Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Zah 12,10-11
Galateni 3,26-29
Luca 9,18-24

Luca 9,18-24

Pe când se afla la o parte, în rugăciune, iar discipolii erau cu el, i-a întrebat: “Cine spun mulţimile că sunt eu?” Ei i-au răspuns: “«Ioan Botezătorul», alţii «Ilie», iar alţii că «a înviat unul dintre profeţii cei vechi»”. El le-a spus: “Dar voi cine spuneţi că sunt?” Atunci, răspunzând, Petru a zis: “Cristosul lui Dumnezeu!” Dar el le-a interzis cu stricteţe să spună aceasta cuiva, zicând: “Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie”. Apoi le spunea tuturor: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Cămaşa lui Cristos

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Numele de creştin, pe care îl poartă toţi cei botezaţi şi au devenit părtaşi ai lui Cristos (Evr 3,14), a fost dat pentru prima dată ucenicilor din Antiohia (Fap 11,26). Acest nume, pe care îl purtăm şi noi, nu numai că ne onorează, dar mai ales ne obligă să fim o preoţie sfântă, popor agonisit de Dumnezeu ca să vestim în lume minunăţiile celui care ne-a chemat din întuneric la lumina sa, să exercităm o preoţie împărătească şi să fim un neam sfânt (1Pt 2,5-9); să nu fim înşelaţi de păcat, ca să păstrăm până la sfârşit viaţa cea nouă care ne vine de la Cristos (Evr 3,13-14), ca să nu apărem în ziua judecăţii drept cristoşi mincinoşi (Mt 24,24).

Referitor la Mesia, profetul Zaharia spune că va fi mare plânset în Ierusalim (lectura I-a). De ce? Pe de o parte, fiindcă însuşi Isus a plâns asupra Ierusalimului (Lc 19,41), pe de altă parte, aşa cum am spus în duminica trecută, mulţi au plâns în urma lui Isus când l-au văzut cu crucea pe umeri, cu cununa de spini pe cap sau atârnând pe lemnul blestemului, dar cei mai mulţi au plâns când şi-au dat seama de gravitatea fărădelegii răstignirii lui şi apoi când şi-au adus aminte de profeţia lui la asediul roman condus de Titus şi Vespasian, că din Ierusalim nu va rămâne piatră peste piatră, totul se va prăbuşi (Mt 24,2).

Două lucruri trebuie să medităm azi mai profund: Cine este Cristos şi ce vrea să ne spună cămaşa sa?

La întrebarea lui Isus, pusă ucenicilor săi: Dar voi, cine ziceţi că sunt eu? Petru răspunde: Tu eşti Cristos.

Ca să ştim şi noi cine este Cristos şi, prin el, cine suntem noi şi de ce trebuie să plângem, trebuie să înţelegem mai bine ceea ce a voit să spună Petru despre Isus când a afirmat că este Cristos.

Cristos, cuvânt din limba greacă, înseamnă Cel uns, adică Mesia, trimisul Tatălui ceresc. Dumnezeu însuşi i-a dat acest nume lui Isus încă din clipa întrupării (cf. Mt 1,16-21; Lc 1,31), fiindcă s-a zămislit de la Duhul Sfânt, care îl unge din prima clipă a existenţei lui în sânul preacuratei Fecioare Maria cu darul sfânt al preoţiei şi al jertfei divine, ca să poată fi recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu (Lc 1,35) în acţiunile sale revelatoare, cuvinte şi semne, prin iertarea păcatelor (Lc 24,47).

Unsul Domnului apare în Apocalipsul sfântului Ioan drept regele regilor şi Domnul domnilor, căruia i se cuvine toată cinstea şi mărirea (Ap 17,14; 19,19).

Isus însuşi explică această ungere ca pe un sigiliu profetic, spre a consemna acţiunea sa de a aduce vestea cea bună săracilor, aplicând sieşi textul mesianic din profeţia lui Isaia care spune: Duhul Domnului este asupra mea, fiindcă Domnul m-a uns să bine vestesc săracilor, m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi libertatea şi celor prinşi în război eliberarea, să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru (61,1-2). Isus, ca Fiu al Omului, şi-a dus misiunea la bun sfârşit, fiindcă a fost uns de Tatăl cu darurile Duhului său Sfânt încă din clipa zămislirii în sânul Fecioarei Maria, dar mai ales după smerita sa prezentare la apa Iordanului spre a fi botezat de Ioan (Mt 3,16), după cum prezisese tot Isaia că se va odihni peste el Duhul lui Dumnezeu, Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, sfatului şi tăriei, ştiinţei, evlaviei şi al temerii de Dumnezeu (11,2-3). A fost uns cu darul înţelepciunii, de aceea creştea în înţelepciune, statură şi har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor (Lc 2,53), adică făcea vizibil ceea ce primise invizibil în clipa întrupării încât uimea pe bătrânii renumiţi pentru înţelepciunea lor şi care se întrebau uimiţi: De unde are el înţelepciunea aceasta? (Mt 13,54; Ap 5,12); iar sfântul Paul va confirma mai târziu că în Isus sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (Col 2,3). A fost uns cu darul înţelegerii. Atenţia acordată copiilor (Mt 8,10), scuzele aduse celor păcătoşi că sunt bolnavi (Mt 9,12), că nu ştiu ce fac (Lc 23,34), că mai are şi alte oi pe care trebuie să le aducă în staul etc. toate demonstrează înţelegerea sa divină faţă de nevoile oamenilor. A fost uns cu darul sfatului. Sfaturile cele mai înţelepte sunt acelea care se referă la bunurile cele mai preţioase, la cele cu valoare veşnică. Sfaturile evanghelice au format şi formează elita Bisericii – sfinţii -, toate persoanele consacrate pentru castitate, sărăcie şi ascultare, dar mai ales pe cei care au trăit eroic porunca nouă a iubirii. A fost uns cu darul tăriei. Nu este putere mai mare ca aceasta, de a-şi da sufletul şi de a-l lua din nou, de a învia din morţi. Duhul Domnului l-a uns cu darul învierii, spune sfântul Paul (Rom 8,11). A fost uns cu darul ştiinţei. Acela are darul ştiinţei care cunoaşte tot adevărul. Isus îşi începea întotdeauna predicile sale prin cuvintele: Adevăr, adevăr vă spun (In 1,51; 3,3 ş.u.), definindu-se pe sine însuşi: Eu sunt adevărul (In 14,6), promiţând şi ucenicilor săi pe acelaşi Duh Sfânt care îi va conduce la cunoaşterea întregului adevăr (In 16,13). Posedând toată plinătatea ştiinţei (Col 2,3), toţi, chiar şi duşmanii, îl numeau învăţător. Apostolii, care l-au cunoscut mai bine decât alţii, au dat această mărturie: Acum ştim că ştii toate şi nu ai trebuinţă să te întrebe cineva. De aceea credem că ai ieşit de la Dumnezeu (In 16,30). A fost uns cu darul evlaviei. Dacă în noi se roagă Duhul Sfânt cu suspine negrăite, cum spune apostolul Paul (Rom 8,26) şi numai prin el putem să-i spunem Tată lui Dumnezeu (Rom 8,15), Isus a fost prin sine omul rugăciunii prin excelenţă (Lc 6,12; In 17,3-22); s-a rugat ziua, s-a rugat noaptea, s-a rugat în singurătate, s-a rugat în faţa ucenicilor, s-a rugat în Grădina Măslinilor, s-a rugat pe cruce etc. Evlavios sau pios – pius – înseamnă puternic, Isus s-a dovedit atotputernic prin rugăciune. A voit să ne împartă şi nouă din pioşenia lui şi ne-a învăţat să ne rugăm în duh şi în adevăr, ca rugăciunea noastră să aibă acea ungere spirituală care îi place Tatălui; ne-a învăţat cea mai frumoasă rugăciune: Tatăl nostru (Mt 6,9). A fost uns cu darul temerii de Dumnezeu, adică şi-a folosit întotdeauna autoritatea în conformitate cu voinţa Tatălui. Voinţa Tatălui i-a fost mobilul întrupării (In 6,38), hrana de fiecare zi (In 4,34), forţa minunilor, aşa cum spunea Bartimeu, orbul vindecat de Isus, fariseilor: Dacă este cineva temător de Dumnezeu şi face voia lui, pe acela îl ascultă (In 9,31).

Datorită acestei ungeri cu Duhul Sfânt, autorul Scrisorii către Evrei scoate în evidenţă caracterul preoţesc al lui Isus, arătând că preoţia sa este veşnică (3,1; 7,24) şi în această calitate a adus o jertfă care are putere veşnic mântuitoare, cum spune sfântul Ioan Gură de Aur: preot cu sufletul, jertfă cu trupul; sau, după expresia sfântului Ciril din Alexandria: Cristos s-a făcut preotul propriei sale jertfe. Tot autorul Scrisorii către Evrei pune în evidenţă ungerea regală ce i s-a făcut lui Isus la întoarcerea sa în ceruri prin şederea de-a dreapta Tatălui, ca o confirmare a ungerii cu Duhul Sfânt de la botezul din Iordan (Fap 10,38).

Dacă aţi urmărit şi dacă m-aţi înţeles, cred că acum puteţi spune cu sfântul Petru: Tu eşti Cristos.

Dar tu cine eşti? Cine suntem noi? Dacă ne-ar întreba acum Isus, ce i-am răspunde?

Noi trebuie să fim cămaşa lui Cristos, cea fără cusătură, pentru care soldaţii romani au tras la sorţi a cui să fie (In 19,23-24). În jurul ei s-a ţesut o adevărată legendă, care, fiind frumoasă şi consemnată în cartea intitulată sugestiv Cămaşa lui Cristos de L.C. Douglas, vă recomand să o citiţi. Dar cămaşa adevărată a lui Isus este aceea pe care o ţesem şi o croim noi prin viaţa noastră şi se umple de parfumul ungerii lui Cristos prin Duhul Sfânt, trăind în plinătatea înţelepciunii, înţelegerii, sfatului, tăriei, ştiinţei, evlaviei şi temerii de Dumnezeu, asemenea lui Isus. Isus vrea ca această cămaşă a sa să fim noi, să fim fără cusătură, dintr-o bucată, într-o singură Biserică, atât de mare încât să cuprindă întreaga lume – catolică -, atât de strălucitoare în sfinţenie încât să fie admirată chiar de îngerii cerului, încât să pară ruptă din soare (cf. Ap 12,17; 19,7-8; 321,2-9), fiindcă numai sângele Mielului o poate spăla şi îi poate da albul florilor de crin (Ap 7,14). Îmbrăcaţi-vă în Cristos! ne îndeamnă apostolul Paul (Rom 13,14).

Ca să putem privi odată pe acela pe care l-am străpuns prin păcatele noastre, trebuie să adăugăm la sângele lui Isus leşia lacrimilor noastre (lectura I-a); ca să fim cămaşa lui Isus una, fără cusătură (lectura a II-a), sfântă, catolică şi apostolică şi atunci, Tatăl, care l-a îmbrăcat pe Fiul său cu haina învierii prin ungerea cu Duhul său, ne va unge şi pe noi cu acelaşi Duh pentru viaţa cea veşnică. Amin.

 

* * *

 

O declaraţie de semnat cu o cruce

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

A dispărut drumul!

Trebuie să ne pronunţăm. Şi aceasta se întâmplă în contextul rugăciunii. “Într-o zi, în timp ce Isus se afla într-un loc izolat şi ucenicii erau cu el, le-a pus această întrebare…” Suntem obişnuiţi să punem noi întrebările. Credem că, în rugăciune, ne găsim în faţa unui Dumnezeu “obligat” să răspundă la întrebările noastre. Nu suntem atinşi de suspiciunea că am inversat cu dezinvoltură rolurile.

Totuşi, de această dată, întrebările le pune El. Şi sunt întrebări decisive, obligatorii, care nu se pot evita: – …Dar voi cine spuneţi că sunt eu? Nu ce spune lumea despre mine, ce susţin teologii, ce este scris în cărţi. Pe El îl interesează răspunsul nostru: “Dar voi…” Petru este gata să facă declaraţia sa strălucitoare. Poate prea repede. Nu bănuieşte că a “se pronunţa” înseamnă a se compromite, a se lăsa implicat în aventura sa. A se pronunţa înseamnă a fi dispus să mergi pe aceeaşi cale, sau de a urma un itinerar nu prea atrăgător: “Fiul omului trebuie să sufere mult, să fie respins de bătrâni, de marii preoţi şi de cărturari, să fie dat la moarte şi să învie a treia zi…”

Cu rugăciunea, adesea, noi nu ne implicăm, cultivăm iluzia că am lichidat o socoteală. Putem să ne întoarcem la ocupaţiile noastre obişnuite, să parcurgem din nou calea care ne este familiară. În schimb a ne ruga înseamnă a nu ne mai întoarce. De a nu mai găsi calea. Prin rugăciune, dispare calea noastră. Unicul drum de parcurs, de acum, este al Său. Acela pe care El ne-o descrie lăsându-ne înfricoşaţi, aproape necredincioşi. Ne-am fi aşteptat că pronunţându-ne în favoarea lui “Cristos Fiul lui Dumnezeu” să ni se deschidă înainte orizonturi de glorie. Dimpotrivă nu ne este permis să cultivăm vise de mărire umană. Nici o perspectivă de carieră, de posturi importante, de aprobare din partea celor puternici şi înţelepţi. A fi promovaţi în urmarea sa implică descalificarea în ochii oamenilor importanţi. Nu devii important. Dimpotrivă, atragi asupra ta suspiciuni, dispreţ, derâderi, compătimire, dacă nu chiar persecuţii.

Dacă răspunzi corect la acea întrebare (“cine sunt eu pentru tine?”), atunci nu trebuie să te mai interesezi de opinia oamenilor, nu trebuie să ţii cont de consideraţia altora. Aşa. Acest Dumnezeu care nu ne oferă perspective strălucitoare. Care aşteptă ca să ne pronunţăm în favoarea sa pentru a ne “face să ieşim” spre o aventură puţin asigurătoare, de-a dreptul falimentară. În timp ce noi preferăm să ne punem la adăpost de vorbe, să ne camuflăm, să ne justificăm, să ne garantăm spaţii de linişte.

O cruce de purtat

În loc să culegem onoruri şi triumfuri, culegem o cruce: “Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine însuşi, să ia crucea sa în fiecare zi şi să mă urmeze…” Nu ne este permis, mai întâi, să-l urmăm. Şi, după, poate să vină şi crucea (mai bună ar fi cea ornamentală). Dacă nu ai crucea pe umeri (o cruce adevărată, nu ornamentală), nu faci nici un pas după El. Nu este vorba de o cruce specială. Nu este o cruce pe care putem s-o programăm noi. Crucea este deja aici: supărări, necazuri, probleme, suferinţe, dificultăţi, neînţelegeri, obligaţii grele ale vieţii zilnice.

Totuşi nu este suficient să purtăm crucea. Nu este suficient să spunem: “Şi eu am crucea mea de purtat”. Trebuie s-o purtăm după logica lui Cristos, în perspectiva Împărăţiei. Nu după logica afacerilor, a prestigiului, a promovărilor ierarhice. Nu este o cruce creştină aceea care conduce la dominarea altora, a asupri, a se impune. Crucea lui Cristos înseamnă sacrificiu din iubire. Disponibilitate de a pierde propria viaţă. Solidaritate cu cei săraci. Angajare pentru dreptate. Luptă pentru abolirea diviziunilor dintre oameni – de cultură, rasă, condiţie socială – chiar şi cele aprobate de lege (“nu mai este Iudeu, nici Grec, nu mai este sclav nici liber, nu mai este bărbat nici femeie…” cum ne aminteşte Paul în a doua lectură).

Ce necaz. Abili cum suntem de a ne juca cu cuvintele, să scoatem definiţiile noastre, ne gândim – ca Petru – să închidem discursul cu o formulă strălucitoare, ireproşabilă în ortodoxia sa. În schimb discursul nu este închis de tot cu declaraţia verbală. Discursul serios începe imediat după. Declaraţia, dacă este din convingere, te face să te trezeşti cu un obiect nu prea plăcut pe spate. Şi este un fel de paşaport care îţi dă acces la un drum nu prea seducător. În sfârşit: dacă te pronunţi pentru El, te condamni – liber, din iubire – să te ţii după el spre un supliciu rezervat criminalilor, subversivilor. Crucea, pentru cel credincios, devine punctul critic, punctul fără întoarcere. Măsura fidelităţii (fidelitate faţă de Dumnezeu şi faţă de omenirea iubită de el). Unica perspectivă validă de judecare şi de critică a puterilor lumeşti. Nu este vorba, bine înţeles, nici de carceră, nici cu atât mai puţin de a iubi crucea. Cât mai ales de a iubi prin intermediul crucii.

“În fiecare zi”

Isus nu spune să cerem, sau să încercăm, sau să alegem, ci să “luăm” propria cruce în fiecare zi. A accepta crucea nu înseamnă a accepta ca realitatea să fie aceea care este, a stabili starea lucrurilor existente, a se conforma cu o natură neschimbătoare în legile şi condiţiile sale. Crucea nu este principiu de resemnare, ci de critică, de protest, şi deci de schimbare. Schimbare înainte de toate în interiorul nostru (“renunţare la sine însuşi” într-adevăr, înseamnă, în fond, de a nu ne mai recunoaşte în acel individ care era înainte, de a nu mai avea nimic de a face cu egoismul, de a nu mai accepta obiceiurile, deformările, ciudăţeniile, incoerenţele precedente…)

Şi apoi, schimbarea în afara noastră, în societate, în lume, în ambientul nostru. Crucea devine instrument de transformare, element de echilibru, ameninţare a ordinii (sau dezordinii) stabilite. Crucea este utopia unei lumi noi. Mai drepte, mai fraterne, mai umane, mai puţin divizate. Vis de armonie şi de împăcare. Sfidare, lipsită de arme, a puterilor dominante. Dar toate acestea fără a uita realismul acelei expresii: “În fiecare zi”. Credinţa în Cristos se traduce în moneda curentă în viaţa de toate zilele, în mărunţişurile angajării zilnice. Nu contează grandioasele proiecte globale, declaraţiile solemne de solidaritate cu ultimii şi cei exploataţi şi cei discriminaţi, certificatele de demnitate atribuite celor care sunt victime ale diferitelor rasisme, dacă nu se traduc în gesturi mici, în mici exemple practice.

Pot suna suspecte, şi chiar un pic false şi ridicole, propunerile, formulate în contextul calm al adunărilor liturgice, de a “da viaţa pentru fraţi”, dacă apoi ieşind în stradă (iată strada crucii zilnice!), pierdem toate ocaziile pentru a face credibilă acea ofertă, de a da trup în infinitele provocări ale realităţii care ne înconjoară. Cristos nu-ţi cere să semnezi proclamaţii, manifeste care “înseamnă o dată istorică” sau “o dată decisivă”. Îţi cere să semnezi cu o cruce. Şi a semna cu o cruce înseamnă a te implica şi să nu lipseşti de la întâlnirile de “fiecare zi”, de a găsi în toate ocaziile din zilele de lucru, de a-ţi asuma propriile responsabilităţi în situaţiile modeste zilnice. Cotiturile care schimbă ceva în istoria omenirii sunt acelea care se găsesc de-a lungul drumului mai degrabă aspru, pentru nimic solemn, care conduce la un loc unde se înfige crucea Unuia care a fost trimis la moarte, ca răzvrătit, în compania rău făcătorilor.

Se recomandă o semnătură lizibilă

“…Vor privi la Acela pe care l-au străpuns” (prima lectură). “Mângâierile” (pentru a rămâne încă la expresia lui Zaharia) vin de la acel om care a semnat cu crucea iubirea sa pentru toţi. Crucea: iată documentul clar lizibil, credibil, şi capabil de a schimba totul. Şi cuiele sunt mai convingătoare decât toate punctele de exclamare, decât citatele docte, şi decât virgulele înţelepte. Da, trebuie să privim la “Cel pe care l-au străpuns” pentru a înţelege ce înseamnă “a se pronunţa” în favoarea cuiva. Te declari. Şi te regăseşti “bătut în cuiele” responsabilităţilor de “fiecare zi”.

În josul paginii la anumite acte de birou, se recomandă: “Semnătura lizibilă”. Cristos cere de la cei care îl urmează ca declaraţiile lor (în favoarea sa, şi în favoarea altora), şi mai ales actele, să fie semnate cu unica semnătură lizibilă şi validă: crucea.

 

* * *

 

Provocarea credinţei

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Printre fabulele lui Esop este una intitulată “Vânătorul şi pădurarul”. Un vânător mergea pe urmele unui leu. L-a întrebat pe un pădurar ce tăia un stejar dacă a văzut urmele leului sau dacă ştie pe unde s-a dus. “Desigur”, i-a răspuns Pădurarul, “vino după mine şi te voi duce direct la leu”. Vânătorul s-a albit la faţă şi a început să se bâlbâie: “Nu, mulţumesc. Nu am cerut aceasta; eu caut doar urmele lui, nu pe leul însuşi.” În relaţiile noastre cu Dumnezeu şi cu semenii procedăm adesea ca acest vânător. Mărturisim ceva anume, dar când vine vorba de implicaţiile acestei mărturii dăm înapoi.

Aşa ceva vedem în Evanghelia de astăzi. Petru, vorbind în numele lui şi al apostolilor, mărturiseşte în mod drept credinţa sa în Mesia cel de mult timp aşteptat. Când Isus le revelează – lui Petru şi apostolilor – implicaţiilor faptului de a fi Mesia, ei încep să dea înapoi. Mărturisind că Isus este Mesia, discipolii arată că au mers peste nivelul poporului iudeu care îl considera pe Isus ca fiind nimic mai mult decât un profet. Isus le spune atunci implicaţiile la ceea ce ei tocmai spuseseră: “Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Luca 9,22).

Discipolii nu sunt gata pentru aşa ceva. Ei privesc la urmele leului, iar Isus se oferă să îi ia cu El în faţa leului. Atunci încep să dea înapoi. Această retragere este mai dramatic descrisă în Evanghelia după Matei, unde Petru îl ia deoparte pe Isus şi încearcă să îl ţină deoparte de suferinţele şi moartea care îl aşteptau. Isus se răsteşte la el şi îl numeşte Satana pentru că priveşte lucrurile doar din perspectivă umană, nu din perspectiva lui Dumnezeu.

Versiunea lui Luca pe care am citit-o astăzi se concentrează pe discipoli ca întreg, nu în special pe Petru. Aceasta poate să explice de ce nu este inclus dialogul şi incidentul dintre Isus şi Petru, după ce Petru făcuse o mărturisire atât de importantă. În schimb Luca ne arată cum apostolii doresc să îl oprească pe Isus de la a se lăsa arestat, de la a suferi şi muri, ceea ce arată că ei nu înţeleg implicaţiile credinţei pe care au mărturisit-o în Isus Mesia.

Petru şi apostolii sunt de lăudat pentru faptul că au curajul să gândească singuri. Isus ne arată că aşteaptă de la ei să gândească singuri atunci când îi întreabă: “Cine spun mulţimile că sunt eu?”, iar apoi “Dar voi cine spuneţi că sunt?” Discipolii trebuie să se informeze care este gândirea actuală pe orice temă. Poţi face aceasta citind cărţi, ascultând la radio, privind la televizor sau navigând pe internet. Dar mai presus de aceasta, discipolii trebuie ca, la lumina credinţei şi revelaţiei creştine, să îşi stabilească propria poziţie. Creştinii nu trebuie să permită ca vocea “oamenilor” să devină vocea conştiinţei lor. Aceasta ne-o spune Paul la Romani 12,2: “Nu va conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit”. Ca oameni credincioşi, Isus ne cere şi nouă să ştim ceea ce gândesc oamenii de lângă noi, dar nu să ne asumăm gândirea lor. Asemenea profeţilor din vechime, fidelitatea faţă de Dumnezeu ne cere să urmăm vocea lui Dumnezeu din noi, pe care o numim conştiinţă, şi nu opinia populară.

Cu toate aceste, discernerea a ceea ce ne spune Dumnezeu este doar prima parte a provocării cu care ne confruntăm noi, creştinii. A doua parte şi mai decisivă este acceptarea în practică a implicaţiilor pe care le are ceea ce ne spune Dumnezeu. Este un moment critic. Este momentul în care stăm faţă în faţă cu leul. Sau alegem să fim asemenea vânătorului care caută doar urmele leului, nu pe leul însuşi? Un astfel de vânător nu are nimic în tolbă la sfârşitul zilei. Şi noi, asemenea apostolilor, suntem chemaţi să ne proclamăm credinţa în Cristos. Să îi promitem lui Dumnezeu că nu vom da înapoi în faţa implicaţiilor şi provocărilor credinţei puse în faţa noastră în viaţa de zi cu zi.

 

* * *

 

Duminica a XII-a de peste an (C)

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: ParohiaFaraoani.ro

Lectura I (Zah 12,10-11)

Această profeţie – care face parte din cartea profetului Zaharia – este o veste de reconciliere şi pace, proclamată într-un context de război şi rivalitate. Oraşul Ierusalim este ţinta jignirilor lui Iuda şi a popoarelor vecine, şi este chiar Dumnezeu însuşi cel care îl apără: «Voi face din Ierusalim un potir care îi va îmbăta pe duşmani în mod fatal…o voi face piatră grea; toţi cei care o vor ridica vor fi vătămaţi, voi lovi cu teroare toţi caii şi cavalerii…îi voi orbi…în acea zi Domnul va fi scut locuitorilor din Ierusalim…voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni împotriva Ierusalimului…» (cfr. Zah 12,2-9). Pe acest fundal apocaliptic se înalţă în mod neprevăzut o profeţie de mântuire, care – ce paradox! – va începe de la teritoriul inamic, de la Iuda: «Domnul va salva în primul rând corturile lui Iuda» (v. 6). Se întâmplă ceva nou, până atunci necunoscut: o revărsare a Duhului, «duh de umilinţă, care îndeamnă la iertare». Toţi se adresează unui personaj misterios, «un străpuns» (textul se exprimă la prima persoană «Îşi vor îndrepta privirea spre mine, care m-au străpuns»). Zarva conflictului se preschimbă într-o plângere naţională, «o durere, un plânset ca pentru întâiul născut». Este amintit plângere lui Adad – Rimmon în câmpia Meghiddo, probabil cu o aluzie la moartea regelui Iosia în lupta de la Meghiddo. Cu evanghelistul Ioan (cfr. In 19,34) privirea noastră se îndreaptă spre cel răstignit. În Isus mort pe cruce se revelează identitatea “celui străpuns” indicat de profet, în coasta sa deschisă izvor de Duh revărsat asupra tuturor oamenilor, despre care vorbesc şi profeţiile lui Ezechiel (cfr. Ez. 37,1-14) şi ale lui Ioel (cfr. Il 3), în final în credincioşii care privesc la cel Răstignit, noul popor al lui Dumnezeu reunit în biserică, la picioarele crucii.

Lectura a II-a (Gal 3,26-29)

«Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri: aşa va fi seminţia ta. Abraham l-a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca dreptate» (Gen 15,5). Trebuie să privim la Noul Testament pentru a înţelege despre care seminţie se vorbeşte în textul din cartea Genezei: «Ori, promisiunile i-au fost făcute lui Abraham şi moştenitorului său. Nu se zice “moştenitorilor” ca şi cum ar fi fost mai mulţi, ci ca pentru unul singur: şi moştenitorului său. Acesta este Cristos» (Gal 3,16). Promisiunea este aceasta: «Dar când a venit împlinirea timpului, Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, Dumnezeu l-a trimis pe Duhul Fiului său în inimile noastre, care strigă: Abba, Tată!» (4,4). Mai mult, «căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos Isus» (3,26).

Această renaştere se realizează prin botez, care ne identifică cu Cristos: «Cristos trăieşte în mine!», spune Paul (Gal 2,20). Prin botezul său Cristos redă convieţuirii umane o origine care depăşeşte, ci mai mult, care vine înaintea naţionalităţii, a poziţiei sociale, a diferenţei sexuale. Diversităţile nu sunt anulate, dimpotrivă rămân, incluse şi transformate în unica realitate care este Cristos (Col 2,17): «Aşa cum trupul este unul şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, deşi sunt multe, formează un singur trup, tot la fel şi Cristos. Căci noi toţi am fost botezaţi într-un singur Duh spre a forma un singur trup» ( 1Cor 12,12).

Există un drum de adevăr de sine însăşi şi de unificare pe care fiecare om este chemat să-l parcurgă în Cristos. Este depăşirea propriei individualităţi ca obiect absolut de bine, depăşirea conflictului care inevitabil, pentru omul rănit în capacitatea de a înţelege şi de a iubi, se produce în confruntarea dintre diferenţe. Această victorie poate avea loc doar atunci când fiecare va şti să adore şi să respecte în celălalt, ca în sine însuşi, acel mister care locuieşte în om: «Cristos în noi» (Col 1, 27), care ne determină să spunem: «Cristos e totul în toţi» (Col 3, 11) şi …«noi, în Cristos, suntem Unul! » (Gal 3,28).

Evanghelia (Lc 9,18-24)

În acest fragment din Evanghelia lui Luca aşezat între începutul activităţii misionare a celor doisprezece şi formarea bisericii, se pot distinge trei părţi: mărturisirea de credinţă a lui Petru (v. 18-20); prima anunţare a pasiunii lui Cristos (v. 21); cele cinci sfaturi ale lui Cristos cât priveşte condiţiile pentru a-l urma (v. 23 – 27). La centru este persoana lui Cristos, ambientul geografic este acela de singurătate, clima este aceea de rugăciune. Dar în centrul a tuturor acestor lucruri există o întrebare, pe care el însuşi o pune tuturor acelora care îl înconjoară, şi care se remarcă prin adresarea directă şi impetuozitate: «Cine sunt eu pentru tine?» Trei sunt răspunsurile care, respectiv, exprimă aşteptările oamenilor, ale lui Petru şi ale lui Isus. Completând mărturisirea de credinţă a lui Petru, care îl mărturiseşte ca “Mesia”, “Unsul lui Dumnezeu”, Cristos se identifică cu figura misterioasă a “Fiului omului”, acela care îşi realizează în viaţa sa pământească, vocaţia “Servitorului lui Yhwh”: «Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa…El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre…Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu» (Is 53). Este Mesia cel care suferă, Cristos cel răstignit, acel fiu al omului contemplat de profetul Daniel (7,13), celebrat în Apocalipsă (1,7), care «va veni în gloria sa şi toţi îl vor vedea» (Mt 24,30; 26,59). Este omul care ia asupra sa tot răul, suferinţa, moartea care ameninţă lumea. De fapt, Isus Cristos se dăruieşte omului, se expune neînţelegerii şi dispreţului, într-o dăruire totală de sine şi se lasă ucis.

 

* * *

 

Isus istoric

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Am avut deja ocazia de a medita încă de două ori această pericopă evanghelică în textele lui Matei şi ale lui Marcu. Astăzi vom încerca să o citim într-o cheie deosebită, care este cea mai potrivită pentru text: Ce gândeau despre Isus contemporanii săi? Aceasta este problema cea mai controversată a zilelor noastre: “Isus istoric”. Este adevărat că noi nu-L cunoaştem pe Isus după trup (cfr. 2Corinteni 5,16); îl cunoaştem pe Cristos pe care-L întâlnim în credinţa Bisericii, pe Cristos cel înviat şi spiritual. Dar cu toate acestea nu ne putem lipsi de acest Isus istoric. Isus trebuie să ne fie scump: mai întâi pentru că El este Isus, pe care îl simţim cel mai apropiat de actuala noastră situaţie de luptă şi de suferinţă; iar în al doilea rând, pentru că El este temelia, fundaţia, care susţine totul.

Credinţa noastră nu se bazează pe basme ori pe poveşti, ci pe temelia solidă a istoriei, pentru că însăşi Învierea presupune întruparea. Să ne dăm deci toată silinţa şi să căutăm această faţă omenească a Mântuitorului nostru. Ce mijloace avem noi astăzi la dispoziţie spre a dovedi că Isus s-a născut la Betleem, că a trăit la Nazaret şi că a murit la Ierusalim în anul 30 a erei care îi poartă numele? Răspunsul cel mai just la această întrebare este: Avem Evangheliile. Nu ne povestesc oare acestea ce a spus şi ce a făcut Isus înainte de a muri? Evangheliile nu sunt povestiri istorice, în sensul cum înţelegem noi astăzi istoria, adică nu sunt o istorie cronologică a faptelor, ci sunt opere religioase.

Spiritul şi intenţia cu care au fost scrise Evangheliile sunt exprimate perfect în această afirmaţie cu care se încheie Evanghelia lui Ioan: “Lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţă în numele Lui”. “Prin urmare Evangheliile sunt scrise în credinţă, pentru credinţă, şi îşi au cadrul lor vital în comunitatea creştină, de aceea ele nu se prezintă numai prin simple fapte cu privire la Isus, ci şi ca o interpretare pe care o dau Bisericii, pentru ca Duhul Sfânt să o călăuzească în tot adevărul. Evangheliştii, în repetate rânduri, se preocupă să ne spună că în clipa în care Isus a spus sau a făcut cutare sau cutare lucru ei nu înţelegeau, dar că au înţeles mai târziu, când El a înviat din morţi (cfr. Ioan 2,17.22; 12,16). Prin urmare, Evangheliile reflectă un stadiu mai evoluat al înţelegerii pe care martorii oculari au avut-o despre faptele şi spusele anterioare.

De aici putem deduce că Evangheliile nu ne slujesc la a-L cunoaşte pe Isus istoric (pe Isus care predică) ci ni-L fac cunoscut numai pe Cristos al credinţei, pe Cristos care este predicat. Ne ajută să ne ridicăm până la sărbătoarea Paştelui, dar nu şi mai departe… Cu ani în urmă, nu prea îndepărtaţi de noi, efectiv se ajunsese la o asemenea exagerare. Acum însă suntem mai puţin pesimişti. Exegeţii, de toate culorile şi curentele, au căzut de acord că nu este imposibil în a descoperi în Evanghelii un fond de fapte şi de spuse, de care să fim absolut siguri că aparţin lui Isus însuşi, din timpul vieţii sale pământeşti. Şi pe acest fond – dar numai pe acesta – trebuie să ne bazăm pentru a reconstrui ceea ce a spus Isus despre El însuşi, şi ce gândea şi ce anume spunea lumea despre El.

Isus din Nazaret este un om care vorbeşte cu autoritate. Evangheliile ne atestă cu siguranţă că ceea ce îi uimea mai mult pe cei ce îl ascultau pe Isus era autoritatea Sa: “Oamenii erau uimiţi de învăţătura Lui: căci El învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii” (Marcu 1, 22). Este greu pentru noi să înţelegem toată pregnanţa acelui cuvânt care s-ar putea exprima în aceşti termeni: Isus dădea impresia că vorbeşte la propriu, şi nu că ar fi comentat pur şi simplu Scriptura, sau că ar fi repetat doctrina maeştrilor, aşa cum făceau cărturarii în vremea aceea. Fără a o spune, El se plasa chiar şi deasupra Bibliei. De fapt, atunci când se ivea ocazia, nu ezita a o schimba sau a o perfecţiona: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult …; însă Eu vă spun…” – discursuri întregi ale lui Isus sunt construite pe această schemă (cfr. Matei 5,21-48).

Profeţii îşi începeau cuvântările lor spunând: “Eu vă spun, vă spun vouă”. Isus întăreşte această revendicare a autorităţii Sale, spunând deseori chiar de la început: “Amin…”, ceea ce înseamnă: “Adevăr, adevăr” sau “pe cuvântul Meu vă spun toate acestea…” (cfr. Marcu 10,15). Între El şi Dumnezeu nu există nici un intermediar, nici un mijlocitor, nici măcar Moise, şi toate confruntările sunt rezolvate în favoarea Sa, cu cea mai mare certitudine: El este mai mare decât Avram, decât Solomon sau Iona (Matei 10,42). Isus nu este catalogabil sau definibil cu o singură etichetă, fie aceasta chiar şi cea mai prestigioasă, cunoscută până atunci. În mod oficial, El trece în ochii lumii drept un maestru ambulant. I se spune Rabbi, şi la ocazii potrivite, chiar El însuşi se numeşte astfel, însă lasă să se înţeleagă că această titulatură are pentru El o altă semnificaţie. El nu este unul dintre atâţia învăţători, El este “Învăţătorul” (cfr. Matei 23,10).

La fel se poate spune şi despre “Profetul”. Unii oameni, aşa cum am auzit în Evanghelia de astăzi, credeau că el este unul dintre profeţi: “Profetul Isus din Nazaret” (Matei 21,11); “Unul din profeţi” (Marcu 8,28). Însă această etichetă părea de dimensiuni prea mici, şi s-a observat că felul Lui de a vorbi era cu totul altfel decât al profeţilor. Chiar şi titlul prestigios de “Mesia”, Cristos, era – cel puţin în maniera în care îl înţelegeau contemporanii săi – insuficient, şi pentru a i se aplica, trebuia corijat complet. Aşadar, aici avem de-a face cu o originalitate absolută faţă de orice schemă sau categorie cunoscută.

Este de înţeles că impresia şi scandalul trebuie să fi fost enorme! Ar fi ca şi cum într-o oarecare duminică, unul dintre noi, preoţii, vorbind poporului în Biserică, şi-ar pune în cap că el este chemat să schimbe Biblia, şi ar spune: “Spus-a El, Isus Cristos…, însă eu vă spun…!” La o asemenea afirmaţie, cu siguranţă se va afla cineva care să-şi pună problema: “Dar cine-o mai fi oare şi acesta?!” Aprofundând acest aspect al personalităţii lui Isus, observăm că mai ales modul în care vorbea inspira autoritatea, acesta fiind cea mai fascinantă trăsătură a Lui. Multe particularităţi care se citesc în Evanghelii lasă să se înţeleagă că întâlnirea cu El era întotdeauna un eveniment care marca un semn; nimeni nu era în pierdere. Atunci când Isus vorbeşte, întotdeauna se întâmplă ceva: diavolii fug, schilozii se scoală şi umblă, inimile se deschid (sau de la caz la caz se închid).

El era în stare de a-l pune pe om imediat pe calea adevărului, în faţa lui Dumnezeu şi a Sa însăşi, chiar şi cu privire la gânduri (Matei 9,4). Mai recent, s-a încercat a se vedea secretul personalităţii lui Isus în libertatea Sa: Isus, omul liber, care ne molipseşte cu libertatea Sa (P. van Buren). În toate acestea se află adevărul, chiar dacă este absolutizat un atare aspect, în dauna altora. În toate cuvintele Sale, Isus exprimă o suverană autenticitate şi o libertate interioară. Chiar de la duşmanii Săi, care veniseră să-L iscodească, El a ştiut să smulgă această mărturie: “Învăţătorule, ştim că eşti adevărat şi că îi înveţi pe oameni calea lui Dumnezeu, fără să-ţi pese de nimeni, pentru că nu cauţi la faţa oamenilor” (Matei 22,16). Recunoaşterea era sinceră, cu toate că intenţia le era ipocrită.

Autoritatea lui Isus nu anula niciodată libertatea celui care stătea în faţa Lui; dimpotrivă, Isus era foarte respectuos. Oamenii puteau să se împotrivească chemării Sale, aşa cum a făcut-o tânărul bogat, şi mai ales, într-un chip şi mai grav, Iuda. În pericopa evanghelică pe care am ascultat-o, se menţionează o particularitate care, probabil, i-a emoţionat pe cei de faţă, şi anume: modul său de a privi. Poate că este vorba de unul şi acelaşi gest care a făcut-o pe femeia samariteancă să capituleze atunci când fusese vorba despre adevăratul loc de cult (Ioan 4,6). Altădată obţinea acelaşi efect prin tăcere. Trebuie ca aceasta să fi fost o tăcere foarte deosebită de acele tăceri cunoscute de noi, dacă însăşi Pilat s-a agitat în faţa unui astfel de gest (cfr. Marcu 15,5), şi dacă nici cei ce veniseră a acuza adulterul nu au putut-o suporta prea mult (cfr. Ioan 8,2).

În acea împrejurare, ceea ce i-a făcut pe acuzatori să dispară unul după altul a fost tăcerea lui Isus, nu semnele pe care El le-a făcut pe nisip. Prin urmare, Isus nu lăsa pe nimeni indiferent. În faţa Lui toţi erau constrânşi să ia poziţie. Cu toate acestea, nimic parapsihologic în toată forţa Sa. Totul este clar şi de o calitate excepţională din punct de vedere moral şi religios. Cu El, problema centrală devine problema lui Dumnezeu. Ne aflăm în imposibilitatea de a trece în revistă toate manifestările acestei suveranităţi şi libertăţi a Persoanei şi a Cuvântului lui Isus; în practică, fiecare rând din Evanghelii face să transpire aceasta. Nouă să ne ajungă, din aceste puţine consideraţii, a şti să o recunoaştem; restul vom descoperi în lectura noastră personală a Evangheliei.

În ceea ce priveşte persoana lui Isus, oamenii nu se mulţumeau numai a releva autoritatea Sa, ci îşi mai puneau şi întrebarea cu privire la originea acesteia: “De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care i-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile Lui?” se întrebau cei din Nazaret (Marcu 6,2). La Ierusalim, după alungarea negustorilor din templu, o delegaţie de preoţi şi de cărturari L-a supus la un fel de interogatoriu cheie: “Cu ce autoritate faci tu aceste lucruri? Şi cine ţi-a dat puterea aceasta ca să le faci?” (Marcu 11,28). Răspunsul la aceste întrebări este rezumat în Evanghelii: “Tatăl”.

Însă cel mai interesant răspuns nu se află în cazurile în care Isus vorbeşte despre Tatăl, ci numai atunci când El vorbeşte cu Tatăl, adică în rugăciunea Sa. Despre istoricitatea uneia sau alteia dintre expresii se poate discuta, însă nimeni dintre cei ce citesc cu atenţie Evanghelia nu se poate sustrage impresiei că, chiar şi în momente de mare zarvă, Isus susţine ca un dialog neîntrerupt, ca şi cum ar fi deschisă pentru totdeauna pentru El o uşă spre o altă lume. Când se înfiripează acest dialog, tot restul în jurul Lui trece pe un al doilea plan; se observă că Isus intră într-o altă dimensiune, unde este imposibil a-L urma. Atunci îi apar pe buze expresii care evidenţiază profunda Sa solitudine printre oameni: “Foc am venit ca să aduc pe pământ, şi vreau să fie aprins chiar acum!” Într-un asemenea moment de singurătate interioară l-au aflat ucenicii, de-abia terminându-şi dialogul cu samariteanca, la Fântâna lui Iacob. Ucenicii îl îndemnară: “Învăţătorule, ia şi mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am o mâncare pe care voi nu o cunoaşteţi… Mâncarea Mea este ca să fac voia celui ce M-a trimis şi să împlinesc lucrarea Lui” (Ioan 4,31;34).

În asemenea momente apare aceeaşi realitate şi acelaşi gând: “Tatăl”. “Eu nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” (Ioan 16,32). Nopţi întregi se întreţinea cu Tatăl, izolându-se câteodată chiar şi de apostoli, retrăgându-se pe un munte (cfr. Matei 14,23). Modul de a se ruga al lui Isus trebuie să fi fost de neimitat, dacă şi ucenicii, văzându-L rugându-se, au observat că nu ştiu să se roage, şi i-au cerut: “Doamne, învaţă-ne să ne rugăm!” (Luca 11,1). Într-o zi, acest dialog cu Tatăl, pe care Isus îl întreţinea întru sine, izbucneşte în afară, ca o undă de lumină şi de bucurie, în aceste cuvinte: “Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, Te laud pentru că aşa ai găsit Tu cu cale” (Matei 11,25-26).

Isus vorbeşte despre un secret oarecare dintre El şi Tatăl, şi sunt lucruri care numai acum se aud şi se văd pentru prima dată, lucruri care înveselesc ochii celor care au avut fericirea să le vadă. Nu se spune precis care este “acel lucru”, nou şi nemaiauzit, poate că nici nu putea fi spus în acel moment din cauză că nu era nimeni pregătit a înţelege aşa ceva. Iată pentru ce Isus urmează o altă cale. În prezenţa lor, El începe să vorbească cu Tatăl; din felul cum vorbeşte ei îşi pot da seama de raportul unic şi nemaiîntâlnit, ca o profundă intimitate ce există între ei doi. De fapt, Isus se adresează lui Dumnezeu numindu-l “Abba”, ceea ce în limbajul nostru ar însemna: “Tată, scumpul meu Tată”. Când ucenicii, după sărbătoarea Paştelui, îşi aduseră aminte de acele cuvinte, de-abia atunci au înţeles ei că Isus era Fiul lui Dumnezeu.

Ne propusesem la început să vedem care anume au fost răspunsurile date la întrebarea: “Cine este Isus?” Cu alte cuvinte, ce părere aveau contemporanii Săi despre El, şi ce gândea El însuşi despre Sine. Acum, aceste răspunsuri ar trebui să ne fie clare: Isus, în timpul vieţii Sale pământeşti, apare ca un om cu o autoritate extraordinară; un om care întreţine un raport de intimitate cu Dumnezeu, fapt pe care oamenii nici nu şi-l puteau închipui; un om care face minuni şi se simte chemat de Dumnezeu la o misiune ce îi priveşte pe toţi oamenii, la cel mai înalt nivel: acela din faţa lui Dumnezeu.

Am folosit până acum expresia: “un om”, însă Isus era mai mult decât un om: El era Fiul lui Dumnezeu. Noi avem acum marea posibilitate de a trece de la întrebare la răspuns, de la cercetare la posesiune, de la amintiri la prezenţă. Acel Isus, a cărui faţă omenească am reconstruit-o cu ajutorul istoriei, acum se face tovarăşul nostru în credinţă şi în hrana euharistică. Să ne pregătim a-l primi cu dorinţa arzătoare, aşa cum am exprimat-o în psalmul responsorial: “Sete îmi este de Tine, Doamne…” Îmi este sete de această comunitate creştină.

 

* * *

 

Duminica a XII-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Un mare rege, vrând să-şi aleagă din popor câţiva paji pentru curtea sa şi, mai ales, vrând să vadă dacă oamenii săi îl iubeau cu adevărat, şi-a scos coroana, mantia de rege, hainele strălucitoare şi a colindat prin regat travestit în cerşetor, fără suită şi care.

Cea mai mare parte a oamenilor stătea departe de acel cerşetor. Numai o familie l-a primit cu bucurie şi l-a tratat cu respect şi iubire. Numai această familie i-a arătat regelui adevărata sa identitate.

La puţin timp după aceea, s-a întors în palatul regal şi a hotărât să răsplătească acea familie săracă de ţărani. S-a dus la ea cu o suită mare şi, acordându-le un titlu nobiliar, i-a spus: “Voi într-adevăr sunteţi locuitorii cei mai merituoşi: m-aţi acceptat şi iubit chiar şi fără coroană”.

2. Tema

“Eu sunt un Mesia sărac. Cine vrea să vină după mine trebuie să mă ajute să îmi duc crucea”.

3. Mesajul zilei

Cine este Isus pentru oameni? Părerile oamenilor de atunci, ca şi ale celor de astăzi, erau împărţite în privinţa lui:

- unii îl urau de moarte, considerându-l un escroc, un îndrăcit, un trădător al religiei;

- alţii îl urmează din curiozitate şi din interes: face minuni, vindecă bolnavi, provoacă discuţii;

- unii îl urmează pentru că cred că este Mesia Mântuitorul, dar rămân deziluzionaţi, pentru că Isus este sărac şi neînarmat împotriva celor care îl vor mort;

- alţii, mai ales astăzi, sunt indiferenţi faţă de el: “Am de toate ca să mă simt bine, el nu mă interesează!”

Dar cine este, de fapt, Isus? Cine este Isus pentru tine?

- Cineva va răspunde: “Este Fiul lui Dumnezeu făcut om pentru a ne mântui. Este cel mai bun prieten… Vreau să ascult de el, vreau să trăiesc împreună cu el pentru totdeauna”.

- Dar crezi că e chiar atât de uşor? Ai fi gata să urmezi un rege fără coroană?

Isus a venit pentru a mântui lumea, dar este “un rege cerşetor” !

- Nu este puternic datorită bogăţiei, a onorurilor, a gloriei, a minunilor răsunătoare, a pedepselor exemplare. Nu vrea să fie urmat din interes sau din curiozitate, sau din teamă.

- Este rege, dar ni se prezintă îmbrăcat ca un sărac, pentru a vedea cine îl primeşte şi îl iubeşte cu adevărat. Merge la moarte, pentru a ne arăta că ne iubeşte “până la moarte”. Un Dumnezeu care face minuni ar putea şi să nu ne iubească; dar un Dumnezeu care trăieşte cu tine şi ca tine, până la moarte… acesta te iubeşte cu adevărat!

- Dacă vrei să-l urmezi, ajută-l să-şi ducă crucea, crucea iubirii!

Mărturie biblică.

- Poate fi utilă şi potrivită pentru copii mărturia primului martir, sfântul Ştefan (cf. Fap 6-7). Pentru a da mărturie despre iubirea universală a lui Isus, moare asemenea lui, iertându-i pe cei care îl persecutau.

- Sau cea, mai întâi negativă, apoi pozitivă, a lui Petru.

4. Exemple

a) Evanghelia începe amintind că Isus şi apostolii se aflau în rugăciune. Iată, pentru a cunoaşte, sau mai bine pentru a “recunoaşte”, cine este Isus în realitate şi cum să-l urmăm, trebuie să ne rugăm.

Poate fi utilă această rugăciune, de recitat împreună:

Eliberează-mă, Doamne, de lenea pe care o am şi de teama care mă cuprinde când hotărăsc să te urmez.

Eliberează-mă de a face ca alţii din lipsă de curaj.

Eliberează-mă de comoda lipsă de angajare şi de uşorul compromis.

Eliberează-mă de slăbiciunile caracterului.

Ajută-mă, Doamne, să fiu aşa cum mă vrei tu.

Dă-mi putere să te urmez întotdeauna şi pretutindeni, speranţa pentru a depăşi dificultăţile, statornicia în viaţa creştină, bucuria unei credinţe care creşte, astfel încât să pot fi, în gând şi faptă, mărturisitorul şi ucenicul tău pe calea iubirii adevărate.

b) Într-o zi, Leon al XIII-lea a primit în audienţă un grup de tineri congolezi. Unuia dintre ei îi fusese amputat un picior în timpul persecuţiilor.

- Ce-ai păţit? a întrebat papa, luându-l lângă el şi arătând spre sărmanul picior mutilat. Nu ai fost cuminte?

- Am fost cuminte, Sfinte Părinte.

- Atunci, de ce ţi-au tăiat piciorul?

- Pentru că mă rugam!

- Povesteşte-mi cum s-a întâmplat!

Şi micul congolez a povestit detaliile chinului său cu atâta simplitate, încât ochii papei s-au umplut de lacrimi şi, plin de emoţie, a exclamat:

- Nu am avut niciodată ocazia să îmbrăţişez un martir, dar astăzi da! Şi conducătorul Bisericii l-a îmbrăţişat.

 

* * *

 

Biletele la control

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune, şi îşi vor întoarce privirile spre mine, pe care l-au străpuns.” Zah. 12, 10-11

“Voi toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos… Moştenitori ai făgăduinţei .Gal. 3, 26-29

“… Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?” Lc. 9, 18-24

Răspunsuri care îl interesează

Atunci când evanghelistul Luca îl prezintă pe Isus retras singur în rugăciune trebuie să ne aşteptăm la o cotitură importantă în misiunea Sa, în care trebuie să vedem un punct calificant al pedagogiei Sale. Rugăciunea pregăteşte întotdeauna ceva decisiv. De data aceasta problema fundamentală priveşte identitatea lui Isus. Nimeni până atunci nu i-a cerut actele de identitate aşa cum ne mai cere nouă poliţia din când în când, sau vameşii la vamă, atunci când avem de mers în străinătate.

Interesul este al lui însuşi, care trebuie să treacă la Tatăl (iată adevărata şi dificila frontieră), vrea ca ucenicii Lui să ştie precis cine anume este El. “Cine zic oamenii că sunt eu?”. Aceasta nu este încă o adevărată problemă, ci mai mult un fel de sondaj de opinie, în faţa căruia prietenii săi să-l cunoască printr-o suficientă dezinvoltură. Isus, părea să asculte acele răspunsuri, oarecum mai mult distrat, ca şi cum asta nu l-ar interesa chiar atât de mult. Numai aşa ca o simplă curiozitate.

“Dar voi, cine ziceţi că sunt?” De abia acum este pusă adevărata şi esenţiala întrebare. De data aceasta cu toţii tac; se uită unii la alţii şi nimeni nu spune nimic… În cele din urmă Petru îşi face curaj şi spune: “Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu!”. (Lc. 9, 19) Adică Mesia, aşteptatul lui Israel, cel sfinţit Domnului.

Acceptarea străzii

Acum se trece la un al doilea tablou: Isus îşi vesteşte apropiata Lui pătimire, moarte şi înviere. Trebuie să precizăm ce fel de Mesia este El, fel care desigur nu este în concordanţă cu aşteptările oamenilor, şi nici a ucenicilor săi. Destinul suferinţei constituie un motiv de scandal. şi chiar dacă nu lipseşte elementul slavei acesta vine prin înjosire, umilire şi înfrângere, o procedură anormală. Iată pentru ce, după răspunsul lui Petru, Isus impune tăcere. Oamenii nu trebuie să afle prea degrabă lucrul acesta, ci trebuie să se evidenţieze în primul rând sensul unei căi anevoiase, care să treacă prin refuzul celor trei puteri coalizate (civilo-economică, religioasă, teologico-culturală).

Numai prin acceptarea acestui stil de viaţă cineva poate spune cu toată siguranţa cine este Mesia. Numai dacă se înţelege că viaţa lui este o viaţă dăruită, jertfită pentru alţii, se poate demonstra descoperirea secretului venirii sale printre oameni. şi în această privinţă se cere neapărat referirea la proorocia lui Zaharia: “… îl vor privi pe acela pe cale l-au străpuns”. Evanghelistul Ioan, prin acele cuvinte: “Vor vedea pe cine l-au străpuns”, se referă explicit la textul acesta. (In. 19, 37)

Moartea osânditului străpuns deschide o rană adâncă în viaţa lui Isus. Prin aceasta sângele care ţâşneşte împreună cu apa din coasta lui Isus străpunsă de lance, ne îndeamnă să privim prin acea uşă deschisă spre a descoperi secretul unei vieţi jertfite şi a dragostei sale pentru oameni.

Acceptarea căii noastre

Cu toate acestea nu este suficient de a spune exact cine este Isus, şi nici de a preciza itinerariul lui prea puţin triumfal. Ci trebuie în cele din urmă de a lămuri condiţiile acelei urmări, cu alte cuvinte, la ce se angajează acela, care se hotărăşte de a-l urma pe Învăţător. “Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze.” (Lc. 9, 23)

Aici nu avem mai mult decât trei observaţii: “Dacă voieşte cineva…”. Urmarea lui Isus nu este obligatorie, şi nici o hotărâre prea uşor de luat. Ci trebuie o voinţă precisă, curajoasă, lucidă şi liberă: “Dacă voieşte cineva”. Dealungul căii, Isus nu-şi face iluzii că ar fi întovărăşit de un cortegiu impunător. Îi este suficient ca “cineva” să vrea ceea ce El însuşi vrea, într-o deplină concordanţă cu voinţa Tatălui.

“Să se lepede de sine…”. Se vorbea la început despre acte de identitate. Verbul “a se lepăda” implică ştergerea brutală a identităţii precedente, dispariţia unor date valabile pentru trecut şi care permiteau recunoaşterea persoanei. Acum unicul semn autentic de recunoaştere a ucenicului este semnul crucii. Pentru a afla dacă cineva este urmaşul lui Cristos, trebuie controlat dacă a învăţat bine lecţia “A se pierde”. “Cel ce-şi va pierde propria lui viaţă pentru mine şi-o va mântui.” (Lc. 9, 24)

Alternativa dintre salvarea şi pierderea vieţii, este alternativa de a interpreta viaţa în cheia avantajului şi a interesului individual, şi disponibilitatea de “a se dărui”, adică de a şi-o jertfi pentru alţii, aşa cum a făcut Cristos. Să-şi ia crucea sa în fiecare zi”. În evanghelia lui Matei şi a lui Marcu lipseşte această precizare: “în fiecare zi”. Deci, aici avem faptul de a ne gândi numai la crucea extraordinară a martiriului, a vieţii jertfite până la jertfa supremă pentru cauza evangheliei. Cu alte cuvinte aici ar fi vorba despre acea cruce legată de apostolat, de misiune.

Însă evanghelistul Luca subliniază dimensiunea crucii zilnice. Adeziunea la Cristos se măsoară, cu acceptarea din dragoste a “misiunii” , prezentată de existenţa obişnuită (neajunsuri, neplăceri, mici incidente, neînţelegeri, jertfe, muncă repetativă, uitarea de sine, o muncă obişnuită prestată altora şi neluată totdeauna în consideraţie…). Creştinul nu este eroul excepţionalului, al gestului eroic “una tantum”. Ci el este umilul purtător al unei cruci obişnuite, compusă din mai multe lucruri mici, care nu sunt totdeauna plăcute.

Eroismul adevărat, cel mai folositor pentru alţii, este acela al unei fidelităţi curajoase şi vesele, tăcută şi zilnică, acum plătită şi cât se poate în taină. Eroul, atletul, face să se vorbească despre dânsul. Ucenicul, care-şi duce crucea hărăzită lui, de fiecare zi, nu are nici o pretenţie de a atrage atenţia publicului, ci se mulţumeşte numai cu vorbirea faptelor lui de fiecare zi. Puţini sunt cei cărora le este îngăduit gestul excepţional. Tuturor le este cerută angajarea umilă de-alungul căii lor obişnuite. Cu toată oboseala din ziua precedentă, a doua zi trebuie preluat totul de la început.

Barierele dispar

Prezentarea în continuare a scrisorii către Galateni ne propune în această duminică un scurt text, care ne vorbeşte despre viaţa creştină (lectura a II-a).

Conformitatea sau asimilarea cu Cristos.

Prin botez noi ne-am îmbrăcat cu Cristos. Bine înţeles aici nu poate fi vorba de o haină exterioară, ci de o identificare profundă, printr-o transformare radicală. Nu o apartenenţă superficială, ci o participare la înfierea divină, o înrolare în însăşi fiinţa lui Cristos. Tot ceea ce a fost mai înainte, nu mai contează, pentru că au apărut “noi creaturi”. (Gal. 6, 15).

În poporul lui Dumnezeu sunt relativizate, dacă nu chiar abolite deosebirile (rasiale, religioase, culturale ori sociale). Condiţia de fii elimină orice discriminare, deoarece conferă tuturor o identitate identică, şi aceeaşi valoare. Pentru a trece pe teritoriul mântuirii Dumnezeu nu se uită la elemente, care pentru noi sunt atât de importante, cum ar fi: bărbat sau femeie, oameni culţi ori inculţi, bogaţi sau săraci, om cu titluri universitare sau proletar în toată legea.

Pentru El contează doar persoana care crede şi iubeşte. Iar atunci când la faimoasa frontieră, când întreabă, aşa cum fac unii vameşi, “Ce anume ai de declarat?”, desigur că pe El nu-l interesează dacă în geamantanele noastre am avea anumite mărfuri de comercializat, ci numai dacă printre toate acestea există şi o cruce. Mică, oricum ar fi, numai să nu fie ceva doar decorativ. Crucea purtată cu dragoste, adică dovada determinantă, după care Dumnezeu să se poată încrede în noi. Crucea este semnul Fiului şi al fiilor.

 

* * *

 

Cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va salva

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Liturgia cuvântului de azi, adică toate cele trei lecturi din Sfânta Carte (Zah 12,10-11; Gal 3,26-29 şi Lc 9,18-24) propun atenţiei noastre o temă care rezolvată de mii de ori cere o nouă rezolvare ori de câte ori apare. Este vorba despre suferinţă şi moarte. În mod obişnuit spunem că suferinţa, dar mai ales moartea, este un mister. Citez cuvintele unui autor care, la rândul său, se referă la altul: Suferinţa, unii oameni sunt pregătiţi s-o accepte. Dar îi doare că n-o pot înţelege. Iată că tocmai neînţelegerea Kierkegaard o descoperă ca pe o parte integrantă şi indispensabilă a unei suferinţe adevărate: Dacă există cumva o bucurie, şi o nespusă bucurie a creştinului, ea nu poate consta decât în a accepta (iar nu în a înţelege, pentru că înţelegerea ar desfiinţa într-un fel anume suferinţa) să fie aşa. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 286). Deci: dacă am înţelege suferinţa, ea n-ar mai fi suferinţă. Paradoxul este, pentru unii ca Losski în teologia apofatică, precum pentru Dostoievski şi Evdokimov, că răul – suferinţa (şi moartea în special) – este un act liber al omului. Dumnezeu a creat lumea inocentă, fără de rău. Dar pe om l-a creat liber, adică liber de a crea răul, de a-l introduce în lume. Acesta este riscul pe care şi l-a luat Dumnezeu prin actul creaţiei (id. o.c., pag. 192). Deci: omul n-ar fi om, dacă nu ar fi liber să creeze chiar răul. Dumnezeu n-ar fi Dumnezeu atotputernic dacă, hotărând să-l creeze pe om, nu şi-ar fi luat riscul de a da omului libertatea. Dacă omul, folosind libertatea a introdus răul în lume, Dumnezeu i-a pus suferinţa la dispoziţie pentru a-şi crea fericirea biruind răul creat de el însuşi.

Că fericirea omului depinde de suferinţă, ne-o arată şi prima lectură, spunând că îl vor privi pe acela pe care l-au străpuns.

Textul ebraic, tradus mai corect, este acesta: “Mă vor privi pe mine pe care m-au străpuns”. Acest pe mine se referă la Iahve însuşi. A ajunge la vederea lui Dumnezeu înseamnă a ajunge: 1) la cunoaşterea reală a fărădelegii, creând răul, 2) la fericirea deplină prin detaşarea de răul creat şi chiar nimicirea lui. Dar cum poate fi străpuns Dumnezeu? Dumnezeu se identifică aici cu unşii săi, cu toţi acei care cred în el (cf. CBL pag. 824). Expresia are acelaşi sens ca aceea pe care Saul a auzit-o pe drumul Damascului: “Eu sunt Cristos pe care tu îl prigoneşti” (Fap 9,5). Saul persecuta Biserica, pe cei care credeau în Cristos. Dumnezeu însuşi a fost străpuns în fiinţa lui Cristos care a acceptat suferinţa şi moartea pentru a ne dovedi că este om adevărat în căutarea fericirii, că Biserica sa este străpunsă de durere pentru dobândirea adevăratei libertăţi umane. Bătaia, sângele, moartea, astea sunt dovezi care nu înşală, care nu pot fi măsluite. Prin cruce Isus a rupt gura Satanei (cf. id.o.c., pag. 186), care nu şi-a putut închipui că Dumnezeu va accepta suferinţa ca izvor al libertăţii umane. Ştia Satana ce-i suferinţa şi n-a crezut că Fiul lui Dumnezeu este în stare să se facă om şi să sufere de bunăvoie ceea ce el suferea constrâns, de nevoie.

A suferi din cauză că l-ai făcut pe aproapele să sufere în urma răului creat de mine, de tine, de noi toţi, înseamnă a-l privi pe Dumnezeul străpuns. Omul n-a fost creat pentru a fi rob, ci liber ca acela care l-a creat din iubire.

Episodul evanghelic de azi este unul dintre cele mai importante pentru viaţa noastră creştină. Povestirea este simplă, cuprinde părerea oamenilor despre Cristos, părerea ucenicilor de pe Învăţătorul lor şi dezvăluirea pe care Isus însuşi o face despre sine ca Fiu al omului menit să sufere, să moară şi să învie. Cristos este Mesia fiindcă prin el istoria îşi atinge punctul culminant: omul nou poate deveni asemenea cu Dumnezeu – “Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3,5) – poate alege liber între bine şi rău. Adam şi Eva au ales ceea ce le-a sugerat Şarpele că-i bine şi au dat de rău; noul Adam, Isus, alege ceea ce-i rău, suferinţa şi moartea, şi dă de adevăratul bine: învierea care dă adevărata libertate a fiilor lui Dumnezeu. Această alegere o propune Isus şi ucenicilor săi, precum şi tuturor acelora care vor crede în el: Cine îşi va pierde viaţa pentru mine, o va afla. A alege din iubire înseamnă a deveni Creator de libertate şi de fericire.

Răspunsul lui Petru: Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu era pornit tot dintr-o dorinţă profundă a omului după libertate. În preajma înălţării lui Isus la cer, ucenicii îl vor întreba despre ceea ce le dorea inima: “Doamne, oare acum vei reîntemeia împărăţia lui Israel?” (Fap 1,6), oare acuma te vei arăta drept Mesia sperat de noi? Iată, ai suferit, ai murit şi ai înviat, vrem să vedem adevărata libertate a Israelului: dreptatea, pacea, bunăstarea spirituală şi materială, vrem să vedem ţara eliberată de sub jugul roman, vrem să vedem lumea vindecată de suferinţă, de nedreptate şi de ce nu, chiar de moarte!

Isus nu putea accepta concepţia contemporanilor săi despre dânsul şi chiar afirmaţia lui Petru avea trebuinţă de îmbunătăţire. Adevăratul concept despre Cristos – Mesia lui Dumnezeu trebuiau să-l afle de la Tatăl, fiindcă Fiul este adevărata icoană a Tatălui şi numai ceea ce descoperă Tatăl despre Fiul constituie tot adevărul. Dezvelirea acestei Icoane a lui Dumnezeu de pe pământ trebuia să se înfăptuiască pe două căi: prin suferinţă şi prin înviere: “Trebuia să pătimească toate acestea Cristos şi astfel să intre în slava sa” (Lc 24,26), spune Isus celor doi ucenici în drum spre Emaus.

Cristos este Mesia fiindcă prin el istoria îşi atinge punctul culminant: omul nou, Isus Cristos din Nazaret, izvor al învierii spirituale şi al înrădăcinării omului în viaţa divină deoarece fiecare faptă bună a sa a pornit din iubire.

Să nu credem că îl vom înţelege pe Isus în calitatea sa de Cristos al lui Dumnezeu, dacă nu acceptăm să păşim pe urmele lui susţinuţi de Duhul lui Isus, care singur ne poate face să înţelegem tot adevărul: “Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea zilnic şi să mă urmeze”. Numai purtând crucea prin puterea Duhului Sfânt se ajunge la tot adevărul pe care l-am proclamat la Rusalii: Dumnezeu în noi şi noi în Dumnezeu. Mai mult nu-i posibil nici pentru Dumnezeu. Această înţelegere este viaţă şi nu o idee frumoasă. Cristos a acceptat crucea şi continuă să o ducă pe pământ prin acei care cred şi suferă pentru credinţa lor, determinând lumea să privească spre acela pe care l-au străpuns, ca nimeni să nu uite că a fost cineva pe acest pământ care a ştiut pentru ce suferă, ca prin ştiinţa lui să dea ignoranţei noastre despre suferinţă adevărata putere de eliberare din sclavia păcatului şi a morţii.

Este interesantă şi lecţia despre suferinţă pe care ne-o dă sfântul Paul luată din pedagogia greacă. Azi, orice părinte care vrea să dea o educaţie aleasă copilului său îşi alege un pedagog, un educator, un instructor cât mai bun. Grecii din vechime procedau altfel bazaţi pe sintagma: N-am şti ce-i dulcele, dacă n-am cunoaşte amarul. De aceea, un copil, după câţiva ani petrecuţi în sânul familei, pe genunchii mamei, era dat în grija sclavilor, să trăiască şi să muncească asemenea lor până la o vârstă matură. Numai aşa învăţau să preţuiască libertatea cunoscând amarul sclaviei. Educaţia prin suferinţă era rodul iubirii părinteşti. Iubirea Tatălui l-a determinat pe Fiul dumnezeiesc să guste amarul vieţii noastre, pentru a ne reda adevărata libertate şi fericire. Libertatea adusă de Cristos prin moartea şi învierea sa pe care noi o acceptăm acum prin credinţă, este o pregustare a libertăţii divine, fiindcă acolo unde este Duhul lui Cristos, Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea deplină, acolo este libertatea fiilor lui Dumnezeu care desfiinţează orice barieră naţională, orice deosebire de rasă, de stare socială, de religie etc., făcând din toţi una în Cristos (cf. CBL pag. 1650-1651).

Să nu uităm că prima datorie a creştinului este să ştie a suferi, spune N. Steinhardt (o.c., pag. 222) în perfectă concordanţă cu Franz von Baden care afirmă că Există o singură artă creştină, care nu-i nici gotică, nici romanică, nici barocă, arta de a purta crucea (id. o.c., pag. 191).

Alfabetul crucii este iubirea. Ajunge artist al crucii de fiecare zi numai acela care porneşte de la iubirea lui Isus, numai acela care ştie să-l privească cu iubire pe acela pe care l-a străpuns pe crucea istoriei.

 

* * *

 

Cine zice lumea că sunt eu?

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: Editura Sapientia

Cel mai bun comentariu la fragmentul evanghelic din Liturghia de azi este prima lectură luată din profetul Zaharia. Profetul care era în contact cu lumea şi gândirea elenă, greacă, a trăit şi a scris cartea sa pe la anul 330 înainte de Cristos, după răsunătoarele victorii ale lui Alexandru cel Mare care a instaurat cel mai mare imperiu al antichităţii, un imperiu care se întindea din Grecia până în India.

În prima parte a cărţii sale, Zaharia se arată foarte optimist. Considera probabil, ca şi contemporanii săi, că împăratul Alexandru Macedon este un profet, un trimis al lui Dumnezeu, care avea să instaureze pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu. Dar în a doua parte a cărţii, din care s-a luat lectura de azi, optimismul dispare, tonul se schimbă şi, cum ne spune autorul inspirat de Dumnezeu, e în puternic contrast cu mentalitatea dominantă, cu gândirea elenă născută odată cu Alexandru Macedon. Nu, Împărăţia lui Dumnezeu nu se va instaura prin forţa armelor, prin vărsare de sânge, prin subjugarea popoarelor. Cel care va instaura împărăţia lui Dumnezeu nu va fi un împărat care va merge în fruntea armatelor din victorie în victorie, ci va fi un păstor bun, un rege umil şi blând, din dinastia lui David, căzut din rang şi pierdut printre săracii din ţară. El va instaura Împărăţia lui Dumnezeu prin înfrângere, prin eşec, prin înjosire şi umilire, prin suferinţă şi moarte: “Îl vor privi pe cel care l-au străpuns”. Aceste cuvinte ale profetului Isaia le reia evanghelistul Ioan descriind scena de pe Calvar, când unul dintre soldaţi a străpuns coasta lui Isus mort pe cruce, şi din ea a ţâşnit sânge şi apă. “Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, şi-l vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi născut”. În ziua aceea va fi jale mare în Ierusalim ca jalea din Hadadrimom, în valea Meghido. Probabil că aici profetul face referire la un rit canaanean pe care păgâni idolatri din ţară îl făceau în cinstea zeului Baal, pentru a evoca moartea şi învierea idolului. Ceremonia aceasta de jale avea loc în valea Esdrelonului unde se afla cetatea Meghida sau Armaghedon, cum îi spun sectarii. În lectura creştină noi vedem aici o profeţie cristologică.

În Evanghelia de azi, Isus îşi dezvălui identitatea, cea adevărată, nu cea pe care în mod greşit şi-o imaginau contemporanii săi. Evanghelistul ni-l prezintă pe Isus într-un loc izolat, în rugăciune, ceea ce ne dă de înţeles că e vorba de un moment important în misiunea lui Isus. Ori de câte ori Isus ia o decizie excepţională, sau face o dezvăluire şocantă, evangheliştii îl prezintă în rugăciune. Se roagă înainte de a-i alege pe cei 12 apostoli, înainte de a spune Tatălui un “da” decisiv, acceptând să bea paharul morţii. În cazul de faţă, chestiunea fundamentală, dezvăluirea excepţională pentru care se pregăteşte Isus prin rugăciune se referă la identitatea sa. La un control de poliţie sau trecem frontiera într-un teritoriul străin, în altă ţară, la punctul vamal, ni se cer actele la control, paşaportul, buletinul de identitatea, spre a ni se stabili identitatea. În acest moment, putem spune, că Isus trece frontiera, intră într-un teritoriul străin, în teritoriul lumii iudaice, în teritoriu ucenicilor săi cu mentalităţi, idei, interese străine de adevăr. Trecând în acest teritoriu străin, Isus îşi prezintă actele, deşi nu i le cere nimeni, îşi face cunoscută identitatea. Începe prin a face un sondaj de opinie: “Cine zice lumea să sunt eu?” Nu că Isus nu ar fi ştiut cine este, sau că ar fi fost curios să afle ce vorbea lumea despre el, ci voia să scoată mai bine în evidenţă faptul că nu era cine credea lumea că este. La întrebarea pusă de Isus, ucenicii reproduc zvonurile care circulau în popor: “Unii zic că eşti Ioan Botezătorul, alţii zic că eşti Ilie, alţii zic că a înviat un profet din vechime”. Într-un fel, ce spunea lumea era adevărat, dar numai în parte. Isus vorbeşte în numele lui Dumnezeu cu forţa, cu curaj, cu autoritate, aşa cum vorbeau profeţii de altă dată. Notează evanghelistul Marcu: “Oamenii erau uimiţi de învăţătura lui, căci îi învăţa ca unul care are autoritate, nu cum îi învăţau cărturarii” (Mc 1,22). Isus se prezintă pe sine profet, însă mai mult decât profet. Isus nu se mulţumea să comenteze Scripturile sau să repete ce spuneau alţi învăţători. Profeţii îşi începeau discursurile cu cuvintele: Aşa vorbeşte Domnul, Domnul zice. Isus însă vorbeşte în numele său propriu: Adevăr, adevăr vă spun, a-ţi auzit că s-a spus celor de demult, însă eu vă spun”. El se plasează deasupra Scripturilor şi deasupra profeţilor: iată aici este unul mai mare decât Solomon, aici este unul mai mare decât Iona. De fapt, mulţimile erau dispuse să recunoască în Isus pe cineva mai mare decât ceilalţi. Fascinaţi de predicile lui, văzând minunile uluitoare pe care le făcea, recunoşteau în Isus un trimis special al lui Dumnezeu, îl recunoşteau în el pe Mesia. Dar ce fel de Mesia? Un Mesia politic şi militar care să pornească la luptă în fruntea armatelor, să elibereze Israelul de cotropitorii străini, să cucerească celelalte popoare peste care să domnească; un fel de Alexandru Macedon evreu. Aici era greşeala lor cea mare. De altfel, episodul din Evanghelia de azi se plasează imediat după înmulţirea pâinilor când mulţimile intenţionau să-l răpească pe Isus şi să-l facă rege.

“Dar voi cine spuneţi că sunt eu?” Petru în numele tuturor ucenicilor, răspunde: Tu eşti Cristosul lui Dumnezeu, adică Mesia trimisul lui Dumnezeu. La Cezareea lui Filip, prin descoperirea făcută de Tatăl din ceruri, Petru va spune: “Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu”. Deocamdată e Mesia lui Dumnezeu. Dar ce fel de Mesia? Tot un fel de Alexandru Macedon, un împărat triumfător, la curtea căruia ei cu toţii sperau să prindă posturi bune. Mentalitatea lor nu era diferită de cea a lumii, ale căror opinii le exprimaseră puţin mai înainte. Isus încearcă să le schimbe mentalitatea, spunându-le cuvinte la care nu se aşteptau; cuvinte care îi şochează şi-i scandalizează: “Fiul omului trebuie să pătimească multe, să fie tăgăduit de bătrâni şi de cărturari, să fie omorât şi a treia zi să învie”. Dar dacă măcar s-ar fi oprit aici! Dar le spune că şi ei, ucenicii vor avea aceiaşi soartă: crucea, suferinţa. Adio speranţe! Adio funcţii mari la curtea împărătească! Ei se pregăteau să ia cu asalt, să cucerească Ierusalimul, avându-l înfrunte pe Isus, aşa cum revoluţionarii francezi au cucerit Bastilia, aşa cum Garibaldi a cucerit Roma, aşa cum Tudor Vladimirescu a pornit să ia cu asalt Craiova. Când acolo, Isus le promite că la Ierusalim vom găsi crucea, înjosirea înfrângerea în loc de victorie, de triumf! Aceasta îi înspăimântă cu adevărat. Acesta e motivul pentru care atâţia nici azi nu pot suporta să vadă răstignitul. Marele regizor Federico Fellini, internat în spital înainte de a muri (1994) a cerut să fie luat jos răstignitul de pe perete: “Parcă e un păianjen, a zis el, mi-e frică”. Este o luptă înverşunată în zile noastre pentru scoaterea răstignitului din sălile de clasă, din instituţii şi din locurile publice. De ce? Ca să nu-i se supere pe cei de alte religii necreştine. În realitate, nu cei de altă religie cer acest lucru, ci creştinii transformaţi în duşmani ai crucii lui Cristos, despre care vorbeşte apostolul Pavel. Un alt pretext: imaginea sângeroasă, violentă a răstignitului traumatizează psihic pe copiii care o privesc. Copiii văd zilnic la televizor scene de violenţă, filme de groază şi nimeni nu face caz, nu strigă să se scoată asemenea emisiuni din televiziune. Se ştie că în cursul istoriei au fost circa 20 de milioane de oameni condamnaţi la moarte prin răstignire. De aceştia nu se ia nimeni. De ce? Fiindcă nici unul, în afară de Cristos, nu a spus: “Ia-ţi crucea şi urmează-mă!” Când Isus vorbeşte, nimeni nu poate rămâne indiferent. E ceva ce constatăm în Evanghelii: când Isus vorbeşte, diavolii o iau la fugă, paraliticii se pun pe picioare, inimile se deschid sau se închid. “Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi în fiecare zi să mă urmeze”.

Dacă vrea cineva. Isus nu forţează pe nimeni, respectă libertatea omului: l-a invitat pe tânărul bogat să-l urmeze, dar nu l-a forţat; nu l-a forţat nici pe Iuda să renunţe la planul său. Dar cine refuză cuvântul lui Isus trage consecinţele. Evanghelia ne spune că tânărul bogat a plecat foarte trist: a trăit şi a murit cu tristeţea şi cu bogăţia lui, iar cazul lui Iuda a fost de-a dreptul tragic.

Să se lepede de sine. Urmarea lui Isus cere o ştergere totală a identităţii precedente, o dispariţie completă a datelor de pe actul de identitate, după care era recunoscut ca persoană, şi procurarea unei noi identităţi. Acelaşi lucru ni-l spune şi apostolul Pavel în a doua lectură a Liturghiei de azi: “Toţi câţi aţi fost botezaţi întru Cristos, v-aţi îmbrăcat cu Cristos”. Cele vechi au trecut, acum a-ţi devenit făpturi noi. Dacă în trecut în actul vostru de identitate era scris la rubrica “naţionalitate”; iudeu sau grec, la starea socială sclav sau liber, la starea civilă: bărbat sau femeie, aceste date au fost şterse. Pe noul act de identitate apare un singur semn după care vi se recunoaşte apartenenţa : e crucea, semnul Fiului omului şi semnul ucenicului lui Isus. Această nouă identitate, această îmbrăcare cu Cristos, nu e una exterioară ci e o transformare profundă, radicală interioară, este o schimbare a direcţiei de mers în viaţă pe urmele lui Isus cu crucea în spate. Sau, mai exact, Isus continuă să-şi poarte crucea până la sfârşitul lumii cerându-ne să-i împrumutăm umerii noştri. Gandhi, un indian care cunoştea creştinismul, îi îndemna pe creştini să arate lumii identitatea lor, nu atât cu cruce ap e care o poartă la piept sau o au pe perete, dar cu crucea vieţi şi faptelor lor: “E bine să lăsăm să vorbească pentru noi viaţa mai mult decât vorbele. Dumnezeu nu a purtat crucea doar acum 2000 de ani în urmă, dar o poartă azi; el moare şi învie zi de zi. Ar fi o slabă consolare pentru lume dacă ar trebuie să conteze pe un Dumnezeu istoric, care a murit acum 2000 de ani în urmă. Nu-l predicaţi, aşadar, pe Dumnezeu istoric, dar arătaţi-l ca pe unul care trăieşte astăzi în voi”.

“Să-şi ia zilnic crucea şi să mă urmeze”. Zilnic, nu din când în când. Crucea zilnică a suferinţelor mărunte, neştiute de nimeni, a oboselilor, a renunţărilor, a nedreptăţilor, a luptelor lăuntrice. Ucenicul lui Isus este un erou, un martir care îşi răstigneşte zilnic pornirile dezordonate, egoismul, senzualitatea, necumpătarea? Când trecem frontiera, vameşii ne întreabă: ce aveţi în bagaje? Ce aveţi de declarat. Când vom trece frontiera veşniciei vom purta în bagaje şi vom avea de declarat un singur lucru: crucea pe care am purtat-o zilnic.

Dar voi cine ziceţi că sunt eu? Cine este pentru voi Cristos? Răspunsul îl dăm cu sfântul Ambroziu: ” Cristos e totul pentru noi. Avem totul în Cristos. Dacă vrei să-şi vindeci rănile, el e medicul. Dacă eşti apăsat de nedreptate, el e dreptatea. Dacă ai nevoie de ajutor, el este forţa. Dacă te temi de moarte, el e viaţa. Dacă doreşti paradisul, el e calea. Dacă fugi de întuneric, el e lumina, dacă îţi este foame el e hrana”.