Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XII-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 19,16-26
Apostolul: 1Corinteni 15,1-11

Matei 19,16-26

Și, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învățător, ce bine să fac, ca să am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a zis: Care? Iar Isus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb; Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Isus i-a zis: Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-Mi. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Isus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Isus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.

 

Autori

pr. Visarion Iugulescu
pr. Ilie Cleopa
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Anthony M. Coniaris
IPS Andrei Rymarenko
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeș
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Tânărul bogat

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Bunule Învățător, ce bine să fac, ca să am viața veșnică? (Matei IX,16)

Frați creștini,

Cu 5000 de ani înainte de venirea Domnului Hristos, înțelepții și stăpânitorii lumii acesteia propovăduiau și fericeau în cuvântările lor pe cei bogați, puternici, veseli și sătui. Lumea îi asculta și îi urma, pentru că toți alergau în goana mare după averi, plăceri, bani și păcate. Cei puternici zdrobeau pe cei slabi și mici, cei bogați și avuți râdeau și disprețuiau pe cei săraci, necăjiți și supărați.

Războiul omului contra omului era pretutindeni, iar pacea, nicăieri. Lumea se zbătea în întunericul patimilor și pretutindeni satana pusese stăpânire pe viața omului. Iată că într-o zi, într-o țară mică apare pe un munte frumos în Galileia Fiul lui Dumnezeu – Iisus Hristos. Adună pe lângă Sine niște țărani săraci și pescari de pe Marea Galileii și își deschide gura Sa cea sfântă aici pe munte, rostind cele mai minunate cuvinte care au răsunat peste veacuri.

Fericiți cei săraci cu duhul, cei curați și umiliți, fericiți cei ce fac milostenii. Iubiți pe vrăjmașii voștri, mângâiați pe cei care vă prigonesc, căci voi sunteți fii lui Dumnezeu, ai Aceluia care a făcut cerul, pământul și toate câte există în univers. Fiți desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru este desăvârșit. Cuvintele acestea minunate, pe care nu le mai auzise nici o ureche omenească până atunci, au străbătut până la marginea pământului și au ajuns până aici.

Dar iată că, într-o zi, pe când binecuvânta o mulțime de copii, se apropie de Dânsul un tânăr frumos, îmbrăcat bine care-i zice: “Bunule Învățător, ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar El a zis : De ce -Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viață, păzește poruncile. El i-a zis : Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Zisa Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipsește? Iisus i-a zis: “Daca voiești sa fi desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer ; după aceea vino și urmează-Mi. Auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții”.

Tânărul acesta în felul lui era o raritate, pentru că nu era ca ceilalți de seama lui, ușuratici, zburdalnici și preocupați numai cu plăcerile lumești, ci era frământat de un gând mai înalt: gândul de a moșteni viața de veci și de a-și moșteni sufletul. Din convorbirea cu Mântuitorul observăm că el era evlavios și cu frică de Dumnezeu, căci păzise din copilărie poruncile legii. Întreaga lui înfățișare era plăcută, simpatică și cuviincioasă.

Tânărul cuceri îndată inima Domnului, căci Sf. Evanghelist Marcu spune că Mântuitorul s-a uitat țintă la el și i-a zis :”Un lucru îți mai lipsește: mergi, vinde tot ce ai, dă săracilor și vei avea comoară în cer; apoi luând crucea, vino și urmează Mie”.

Când îi ceru Mântuitorul averile ca să le împartă la săraci, tânărul nostru a pierdut pofta de mântuire, căci a lăsat capul în jos, a întors spatele și s-a dus întristat. Privindu-l cu multă mâhnire, Iisus a zis: “Cât de greu vor intra cei bogați în Împărăția lui Dumnezeu!” Tânărul s-a întristat pentru că avea multe bogății și i se părea o jertfă prea mare ceea ce i se cerea. Vedeți ce piedică mare pot fi bogățiile și plăcerile lumii pentru orice creștin!

Ca să întărească cuvântul de mai înainte Mântuitorul a zis iarăși: “Mai lesne este camilei să treacă prin urechile acului, decât bogatului să intre în Împărăția lui Dumnezeu”. Cugetând mai adânc la aceste cuvinte, vom vedea cât adevăr se cuprinde în ele.

Să împărțim bogățiile în două grupe: bogățiile materiale, vremelnice, și bogățiile sufletești, veșnice. De la început observăm că bogățiile materiale sunt o piedică pentru mântuire, căci, în comparație cu numărul săracilor, cel al bogaților mântuiți este mult mai mic. De ce oare? Pentru că bogăția îl face pe om să se mândrească, să se laude și să devină neascultător la glasul celor lipsiți. Bogăția îi mai dă bogatului posibilitatea de a-și satisface toate poftele și plăcerile trupești, din care curg o mulțime de păcate.

Știm că Biserica trebuie să spună adevărul și adevărul, în ceea ce privește bogăția, este următorul: Nu se face avuție fără o cât de mică înșelătorie, fără nedreptate, camătă și vicleșug. Ori că te înșeală la cântar, ori că se pune apă în vin sau lapte, dobândă la banii împrumutați, mită. Toți aceștia spune Sf. Carte că mănâncă cea mai murdară pâine. Vai de copii care moștenesc astfel de averi făcute prin nedreptăți și înșelătorii. Astfel de copii nu se pot mântui, dacă nu se trezesc la credința cea adevărată și nu sunt primiți în lucrarea mântuirii până nu dau săracilor cele luate de la ei. De aceea a zis Domnul că mai lesne trece camila prin urechile acului, decât să intre un bogat in Împărăția cerului.

Să vedem acum care sunt bogățiile sufletești. Orice creștin fie bogat, fie sărac, poate să se îmbogățească și chiar să-și facă comoară în cer, dacă este atent și-L iubește pe Dumnezeu mai presus de orice, iar pe aproapele său ca pe sine însuși. Cu ce poate să se îmbogățească creștinul? Cu faptele cele bune. Să aibă milă de semenul său care se zbate în lipsuri și suferință și să nu neglijeze mai ales pe cei ce stau în întunericul necunoștinței de Dumnezeu.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a amintit tânărului bogat doar câteva porunci din cele 10 și acestea ar fi putut să se mântuiască pentru că le păzise din copilărie. El urmase însă poruncile, dar nu în spiritul lor, ci numai în literă, de aceea Domnul îl pune la o încercare atunci când îi spune să împartă averile săracilor. Dacă ar fi cunoscut că Mântuitorul este Dumnezeu adevărat și ar fi crezut în El, i-ar fi ascultat sfatul și ar fi făcut întocmai. Dacă ar fi iubit pe Dumnezeu din tot sufletul lui, n-ar mai fi stat la îndoială, dar vedem că dragostea pentru avuțiile sale era mai presus decât cea pentru Dumnezeu.

Iată de ce Mântuitorul a zis altădată că oricine iubește mai mult pe tată, pe mamă, fiu sau fiică nu este vrednic de El. Prin urmare, cu atât mai mult, trebuie să fugim de lumea cea vrăjmașă lui Dumnezeu și să nu iubim lucrurile din lumea aceasta trecătoare. Tânărul nostru s-a încurcat în păzirea celei dintâi și mai înalte porunci: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău, și din tot cugetul tău. El păzise toate celelalte porunci și s-a ferit de păcatele tinereții care rod sănătatea trupului și a sufletului și aceasta i-a fost de mare folos pentru viața pământească, trecătoare, dar, pentru viața cea veșnică, ceva mai mult.

Ca să ajungă la desăvârșire omul trebuie să se lepede nu numai de bogății, ci și de sine, însă lucrul acesta este foarte greu. Câți tineri nu vin la biserică și se roagă înainte de examene, dar după ce le-au luat și ajung oamenii cu funcții mari, îmbogățindu-se nu-și mai fac nici măcar o Sf. Cruce la culcare. Îngâmfându-se, s-au depărtat tot mai mult de Dumnezeu și astfel ajung nici să nu mai creadă în El. Indiferența, răceala și depărtarea multora de Biserică și de Dumnezeu i-a făcut pe mulți să cadă într-o viață dezordonată, murdară și nenorocită.

Așa se povestește despre un oraș din America – New Mexico – care, pe la 1875, era locuit numai de mari bogătași. Se numea orașul libertății depline, iar cei care veneau să se așeze în el erau oamenii bogați, cu păcate multe, plini de pofte lumești. În acest oraș nu exista atunci nici o religie, nici o biserică, nici o lege și nici o școală. Fiecare era liber să trăiască cum vrea. Ce s-a întâmplat însă cu orașul acesta? Cu timpul, s-au îndobitocit cu totul. S-au înmulțit hoțiile, crimele, într-un chip înspăimântător, încât 40% din populație și-a vândut averea și a părăsit orașul. În 50 de ani acest oraș a devenit o ruină de ziduri și de suflete distruse. Așa vor păți toți cei care caută fericirea fără Dumnezeu, fără legea Lui și fără Biserica lui Hristos.

Tânărul din Evanghelia de astăzi era plin de bogății și, totuși, îl interesa viața veșnică. Dar tineretul nostru de astăzi care este foarte bogat în păcate, își dă oare seama ce dureri și suferințe îi vor aduce aceste păcate și îndeosebi păcatul desfrânării și al beției? Ușor se încurcă tinerii în păcatul desfrânării, de unde pleacă și celelalte păcate: mințirea părinților, nedreptăți și chiar ucidere, fiind omorâți prunci pântece. Se depărtează astfel de spovedanie, de împărtășanie și, trăind fără cununie religioasă, ajung la pieire sufletească și trupească.

Oamenii chibzuiți, cu judecată, când vor să-și clădească o casă, pun o temelie durabilă din material sănătos, ca să fie casa fără igrasie și să nu plouă în ea și să străbată lumina soarelui. Așa ar trebui să privească tinerii lucrurile și atunci când se întemeiază o căsnicie. Dar, din păcate, ei nu mai umblă acum după binecuvântarea Dumnezeiască, ci se unesc fără cununie religioasă, zămislesc copii în posturi și sărbători, în chefuri și beții, iar acești copii devin o povară grea pentru părinți, căci toată viața acești părinți se vor lupta cu ei, pentru că ei se nasc epileptici, îndrăciți, bolnavi cu capul, cu nervii și cu sângele stricat.

Iată casă zidită, de părinți fără înțelepciune pe nisip, expusă valurilor înfuriate, bolilor, suferințelor și, dacă nu se îndreaptă, vor plăti în iad cu suferință veșnică. Mama care a născut copii fără cununie religioasă să nu se mai întrebe de ce nu se mărită fata la timp și să nu mai spună că are cununiile legate, pentru că s-a născut fără cununie, fiind zămislit un astfel de copil în desfrânare. Dumnezeu îngăduie suferința pentru astfel de mame care n-au avut grijă să plece de la casa părintească cu binecuvântarea lui Dumnezeu.

Mai înainte, fetele nu plecau de acasă fără binecuvântarea părinților. De aceea aveau pace în casă, copii buni, sănătoși, credincioși, cu rușine și respect. Tineretul nostru însă umblă printr-un mare întuneric pierzător de suflet și prin mijlocul a multe curse periculoase.

Am găsit scris într-o carte veche, că un călător într-o noapte, pe o vreme de furtună și ploaie, a intrat să se adăpostească într-o casă părăsită. S-a așezat bucuros în acel adăpost, dar un fulger a luminat încăperea și atunci a văzut o priveliște îngrozitoare: un șarpe mare se târa spre el, în timp ce alții mai mici se urcau pe pereți; ochii unei bufnițe străluceau într-un colț, în timp ce în celălalt colț stătea o lighioană cu gura deschisă. Călătorul îngrozit, fugi repede afară din acest cuib de șerpi și lighioane spurcate.

În chipul acestui călător, care s-a adăpostit prin întuneric în acest adăpost plin cu jivine, trăiesc toți acei tineri și tinere, care, orbiți, duc viața într-un sălaș sufletesc plin de lighioane fioroase ce stau gata să-i sfâșie. Așa este casa unde locuiesc cei necununați la biserică, nespovediți si neîmpărtășiți; când văd însă că sunt sfâșiați de fiarele cele periculoase, de păcatele cele grozave care le rănesc sufletul de moarte, abia atunci aleargă la ajutor. Pentru mulți însă este prea târziu, căci unele răni sunt adânci, distrugătoare și aproape fără leac.

Această depărtare de lumina Evangheliei lui Hristos, de morala credinței noastre creștine ortodoxe, aduce peste ei cele mai mari nenorociri sufletești și trupești. De aceea sunt neliniștiți, bolnavi și chinuiți pentru că fără Dumnezeu nu se poate pace și liniște. Așa sunt unii de orbiți și întunecați, căci cu toată suferința tot nu vor să iasă din casa cea blestemată și otrăvitoare plină de lighioane periculoase, adică de poftele cele deșarte și de păcatele ce otrăvesc sufletul și trupul. Una din poruncile legii vechi este să nu minți, pe care a amintit-o Domnul și tânărului bogat de astăzi. Cei care au citit Sf. Scriptură știu că diavolul este tatăl minciunii, căci el a mințit pe Adam și Eva în rai și tot el a mințit lumea până la potop, făcând-o să supere pe Dumnezeu. El a mințit, deci, lumea în cursul veacurilor și a reușit diavolul să-și facă pe pământ o mulțime de copii, căci s-a umplut pământul de mincinoși și mulți părinți se tânguiesc de copiii lor care-i mint în multe feluri. Câtă lume nu suferă din cauza acestui mare păcat al minciunii, mulți întemeindu-și casa sufletului, furând, omorând și pârând tocmai pe temeiul minciunii, dar nu va merge mult și casa aceasta a mincinoșilor se va scufunda.

Unul din păcatele mari pe care îl fac copiii și tinerii – că despre ei este mai mult vorba astăzi – este necinstirea părinților. Această poruncă scrisă cu degetul lui Dumnezeu este una dintre cele zece porunci, foarte importantă și de mare folos pentru viața aceasta pământească. Dumnezeu zice: “Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine si să trăiești mulți ani pe pământ.”

Iată deci că binele copiilor constă în cinstirea părinților, adică să-i asculți când te învață să faci fapte bune, să mergi la biserică, să crezi în Dumnezeu și, în general, când te învață de bine. Să-i iubești, să nu-ți fie rușine cu ei, să-i îngrijești când sunt bătrâni și bolnavi și să le porți de grijă după ce au plecat din viață, făcându-le cele necesare pentru sufletul lor.

Dar ce vedem la tinerii noștri? Mulți își necinstesc părinții, le e rușine cu ei că sunt țărani săraci, iar ei – oameni cu carte; unii nu le mai zic nici pe nume și îi supără îngrozitor cu neascultarea, obrăznicia și răutatea lor. Așa îi fac pe părinți să-i blesteme și astfel, la căsătorie, în loc de binecuvântare părintească îi ajung blestemele și ajung ca tot așa să li se facă de către copiii lor. Unii din tineri au ajuns până acolo cu răutatea încât au ridicat mâna asupra părinților lor, iar, după moarte acestora, i-au dat uitării fără să se îngrijească de sufletul lor și pentru aceasta Dumnezeu îngăduie să vină peste ei fel de fel de greutăți, supărări și necazuri.

Să nu ne jucăm cu blestemul părintesc. Voi tineri, care mai aveți părinți în viață, străduiți-vă să le faceți cât mai multe bucurii, căci numai atunci sunteți binecuvântați de Dumnezeu: când îi ascultați pe părinții care vă învață credința cea dreaptă. Atunci când vă vor îndemna la fapte rele, să nu-i ascultați, căci nu greșiți. Mari păcate fac părinții care se bagă în casa copiilor cununați religios ca să le strice căsnicia. Pe părinții aceștia îi așteaptă suferințe mari pe lumea aceasta și va fi greu de ei și la ieșirea sufletului.

Domnul Hristos a mai spus tânărului din Evanghelia de astăzi: să nu furi. E bine să știe tot creștinul lucrul acesta că tot furt înseamnă când furi cinstea cuiva prin vorbele și minciunile tale. Tot furt se numește atunci când furăm ziua Domnului – ziua duminicii – și, în loc să o păstrăm cu credință și sfințenie, mergând la biserică, pierdem timpul pe aiurea, mergând în diferite locuri printre bețivi, hulitori și batjocoritori de cele sfinte. Cei care merg în astfel de locuri și ascultă astfel de hule se fac împreună părtași la păcat.

Diavolul, acest mare vânător de suflete a reușit să distrugă multă lume și îndeosebi tineretul, pe care l-a ruinat cu o armă foarte puternică: cântarea. Cântecele lumești și drăcești nu lipsesc astăzi aproape din nici o casă, în timp ce cântarea religioasă creștinul nostru n-o mai are în gură, în minte și în inimă așa cum o aveau primii creștini. Cântările lumești, zgomotoase și necuviincioase nu lipsesc nici după Sf. Taine (cununii, botezuri) și nici la sărbătorile cu sfinți mari (onomastici). Atunci este hulit Dumnezeu prin cântările cele diabolice și creștinii cad lesne pradă ispitelor, iar tineretul se lasă vrăjit de aceste momeli.

Așa povestește o legendă a vechilor greci de primejdia sirenelor. Acestea erau un fel de zâne cântătoare, care prin cântecele lor vrăjite ademeneau pe trecători, furându-le voința, producându-le un fel de beție dulce, care îi făcea să sară în valurile mării, unde-și aflau moartea și mormântul. Trecând pe lângă insula aceasta cu sirene, Iason, un mare conducător de oști, a poruncit lui Orfeu să cânte cu harfa lui. Cântarea acestuia a întrecut și a acoperit glasul și cântările sirenelor, iar acestea s-au văzut bătute cu propria lor armă și de aceea au sărit de pe insulă în mare și s-au prefăcut în stânci.

Să biruim și noi lumea cu armele pe care le folosește ea: cântările lumii, să fie copleșite de cântările Domnului, iar petrecerile lumii să fie acoperite de petrecerile duhovnicești. Mulți fac haz de cântările creștinești pe care le mai cântă unii creștini prin casele și locurile lor de muncă. Mulți râd și spun că numai la biserică trebuie cântate, ca și când Dumnezeu s-ar găsi numai în biserică. Aceștia când ies din biserică, încuie ușa și, cu aceasta, consideră că au închis înăuntru și pe Dumnezeu și astfel El nu mai aude și numai vede relele pe care le facem noi. E o mare greșeală aceasta.

Să cântăm lui Dumnezeu în tot timpul și-n tot locul, așa cum se spune în psalmi și să prefacem și noi în stânci sirenele cele pierzătoare de suflete. Să nu mai cadă nici un suflet în ghearele demonilor și ale rătăciților, care folosesc și ei niște cântece, dar sunt niște cântece pierzătoare de suflet. Feriți-vă de ei și cântați cântarea bisericii noastre creștine. Ca Iason și Orfeu să vâslim pe marea aceasta învolburată către patria cerească, iar duhurile necurate se vor stinge și nu ne vor mai arunca în valurile pieirii sufletești și trupești.

Dar creștinii noștri sunt în mare primejdie. Mulți tineri au căzut în aceste trei patimi rele: beția, desfrânarea și fumatul. Chiar și femeile au luat aceste patimi iar multe au un păcat pe care bărbații nu-l au, și anume păcatul vrăjitoriei și al descântecelor. Ca și pe Eva, diavolul a reușit să le înșele pe femei și le-a făcut să-i ceară lui ajutor prin vrăji, descântece, ghicitul în cărți și cafea. Multe își spurcă bărbații cu fel de fel de vrăji și murdării. Iată cum ne minte diavolul, iar după aceea urmează certuri, bătăi și despărțire, iar pace nicidecum nu va mai fi. Să nu ne înșelăm, frați creștini, și să nu lăsăm pe diavolul să râdă de viața noastră și de sufletul nostru. Diavolul este un mare înșelător și vrea să ne prindă în ghearele lui pe toți. El vrea să distrugă sufletul și trupul creștinului. Nu are nici un pic de milă nici de copiii care rămân pe drumuri, nici de soția care plânge. El se bucură pentru că este un mare ucigaș de suflete și de trupuri omenești.

Îmi amintesc că se spunea despre Vlad Țepeș cum a strâns odată la curtea lui pe toți cerșetorii din țară și le-a dat un ospăț plin de toate bunătățile. O zi și o noapte a ținut veselia acestui ospăț. Au mâncat și băut cerșetorii, ca niciodată în viața lor, dar pe urmă s-a întâmplat un lucru groaznic: Vlad Țepeș, căruia i se mai zicea și Vlad Dracul, i-a strâns pe toți și i-a băgat într-un fel de magazie mare, căreia i-a dat foc. Așa au plătit cu viața lor bieții cerșetori.

Tot astfel stau lucrurile și cu desfătările lumii acesteia. Diavolul – voievodul întunericului – cheamă pe toți la ospățul desfătărilor, spunând că aici e raiul și iadul. Oamenii ascultă de glasul lui și se strâng grămadă ca oile la ospățul diavolului. Dar, vai, amarnic vor plăti acest ospăț ca și cerșetorii lui Vlad Țepeș. Diavolul, care i-a ospătat, îi va pofti apoi în temnițele și focul de veci.

De aceea, luați aminte, frați creștini, că nu degeaba zice Domnul Hristos că nu se poate sluji la doi domni și că nu oricine zice “Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerului. Să vă siliți să cunoașteți tainele mântuirii pe care să le învățați din Biserica Creștină Ortodoxă de la slujitorii altarelor și din cărțile sfinte. Mai ales, trebuie puse în practică aceste învățături, căci nu e de ajuns doar să le știți. Trebuie să vă antrenați cu astfel de învățături, căci altfel nu puteți intra în viața cea veșnică. Dacă n-ar face antrenament, sportivii n-ar putea câștiga medalii în concursuri și jocuri olimpice. Așa și creștinul, trebuie să se antreneze mereu ca să nu ajungă pradă ispitelor și, având și puțină voință, va învinge toate greutățile. Dacă acești sportivi își dau atâta osteneală pentru o cinste trecătoare, cu atât mai mult trebuie să ne antrenăm și să luptăm noi creștinii ca să câștigăm Împărăția cerului cea nepieritoare și veșnică.

Am văzut că tânărul din Evanghelia de astăzi trebuia să renunțe la avuție ca să placă Domnului. Să ne întrebăm și noi fiecare, dacă nu avem ceva la care să renunțăm. Chiar dacă nu venim la biserică, nu cumva trebuie să renunțăm și noi la niște zorzoane, parfumuri, ca să ne fie rugăciunea de folos? Poți renunța tu, frate creștin, la aceste mode atunci când vii la biserică, ca să nu superi pe Dumnezeu?

La biserică trebuie să venim curați, smeriți și modești, astfel ca Domnul să ne dea iertarea păcatelor și să ne ajute să învingem patimile și ispitele. Poți renunța tu, frate creștin, la tutun, băutură, vorbe urâte și înjurături, la o mulțime de păcate, vicii și patimi înveninate, care stăpânesc lumea poate mai mult ca niciodată? Să știți că nici înainte de potop nu s-au făcut păcatele acestea care se fac acum pe pământ.

Noi suntem creștini, ne-am lepădat de satana, ne-am botezat și am jurat să-L iubim pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lume; de aceea, să fim gata să ne dăm chiar și viața pentru dragostea lui Dumnezeu. Tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a plecat întristat, căci a iubit mai mult bogăția și toate cele lumești, făcând din ele dumnezei la care să se închine până la sfârșit. Să nu plecați întristați și îngândurați ca el nici unul de aici; să nu vi se pară grele cuvintele pe care le-ați auzit, căci unde nu vom putea noi, ne va ajuta Dumnezeu, numai să-i cerem să ne ajute.

Nu există patimă, nu există păcat de care să nu ne putem lăsa, căci avem pecetea Fiului Său, pecetea botezului pe frunțile noastre, numai să căutăm și să renunțăm la bogăția păcatelor. Dacă ne interesează cu adevărat mântuirea sufletului, ca pe tânărul din Evanghelie, să ne lepădăm de lucrurile Diavolului și să mergem cu bucurie pe urma pașilor lui Iisus, în urma învățăturilor Lui. Vremea vieții noastre trece mai mult cu nori negri decât cu zile senine și frumoase. Se duc zilele noastre și vine bătrânețea, pentru cei care o vom mai apuca, căci s-ar putea să nu avem parte nici de o groapă. Iată de ce este bine să ne facem noi cu mâna noastră ceea ce trebuie să ne facă alții.

Rugăciune

Dumnezeule veșnic, Cel ce stăpânești și împărățești peste tot, trimite Harul Tău cel ceresc peste credinciosul Tău popor și dă-ne puteri depline ca să stăm alături de Tine. Izbăvește-ne de toate ispitele vicleanului și fă-ne cu puterea Ta ca să ne despărțim de orice poftă lumească ca, în clipa când va suna trâmbița Ta, să fim aflați pe drumul mântuirii și al vieții veșnice, ca să ne bucurăm și noi cu Tine în ceruri. Amin.

 

* * *

 

Despre desăvîrșirea creștină

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

De voiești să fii desăvîrșit, mergi, vinde-ți averile tale tale și le dă săracilor și ei avea comoară în cer. După aceea vino și urmează-Mi (Matei 19, 21)

Iubiți credincioși,

Idealul fiecărui creștin pe pămînt este mîntuirea sufletului, adică dobîndirea vieții veșnice. Pînă la întruparea și învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mîntui, căci raiul era închis și nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfînt. De aceea toți drepții Vechiului Testament așteaptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea și învierea Fiului lui Dumnezeu.

Mîntuirea, după învățătura Sfintei Evanghelii și a Bisericii Ortodoxe, se dobîndește prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît și în Noul Testament, numit și legea Harului. Orice creștin care dorește să se mîntuiască trebuie să săvîrșească aceste trei condiții: să aibă credință dreaptă în Dumnezeu; să aibă harul Duhului Sfînt, care se dă tuturor prin cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfînta Împărtășanie, Nunta, Preoția, Maslul și să împlinească poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fără aceste trei condiții obligatorii, nu este mîntuire. Una din ele dacă lipsește, omul nu se poate mîntui și își pierde sufletul său, “care este mai scump decît toată lumea”.

Aceasta este mîntuirea pe calea poruncilor, comună și obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu și doresc să moștenească viața veșnică. Dar mai este și o altă cale de mîntuire, mult mai grea, anume calea desăvîrșirii creștine, pe care au mers toți sfinții, apostolii, mucenicii, ierarhii și cuvioșii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaștrii, văduvele, creștinii care au o chemare specială de la Dumnezeu și o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi și sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfințeniei, a îndumnezeirii și a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a înțelege mai bine cele două căi de mîntuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi.

Un tînăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos și L-a întrebat: Învățătorule bun, ce bine să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voiești să intri în viață, păzește poruncile! Și îi amintește cîteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrînat, să nu furi, să nu mărturisești strîmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Însă tînărul era un om credincios și corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sînt cîteva din poruncile principale care asigură mîntuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Și tînărul din Evanghelie le păzea cu sfințenie. Oare cîți tineri de astăzi mai împlinesc cu atîta credință poruncile lui Dumnezeu? Cîți dintre fiii și fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara și dimineața, se păzesc de beție și desfrîu?

Dar tînărul din Evanghelie nu era mulțumit sufletește. El simțea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viață mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: “Ce îmi mai lipsește?” Pînă aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvîrșirii, a urcușului duhovnicesc spre Hristos, care nu este ușor de străbătut.

Și iată ce i-a răspuns Mîntuitorul Hristos: Dacă voiești să fii desăvîrșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tînărului care dorea desăvîrșirea: să se lepede de cele materiale, prin împărțirea averii la săraci și să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele și toate grijile pămîntești. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvîrșirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie și urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvîrșirii. Dacă numai una o facem și a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fără o naștere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi și de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieți noi în Hristos. Cîți oameni nu sînt săraci în lume, și chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei deșarte, al desfrînării, al iubirii de bani, al lenevirii și mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie și de patimile ascunse din minte și inimă, nu poate face voia lui Hristos și nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceștia nu pot urca pe scara desăvîrșirii creștine. Printre aceștia se numără și tînărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-și dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Iubiți credincioși,

Păzirea poruncilor Legii, unită cu credința dreaptă în Hristos, aduc mîntuirea omului, dar nu-l fac desăvîrșit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel cînd zice: “Nimic nu a desăvîrșit Legea” (Evrei 9, 9; 10, 1). Auzind pe Mîntuitorul, zicînd: Eu am venit ca viață să aibă, și din belșug să aibă (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înțelegem că alta este treapta celor ce intră în viață, adică se mîntuiesc, și alta este treapta celor ce voiesc să aibă și mai multă viață, adică a celor desăvîrșiți. “Cei ce se mîntuiesc, moștenesc viața cea veșnică, iar cei ce sînt desăvîrșiți, nu numai că se mîntuiesc, dar moștenesc vistieriile slavei celei dumnezeiești din ceruri” (Kiriacodromionul, pag, 388, București, 1875).

Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa și răscumpărarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moștenit cerul. De aceea, în Sfînta Evanghelie, Mîntuitorul nu a zis: “Fericiți cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăția raiului”, ci “Împărăția Cerurilor”, sau “Fericiți cei izgoniți pentru dreptate, că a acelora este împărăția raiului”, ci “Împărăția Cerurilor”. Așa a binevoit Preabunul nostru Mîntuitor și Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa și răscumpărarea Sa, să dea mai mult decît am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvîntul care zice: Unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit darul (Romani 5, 20).

Despre faptul că sînt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mîntuiesc, ne arată și Sfîntul Apostol Pavel care zice: Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, și alta strălucirea stelelor, și stea de stea se deosebește în strălucire (I Corinteni 15, 41). Însuși Mîntuitorul a arătat zicînd: În casa Tatălui Meu multe locașuri sînt (Ioan 14, 2).

Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătînd deosebirea acestor locașuri ale sfinților din cer, zice: “Multe locașuri ale Tatălui, arată Mîntuitorul măsura minții celor ce se sălășluiesc în cer, adică despărțirile și deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepții și sfinții în veacul viitor. Că nu cu despărțirea locurilor, ci cu rînduiala darurilor sînt multe locașuri… Căci în veacul ce va să fie, toți drepții se vor sălășlui într-o bucurie, cu nedespărțirea, și fiecare după măsura sa, dintr-un soare gîndit se strălucește, și după a sa vrednicie trage bucurie și veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire și formă. Și nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decît dînsul ca nu cumva, văzînd darul covîrșitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin…”.

Să ne întoarcem acum la cuvîntul nostru, despre desăvîrșirea omului. Auzim pe Mîntuitorul nostru în Sfînta Evanghelie, zicînd: Fiți desăvîrșiți, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrșit (Matei 5, 48). În ce constă desăvîrșirea omului pe acest pămînt? La această întrebare ne răspunde Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Dragostea este legătura desăvîrșirii (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvîrșită dragoste față de Dumnezeu și de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvîrșirii în viața sa. Acest adevăr ni-l arată și Sfîntul Maxim Mărturisitorul, zicînd: “Cel desăvîrșit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii și nu mai cunoaște deosebirea între al său și al altuia, sau între a sa și a alteia, sau între credincios și necredincios, între rob și slobod, sau peste tot între bărbat și femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutînd la firea cea una a oamenilor, privește pe toți la fel și are față de toți aceeași dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate și întru toți Hristos” (Galateni 3, 28).

Sfîntul Ioan Scărarul spunea că “desăvîrșirea este învierea sufletului mai înainte de învierea trupului”.

Sfîntul Nichita Stihatul spune că desăvîrșirea este “readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, așa cum l-a creat Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa, și bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere”.

Iar Sfîntul Isaac, fiind întrebat de unde cunoaște cineva că a ajuns la măsura desăvîrșirii, zice: “Cînd se va mișca pomenirea lui Dumnezeu în mintea omului, îndată inima lui se pornește, spre dragostea lui, și ochii lui pogoară lacrimi cu îndestulare, că dragostea din pomenirea celor iubiți aprinde lacrimi. Unul ca acesta niciodată nu este lipsit de lacrimi, fiindcă de-a pururea își aduce aminte de Dumnezeu, încît și în somn vorbește de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu lucrează unele ca acestea care este semn al desăvîrșirii oamenilor în viața lor” (Filocalia X, București, 1981).

Iubiți credincioși,

Pînă aici am vorbit despre desăvîrșirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfînta Evanghelie și Sfinții Părinți. Acum să vedem cum înțelegem noi desăvîrșirea și cum o putem realiza astăzi.

Cel mai sigur se realizează desăvîrșirea recomandată de Hristos în Sfînta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieții monahale. Întrucît această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creștin, idealul de desăvîrșire în credință, în rugăciune și dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunță de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieții pămîntești și, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie și curăție nu își închină trupul și sufletul slujirii lui Hristos pînă la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi și jertfe pentru desăvîrșire.

Aceasta o dovedește la noi numărul mare de mănăstiri și schituri peste o mie începînd din secolul IV pînă astăzi, numărul mare de sihaștri și chilii pustnicești, ca și marea vocație ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Monahii sînt considerați niște eroi ai Duhului. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume și pentru țară, s-au jertfit în adînc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu și mîntuirea fiilor acestui neam. Ei s-au luptat cel mai mult pentru desăvîrșirea prin smerenie, prin rugăciuni, prin post și jertfire de sine. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia și viața morală în rîndul credincioșilor noștri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiți cu mulți fii sufletești, ierarhi cuvioși, luminători și slujitori aleși ai Bisericii și ai neamului. Este destul să amintim de sfinții: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuți, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfîntul Calinic de la Cernica și, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu și prin pilda lor îndeamnă și pe credincioși să trăiască în lume o viață creștină curată, smerită, unită cu Hristos.

Dar și în familie se poate duce o viață creștină, înaltă, sfîntă, dăruită lui Hristos. Oare ce sînt acele mame sfinte, cu copii mulți, crescuți în rugăciune și bucurie, dacă nu niște femei desăvîrșite în răbdare și iubire? Ce sînt acei credincioși cu viață curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie și văduvie neîntinată prin sate și orașe? Apoi, cîți creștini ascunși nu trăiesc în lume plini de sfințenie, de pace, de milă, arzînd de dragostea lui Dumnezeu?

Să păstrăm cu rîvnă evlavia și exemplul personal al părinților noștri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor și sfinților noștri. Astăzi este desăvîrșit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toți oamenii, cel ce miluiește, se smerește și se jertfește pentru apărarea dreptei credințe, pentru bunăcreșterea copiilor și pentru mîntuirea tuturor în Hristos.

Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvîrșirii în dragoste, în credință și în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu și mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

 

* * *

 

Zece porunci și viața veșnică

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

“De vrei să intri în viață, ține poruncile.”
(Matei XIX, 16; Cf. Marcu X, 17 și Luca XVIII, 18)

Acest răspuns scurt și limpede pe care Isus îl dă tânărului bogat, preocupat de propria sa mântuire, ne este adresat și nouă, fiecăruia, cu aceeași gravitate, deoarece în aceste două cuvinte “ține poruncile” stă cheia fericirii veșnice. Și, această cheie, Isus o pune în mâna mea, căci El o spune răspicat: “Dacă vrei să intri în viață, (…)”. Prin urmare de mine depinde să intru sau să nu intru “în viață”, după cum vreau sau nu vreau acest lucru. Eu singur decid prin libera mea alegere asupra sorții mele de dincolo de mormânt, asupra vieții mele veșnice sau morții mele veșnice.

Dumnezeu Creatorul a supus toate creaturile Sale anumitor legi, a căror respectare asigură ordinea universului. Corpurile cerești pe orbita lor, precum și plantele și animalele în organizarea și dezvoltarea lor, își urmează legile lor specifice, fără care ele nu ar putea exista. Dar toate lucrurile și viețuitoarele se supun orbește, dintr-o necesitate lăuntrică, legilor care le conduc spre scop; cu omul însă, și numai cu el, Dumnezeu a făcut o excepție. Ce-i drept, și lui i-a fixat anumite legi, dar i-a lăsat libertatea de a le urma sau a le nesocoti, ca și cum i-ar fi spus fiecăruia: “Vreau să lucrezi așa, dar poți trăi și altfel, neținând seama de voința Mea, însă atunci tu nu îți poți atinge țelul, te pierzi”.

“Ei bine – ar zice cineva -, totuși, din moment ce eu depind de o lege, eu nu mai sunt pe deplin liber”.

Ba da! Fiindcă legea, care în aparență este o piedică, de fapt este un sprijin în desăvârșirea libertății mele! Bunăoară, cine vrea să învețe pictura, trebuie să țină seama, între altele, de legea perspectivei. Este împiedicată prin aceasta libertatea pictorului? Nu! El poate picta și fără să observe această lege, dar în acest caz ce tablou va ieși de sub penelul său? Cine îl va mai admira?

Unul care învață muzica trebuie să cunoască legile armoniei. Este oare împiedicată prin aceasta libertatea lui? Nicidecum; el poate compune ori cânta și fără să țină seama de ele, dar cine îi va asculta compozițiile?

Cine vrea să escaladeze un pisc de munte e nevoit să urmeze pârtia, prevăzută uneori cu balustradă de sprijin și marcată cu indicatoare. Este împiedicată prin aceasta libertatea drumețului? Nu! El poate merge pe oriunde, dar a cui va fi vina dacă va aluneca într-o prăpastie?

Planta cățărătoare, ca să se înalțe spre soare, are nevoie de un arac în jurul căruia să se încolăcească; dacă nu îl are, se târăște pe pământ și tânjește, ori chiar piere, înăbușită de buruieni.

Trenul, ca să poată circula cu viteză și să ajungă la timp la destinație, are nevoie de șine, altfel se răstoarnă. Deci șinele, departe de a fi pentru el o piedică, îi asigură, îi ușurează și îi accelerează mersul.

Tot astfel noi, dacă vrem ca icoana vieții noastre s-o zugrăvim în perspectiva corectă a veșniciei; dacă vrem să sosim repede și sigur la destinație, trebuie să ne angajăm cu toată hotărârea pe singura cale sigură, aceea marcată și sprijinită de cele zece porunci.

Și să nu ne lăsăm amăgiți de unii oameni superficiali și ignoranți, ori înrobiți de patimi, care afirmă că Dumnezeu pretinde prin cele zece porunci prea mult de la noi. Dimpotrivă, niciodată Dumnezeu nu ne-a arătat mai mult că ne iubește și că este Tatăl nostru, ca atunci când ne-a dat poruncile, cerându-ne să le observăm; deoarece El nu așteaptă de la noi mai mult decât așteaptă un părinte de la fiul său care pleacă în străinătate, de pildă, la studii. Știindu-l fără experiență, îi atrage atenția asupra curselor și nenumăratelor ispite ce i le întinde lumea. Îi leagă de suflet să nu-și uite de tatăl său, să-i scrie săptămânal; în încercări și dificultăți, să se gândească la bucuria pe care i-o va face tatălui său dacă le va birui; să nu-i păteze numele bun printr-o purtare nedemnă, ci să-și păstreze sufletul curat, să fie amabil, generos, să-și respecte cuvântul dat și să iubească adevărul.

Lucruri asemănătoare ne cere și Dumnezeu când ne poruncește să-L cinstim prin cultul public în duminici și sărbători, să nu-L înjurăm, să ne ținem jurămintele, să-i cinstim pe părinți, să respectăm persoana și drepturile aproapelui, să ne ferim de gânduri, vorbe și fapte necurate etc., iar aceste porunci ni le-a dat nu ca să ne amărască și să ne împovăreze viața, ci ca să ne asigure sănătatea fizică și spirituală, precum și reîntoarcerea fericită acasă, la Tatăl ceresc. Și, precum un părinte își așteaptă cu dor copilul să se întoarcă din străinătate, și la sosire îl îmbrățișează cu nespusă afecțiune, tot astfel Tatăl nostru ceresc, după această scurtă peregrinare pământească, ne așteaptă ca să ne îmbrățișeze cu infinita Sa iubire și să ne împărtășească însăși fericirea Sa, drept recompensă pentru fidelitatea cu care I-am împlinit aici sfânta lui voință.

“Dar – va zice cineva – omul poate fi moral și fără religie. Pot să fac bine și fără să mă rog, fără să ascult Liturghia, fără să mă împărtășesc cu Sfintele Taine, fără să mă gândesc la fericirea veșnică ce mă așteaptă”.

Într-adevăr, se pune întrebarea: poate fi omul cinstit, moral și fără religie?

S-ar părea că la această întrebare viața răspunde afirmativ.

Fără îndoială, în mijlocul nostru trăiesc oameni care nu se văd a fi credincioși, ba unii chiar ei înșiși se consideră necredincioși, și totuși ei își îndeplinesc corect îndatoririle, nu se ating de ce este a altuia, sunt caritabili, sobri, nu vorbesc de rău pe semeni etc.

Examinând însă lucrurile mai îndeaproape și mai adânc, ajungem la constatarea că morala care nu se întemeiază pe religie, adică pe credința în Dumnezeu, nu este decât o formalitate exterioară, lipsită de conținut lăuntric, adică de corectitudinea, de onestitatea interioară. O astfel de morală se limitează la păstrarea aparențelor, fiind în fond o ipocrizie. Omul cu o astfel de morală se strecoară cu dibăcie printre paragrafele legii și ale bunei-cuviințe, în vreme ce faptele sale ascunse și intențiile îi sunt opuse fațadei vieții. Omul necredincios care se pretinde totuși moral este astfel numai până în clipa când viața îi cere o renunțare costisitoare, un sacrificiu. Atunci el se demască.

“Dar – ar putea spune cineva – cunosc totuși cazuri când cineva, deși botezat, nu practică religia și, cu toate acestea, aș putea băga mâna în foc pentru el: este corect chiar și atunci când împlinirea obligațiilor îl costă jertfe și când nu e văzut de nimeni”. Cum se explică aceasta? Așa că, dacă există astfel de oameni numiți necredincioși, care totuși își îndeplinesc întotdeauna îndatoririle stării de viață, oameni care sunt întotdeauna morali, corecți, atunci unii ca aceștia se înșeală ei înșiși. Cum? Așa că nu sunt atât de necredicioși cum ei înșiși se cred a fi! Credința lor veche, din copilărie, deși s-a răcit și pare a se fi evaporat cu totul, mentalitatea creștină întipărită în subconștientul lor și cristalizată în deprinderi, continuă să le dirijeze, fără ca ei să-și dea seama, întreg comportamentul. În cele aproape două milenii de creștinism, principiile moralei creștine au influențat atât de adânc modul de gândire și comportare al europeanului, încât chiar și astăzi atmosfera socială mai este încă străbătută de mireasma creștinismului. Datorită acestui fapt, azi considerăm lucruri firești principii, atitudini și acțiuni care în fond nu sunt altceva decât moștenirea spirituală a eticii evanghelice trăite veacuri de-a rândul până la noi. Căci, așa cum întunericul nu se lasă brusc odată cu apusul soarelui, ci, datorită refracției luminii, soarele e vizibil și după ce de fapt a apus; și după cum mirosul unei sticle de parfum mai persistă și după ce s-a evaporat conținutul din ea, tot astfel și unii creștini continuă să ducă viață morală, corectă și după ce soarele credinței a apus în sufletul lor, și aceasta în virtutea parfumului Evangheliei lui Cristos al cărui miros a rămas impregnat în ființa lor. Creștinismul a pătruns atât de adânc civilizația Europei, încât odată cu aerul omul inspiră fără să-și dea seama fermenții onestității, cinstei, ai tuturor virtuților depozitate în straturile adânci ale spiritului și transmise prin tradiție.

Mai mult chiar. Învățătura noastră afirmă că existența oamenilor cinstiți, onești, morali, printre necreștini sau chiar printre necredincioși, pledează în favoarea religiei, în speță a creștinismului și a celor zece porunci; deoarece trebuie să facem distincție între trupul Bisericii lui Cristos și sufletul ei. De trupul Bisericii aparțin toți cei botezați. Dar de sufletul Bisericii aparțin și oamenii nebotezați, indiferent de religie, dacă ei își conformează viața cu legea morală naturală manifestată în conștiința lor, animați de dorința sinceră de a face tot ce le dictează cea mai bună conștiință a lor.

În virtutea concepției noastre creștine, noi credem că oriunde se află un suflet care se opune păcatului, care caută și urmează adevărul, care biruie o ispită, care luptă pentru triumful binelui și adevărului în lume, totdeauna aceasta se întâmplă cu puterea Domnului nostru Isus Cristos, care prin Spiritul Sfânt – care e Spiritul Său – lucrează în toate sufletele de bunăvoință și de bună credință, luminându-le, sprijinindu-le, sfințindu-le direct, în lipsa mijloacelor comune de sfințire întemeiate de El, care sunt Sfintele Taine.

În lumina acestui adevăr, sufletele la care lumina Evangheliei lui Cristos nu a ajuns încă, dar care se călăuzesc după cea mai bună conștiință a lor, orientându-și viața după legea firii, întipărită în ființa lor, se pot mântui, pentru că cele zece porunci, fiind expresia acestei legi, omul cu o conștiință dreaptă, necoruptă de patimi nu le va ignora.

Că în lumea de azi îndeplinirea decalogului cere o tărie eroică ce impune renunțare, lepădare de sine, este ușor de înțeles, deoarece creștinul, trebuind să-l urmeze pe Cristos, are de luptat pe două fronturi: pe frontul intern, cu sine însuși, și pe frontul extern, cu mentalitatea și moravurile unei lumi ce refuză transcendentul și limitează aspirațiile omului la ceea ce este vremelnic.

Iubiți creștini! Împotriva tuturor dificultăților și forțelor care se opun realizării chemării noastre spre Izvorul fericirii – spre Dumnezeu -, să ne urmăm fără șovăire calea trasată de El, oricât ni s-ar părea de aspră și anevoioasă: calea poruncilor. Iar celor care ar pretinde îndulcirea sau reforma decalogului, a celor zece porunci, să le răspundem că, după cum nu soarele se orientează după ceasornic, ci invers; după cum legile ce guvernează mișcarea în atomi nu se acomodează după fizicieni, ci invers; și după cum aștrii nu își schimbă cursul după astronomi; tot astfel Dumnezeu nu își schimbă voința, adică cele zece porunci, după voința și capriciile oamenilor.

Așadar, nu de o reformă a poruncilor are nevoie omenirea, ci de reforma vieții ei în lumina acestor porunci. Nu de o credință nouă, nu de o morală nouă, nu de porunci noi are lipsă omul acestui veac, ci “de o inimă nouă, de un suflet nou, de un avânt nou spre Dumnezeu, de o iubire nouă a credinței și moralei celei vechi”. E singura reformă ce asigură sosirea în portul fericirii veșnice. “De vrei așadar să intri în viață, ține poruncile”. Amin.

 

* * *

 

Dă drumul!

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un om a alunecat accidental și a căzut de pe o stâncă. În cădere s-a prins de creanga unui copac și a rămas suspendat acolo. A început să se roage cum nu a mai făcut-o vreodată: “Doamne, scapă-mă! Doamne, Doamne!” Deodată Domnul i-a răspuns: “Da?” Omul s-a rugat: “Scapă-mă, Doamne!”
“Ai mers la biserică?” l-a întrebat Domnul.
“Da, am mers ori de câte ori am putut, dar promit să nu mai lipsesc niciodată dacă mă scapi de aici.”
“Ai ținut cele zece porunci?”
“Da, atâta cât am putut. Promit să le respect întru totul dacă mă vei scăpa.”
“Ți-ai spus rugăciunile în fiecare zi?”
“Da, Doamne, dar scapă-mă de pe stânca aceasta și voi fi cel mai rugător om din lume.”
“Ai contribuit generos la lucrarea Bisericii Mele?”
“Da, cred că da, dar voi dărui cu și mai mare generozitate în viitor. Scapă-mă doar de pe această stâncă.”
“Ai încredere în Mine?”
“Da, Doamne, am încredere totală în Tine.”
“Atunci dă drumul crengii”.

Dă drumul tuturor sprijinelor făcute de mâna omul de care te ții. Înlocuiește-le cu a te ține strâns de Dumnezeu. Dă drumul păcatului care te-a posedat. Se pare că devenim atât de obișnuiți cu păcatele noastre încât ne simțim confortabil cu ele și refuzăm să renunțăm la ele. Dă drumul urii. De câte ori nu auzim oameni spunând: “Fac orice pentru Tine, Doamne, dar nu îmi cere să îl iert pe cutare sau pe cutare”.

Dă drumul alcoolismului. La Hotelul Leamington s-a desfășurat o întrunire a Alcoolicilor Anonimi. Trei mii de persoane îmbrăcate la patru ace, cu o ținută demnă, au participat la banchet – toți foști alcoolici. Celor care nu mai băuseră de un an de zile li s-a cerut să se ridice. Apoi celor cu doi ani, apoi cu trei ani. Un preot care a fost de față mi-a spus că a fost cea mai însuflețitoare priveliște pe care a văzut-o vreodată. Toți acei oameni au fost readuși din moarte la viață pentru că au dat drumul crengii, sticlei, și și-au pus încrederea în Dumnezeu.

Tânărul bogat din Evanghelia de astăzi a venit la Isus căutând viața veșnică. Știind că păcatul care îl bloca pe el era iubirea de bani, Isus i-a prescris remediul: “Du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; după aceea, vino și urmează-mi”. Evanghelia ne spune că “auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuții. Iar Isus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor!” Cu alte cuvinte, cât de greu este pentru aceia care devin atât de atașați de bogățiile lor, atât de înrobiți de posesiunile lor materiale, încât nu pot să dea drumul, deoarece posesiunile lor au devenit dumnezeul lor.

Asemenea tânărului din Evanghelia de astăzi, există mulți oameni astăzi care doresc tot ceea ce are de oferit Cristos: iertare, pace, asigurarea vieții veșnice alături de Dumnezeu – dar nu doresc să le dea drumul falșilor lor dumnezei, păcatelor care îi blochează. Astfel, Domnul ne întreabă astăzi: “Ai încredere în Mine?” Noi răspundem: “Da, Doamne, am încredere în tine.” “Atunci dă drumul”, spune El. “Dă drumul demonilor, dă drumul morții care se află în tine”. Noi răspundem în rugăciune: “Doamne, le dau drumul cu încrederea că mă vei aduce înapoi la viață”.

 

* * *

 

Tânărul bogat

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Vă aduc aminte, fraților, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care ați și primit-o, întru care și stați. Prin care și sunteți mântuiți… dacă o țineți cu tărie, afară numai dacă n-ați crezut în zadar. Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce și eu am primit, că Cristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; și că a fost îngropat și că a înviat a treia zi, după Scripturi; și că s-a arătat lui Chefa [adică Petru], apoi celor doisprezece; în urmă s-a arătat deodată la peste cinci sute de frați… După aceea s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unul născut înainte de vreme, mi s-a arătat și mie”, spune Apostolul Pavel. “Căci eu sunt cel mai mic dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am prigonit Biserica lui Dumnezeu. Dar prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1Corinteni 15,1-11).

Vedeți ce fel de lectură din Apostolul Pavel a selectat Biserica pentru noi astăzi, pentru a ne sublinia cu putere un anumit lucru. Alături de lectura din Evanghelie, care slujește ca suport, întărește în noi înțelegerea faptului că trăim aici temporar. Cu toate acestea, ne împotrivim unei astfel de înțelegeri; nici nu vrem să ne gândim la ea. Dar este o realitate. Da, viața noastră este șaptezeci de ani; iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai mult decât aceștia osteneală și durere. Și cât de multe cazuri tragice nu există în care Dumnezeu ne scurtează viața pământească în anii tinereții, și chiar ai copilăriei.

Ce ne-au spus lecturile evanghelice din ultimele săptămâni? Că trebuie să fim pregătiți, pentru că în orice moment poate să vină Cristos ca să ne cheme: “Urmează-mi!” (Matei 19,21). Dar cum îl vom urma dacă suntem paralizați spiritual, dacă suntem orbi spiritual? Cristos ne salvează de aceste stări. El ne dă Biserica Sa, care ne amintește întotdeauna ce spune Biblia: cum a fost creată lumea de Dumnezeu, cum au trăit primii oameni, cum a avut loc căderea în păcat. Adam nu a dorit puterea și harul în comuniune cu Dumnezeu, ci a dorit să aibă această putere în el însuși. Și s-a îndepărtat, a luat-o pe căile lăturalnice ale vieții umane, și a pierdut așadar Pomul Vieții. Dar Dumnezeu cel Milostiv, Dumnezeu Tatăl, ni-l dă pe Fiul Său, care s-a întrupat din Preasfânta Fecioară Maria, care a trăit Vestea cea bună și ne-a arătat cum să împlinim porunca iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele.

În Epistola de astăzi, Apostolul Pavel ni-l arată pe Cristos cel Înviat cu adevărat, care ne duce la Viața Veșnică. Pavel însuși, pe când era încă Saul, a rătăcit și el în căutarea adevărului. Și el la început l-a căutat pe Cristos cel pământesc care să îi elibereze pe evrei de puterea Romei. Dar când era pe punctul de a persecuta Biserica lui Dumnezeu, l-a întâlnit pe Cristos Însuși, după Înălțarea la Cer; și astfel Saul a devenit Pavel. După cum am auzit în lectura de astăzi, a început să îl predice pe Cristos cel Înviat. A devenit un om al Noului Testament, care (dacă putem spune așa) a produs o mare revoluție în lume și a transformat întreaga lume în căutarea lui Cristos și a vieții în Cristos. De numele Apostolului Pavel este legată predicarea lui Cristos în întreaga lume.

Așadar când Biserica ne întărește în înțelegerea faptului că ne îndreptăm spre Viața Veșnică prin călătoria noastră de pe pământ către Cristos, atunci Biserica ni se adresează și ne arată: nu vă înșelați. Un anume tânăr a venit la Cristos și l-a întrebat: ce să fac ca să am viața veșnică? Cristos i-a spus să păzească poruncile. Și când acesta i-a răspuns că le-a păzit din copilărie, Cristos i-a cerut să renunțe la tot ceea ce are și să îl urmeze (cf. Matei 19,16-21). Dar acest om avea mult și și-a pus încrederea în acest “mult”. Totul în jurul lui era real pentru el, și această realitate i-a dat siguranță în viață. Ceea ce îi spunea însă Cristos despre viața viitoare nu era real pentru el. Așadar, atunci când Cristos i-a spus să renunțe la toate și să îl urmeze, s-a gândit: cum să renunț la acestea? Ce voi avea atunci? Și ce dorea el să aibă? Putere, să posede lucruri pământești.

Dumnezeu le dă oamenilor capacități și cunoaștere; acestea sunt căi pământești pe care merg oamenii în viața lor. Dar ca fundament al lor sunt Fericirile: fericiți cei săraci cu spiritul, fericiți cei care plâng, fericiți cei milostivi, fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, fericiți făcătorii de pace, cei prigoniți (Matei 5,3-11). Acestea sunt toate căi cerești. Pe acestea ni le pune în față Biserica. Vorbindu-ne despre viața de dincolo de mormânt, despre înviere (nu ca o idee, ci ca o viață reală), despre Apostolul Pavel și toți sfinții noștri, ea ne arată adevărul și totodată mirajul care pare a fi real. Dar dacă începem să trăim pentru această realitate pentru a dobândi bunuri pământești, ne vom găsi într-un abis, și tot ceea ce posedăm va rămâne aici. Nu va fi nimic care să îi aparțină lui Cristos. Să răspundem astăzi așadar, fraților, la chemarea Bisericii: să nu abandonăm rugăciunea, să nu abandonăm postul care ne ajută la concentrare și atenție, să nu neglijăm faptele bune și să mergem pe căile care duc spre Viața Veșnică.

 

* * *

 

Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

In conceptia invataturilor crestine, intelepciunea are continutul bogat, in timp ce bogatia materiala, dupa care lumea de astazi tanjeste, este saraca, nu numai in continut ci si in intelepciune.

Bogatia intelepciuni este semnul generozitati divine si imaginea harurilor mesianice daruite omului. De aceea Isus nu a condamnat niciodata bogatia materiala in sine, ci doar mentalitatea celui avut si modul in care acesta o foloseste. Deasemenea, sfantele Evanghelii, ne dau nenumarate exemple privind modul de gandire si de folosire a ei de catre omul bogat: Bogatul si saracul Lazar, Bogatul caruia i-a rodit tarina, peste asteptarile sale si chiar cele pe care le-am auzit in Evanghelia de astazi. In acelasi timp, tot ele, ne arata cum trebuie sa fie folosita, si in acest sens le avem pe femeile evlavioase, care-l urmau pe Isus si care-si puneau in slujba lui si a ucenicilor sai averile, pentru a le face cat mai usoara misiunea. Apoi, surorile lui Lazar ; Marta si Maria care ofereau 10 la suta sinagogi pentru ca aceasta sa poata usura viata celor nevoiasi prin acte de caritate. Ele ajutau si oameni necajiti care le treceau pragul, cum a facut si Isus si cu apostoli sai.

Daca Isus, a spus despre sine ca”Fiul Omului” nu are unde sa-si aseze capul, in sensul ca nu are averi, nu a facut un elogiu saraciei, ci o atentionare a acelora care voiau sa-l urmeze in speranta avantajelor materiale sau a unei pozitii privilegiate in societate.

Evanghelia de astazi ne prezinta unele din primejdiile care-i pasc pe cei care-si pun speranta in averi:

1. Averile sting elanul creator al celor tineri ( iata, tanarul din Evanghelie, la gandul ca trebuie sa se desparta de avere, devine trist si ingandurat);

2. Copii nu trebuie sa fie invatati sa aiba tot ceea ce le trebuie, ci faptul ca este nevoie sa munceasca pentru a le obtine;

3. Mutilarea minti si a mentalitati omului, exemple pe care le avem si in nuvela Hagi Tudose, de Barbu Stefanescu Delavrancea, nu numai in Evanghelii;

Singura persoana la care Isus i-a cerut sa-si vanda averea a fost tanarul din Evanghelia de astazi si aceasta pentru ca, acest tanar, dorea desavarsirea. Ori desavarsirea este trasa inapoi si chiar oprita de averi, asa cum s-a intamplat si in acest caz. Tanarul dorea sa inainteze mai mult pe planul spiritualitati si chiar sa atinga desavarsirea, dar nu prin respectarea porunci iubiri aproapelui, ci prin imbinarea slujiri la cei doi stapani: Mamona si Dumnezeu. Ori asa ceva un urmas al lui Cristos nu poate face. El trebuie sa aleaga. Si tanarul din Evanghelie a ales, dar nu partea cea buna!

Invatatura lui Isus nu este o scoala unde omul invata sa nu faca raul, ci un sistem, mult mai complex, care ne invata cum sa facem binele.

Evanghelia pe care am ascultat-o astazi, prin tanarul care este”eroul” acestei pericope, ne face sa ne punem urmatoarele intrebari:

1. Cati tineri din societatea de astazi mai respecta, in totalitate, poruncile lui Dumnezeu: isi cinstesc parinti, nu fura, nu urasc si nu se dedau la desfranari, etc.?;

2. Cati dintre tineri de azi se gandesc ca trebuie sa faca, mult mai mult, pe planul spiritualitati, al propriei mantuiri, decat au facut pana in prezent?;

3. Cati, isi mai pun astazi intrebarea:”Oare, ce se va intampla cu mine dupa moarte?”;

Convingerea mea este ca, prea putini tineri isi mai pun astfel de intrebari si aceasta pentru ca nici parinti lor nu si le-au pus la varsta lor si, din nefericire, nu si le pun nici astazi! In schimb, vedem foarte multi tineri”de bani gata,” inconjurati de averile parintilor (case, masini, haine scumpe, podoabe de aur si alte bijuterii) care cauta placeri, faima, celebritate si popularitate si in nici un caz pe Dumnezeu! Iar parinti le ofera totul cu multa usuratate si nu-i”supara” cu invataturi despre Dumnezeu si viata de apoi, dar nici nu-i trimit la Biserica pentru ca au venit tarziu acasa, (numai dimineata) de la discoteca si trebuie sa se odihneasca!

Cand ai de toate si-ti petreci in asemenea conditii viata, fara lipsuri, nu-ti mai pui problema ca poti muri, deoarece, unora, averea le da senzatia ca sunt nemuritori, si nici intrebarea unde vei ajunge dupa moarte. Dupa cum atunci cand tu esti satul, nu crezi ca exista si oameni flamanzi, langa tine. Cu toate ca; bogatia ta, este saracia aproapelui tau, abundenta ta, este lipsa celorlalti, egoismul tau, suferinta altuia, zgarcenia ta, duce la lipsa semenului tau.

Averile pe care, la un moment dat le posed, sunt doar”datorii” pe care trebuie sa le platesc si pe care le-am primit de la Dumnezeu ca sa le daruiesc si altora! Dar, fiindca bogatul nu vede nevoia saracului, Isus le spune, celor prezenti, pilda cu acul si camila sau acul si funia.

Daca, insa, doresti sa”intri in viata” trebuie sa incepi cu tinerea poruncilor, apoi cu faptele bune ale milei crestinesti si sa continui cu facerea binelui in orice imprejurare a vieti tale si mai ales sa nu-l eviti, atunci cand il poti face. Pentru ca adevarata bogatie ramane cea a faptelor de milostenie, a smereniei, a dragostei de Dumnezeu si de oameni, a virtutilor moral crestine, bogatii nepieritoare ce ne insotesc si in viata de dincolo. Deoarece:”Ne castigam traiul prin ceea ce dobandim si ne castigam viata prin ceea ce daruim!.”Amin.

 

* * *

 

Tânărul bogat

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Banul și bogăția pot să servească binelui, dar pot să fie și spre săvârșirea nelegiuirilor și nedreptăților. Cu bani poți să cumperi haine, mâncare, locuințe, mașini, cărți bune, poți să construiești biserici creștine, să înfăptuiești opere de caritate, să-i ajuți pe cei săraci și părăsiți, poți să ajuți la răspândirea pe întreg cuprinsul lumii a împărăției lui Dumnezeu, a domniei păcii și iubirii, prin intermediul presei, televiziunii și al radioului. Pe de altă parte banul poate să răspândească răul, prin presa străină de Dumnezeu, prin filmele imorale și literatura mincinoasă, etc. Pentru bani, mulți oameni comit zilnic spargeri, tâlhării, crime și alte fapte necurate.

Banul în sine nu constituie ceva rău. Omul este cel care poate să folosească aceste valori materiale în scopuri bune sau rele. Banii pot să-i apropie pe oameni de Dumnezeu, să-i conducă spre mântuire, dar aceiași bani pot să aducă în rândul lor și nenorociri. Nefericirea constă în faptul că oamenii devin atașați de ei, lâsându-se înșelați de diavol. Mântuitorul spune: «Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei» (Matei 6, 24).

Tânărul din Evanghelia de astăzi nu este rău în sine. A fost atașat peste măsură de bogăție. “De vrei să intri în viață, păzește poruncile”. “Care porunci?”, a întrebat tânărul, iar Isus Hristos i-a răspuns? «Să nu ucizi, să nu săvârșești adulter, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele ca pe tine însuți» (Matei 19, 17-19). Isus nu-i enumeră toate poruncile. El îi amintește de acele porunci, care se referă la semeni. Tânărul Îi răspunde, că pe acestea le-a păzit din copilărie, însă are acea tainică chemare spre a-L urma pe Hristos. Atunci Isus, îi spune. «Dacă vrei să fi desăvârșit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-Mi. Auzind cuvântul acesta, tânărul, a plecat întristat, căci avea multe avuții» (Matei 19, 21). Inima tânărului era atașată de averile pământești, devenite astfel lanțuri grele pentru sufletul său.

Dacă acest tânăr L-ar fi ascultat pe Isus ca și apostolii, el ar fi fost fericit. Din păcate nu L-a ascultat, deoarece inima sa fusese atașată peste măsură de bunurile pământești. De aceea Mântuitorul a spus: «Un bogat greu va intra în împărăția cerurilor» (Matei 19, 23). Sfântul Luca a consemnat în Evanghelia sa cuvintele cutremurătoare ale lui Hristos: «Vai vouă bogaților, că vă luați pe pământ bogăția voastră» (Luca 6, 24).

Hristos nu condamnă proprietatea privată, nici bogăția; Mântuitorul a avut deasemenea persoane apropiate printre cei bogați, precum Nicodim, Iosif din Arimatea sau Zaheu. El condamnă atașamentul exagerat față de bani și bogăție, condamnă zgârcenia, absența carității față de săraci. Isus spune: «Vindeți averile voastre și dați milostenie» (Luca 12, 33).

În pilda despre bogat și săracul Lazăr, Isus l-a condamnat pe bogatul care se îmbrăca în haine scumpe, care se distra în fiecare zi dar în care era absentă caritatea față de Lazăr, om sărac, bolnav și înfometat. Pentru un astfel de comportament, bogatul a ajuns în infern. Pe pământ nu va exista niciodată o egalitate între oameni, deoarece totdeauna vor fi săraci și bogați. Oamenii săraci trăiesc cu convingerea că dacă ar fi fost bogați, dacă ar fi avut locuințe frumoase, mașini, haine scumpe și toate cele necesare, atunci ar fi fost cu adevărat fericiți. Bogații au alte probleme și nu mai au timpul să simtă libertatea și fericirea zilei lipsite de griji. Cel mai bine este să te folosești de tot ceea ce ți-a dăruit Dumnezeu fără să te atașezi de bunurile și valorile iluzorii ale lumii acestea.

În anul 1976 a murit unul dintre cei mai bogați oameni din lume, miliardarul Howard Hu. El, a avut tot ceea ce și-a dorit și de multe ori își schimba locuința în hotelele sale de lux, astfel că foarte puțini știau unde își află reședința. Dar niciodată nu a fost fericit. Făcând cunoscută moartea acestuia, comentatorul unui post de televziune a spus: “Nu a putut să-și cumpere cu milardele sale fericirea, pe care a dorit-o”. Iar un pastor protestant, care a fost prezent la funeraliile sale, a citat cuvintele Sfintei Scripturi: «Noi, n-am adus nimic în lume, tot așa cum nu putem să scoatem din ea ceva afară» (1 Timotei 6, 7).

Operele de caritate constituie o mângâiere în clipa morții. De aceea, persoanele care se bucură de bunurile lumii conform voinței lui Dumnezeu sunt datoare să facă opere de caritate față de cei săraci, transformându-și în acest fel bogăția lor materială într-una spirituală, care le va fi de folos în împărăția cerească. Luăm cu noi numai iubirea pusă în faptele noastre. Aceasta reprezintă aurul care îl punem în balanța judecății de apoi. Iubirea ne înflăcărează, iubirea ne luminează și tot iubirea ne ajută să îl urmăm pe Hristos. Să cerem de la Dumnezeu darul iubirii, ca să dăm valoare faptelor noastre și să ne îndepărtăm de rătăcirile lumii acesteia, pentru a-L putea urma pe Hristos.

Rugăciune

O, Bogăție nesfârșită, cât de mare și cuprinzătoare poți fi. Tu, Dumnezeul nostru, ne arăți adevărata bogăție. Lucrurile materiale, dacă le privim cu atenție, ne aduc aminte de Creatorul, care ni le-a oferit în dar pentru a le folosi după nevoințele noastre.

O, adevărată Bogăție, Isuse Hristoase, ființa care Te dorește cu sinceritate știe că Tu ești singura Perlă prețioasă ce cuprinde în sine bogăția infinită și splendoarea cea mai presus de orice frumusețe, pentru că Tu ești Calea, Adevărul și Viața, care-l conduce pe om spre Împărăția cea cerească. Aici, cel ce Te-a găsit se va putea bucura pe deplin de măreția Preasfintei Treimi pe care o va putea venera și lăuda de-a pururi. Amin.

 

* * *

 

Om bogat, om sărac

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Tânărul îi cere lui Isus viața veșnică

Viața veșnică nu este o viață statică, plictisitoare, fără sentimente sau emoții, ci viața plină, viața reușită, fericită… viața viață, la urma urmei! Întrebarea tânărului “Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică” reflectă natura omului care caută încontinuu fericirea, dar care rămâne mereu însetat de fericire. Răspunzându-i, Isus înșiruie o mulțime de atașamente, de porunci care nu au scopul de a restricționa mersul vieții, ci dimpotrivă, acela de a-l îndruma pe om să străbată calea corectă, care îl ajută să se realizeze în plinătate: iubirea Domnului, mai presus de orice lucru, fapt realizabil, în special, prin iubirea aproapelui. De fapt, întrebându-L pe Isus cu privire la dobândirea vieții veșnice, tânărul arată că dorește să trăiască lângă Domnul. În mod surprinzător, Isus îi amintește numai poruncile care conțin respectul față de viața aproapelui, omițând primele trei porunci care definesc raportul omului cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Domnul îi spune că tot omul poate să se simtă bine cu nevăzutul Dumnezeu, numai în măsura în care îl respectă pe aproapele, pe care îl vede. Cu alte cuvinte, putem spune că ușa prin care se intră la Domnul este iubirea față de toți oamenii!

Chiar dacă tânărul susține că respecta poruncile, nu cunoștea sensul profund al respectării lor. Pentru a evita orice neînțelegere, Isus ne/îi spune că numai Dumnezeu este bun și nu noi! Prin acest răspuns, Isus ridiculizează pretenția pe care toți oamenii o avem ,de a ne simți buni și care, de fapt, este o scuză pentru a nu ne schimba viața. Pentru creștin nu este important să se simtă liniștit, ci să-L urmeze pe Domnul. Bogățiile – prin preocupările care le dau – îngreunează viața și încetinesc avansarea pe calea către Dumnezeu! Pe de altă parte, spunând că numai Dumnezeu este bun, Isus dorește să întărească faptul că singurul lucru care contează în această viața pentru un om este acela de a împlini voia Tatălui, manifestată prin porunci!

Din convingerea sa legată de respectarea poruncilor, putem deduce faptul că acest tânăr este împăcat, mulțumit de sine. Totuși, ce îi mai lipsește? El credea că merita din plin viața veșnică, dar aceasta nu se câștigă cu propriile puteri, nefiind o realitate care se merită, care se poate cumpăra sau la care omul are dreptul. De fapt, răsplata: “o comoară în cer” nu trebuie văzută ca fiind un schimb comercial: “eu îți dau, ca apoi să primesc”, căci mântuirea este mereu un dar gratuit al Domnului pentru noi. Viața veșnică înseamnă a-L pune pe primul loc, în viața de zi cu zi, pe Isus, chiar înaintea ideilor proprii și a bogățiilor.

Pentru că intuiește “lucrul” care îi lipsește pentru a fi pe deplin fericit, Isus îi propune acestui tânăr (și nouă) un ideal măreț, acela al perfecțiunii, care necesită urmarea Lui întru totul, pornind în special de la grija față de cei săraci.

Omul are impresia că poate astâmpăra setea sa de fericire când trece examenul, când obține un loc bun de muncă, când își cumpără o casă… numai că odată ce dorința i s-a îndeplinit, inima lui nu se bucură prea mult deoarece îi apare o altă dorință. Astfel inima omului nu poate fi săturată de lucrurile pământești. În acest moment Isus îi propune: “Vinde totul!” Eliberează-ți inima de toate preocupările care-ți împiedică mintea și inima să se înalțe la cer și să guste adevărata libertate, adevărata viață!

Isus îi propune tânărului calea sărăciei evanghelice

Domnul îndreaptă atenția tânărului către cei săraci, deoarece nici clasa politică și nici religia acelui timp nu se preocupau de soarta acestora, asuprindu-i și marginalizându-i. Isus îi cere să-și folosească puterea și influența pentru a-și arăta iubirea, pentru a propune o alternativă valabilă gândirii bolnave a timpului său. Astfel, Isus îi poruncește tânărului să trăiască asemenea Lui, care nu are nici măcar o piatră pe care să-și sprijine capul, pentru a se odihni (cfr. Lc 9,58).

Sărăcia evanghelică “vinde tot și urmează-Mă” pe care Isus o sugerează acestui tânăr, nu este un simplu sfat, ci o poruncă. Căci sărăcia nu este o cale mai bună sau mai sigură pe care Isus o recomandă, ci condiția absolută a perfecțiunii omului, în special atunci când bunurile personale sunt o piedică în calea mântuirii sale.

Această poruncă nu este o invitație la călugărie, ci o invitație făcută fiecărui om să primească iubirea divină și să trăiască detașat de lume, abandonând ceea ce are, pentru a primi ceea ce Isus îi dă! Căci la fel cum într-o cutie plină cu haine nu mai poate intra altceva, tot astfel o inimă preocupată doar de lucrurile lumii, nu poate respecta poruncile și voia lui Dumnezeu!

Prin urmare, sărăcia nu este un îndemn rezervat doar câtorva oameni, ci ne privește, tocmai pentru că perfecțiunea este la îndemâna tuturor. Inima creștinului este perfectă atunci când îi aparține în întregime lui Dumnezeu, nefiind dominată de alte preocupări. Omul perfect este cel care a înțeles că nu poate sluji concomitent lui Dumnezeu și mamonei (cfr. Mt 6,24). Dacă cineva îl iubește pe Domnul mai presus de toate, este logic să-și împartă bogățiile (să-și dedice viața) nevoiașilor, începând cu “săracii după iubire” din familia sa!

Tânărul refuză îndemnul lui Isus

Răspunzându-i lui Isus că el a respectat întotdeauna poruncile, tânărul își arată aroganța, îngâmfarea, deoarece porunca iubirii aproapelui pe care el susține că ar fi respectat-o, necesită voința de a se dărui, de a se jertfi, de a fi solidar cu aproapele – pentru că acest lucru îl vrea Domnului, punând pe locul secund goana după avere – însă el nu se putea debarasa de bogățiile proprii.

Dacă acest tânăr bogat ,care respectă poruncile, nu acceptă chemarea lui Isus, păcătosul Levi o acceptă. Prin urmare, el, tânărul, este o vocație pierdută din cauza bogățiilor. Totodată constatăm că a-L urma pe Domnul este mult mai mult decât simpla respectare a poruncilor.

Tânărul – priceput în adunarea bogățiilor – greșește, pentru că nu investește timpul, inteligența și puterile sale în căutarea Împărăției. El este și icoana omului sărac și dornic să se îmbogățească care are mintea plină de preocupări egoiste, chiar dacă averea îi lipsește. Îi este frică să lase puținul care îi dă siguranță, pentru comoara cea mai de preț, pe care o consideră nesigură și astfel își risipește viața.

Tânărul refuză invitația lui Isus, pentru că nu acceptă logica divină, chiar dacă el susține că o împlinește. Nu înțelege că gândirea Domnului este mai perfectă decât a lui. Prin urmare, roadele iubirii de sine și a lucrurilor lumii nu pot fi altele decât tristețea care invadează sufletul. De fapt, incapacitatea lui de a iubi îl umple de întristare! Căci omul care își bazează viața pe “a avea” și nu pe “a fi”, este sărac în suflet, sentimente și iubire.

Omul este “mare” (bogat cu adevărat), numai în momentul în care acceptă să trăiască după voia Domnului, nu după mintea proprie. Prin urmare, a participa la Liturghie, nu implică automat credința în Evanghelie și primirea cu bucurie a Cuvântul Domnului, pentru a-L practica în viața de zi cu zi. Omul poate să se roage și să postească mult, dar dacă nu simte că Dumnezeu îl iubește și-l îndrumă pe calea cea bună pe care el trebuie să o urmeze fără cârtire, nu-i ajută la nimic. Acest tânăr “nebun” preferă bogățiile trecătoare ale lumii, în locul bogățiilor veșnice, ale relației iubitoare cu Dumnezeu și cu aproapele!

Tânărul îi cere lui Isus să-i arate calea către viața veșnică, dar atunci când Isus îi indică poteca sărăciei, el nu o acceptă, “pentru că este foarte bogat”. Un om bogat este protejat de siguranța pe care i-o dau bogățiile sale. Făcut sclav de avantajele pe care le are de pe urma bunurilor sale materiale, el trăiește mereu cu grija de a-și apăra interesele personale. Un om sărac nu are toate acest preocupări, chiar dacă sunt unii oameni săraci care gândesc asemenea bogaților, căci dorința de a se îmbogăți îl face pe omul sărac, sclavul consumismului, și al preocupărilor continue de îmbogățire. Acest fapt nu îi mai permite să aibă timp să se îngrijească de aproapele său, periclitându-și fericirea veșnică.

Isus cere respectarea poruncilor

Respectarea strictă a poruncilor i-a lăsat nemulțumire în suflet. Iată motivul pentru care s-a dus la Isus. Din dialogul cu Mântuitorul putem constata că tânărul ar fi dorit să cumpere viața veșnică, dar Isus i-a spus că mântuirea nu este o afacere legată de bani, ci de modul în care omul își trăiește viața, respectându-l sau nu, pe aproapele!

Poruncile îi invită pe oameni să împlinească voia Tatălui, aceea de a se iubi unii pe alții, cum Isus i-a iubit, atunci când S-a jertfit pentru ei! La urma urmei, omul trebuie să respecte poruncile, pentru că sunt singura cale prin care va fi condus la perfecțiune de către Isus și va primi “comoara cerească“! Respectarea poruncilor este doar prima treaptă a urcușului, care înalță omul în sfera Raiului. Astăzi putem pricepe faptul că nouă, creștinilor, Isus ne cere mult mai mult, decât simpla respectare a poruncilor. Respectarea poruncilor îl pregătește pe om pentru a se dărui în mod total și liber slujirii aproapelui și prin urmare, a Domnului!

Petru îi cere explicații lui Isus

Ucenicii reacționează, pentru că nici pentru ei lucrurile nu erau clare, chiar dacă ei l-au urmat pe Domnul, când El i-a chemat (cfr. Mt 4, 20.22). S-au speriat, când au auzit că Isus a afirmat imposibilitatea mântuirii bogatului. N-au înțeles cuvintele “Mergi, vinde tot ce ai, apoi vino și-Mi urmează!” Isus pretinde acest lucru deoarece atunci când bogăția – sau dorința de a strânge averi – ocupă inima omului, acesta nu mai poate înțelege sensul vieții și al Evangheliei; nu pricepe că numai Domnul poate să-l mântuiască pe om!

Din răspunsul lui Petru: “Noi toate le-am lăsat și Te-am urmat; ce vom avea?” înțelegem că și apostolul era pătruns de logica “dau ca să primesc”. Nu înțelesese sensul slujirii și al gratuității acesteia.

Cunoaștem din Scripturi că viața ucenicilor a fost plină de greutăți. Ei au continuat să predice numai prin puterea credinței și datorită acestui fapt, vor primi cununa Împărăției, chiar dacă pe acest pământ au avut parte numai de persecuții. În ciuda condiției lor sociale, Domnul i-a ales iar predicarea lor a ajuns până a marginile pământului. Mai mult, Isus le spune că vor ședea pe tron și vor judeca poporul Israel. Observând că Domnul se folosește de mijloace slabe pentru a înfăptui lucruri mari (Moise era în exil, Iosif era în închisoare, familia lui Ghedeon, judecătorul, era cea mai săracă din neamul lui Manase, David era cel mai mic dintre frații săi…), constatăm că cel care ne mântuiește este Domnul, iar noi suntem numai mărturisitori ai învățăturii, ai minunilor și a puterii Sale!

Din răspunsul lui Isus care vine imediat după pericopa pe care am ascultat-o, observăm că Domnul promite acel “însutit” celor care au lăsat totul și Îl urmează. De fapt, Împărăția nu este un bun pe care omul îl poate cumpăra. Ea trebuie primită ca un dar de la Dumnezeu. Fie bogat, fie sărac, omul nu se poate mântui pe sine, ci trebuie să primească acest dar de la Domnul. Evanghelia ne informează: sau ne lepădăm de sine, pentru a primi totul de la Domnul, sau va fi imposibil pentru noi intrarea în Împărăție.

Cămila și urechile acului

Duritatea lui Isus față de cei lipiți cu inima de bogății, este imensă iar acest lucru reiese din comparația pe care o spune: “Este mai ușor ca o cămilă să treacă prin urechile acului, decât un bogat să intre în Împărăția cerurilor“. Chiar dacă acest proverb se folosea pentru a zice că un lucru este imposibil pentru puterile unui om, rămâne concluzia că mântuirea este tare anevoioasă pentru cel bogat, căci până în zilele noaste, un bogat, cu greu intră în biserică, nefiind determinat să asculte și să practice Evanghelia: iubirea de Dumnezeu și de aproapele, în special de cei marginalizați și săraci!

Bogăția materială nu este ceva rău, dar este grav faptul că omul devine sclavul ei, supunându-și viața, goanei după avere. Isus nu-i condamnă pe cei care au multe bogății, ci pe cei care își vând inima bogățiilor, punându-și speranța numai în ele. Bogățiile caută să-l facă sclavul lor pe om. Când reușesc pun stăpânire pe om, iar acesta li se supune.

Lăcomia după avere este o adevărată idolatrie (cfr. Col 3, 5), deoarece întunecă ochii sufletului, seacă inima și omoară sentimentele cele mai dragi, frumoase și nobile iar lipirea inimii de bani este rădăcina tuturor relelor (cfr. 1Tm 6, 10). Banul este un “slujitor” necesar, dar un “patron” netrebnic. Cine-și vinde inima bogățiilor, nu mai ascultă de Dumnezeu. Cel care se bazează pe “ceea ce are”, nu poate trăi “ceea ce este”, fiu al Domnului, după modelul Mântuitorului său, care “nu s-a lăudat cu egalitatea Sa cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat de Sine, făcându-Se slujitorul nostru“.

Concluzionând, observăm că Evanghelia ne învață că proprietatea privată trebuie raportată mereu la Isus: ne ajută sau ne împiedică să ajungem la Isus? Totodată, ea ne arată pericolul pe care bogățiile îl reprezintă chiar și pentru persoanele serioase și religioase. De aceea apostolul ne îndeamnă să-i facem loc lui Isus în inima noastră, îndepărtând toți idolii.

Evanghelistul Marcu ne spune că privindu-l, Isus îl iubi, căci de fiecare dată Domnul vine la noi ca să ne ofere iubirea Sa! Isus îi cere mult, dar îl susține cu iubirea, cu pacea și cu fericirea Sa. Tânărul nu-l acceptă pe Domnul ca și stăpân al vieții și al sufletului său pentru că avea multe proiecte, planuri lumești și plecă trist. Iată că goana după avere nu poate da o răsplată mai bună decât întristarea! În acest sens putem privi la sfârșitul tragic al marilor staruri ale lumii.

Fraților! Nu doar bogățiile sunt o piedică pentru intrarea noastră în Împărăție. Să ne gândim la pilda semănătorului (cfr. Mc 4, 18-19). Cu toții suntem prea mari, maturi, pentru a intra în Împărăție, acolo unde intră numai copiii. De fapt, a te mântui nu este nici greu și nici ușor: este ceva care depășește puterile omului. Numai Dumnezeu poate să-l mântuiască pe om! Doar El poate face ceea ce omului îi este imposibil. Noi trebuie să cerem această mântuire “imposibilă” pe care numai Domnul ne-o poate da. Amin.

 

* * *

 

Milostenia schimbă daruri pământești în comori cerești

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Tânărul bogat din Evanghelia după Sfântul Evanghelist Matei, despre care se vorbește în pericopa evanghelică din Duminica a XII-a după Rusalii, îl reprezintă pe omul care, deși are o situație materială bună, deși este corect din punct de vedere moral, păstrează totuși în suflet un dor după ceva mai înalt decât ceea ce poate să-i ofere avuția materială și etica ireproșabilă.

Răspuns pentru o întrebare sinceră și directă

“Învățătorule bun, ce să fac, ca să am viața veșnică?”, i se adresează un tânăr bogat Mântuitorului Hristos. Auzind că a fost numit “bun”, Mântuitorul răspunde că nu dorește să fie numit așa, pentru că numai Dumnezeu este bun, arătându-ne din nou prin aceasta adânca Sa smerenie, întrucât El nu așteaptă să fie lăudat ori măgulit, ci toată lauda ca-re I se aduce Lui o întoarce spre Dumnezeu. Pe de altă parte, în comportamentul tânărului care-L numește pe Mântuitorul “Învățătorule bun” se poate citi nu numai un respect, un comportament cuviincios, ci și faptul că a el simțit că Iisus nu învață numai prin înțelepciune, ci învață și prin bunătate. Probabil că el auzise mai dinainte, despre Iisus, că nu doar vorbește frumos și înțelept, ci și că a ajutat pe mulți să-și schimbe viața, să se ridice din boală și suferință, din păcat și din patimi. Mai degrabă din acest motiv i-a spus “Învățătorule bun” și nu “Învățătorule înțelept”.

Când Mântuitorul Iisus Hristos aude întrebarea tânărului: “Ce să fac, ca să am viața veșnică?”, îi răspunde: “Dacă voiești să intri în viața veșnică, păzește poruncile”. Atunci el a întrebat: “Care?”. Iar Mântuitorul Iisus Hristos enumeră pe cele mai cunoscute porunci ale Vechiului Testament, și anume: “Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinstești pe tatăl și pe mama ta” și “să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Auzind acestea, tânărul i-a răspuns: “Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele; ce-mi mai lipsește?”. Văzând insistența tânărului, Mântuitorul îi spune: “Dacă vrei să fii desăvârșit, du-te și vinde-ți averea ta, dă-o săracilor, și vei avea comoară în cer; apoi vino și-Mi urmează Mie”. La auzirea acestor cuvinte, tânărul bogat, care împlinise până atunci cu strictețe poruncile din Vechiul Testament, s-a întristat și a plecat, iar Evanghelia ne spune și motivul: “căci avea multe avuții”. Nu a mai întrebat nimic, nu a mai răspuns nimic și, fără explicații, a plecat întristat.

Mântuitorul Iisus Hristos, după cum vedem, respectă întristarea și libertatea tânărului. Nu-l consolează, nu diminuează și nu schimbă sfatul dat. Pentru că tânărul bogat a fost sincer și direct, dovedind râvnă pentru viața veșnică, și răspunsul Mântuitorului a venit într-o formă concisă, chiar dacă sfatul cel bun pe care-l primise tânărul nu putea fi împlinit imediat.

Sfatul “Învățătorului bun” a fost împlinit printr-o convertire lentă

După plecarea acestui tânăr bogat, evlavios și virtuos, dar, totuși, neputincios a împlini sfatul primit, Iisus se întoarce către ucenici și zice: “Adevărat vă spun vouă că un bogat cu anevoie va intra în împărăția cerurilor. Și iarăși vă spun că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu”.

Cuvântul “cămilă” poate fi înțeles și ca denumind cunoscutul animal, dar, prin asemănarea termenilor în limba greacă, are și sensul de funie groasă. Așadar, înțelegem din cuvintele Mântuitorului că mai ușor trece funia prin urechile acului, decât intră bogatul în împărăția cerurilor.

În legătură cu primul sens, se spune că în Antichitate exista la Ierusalim o poartă îngustă și joasă numită “urechile acului”, prin care cămilele nu puteau trece decât în genunchi și cu capul plecat. Această imagine, foarte familiară contemporanilor Mântuitorului Hristos, a avut, cu siguranță, reverberații deosebite în mintea ucenicilor Săi. Totuși, indiferent de interpretarea cuvântului “cămilă”, înțelesul cuvintelor Mântuitorului ne trimite cu gândul la marea dificultate de a intra în împărăția cerurilor, atunci când suntem atașați prea mult de bogății pământești.

Rămași uimiți, spune Evanghelia, ucenicii L-au întrebat pe Iisus: “Cine poate atunci să se mântuiască?”.

Înainte de a ne oferi răspunsul așteptat de apostoli, Evanghelia ne spune că Mântuitorul a privit la ei. Acest amănunt, că Iisus nu doar a vorbit, ci i-a privit în ochi, este foarte important. Prin privirea directă a ucenicilor, Hristos a vrut să fixeze și mai bine în sufletul lor adevărul învățăturii pe care urma să-l rostească prin cuvinte, și anume: “La oameni aceasta este cu neputință, însă la Dumnezeu toate sunt cu putință”. Îndreptându-Și privirea spre ucenici, în timp ce a rostit aceste ultime cuvinte cuprinse în pericopa evanghelică a acestei duminici, Mântuitorul a privit și în viitorul tânărului care primise invitația de a-I deveni și el ucenic.

Așadar, Evanghelia acesta se încheie cu evidențierea dificultății intrării bogatului în împărăția cerurilor, pe de o parte, dar și cu speranța oferită de ultimele cuvinte ale Mântuitorul Iisus Hristos, că ceea ce e cu neputință pentru oameni devine posibilitate când omul cere ajutorul lui Dumnezeu. Altfel spus, ceea ce nu poate face omul prin propriile sale puteri sufletești poate realiza cu ajutorul puterii lui Dumnezeu, cu harul Sfântului Duh.

Sfinții Părinți ai Bisericii au văzut în cuvintele Mântuitorului: “la oameni aceasta este cu neputință, însă la Dumnezeu toate sunt cu putință” cuvinte de speranță, dar și de profeție asupra viitorului tânărului bogat, care a plecat întristat. Potrivit Sfintei Tradiții, tânărul bogat s-a hotărât în sfârșit, după multă luptă cu sine însuși și multă rugăciune, să împlinească sfatul Învățătorului bun. A vândut averea sa, a împărțit banii săracilor și L-a urmat pe Iisus.

Așadar, tânărul a confirmat ceea ce doar se bănuia în tainicele cuvinte ale Mântuitorului din finalul pericopei Evangheliei din această duminică. Mântuitorul, fiind atoatecunoscător, știa că îndemnul Său nu va rămâne fără roadă, că, după o necesară luptă cu sine însuși, după ce întristarea va determina o analiză serioasă a rostului vieții omenești și a valorii reale ale averii pământești, sfatul Său cel bun va fi dus la împlinire.

Nimic din ceea ce este trecător nu poate împlini dorința de viață veșnică

Evanghelia acestei duminici este plină de învățături duhovnicești. În primul rând, învățăm de la acest tânăr bogat, dar evlavios și moral, că omul, chiar și atunci când are o situație materială asigurată în lumea aceasta, bunurile materiale limitate și trecătoare nu pot niciodată să ofere sufletului lui bucuria vieții veșnice. Sufletul omului, creat după Chipul lui Dumnezeu Cel veșnic și infinit, este permanent în căutarea lui Dumnezeu Cel veșnic și infinit, Cel netrecător și nelimitat. E atât de doritor de veșnicie sufletul omului, încât nimic din lumea aceasta nu-l poate satisface pe deplin. Nimic din ceea ce este trecător nu poate răspunde dorinței lui de viață și iubire veșnică. Numai Dumnezeu Cel veșnic și nesfârșit în iubirea Sa poate umple sufletul omului cu viață și iubire veșnică. Aceasta este adâncimea căutării din întrebarea tânărului evlavios și bogat, și anume: “Ce să fac, ca să am viața veșnică?”. Aceasta este cea mai frumoasă întrebare, nu doar pentru un tânăr, ci pentru orice om: “Ce să fac, ca să am viața veșnică?”.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă această frumusețe unică a întrebării tânărului, atunci când spune: Ce folos avem de viața aceasta trecătoare, dacă în timpul ei nu căutăm viața cea veșnică, netrecătoare?

O mulțime de tineri sunt preocupați cum să-și facă o carieră, cum să se descurce singuri, cum să-și cumpere o casă, cum să-și întemeieze o familie trainică, cum să-și asigure o situație de un anumit confort material. Mai puțini sunt aceia care își pun însă această întrebare a vieții: “Ce să fac, ca să am viața veșnică?”. Aceștia sunt tinerii credincioși care știu că mai întâi trebuie să caute împărăția lui Dumnezeu, și celelalte se vor adăuga: locul de muncă, familia, casă binecuvântată.

În Evanghelia după Sfântul Evanghelist Marcu, după ce tânărul bogat a spus: “Învățătorule, acestea toate le-am păzit din tinerețile mele” (Mc. 10, 20), se spune că Iisus a privit la el cu dragoste (Mc. 10, 21), apreciind căutarea lui sinceră și profund umană, dorința sa sfântă de viață veșnică.

Nu ne putem mântui numai prin evlavie, ci e nevoie și de milostenie

Tot din Evanghelia acestei duminici mai aflăm un alt adevăr, deosebit de important: că nu este suficient să fii evlavios și virtuos, nu e suficient să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minți, să nu înșeli, să nu mărturisești strâmb, adică nu este suficient să te abții de la rău, ci trebuie să faci și mult bine, ca să fii desăvârșit. Iar cel mai mare bine pe care-l putea săvârși acest tânăr bogat era milostenia, ajutorarea săracilor.

Tânărul din Evanghelie era un om evlavios și moral, dar zgârcit. Bogatul evlavios și corect din punct de vedere moral, era, totuși, în adâncul inimii lui, un om iubitor de averi și nemilostiv. Iar Mântuitorul îi spune că va fi desăvârșit când va fi milostiv și darnic. Astfel, imediat se constată dificultatea tânărului de a se dezlipi de lucrurile limitate și trecătoare, de a renunța la cele pământești pentru a avea comoară cerească, adică de a renunța la ceva pentru a se uni cu Cineva.

Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că nu ne putem mântui numai prin evlavie, dacă nu suntem și milostivi, mai ales când dispunem de multe bunuri materiale. Când nu avem nici un bun material, milostenia noastră se arată prin cuvântul mângâietor, prin fapta și sfătuirea bună, prin rugăciunea pentru altul, printr-o vorbă de încurajare, prin cuvântul de consolare, dar, când avem avuții materiale, milostenia se arată mai ales prin ajutorarea săracilor. De aceea, Biserica nu a cultivat numai Liturghia, ci și filantropia, ajutorarea celor nevoiași, atât duhovnicește, cât și material.

Tânărul bogat primește sfatul de a renunța la agonisirea sa materială, pentru a dobândi comoară spirituală în inima lui, căci toate cele materiale acumulate de noi sunt amenințate de risipire, numai fapta bună are calitatea de a se imprima în sufletul nostru ca o lumină ce ne însoțește în veșnicie.

“Invitație la o legătură de iubire veșnică cu Dumnezeu”

Sfatul Mântuitorului, dat tânărului bogat, de a renunța la ceva, pentru a urma pe Cineva este o invitație la o legătură de iubire veșnică a omului cu Dumnezeu Cel bun, Care Și-a arătat iubirea și bunătatea Sa în Hristos Cel bun și milostiv. De asemenea, în cuvintele Mântuitorului vedem și o prefigurare a Bisericii. “Urmează Mie” înseamnă: Fă-te ucenic al Meu! Intră în comuniune cu Mine și în comunitatea celor care Mă urmează! Când îl cheamă pe tânăr să devină ucenic, de fapt îl îndeamnă să devină creștin, să intre în Biserica iubirii lui Hristos, în Biserica iubirii Preasfintei Treimi. Prin aceasta, noi vedem că Mântuitorul îl cheamă pe tânărul care gândea și acționa după legile Vechiului Testament să pășească în Noul Testament, să devină următor al Lui și al Evangheliei Sale.

Ca să fii desăvârșit trebuie să fii următor al lui Hristos, trebuie să fii milostiv sau darnic și să cultivi legătura cu Hristos pentru că El, Dumnezeu-Omul, este, cu adevărat, bogăția cea veșnică și nesfârșită a slavei și fericirii netrecătoare a Preasfintei Treimi.

“Să dărâmăm idolii ascunși în inima noastră”

În sfârșit, din această Evanghelie mai învățăm că nu este ușoară schimbarea vieții omului și orientarea ei pe calea desăvârșirii, că fără luptă și întristare nu este posibilă părăsirea căilor greșite. Foarte adesea ne întristăm când Hristos, prin Evanghelie, ne cheamă să ne schimbăm viața, să dărâmăm idolii ascunși în inima noastră, adică patimi camuflate, și să lăsăm să vină în locul lor iubirea și lumina lui Hristos. Totuși, toate sunt cu putință când căutăm sincer viața veșnică și cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca și noi, cei ce ne aflăm în căutarea mântuirii, să putem împlini sfaturile cele bune ale lui Hristos-Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi și spre a noastră mântuire! Amin!