o recompensează cum nu se poate mai bine – adică îi dăruieşte un fiu; ea nu se aştepta şi nici nu-şi imagina că slujitorul lui Dumnezeu o va recompensa în acest fel.

Oare din acest episod nu ar trebui să tragem şi noi unele învăţături şi să ne comportăm cum se cuvine cu slujitorii lui Dumnezeu? Este o faptă bună a primi pe cei investiţi cu o misiune specială din partea lui Dumnezeu sau cu cei care se află în serviciul Lui sau şi mai mult prin viaţa sa, comportamentul său întruchipează persoana Lui. Dar găzduirea nu trebuie să se limiteze numai la atât. Trebuie mereu să căutăm să strângem comori pe care nu la mănâncă molia şi nici nu le roade caria.

Cazul Shunamitei nu trebuie să aprindă speranţe care depăşesc anumite limite: să nu ne facem diferite iluzii care nu sunt în concordanţă cu spiritul creştin. Directive mai clare în această privinţă ne sunt furnizate de Mântuitorul în Predica de pe munte: “Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Nu fac la fel şi vameşii? Şi dacă salutaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Nu acelaşi lucru îl fac şi păgânii?” (Mt 5,46-47).

Acela care primeşte pe trimişii lui Dumnezeu, care le deschide uşa, acela nici nu-şi dă seama la început că împreună cu ei a sosit în casa sa prietenul cel mai bun, în persoana lui Dumnezeu. El intră în viaţa noastră pentru ca ea să crească. În inima noastră îşi înfinge ancora iubirii sale, pentru ca să nu mai fim singuri. Omenirii înspăimântate de singurătate, El vrea să-i dea ce-i mai drag şi cu aceasta vrea să o introducă în viaţa divină dătătoare de fericire.

În cea de-a doua lectură de astăzi Sf. Paul ne introduce în inima teologiei şi a misticii botezului. Sf. Paul aminteşte creştinilor care sunt datoriile celor botezaţi în Cristos. Cu o frază hotărâtă spune: “ne-am îngropat în El… adică în moarte“. Nu am fost numai morţi în Cristos, dar chiar înmormântaţi cu moartea sa, acea moarte care a distrus păcatul. Trebuie să murim zilnic pentru Cristos şi aceasta nu este uşor ci este un exerciţiu sever care distruge în noi faptele morţii. Acest exerciţiu se opune păcatului şi ispitei şi dirijează viaţa proprie după voinţa Domnului, pentru ca să trăiască Cristos cu harul său. Şi acceptarea durerii, a bolii, fac parte din această moarte zilnică pentru a trăi. Sunt o asemănare cu moartea lui Cristos din care izvorăşte viaţa noastră.

Botezul nostru, transformarea noastră este un program care angajează întreaga noastră viaţă. Acest program, Isus l-a formulat astfel: “fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru este desăvârşit“.

Într-o revistă am găsit printre altele notându-se: “Dacă nu ne străduim să fim tot mai buni curând nu vom mai fi nici măcar buni…” (Cromwell).

O gazetă elveţiană face un sondaj punând cititorilor ei următoarea întrebare: Ce aţi face în cazul în care pentru o zi aţi primi puteri nelimitate? Iată câteva din multele răspunsuri: -Aş face imediat ordine în lume; -Aş schimba constituţiile, formele de guvernământ; -Aş desfiinţa armata. S-a găsit şi un cititor care a declarat că n-ar accepta puterea nelimitată deoarece în lume de aceea sunt atâtea necazuri fiindcă unii dispun de puteri prea mari. Răspunsul cel mai înţelept l-a dat un moş de 90 de ani care a spus: “Probabil că n-aş face nimic cu puterea dată pe o zi. Schimbarea lumii numai atunci ar avea sens dacă prin aceasta toţi oamenii ar trăi în pace şi fericire. Acest lucru este însă imposibil căci fiecare om îşi caută şi-şi găseşte fericirea în altul. De altfel lumea şi oamenii nu pot fi schimbaţi prin forţă, prin ordini date…“.

E drept că, creştinul oferă omenirii vestea cea bună a fericirii, dar tocmai pentru că o oferă, ea nu lezează libertatea omului. Mai recunoaştem şi faptul că nu există o reţetă unică să trăim viaţa lui Isus. Aceasta în viaţa fiecărui om se poate realiza numai în felul său personal, propriu. Sf. Paul se angajează totuşi să arate în ce constă creştinismul şi care este calea spre fericirea comună a omenirii: a muri pentru păcat şi a trăi în Isus Cristos. Acesta este un program care realizat, asigură fericirea individuală şi comună a oamenilor. Pentru aceasta a venit Cristos, pentru aceasta botează Biserica cu apă şi cu Duh Sfânt pentru ca speranţa ascunsă în om să înflorească, apoi să se maturizeze pentru viaţa ce învie.

Iulian Pascaru

 

* * *

 

Duminica a XIII-a de peste an

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În duminicile “obişnuite” (de peste an), fără tematici speciale dinainte definite cum este în cazul “sărbătorilor”, lecturile biblice constituie totdeauna într-un oarecare mod, o surpriză. Şi este bine că-i aşa: pentru că nu noi suntem aceia care să programăm sistematic cuvântul lui Dumnezeu, pentru că nu noi suntem aceia care să-i impunem Domnului ce trebuie vorbit într-o zi sau în alta… Mai bine să devenim disponibili să ascultăm şi discursuri neaşteptate. Chiar dacă sunt puţin şocante: aşa cum este în cazul evangheliei de astăzi.

Din ansamblul lecturilor de astăzi ies în evidenţă trei teme principale: necesitatea unei alegeri de fond, fără compromisuri, pentru a fi ucenicii lui Isus (cf. Evanghelia); primirea şi ospitalitatea în numele lui Dumnezeu şi al lui Cristos (cf. prima lectură şi Evanghelia); botezul ca participare la misterul morţii şi învierii lui Cristos (cf. lectura a doua). În raport cu împrejurările preoţii pot alege aspectele pe care vor considera că sunt necesare să le sublinieze pe baza situaţiilor, problemelor şi exigenţelor fiecărei comunităţi. În cazul nostru vom urmări ca principal punct de referinţă prima pistă.

Este inutil s-o ascundem: cuvintele pe care le-am auzit la începutul Evangheliei de astăzi ne lasă un pic perplecşi… Chiar dacă sunt cuvintele lui Isus.

Numai că de fapt, nu le luăm în serios; ne mulţumim doar să le “auzim” fără ca să le “ascultăm” cu adevărat. Sau refuzăm să ne gândim că ne-ar privi personal.

Să nu încercăm să îndulcim aceste cuvinte. Să nu încercăm să diminuăm încărcătura lor explozivă, să le facem inofensive, spunând că le-am mai auzit, că sunt modalităţi de exprimare paradoxale, fraze de efect care nu trebuiesc luate “ad litteram”, etc. etc.

Să nu încercăm “să ne apărăm” de Evanghelie cataloghizând-o în planul literaturii. Isus vorbeşte într-un mod foarte serios. Şi vrea să spună tocmai ceea ce spune. Şi aceste cuvinte pronunţate de el sunt chiar pentru noi, oricât ar părea ele de exagerate şi absurde.

Noi toţi cei de faţă (poate cu unele excepţii…) ne-am trezit deodată că suntem creştini fără să facem ceva efort pentru a deveni creştini: suntem “creştini încă de la naştere”. Dar cuvintele lui Isus ne amintesc – şi avem nevoie de aceasta – că a fi creştin cu adevărat nu înseamnă numai un nume, o formalitate anagrafică. Şi nu este nici numai o chestiune de practică religioasă.

A fi creştin, înseamnă a crede în Cristos.

Şi a crede în Cristos, înseamnă a recunoaşte în el unica valoare absolută pentru existenţa noastră. Fără concurenţe şi compromisuri posibile. Chiar şi sentimentele, afecţiunile cele mai dragi şi obligatorii, în comparaţie cu Cristos trec pe planul secund.

Credinţa în Cristos nu poate rămâne “un aspect” printre multe altele ale vieţii noastre; ea trebuie să orienteze şi să caracterizeze întreg modul nostru de a gândi, vorbi şi acţiona.

Probabil că tuturor dintre noi le este teamă să “ne pierdem viaţa”, dacă este să dăm dreptate învăţăturii Evangheliei. Toţi suntem foarte preocupaţi “să ne găsim viaţa” – adică să ne realizăm pe noi înşine, să ne bucurăm de această existenţă cât mai mult posibil – prin căutarea bunăstării, liniştei, bogăţiilor, plăcerii…

Trebuie s-o recunoaştem cu sinceritate: toţi suntem într-un fel “oameni de puţină credinţă”. Ne lipseşte curajul de a ne încredinţa profund şi în totalitate în cuvântul lui Isus. Şi practic, de mai multe ori acordăm de fapt prioritate altor cuvinte, sau altor lucruri în raport cu Cristos şi învăţăturile sale.

Realist (şi fără a face un examen de conştiinţă al altora…) am putea reciti şi reasculta cuvintele lui Isus, cam în felul următor:

- Cine-şi iubeşte banii mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine…

- Cine-şi iubeşte cariera mai mult decât pe mine, nu este vrednic de mine…

- Cine-şi caută interesul său mai mult decât dreptatea, onestitatea, adevărul, nu este vrednic de mine…

Şi aşa mai departe. Şi cred că din acest punct de vedere toţi avem nevoie de convertire, pentru a găsi într-adevăr în Cristos Isus pacea şi bucuria noastră.

 

* * *

 

Împărăţia lui Dumnezeu este bucuria acţiunii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Accentul rugăciunii de la începutul sfintei Liturghii de azi cade pe cuvintele: “Dumnezeule… prin puterea şi călăuzirea ta, astfel să ne folosim de bunurile trecătoare încât să ne bucurăm încă de pe acum de cele veşnice!” Aceste cuvinte arată că împărăţia lui Dumnezeu nu-i comoara, mărgăritarul sau peştii buni, ci acţiunea de a căuta, vinde, cumpăra, de a scoate mereu cele noi şi cele vechi.

Atât Ioan Botezătorul, cât şi Isus, îşi încep activitatea publică prin cuvintele: “Convertiţi-vă, căci Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” (Mt 3,2;4,17). Însăşi acţiunea lor constituia începutul împărăţiei. Pentru aceasta spunea Isus: “Dacă eu scot demonii cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, înseamnă că Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru” (Mt 12,28; Lc 17,21). Că Împărăţia lui Dumnezeu este acţiune, viaţă, a înţeles-o cel mai bine sfântul apostol Paul, el spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu constă în mâncare ori băutură, ci în dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Cine îi slujeşte lui Cristos în acest fel (făcând dreptate şi pace), îi este plăcut lui Dumnezeu şi cu trecere la oameni” (Rom 14,17-18) şi: “Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în fapte” (1Cor 4,20).

Lecturile de azi ne arată că Împărăţia lui Dumnezeu este deschisă pentru toţi oamenii, fiindcă toţi sunt capabili de acţiune, de convertire.

Comoara ascunsă în ogor cuprinde chemarea la împărăţie a agricultorilor şi păstorilor care îşi desfăşoară activitatea pe câmp; piatra (perla) de mare preţ cuprinde chemarea adresată de Dumnezeu negustorilor, care îşi desfăşoară activitatea în comerţ; năvodul plin cu peşti buni şi răi cuprinde în sine chemarea la împărăţie a celor care îşi desfăşoară activitatea în pescuit. Ţăranul cumpără pământ cu bucurie, sperând într-o recoltă bogată; negustorul cutreieră ţări şi mări cu bucurie, sperând într-un câştig cât mai substanţial; pescarul aruncă mreaja cu bucurie, sperând într-o cantitate cât mai mare de peşti…

Dar orice bucurie păleşte în faţa bucuriei izvorâtă din acţiunea de a descoperi Împărăţia lui Dumnezeu. Aş vrea să ilustrez acest adevăr printr-un exemplu. Un om bogat asista la o predică despre Paradis, despre Împărăţia deplină şi veşnică a lui Dumnezeu. După terminarea Liturghiei a venit să-l felicite pe predicator, zicându-i: “Aţi vorbit minunat despre Rai, dar un singur lucru aţi omis, nu aţi specificat unde este Paradisul”. Preotul i-a spus: “Vezi, peste drum de biserică este o căsuţă. În ea se află o văduvă sărmană, bolnavă, cu trei copii. Soţul i-a murit în război. Ajut-o cu ce te lasă inima şi apoi vino şi-ţi voi spune unde este Împărăţia lui Dumnezeu!”. Omul bogat a luat de toate: alimente, medicamente, îmbrăcăminte pentru copii etc. Intrând în casă, a început să-şi desfacă darurile. Văduva a început să plângă. Copiii au întrebat-o: “Mămică, de ce plângi? Nu cumva acesta este tăticul întors din război?” Şi, fără să mai aştepte răspunsul, l-au înconjurat pe musafirul bogat şi au început să-i sărute mâinile şi să-i spună printre lacrimi de bucurie: “Tăticule, cât de mult te-am aşteptat! Mulţumim lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos la noi!”. Plin de emoţie şi bucurie, omul le-a spus: “Nu sunt eu tăticul vostru, dar vă făgăduiesc: de azi înainte voi avea grijă de voi ca un adevărat tată!”. Apoi s-a întors la paroh şi i-a spus: “Părinte, nu mai este necesar să-mi spuneţi unde este Raiul, l-am aflat: este în inima mea”. Iată, adeverirea cuvintelor lui Isus despre cărturarul învăţat în ale Impărăţiei cerurilor, cum este “asemenea gospodarului, care scoate din comoara sa cele noi şi cele vechi”, cum îşi găseşte bucuria în acţiunea de a scoate şi de a da, cum se foloseşte de cele pământeşti pentru a câştiga cele cereşti.

Este o mare eroare pe care o săvârşesc mulţi creştini crezând că Împărăţia lui Dumnezeu este Biserica şi dacă fac parte din Biserică pot sta mulţumiţi că şi-au asigurat fericirea veşnică. Este adevărat: caracteristicile împărăţiei lui Dumnezeu şi ale Bisericii apar strict legate între ele, dar nu exprimă aceeaşi realitate. În perspectiva împlinirii din urmă (parusie), Biserica coincide în adevăr cu Împărăţia lui Dumnezeu, dar în realitatea sa istorică şi sociologică de pe pământ, Biserica apare numai ca terenul privilegiat în sânul căreia Împărăţia se clădeşte încetul cu încetul sub acţiunea Duhului Sfânt, adică numai acea acţiune umană devine izvor de bucurie deplină care este făcută sub acţiunea Duhului Sfânt. Împărăţia lui Dumnezeu este deja prezentă, activitatea însă este ca în sămânţă. Este necesar ca să crească. Ioan Botezătorul a început-o şi Isus a desăvârşit-o ca model, dar ea trebuie, prin acţiunea fiecărui credincios, să se extindă pe toată faţa pământului, punând în evidenţă valorile creştine, dintre care, cea mai mare, adevărata perlă a Noului Testament, este învierea din morţi.

În cea de-a doua lectură (Rom 8,28-38), sfântul apostol Paul insistă asupra acestei probleme: învierea din urmă. Ea este dovada iubirii lui Dumnezeu şi la înviere se poate ajunge numai prin iubire. Celui care cheamă cu iubire, trebuie să i se răspundă cu iubire. Motorul oricărei acţiuni trebuie să fie iubirea. Învierea este acţiunea de trecere de la moarte la viaţă şi ea trebuie realizată printr-o simbioză perfectă de iubire divino-umană, ca în Isus Cristos, ca între Cristos şi Biserică. Numai această simbioză de iubire cheamă, predestinează, mântuieşte şi glorifică pe cei care doresc şi se străduiesc să fie asemenea lui Cristos…

Biograful lui Solomon, în prima lectură (1Reg 3,5.7-12), îl zugrăveşte pe acesta în trei culori: înţelept, constructor şi bogat. Mai pregnantă este înţelepciunea: “Şi a dat Dumnezeu lui Solomon înţelepciune şi pricepere foarte mare şi cunoştinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării. Şi era înţelepciunea lui Solomon mai presus de înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului şi mai presus de toată înţelepciunea Egiptenilor. El era mai înţelept decât toţi oamenii; mult mai înţelept decât Etan Ezrahiteanul, decât Heman şi decât Calcol şi Darda, feciorii lui Mahol; şi numele lui era în slavă la toate popoarele din împrejurimi. Solomon a spus trei mii de pilde; şi cântările lui au fost o mie şi cinci. El a vorbit despre copaci, de la cedrii cei din Liban până la isopul de pe ziduri; a vorbit şi despre animale, despre păsări, despre târâtoare şi despre peşti. Şi veneau de la toate popoarele ca să asculte înţelepciunea lui Solomon şi de la toţi regii pământului, care auzeau despre înţelepciunea lui” (1Reg 5,9-14). Înţelepciunea lui Solomon cuprindea toate domeniile. Textul liturgiei cuvântului de azi vrea să scoată în evidenţă faptul că această înţelepciune a fost un dar al lui Dumnezeu. Ea i-a fost dată în sanctuarul de la Gabaon ca rod al rugăciunii însoţite de multe jertfe.

Dovada cea mai concludentă a înţelepciunii regelui din Ierusalim este însăşi rugăciunea sa, o rugăciune plină de înţelepciune şi ca atare plăcută lui Dumnezeu. Solomon nu s-a lăsat călăuzit de egoism, dar a cerut lui Dumnezeu o mare doză de bun simt, spre a şti să judece, să discearnă corect între bine şi rău, să conducă conform voinţei divine. Împreună cu înţelepciunea, Dumnezeu i-a dat lui Solomon şi bogăţii imense. “Regele Solomon a întrecut, prin bogăţie şi înţelepciune, pe toţi regii pământului” (1Reg 10,23).

Isus este înţelepciunea întrupată. Dumnezeu a ascuns în el toate bogăţiile divine ale ştiinţei şi înţelepciunii (Col 2,3) şi cine îl află pe el, găseşte “viaţa” (cf. 1In 5,12).

Într-una din zile, Petru i-a zis lui Isus în numele celorlalţi ucenici: “Iată, noi am lăsat toate şi te-am urmat, ce răsplată vom primi?” Isus le-a zis: “Adevăr vă spun că la reînnoire, atunci când Fiul omului va şedea pe tronul său de mărire, voi, care m-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Şi oricine va fi lăsat case, fraţi, surori, tată, mamă, copii, ogoare, pentru Numele meu, va primi mai mult şi va avea parte de viaţa veşnică” (Mt 19,27-29).

Dacă nu suntem capabili de atâta înţelepciune, încât să lăsăm toate pentru Cristos, am da dovadă de adevărată nebunie, dacă nu ne-am converti la o viaţă nouă, dacă nu am renunţa la păcat.

 

* * *

 

Ceva mai mult egal, ceva mai puţin

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Să se mulţumească cu preotul

Mama mea în acea zi a tăiat-o scurt cu o severitate mai accentuată ca de obicei (s-a spus totul). Era vorba despre un preot destul de bârfit pentru anumite slăbiciuni, după toate, mai degrabă modeste, (acum îmi dau seama), pentru unele încurcături în care era implicat şi care i-au adus necazuri în ambientul curiei, şi mai ales pentru unele greşeli lingvistice cu care erau presărate predicile sale. Mama mea a tăiat discuţia, care oscila între ceva distractiv şi ceva scandalos, cu cuvintele: “Este preot şi gata!”

În acea ocazie nu am fost de acord cu ea (şi mi se întâmpla aproape mereu, mai ales când se aduceau argumente referitoare la religie). Şi pentru că interpretam frazele în sensul că, atunci când era la mijloc un preot, orice discuţie trebuia închisă înainte de a începe, orice critică – oricât de justificată – nu avea motiv să existe. Preotul, pentru însuşi faptul că este preot, avea mereu şi oricum dreptate. Astăzi recunosc că în acea zi mama mea spusese un lucru foarte frumos. Pentru ea era suficient preotul. Nu o interesau atitudinea puţin scânteietoare, defectele, stângăciile, golurile culturale, mizeriile, unele acţiuni discutabile, greşelile teologice şi gramaticale. “Este preot şi gata!”

Mama mea se mulţumea cu preotul. Şi era recunoscătoare pentru ceea ce primea de la el ca preot. Restul, chiar dacă era motiv de dezaprobare tăcută, nu o împiedica de a vedea, respecta şi preţui pe slujitorul Domnului şi al comunităţii.

Mi-a venit astăzi în minte acea frază care nu admitea replici şi care atunci m-au îngheţat şi m-au plictisit, citind episodul ospitalităţii cordiale oferite de femeia bogată din Sunem lui Elizeu recunoscut ca “om al lui Dumnezeu”, şi mai ales cele două fraze ale lui Isus relatate de Evanghelie: “Cine primeşte un profet ca profet…”, şi “… cine va da şi numai un pahar de apă proaspătă unuia dintre aceşti mici, pentru că este discipolul meu…”

Tema, în mod obligatoriu, este cea a primirii, a ospitalităţii. Şi concluziile sunt cele scontate. Rămân totuşi unele echivocuri de risipit. Şi pot să ne vină în ajutor cele două cuvinte intercalate: “ca profet”, “pentru că este discipolul meu”.

Adjectivele, sau un supliment de acreditări

Astăzi se pare că preotul nu este suficient pentru niciunul. A fi preot nu este un titlu suficient. Îi trebuie un supliment de… scrisori de acreditare. Primirea este subordonată unui control riguros al documentelor. Şi “semnele particulare” devin decisive, chiar dacă se referă numai la fapte şi nu la conţinut. Atunci veşmântul devine mai important decât persoana care este sub el. Adeziunea la un grup este mai determinantă decât apartenenţa la Cristos.

Uneori un anumit paşaport constituie o marcă indiscutabilă de garanţie. Inscripţia, sau şi numai simpatia arătată unui anumit “curent” (favorizat de vântul care trage), reprezintă un criteriu absolut de prietenie. Alte ori este suficientă lauda unui prieten sau a unui om important, pentru a vedea deschise toate uşile (şi chiar, în spatele uşii, este un post râvnit).

Şi atunci, înainte cu etichetele şi adjectivele. Deschis. Simpatic. Inteligent. Dinamic. Înţelegător. Modern. Uman. Foarte evlavios faţă de Sfânta Fecioară (natural este vorba de un anume tip de evlavie…) Se distribuie adjective ca o identitate, pentru a uşura recunoaşterea, ca scrisori de recomandare, sau semnale de… alarmă. Incomod. Original. Docil. Cutezător. Fidel. Extremist. Prudent. Exaltat…

Ştii, acela are trei licenţe. Vorbeşte cinci limbi (şi mie îmi vine dorinţa de a comenta: aşa reuşeşte să comită erori şi în afara graniţelor naţionale…) Nu l-ai văzut la televiziune? A avut un mare succes. A publicat… A fost citat… Despre el a vorbit până şi… A fi preot nu este suficient. Prea puţin ascultător, cvazi decepţionat, chiar cu motiv de bănuială. “Cutare este un preot ca şi alţii, el…” Această ocupaţie a preotului care nu este ca ceilalţi trădează o vulgaritate intolerabilă. Şi, afară de aceasta, complimentul reiese ofensiv în propriul beneficiu. Pare să fie apreciat pentru că este cu totul mai puţin preot…

Cunosc creştini care, înainte de a merge la spovadă, pretind să supună pe slujitorul sacramentului reconcilierii la examene riguroase asupra sfinţeniei, întrebându-l ce cursuri universitare de psihologie a urmat, sau de-a dreptul să se informeze dacă posedă o specializare în domeniul psihanalizei. Am întâlnit alţii care, când este vorba de a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, pare că au în mână o telecomandă. Dacă nu este canalul preferat, Cuvântul aclamat este cocoloşit, se renunţă cu dispreţ (altceva decât a primi “pe profet întrucât este profet”. Aici avem un profet “întrucât” este faimos, strălucitor, sau că este “de ai noştri”. Este profetul care se gândeşte ca noi!.

Şi mai găsesc şi pe unii care, în faţa unei cărţi, unui articol, unei conferinţe, se întreabă înainte de toate în privinţa autorului: “De cine a fost recomandat? La care tendinţă aparţine? Ce idei susţine?” Da. Suntem dispuşi să citim sau să ascultăm numai ceea ce ştim deja. Suntem dispuşi să primim pe profet, numai să ştim de la plecare, cu siguranţă, că nu va pune în discuţie ideile noastre, mentalitatea, obiceiurile noastre. Ştiu de o parohie unde unii “credincioşi” au înălţat un fel de bastion de apărare solid şi colţuros în jurul preotului, vinovat care şi-a mărturisit vina şi a recidivat în diferite greşeli pastorale. Faptul poate să mă bucure, dacă mă gândesc la mama mea. Dar fenomenul mi-a dat de bănuit când am fost informat că aceia sunt “gărzile” sau, dacă vrem, apărătorii din oficiu. Preotul nu este apărat întrucât este preot, ci întrucât este de-ai lor. Putea să fie ciudat, ne simpatic, adesea defăimat, chiar post mortem, cum s-a întâmplat cu predecesorul său, care era pătat de marea vină de a fi numai al lui Cristos şi nu “de-ai noştri”.

Cer astăzi, un pic cam târziu, iertare mamei mele pentru că nu am înţeles semnificaţia acelei fraze, spuse poate pe un ton un pic prea brusc, dar care păstrează intactă valoarea ei. Preotul poate şi trebuie să fie de ajuns. Dacă, pentru a deschide uşa inimii, am nevoie de altul, cer să controlez documentele, înseamnă că nu caut preotul, nu mă interesează omul lui Dumnezeu, nu am nevoie de Cuvântul Domnului.

A cinsti pe cei “dezonoraţi”

“Un pahar de apă proaspătă unuia dintre aceşti mici…” Cei mici trebuie să fie primiţi într-un chip preferenţial. În schimb adesea contează cei mari, titraţi, laşi, cu haine “de firmă”, şi mai bine cu o pată de culoare strălucitoare. Se riscă de obicei de a onora pe cei care primesc deja chiar multe onoruri, şi uităm pe cei care stau de o parte, “dezonoraţi”. Spun, când vor să justifice anumite onoruri, (un pic afectaţi pentru a nu părea suspecţi), aduse persoanelor importante, că intenţionează să dea slavă lui Isus Cristos.

Dar El se identifică cu cei săraci, cei nenorociţi, cei ce sunt nimeni. Urmând informaţiile din evanghelie (Mt. Cap.25), în Ziua cea din Urmă nu va răsuna o frază improbabilă: “Ocupau o funcţie prestigioasă şi mi-aţi rezervat o primire triumfală…” Sau: “Aveam totul – şi ceva în plus – şi m-aţi copleşit de atenţii, nu m-aţi lăsat să-mi lipsească nimic…” Vrând să ilustreze cu o parabolă, dinamica întâlnirii cu aproapele, Isus pune în scenă, ba mai mult aşază în centrul scenei, un individ despre care nu ştim absolut nimic (vârsta, religia, naţionalitatea, conduita, cultura, culoarea pielii, starea socială). Un nimeni.

Şi Samariteanul alege comportamentul drept, cel puţin în optica lui Cristos, pentru că dă atenţie acestui “nimeni”. Nu îi cere documente. Nu se uită la etichete. Nu are nevoie de adjective. Îi ajunge să ştie că este un om. Omul poate şi trebuie să fie de ajuns. Urmaş al lui Cristos poate şi trebuie să fie de ajuns. Nu am reuşit să-mi imaginez că, în urmarea lui Cristos, unul este mai sus şi altul mai jos. Chiar dacă unul este mai apropiat şi altul îl urmează la distanţă, dar nu este uşor de a face măsurători, nici aproximative, în această privinţă…

Discipol este titlul ce este comun tuturor, şi că deci ar trebui să excludem orice favoritism sa discriminare. Şi dacă vrem să fixăm precedenţe, cuvintele lui Cristos ne ajută în acest sens. Se începe cu cei mai mici. Sunt privilegiaţi cei care nu contează. “Un pahar cu apă proaspătă”, în orice caz, fie în limbajul cât şi în practica celui credincios, trebuie să socotim aceasta mai importantă decât toate plecăciunile.

Elogiul normalităţii

“Ce putem face pentru tine?” întreabă Elizeu pe femeie, folosind pe slujitor ca interpret. Ar fi dorit să răspundă lui şi oricărui “om al lui Dumnezeu”. Nu-mi trebuie nimic. Îmi este de ajuns cum sunt. Şi dacă insişti, dă-mi ceea ce nu este al tău, ceea ce nu depinde de tine, de capacităţile tale, dar ce ţi s-a încredinţat de un Altul şi trece pur şi simplu prin mâinile tale neîndemânatice şi prin gura ta un pic stângace (mai ales când vrea să fie dezinvoltă).

De la tine mă aştept numai ceea ce nu-ţi aparţine. Nu pretind titluri. Îmi este de ajuns că eşti capabil de a înţelege şi de a te face înţeles cu o claritate suficientă. Nu-ţi cer apariţii regulate la televizor. Mă mulţumesc să te văd apărând la uşa casei, totdeauna când este vreo durere, o problemă, o bucurie de împărtăşit. Nu am nevoie, pentru a te respecta, să admir numele tău pe coperţile cărţilor sau înserat pe lista personajelor importante. Mă declar mulţumit de mâna ta care îmi comunică, cu spontaneitate, prietenia şi bunătatea Domnului.

Da, poate acesta este timpul în care aveţi nevoie de preoţi “normali” (ceea ce nu înseamnă mediocri). Oricare preoţi. Preoţi fără adjective. Indivizi ale căror carieră a început şi s-a încheiat în chiar momentul în care, iubindu-l pe Cristos mai mult decât orice pe lume, au hotărât să-l urmeze fără a uita crucea, luând ad literam rândurile evangheliei de astăzi. Şi cu modestie, fără strigăte, ci cu seriozitate şi convingere, au stabilit că merită osteneala de a “pierde” viaţa pentru cauza evangheliei.

Reţin că astăzi, în criza dezolantă a modelelor care este adesea denunţată din multe părţi – nu ştiu cu câtă convingere… pentru că dacă ar răsări mari modele, ne conforme, ar da de bănuit prin misiunea lor profetică scandaloasă, pentru provocarea lor plictisitoare, prin deranjul lor insuportabil – avem nevoie de modele comune, normale, obişnuite. Da. Mă gândesc că a avut dreptate, atunci, mama mea. Preotul poate fi de ajuns. Dacă oricare preot, chiar păcătos ca mine, apăsat de aceleaşi mizerii ca mine, nu-mi ajunge, vina nu este a preotului. Şi dacă nu mă mulţumesc, vreau ceva mai mult, în realitate vreau ceva mai puţin.

 

* * *

 

A da şi a primi iubire

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Hudson Taylor a fost director al Misiunilor pentru China. La un moment dat intervieva candidaţi pentru misiuni. “De ce doreşti să mergi într-o misiune străină?” i-a întrebat pe rând pe fiecare. “Doresc să merg pentru că Cristos ne-a poruncit să mergem în întreaga lume şi să predicăm Evanghelia la toată făptura”, a spus unul. Altul a spus: “Doresc să merg pentru că milioane de oameni mor fără Cristos”. Alţii au dat răspunsuri diferite. Atunci Hudson Taylor a spus: “Toate aceste motive, oricât de bune, nu vă vor fi de folos în timpuri de încercări, necazuri şi posibilă moarte. Nu există decât un motiv care să vă susţină în încercări, şi anume iubirea lui Cristos”.

În lectura evanghelică de astăzi, Isus îi învaţă pe aceia pe care îi trimite ca mesageri ai Evangheliei că trebuie să fie mânaţi de iubirea pe care o au faţă de El, şi susţinuţi de iubirea pe care o primesc de la ceilalţi. Cu alte cuvinte, a predica Evanghelia nu înseamnă doar a fi un canal al iubirii lui Dumnezeu, deoarece un canal curge într-o singură direcţie. Înseamnă mai mult a fi asemenea unui cablu electric care primeşte curentul doar pentru a-l da mai departe, şi dă curentul doar pentru a primi din nou. Rata înaltă a oboselii fizice, a epuizării psihice şi a deshidratării spirituale în rândul slujitorilor bisericeşti are legătură cu convingerea că ei sunt acolo pentru a-i îngriji şi a-i sprijini pe toţi fără a se înţelege faptul că şi miniştrii sacri înşişi au nevoie de îngrijire şi sprijin. Isus ne spune că este o problemă de a iubi şi a fi iubit, de a da şi a primi.

Lectura evanghelică de astăzi este partea finală din capitolul 10 al Evangheliei după Matei, în care Isus le dă discipolilor săi o amplă învăţătură despre misiune sau slujire. În prima parte a lecturii, Isus zugrăveşte un portret al misionarului sau al ministrului sacru care este vrednic de numele “creştin”: “Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine” (versetele 37-38).

Cu alte cuvinte, mesagerul lui Cristos trebuie să fie cineva care îl iubeşte pe Cristos în aşa măsură încât iubirea pentru părinţi şi copii (şi implicit iubirea pentru soţ sau soţie) primeşte o importanţă secundară. Nu doar iubirea faţă de familie ci şi iubirea pentru sine devine secundară. A-ţi lua crucea şi a-l urma pe Isus înseamnă a-ţi semna condamnarea la moarte, deoarece calea crucii se încheie pe Calvarul răstignirii. Singurul mesager credibil (“vrednic”) al lui Cristos este persoana care a găsit o motivaţie pentru a trăi şi o motivaţie pentru a muri, şi această motivaţie este Isus Cristos însuşi. De aceea, prima parte a lecturii se încheie cu principiul general: “Cine ţine la viaţă o va pierde, iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi” (versetul 39).

A doua parte a lecturii vorbeşte despre mesagerul creştin nu ca unul care împarte iubire, ci ca unul care primeşte iubirea şi ospitalitatea oamenilor. De această dată discipolul se află în postura de primitor. “Cine vă primeşte pe voi pe mine mă primeşte, iar cine mă primeşte pe mine îl primeşte pe acela care m-a trimis” (versetul 40). Mulţi miniştri nu vor să accepte ajutor de la oameni. Ei cred că partea lor este doar aceea de a împărţi iubire şi mângâiere celorlalţi. Adevărul este că persoana incapabilă să primească iubirea este de asemenea incapabilă să o dăruiască. Să ne amintim analogia cu cablul electric: un cablu care nu primeşte energie electrică nu poate nici să o dea. Cei mai buni misionari pe care îi cunoaştem în Africa sunt aceia care îi vizitează pe nativi şi se aşează pentru a împărţi cu ei masa lor sărăcăcioasă. Acceptând ospitalitatea pe care o au de oferit oamenii, ei se deschid mai mult către un flux a-da-şi-a-primi al iubirii.

Pentru a încheia învăţătura sa, Isus îi încurajează pe oameni să fie generoşi cu mesagerii săi. Să primim în inimă aceste cuvinte ale lui Isus şi să acţionăm în consecinţă după cum putem mai bine. Să ne amintim că nu trebuie să dăm aur sau argint; un pahar de apă rece este de ajuns: “Cine primeşte un profet pentru că este profet va primi răsplata profetului, iar cine primeşte un drept pentru că este drept va primi răsplata celui drept. Cine va da de băut, fie şi numai un pahar cu apă rece, unuia dintre aceştia mici pentru că este discipol, adevăr vă spun, nu-şi va pierde răsplata” (versetele 41-42).