Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XII-a de peste an
Anul B (A, C)

Lecturi:
Iob 38,1.8-11
2Corinteni 5,14-17
Marcu 4,35-41

Marcu 4,35-41

În aceeași zi, după ce s-a înserat, le-a spus: “Să trecem pe țărmul celălalt!” Și, părăsind mulțimea, l-au luat așa cum era în barcă. Erau și alte bărci cu el. Și a venit o mare furtună, iar valurile izbeau în barcă încât aproape se umpluse. El dormea în partea dinapoi a bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit și i-au spus: “Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?” Trezindu-se, a certat vântul și a spus mării: “Potolește-te! Taci!” Și vântul a încetat și s-a făcut liniște mare. Atunci le-a spus: “De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” Dar ei au fost cuprinși de teamă mare și spuneau unii către alții: “Cine este oare acesta, că și vântul și marea îl ascultă?”

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Phil Bloom
pr. Anton Dancă
pr. Raniero Cantalamessa
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
FSC
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Dormind în furtună

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O profesoară s-a gândit să regizeze cu elevii săi o piesă de teatru despre potolirea furtunii de către Isus. Ea le-a explicat copiilor cum să îl interpreteze pe Isus, pe apostoli, vântul, chiar și barca. Apoi i-a întrebat pe fiecare dintre ei ce rol ar dori să joace. Evident, copiii doreau rolurile care cereau mai multă implicare, mișcare. O fetiță i-a surprins pe toți spunând: “Eu vreau să fiu perna pe care își ține capul Isus.” De ce ar vrea cineva să joace un rol atât de pasiv, când toți ceilalți se întreceau care să primească rolurile mai active? Dar poate tocmai fetița înțelesese cel mai bine mesajul istorioarei. La urma urmelor tocmai “actorilor” cu roluri active din episodul evanghelic le reproșează Isus: “De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?” (Marcu 4,40).

Pentru mulți dintre noi este dificil să înțelegem de ce Isus s-ar răsti la sărmanii discipoli care încercau să îl trezească, pentru a-i ajuta să nu se scufunde barca. Oare nu așa trebuie să facă discipolii, să alerge la Învățătorul lor când au nevoie de El? Nu este o dovadă de credință faptul că îl cheamă în ajutor în momentele de criză? Nu a spus oare chiar Isus: “Veniți la mine toți cei osteniți și împovărați și eu vă voi da odihnă” (Matei 11,28)? De ce îi mustră pe discipolii copleșiți de furtună?

Pentru a înțelege motivația lui Isus, trebuie vă propun să ne întoarcem cu mintea în vremea primelor comunități creștine. Comunitatea lui Marcu era o comunitate persecutată, o comunitate înspăimântată, o comunitate în care mulți trebuiau să plătească chiar cu viața pentru faptul că credeau în Isus. Biserica lui Marcu era ca o barcă firavă pe o mare furtunoasă, în pericolul de a fi înghițită de valuri. Și totuși, chiar dacă El a promis să fie alături de Biserica Sa, Isus nu intervenea să pună capăt situației de criză. Deși a promis că nici porțile iadului nu vor distruge Biserica Sa, ceea ce vedeau ei era cum Biserica dispărea decimată. Cum au reacționat primii creștini la criza care amenința să îi înece ca o furtună? Au recurs la rugăciune, un fel de rugăciune-protest către Isus care privește de sus și nu face nimic în timp ce oamenii Săi mor. Doarme Isus în timp ce barca lui Petru (vechiul nume și simbol al Bisericii) se scufundă? Rugăciunea era mijlocul lor de a-l trezi pe Isus.

Prin modul în care episodul se încheie cu Isus ridicându-se și calmând marea Marcu vrea să spună Bisericii persecutate că Isus le aude rugăciunile și va pune capăt crizei și va readuce pacea. Rugăciunea lor nu este deci în van. Este cursul normal al lucrurilor pentru discipolii prinși în mijlocul unei furtuni care amenință existența lor și a Bisericii. Dar Marcu mai vrea să le spună ceva creștinilor persecutați. Crizele puternice cer credință puternică. În fața persecuțiilor ce le amenință viața, de la ei nu se așteaptă mai puțin decât să fie eroici în credință. Credința eroică în această situație o arată discipolii care îl lasă pe Isus să doarmă, chiar dacă aceasta înseamnă că se vor scufunda. Este credința martirilor care, deși ar fi vrut ca Isus să îi salveze, au fost totuși gata să moară pentru El, dacă aceasta este voia Lui. Este credința lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego în fața cuptorului de foc, când i-au spus regelui Nabucodonosor: “Dacă, într-adevăr, Dumnezeul nostru Căruia Îi slujim poate să ne scape, El ne va scăpa din cuptorul cel cu foc arzător și din mâna ta, o, rege! Și chiar dacă nu ne va scăpa, știut să fie de tine, o, rege, că noi nu vom sluji dumnezeilor tăi și înaintea chipului de aur pe care tu l-ai așezat nu vom cădea la pământ!” (Daniel 3,17-18).

Este ușor să credem că atunci când vom ajunge la capătul puterilor Dumnezeu va apărea și ne va ajuta. Să ne întrebăm astăzi dacă suntem pregătiți să credem în soare chiar și când nu strălucește, să credem în Isus până acolo încât să îl lăsăm să doarmă în barcă, ținându-i chiar noi perna în timp ce furtuna își face de cap în jurul nostru.

 

* * *

 

Din sânul vijeliei

Autor: pr. Phil Bloom
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Doresc să încep menționând una dintre binecuvântările aduse de Conciliul Vatican II. Este foarte simplu să vedem lucrurile rele care s-au întâmplat de la Conciliu încoace: scăderea participării la Liturghii, criza de identitate a preoților și confuzia la nivelul doctrinei. Trebuie să vedem însă și lucrurile bune, în special înnoirea ritualurilor și a rugăciunilor. Personal apreciez foarte mult ediția revizuită a Liturgiei orelor, care Conciliul a dorit să fie folosită nu doar de clerici și de persoanele consacrate, ci și de laici.

Mulți recită nu doar rugăciunile de dimineață și de seară, ci și Oficiul Lecturilor. Acesta îl invită pe creștin să mediteze zilnic asupra unor pasaje luate din întreaga Biblie. Veți găsi în ea și Cartea lui Iov, o lucrare excepțională din punct de vedere literar. Dar Cartea lui Iov este mai importantă de atâta prin faptul că abordează cea mai mare dilemă a existenței umane: de ce oamenii suferă și când nu este vina lor? De ce de exemplu unul se naște cu o diformitate teribilă? De ce Dumnezeu permite oamenilor să facă gesturi oribile precum tortura, violul, acuzațiile false? De ce nu face Dumnezeu ceva pentru copiii abuzați și aflați în suferință?

Mai mult decât oricare altă carte din Biblie, Cartea lui Iov se concentrează pe dilema suferinței fără de vină. Astăzi auzim concluzia acestei Cărți. După aproximativ treizeci și cinci de capitole de încercări omenești de a rezolva problema durerii, Iov are în sfârșit șansa să îl audă pe Cel care are răspunsul: Dumnezeu însuși. Este important să vedem cum îi vorbește Dumnezeu lui Iov: i se adresează “din sânul vijeliei”. Dumnezeu nu dă o soluție calmă, filozofică la puzzle. Începe punând El însuși ceea ce, la început, pare o întrebare irelevantă: Cine pune limite mării? De ce valurile se opresc într-un anumit punct și nu merg mai departe (cf. Iov 38,8-11)? La aceste întrebări nu poate răspunde un curs de oceanografie. Chiar dacă definim gravitația și explicăm natura apei, a vântului și a pământului, enigma rămâne. Întrebările trimit către misterul universului creat. Ca și când nu ar fi de ajuns să contemplăm oceanul, Dumnezeu pune o serie de întrebări similare despre lucrurile care ne produc uimire, venerație și teamă.

Cu cât știm mai multe despre lume, cu atât mai mult ne dăm seama cât de puține înțelegem. Problema, însă, este mult mai profundă decât a recunoaște limitele înțelegerii umane. Ceea ce subliniază Cartea lui Iov este faptul că Dumnezeu ne vorbește “din sânul vijeliei”. În timpul ultimilor ani mass-media ne-au făcut să fim conștienți de înfricoșătoarea putere a furtunilor. Chiar și aceia care nu au fost loviți de uragane, pot trăi sentimentul de neajutorare, dorința de a fugi sau de a se ascunde. Aceasta pentru că noi toți ne confruntăm cu furtuni: unele fizice, dar altele emoționale, turbulențele care rezultă atunci când ceva dezlănțuie mânia. Aceste furtuni pot scăpa de sub control, dar totuși nu durează o veșnicie. Ceea ce contează este faptul că Dumnezeu ni se adresează din mijlocul furtunii. Cuvântul lui Dumnezeu îl face pe Iov să devină umil. El își înclină capul în tăcere.

Acum câteva săptămâni, Papa Benedict s-a aflat în locul celei mai groaznice furtuni din istoria omenirii. Vizitând lagărul de concentrare de la Auschwitz, Sfântul Părinte a răspuns asemenea lui Iov: “Într-un loc ca acesta”, a spus Papa, “cuvintele lipsesc; în cele din urmă nu poate rămâne decât o tăcere înspăimântătoare”. Tăcerea nu semnifică disperare, ci dorința de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu. Papa desigur nu a rezolvat acolo problema răului. Ca “fiu al Germaniei”, el a recunoscut acest teribil capitol din istoria națiunii sale. În același timp, prin anumite gesturi, el a indicat faptul că Dumnezeu nu este complet absent. De exemplu, Papa Benedict s-a dus în locul unde naziștii l-au executat pe Sf. Maximilian Kolbe, preotul franciscan care s-a sacrificat în locul unui bărbat evreu.

Evanghelia de astăzi prezintă o experiență paradigmatică, a discipolilor în fața furtunii. În ciuda valurilor care se spărgeau de barcă, Isus dormea. Asemenea lui Iov, discipolii se întrebau dacă Domnului îi pasă de ei. După ce a potolit marea, Isus i-a întrebat (și ne întreabă și pe noi): “De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?”

 

* * *

 

Atenție la atenționare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Tema suferinței revine în Liturgia cuvântului de multe ori pe parcursul unui an bisericesc. Suferința, realitate fizică, rămâne un mare mister din punct de vedere spiritual și din această cauză trebuie să elucidăm multele aspecte pe care le îmbracă în fiecare zi, pentru a-i determina rolul de cruce în problema credinței.

Iob se plânge de un tratament nedrept, suferind nevinovat și Dumnezeu, în loc să-i dea un răspuns direct, îi oferă ca subiect de reflecție întinsul mării, ca să găsească răspuns la problema suferinței sale (lectura I-a). Azi, noi putem deduce din reflecția lui Iob asupra mării, că suferința este o carismă: i-a fost dată celui nevinovat fiindcă numai el putea fi în stare să scoată din nemărginirea suferinței învățătura despre necesitatea învierii.

Ucenicilor, care se plâng în barca asaltată de valuri și de întunericul nopții de faptul că Mântuitorul doarme, nu le vede necazul și nu le vine în ajutor, Isus le oferă ca subiect de meditație slaba lor credință, în perspectiva măririi ei prin scoaterea din necaz în chip minunat (lectura a III-a).

Răspunsul corect la problema suferinței se rezolvă, după învățătura sfântul Paul, printr-o reflecție profundă asupra pătimirilor lui Cristos (lectura a II-a).

Cunoaștem necazul lui Iob. El avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute de perechi de boi și cinci sute de asini și o mare mulțime de slugi (1,3). Bogăția reală a inimii lui Iob erau copiii săi: fii și fiice. Sabeenii, trăsnetele furtunii și caldeii i-au nimicit toate bunurile materiale (1,15-17); bunurile inimii lui, fiii și fiicele, au fost nimicite de o furtună care a prăbușit casa în care se aflau toți și toate. În toate aceste necazuri Iob a spus cu credință: Gol am ieșit din sânul mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat. Dar, după ce și-a pierdut sănătatea, soția l-a aruncat pe o grămadă de gunoi afară din oraș ca pe un lepros (2,7-8), unde l-au găsit cei trei prieteni care l-au învinuit că din cauza păcatelor a ajuns în halul acesta, fiindcă Dumnezeu îl pedepsește pe om pentru păcate, ca dreptate, sau pentru a-l curăți de păcate, ca milostivire. Iob se apără, susținând că nici una din variantele lor nu-i corectă, fiindcă nu a păcătuit. Prietenii caută să-l convingă că nu are dreptate, deoarece nu există om fără păcat, că Dumnezeu găsește pete și în îngeri și chiar faptul de a se pretinde fără păcat este un păcat. Iob nu se simte vinovat în nici un fel și, ca urmare, neînțelegând planul lui Dumnezeu cu dânsul, începe să se plângă de nedreptatea ce i se face, că Dumnezeu nimicește fără discernământ pe cel desăvârșit și pe cel viclean (9,22), că nu-i pasă de cei deznădăjduiți (9,23) și oricât ar fi de curat, el îl scufundă în noroi încât și veșmintele se scârbesc de pielea lui (9,30-31), și culmea suferinței: singurătatea – Eu sunt singur cu mine însumi (9,35). (Singurătate de care se plânge Isus pe cruce).

Iată condiția omului pe pământ: se moare alergând după fericire; se ajunge la disperare când fericirea este cel mai aproape; ea se obține când în sine nu mai există nici o speranță. Și toate acestea pentru a ajunge la o convingere: izvorul fericirii nu-l are nimeni în sine, ci este numai în Dumnezeu-Tatăl. Fapt pentru care însuși Isus a strigat ca om: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Mc 15,34).

Durerea, chiar dacă nu-i atotputernică, întrece puterile omului și ca atare îl poate duce la frică, groază, disperare și moarte. Conform legii contrariilor din filozofie, durerea ne confirmă puterea de atracție a fericirii. Destinul fericirii, pus de Creator în firea omului, îl face să înfrunte frica, durerea, disperarea și moartea. Martor credincios ne este Fiul Omului.

În ce direcție l-a dirijat, ce sens i-a dat Dumnezeu lui Iob când i-a cerut să reflecteze asupra întinsului mării? Durerea poate fi atât de mare încât să n-o poți cuprinde cu vederea umană, dar are hotare și o poate învinge numai acela care se desprinde de limitele sale egoiste: Până aici vei veni și mai departe nu vei trece; aici se va frânge trufia valurilor tale!

Oricât ar fi marea de mare, tot are hotare. Omul este mult mai mic în spațiu, dar mult mai mare în spirit și n-ar vrea hotare, de aceea suferă când trufia sa se lovește de propriile limite. Numai nemărginitul Dumnezeu, care ne cheamă să ne identificăm cu el, poate fi remediul suferinței. Ca să ajungem părtași ai naturii divine (2Pt 1,4), trebuie să ne naștem la o viață nouă. Suferința se naște din vechi și nou. Ca să fiu nou, trebuie să mă rup de vechiul eu. Când Iob a ajuns să se rupă total de eul vechi, s-a îmbrăcat în omul nou și a lansat în universul uman conceptul învierii: Cred că Răscumpărătorul meu trăiește și în ziua cea din urmă din pământ mă voi scula și cu ochii mei îl voi vedea (19,25).

Numai învierea ne va naște la o viață nouă ca să-l vedem pe Răscumpărătorul nostru. Dar această naștere trebuie s-o acceptăm în mod conștient și responsabil, ca să ne îmbrăcăm cu mantia lui Cristos glorios.

Suferințele sfântului Paul au fost multe. Atacat în însuși ministerul său apostolic, cu insinuări josnice privitoare la persoana sa, un trimis al Satanei în carnea sa îl va pălmui mereu (2Cor 12,7), el reușește să-și subordoneze propria apărare pe tema principală a scrisorii: legitimitatea ministerului său apostolic pentru a salva interesele lui Cristos, adică autenticitatea și unicitatea evangheliei. Sfântul Paul vrea să spună: Chiar dacă n-aș fi apostol autentic, faptul că vă vestesc o evanghelie autentică și unică spre împăcarea voastră cu Dumnezeu, ca să vă nașteți la viața nouă în Cristos, mă face apostol autentic; iar voi, ascultându-mă, deveniți creștini autentici și cooperatori apostolici, conlucrați la răspândirea evangheliei, la mărirea împărăției lui Dumnezeu. Angajându-se în propria apărare, dar pe baza argumentelor divine, are la bază dragostea care creează și comunică valori stimulatoare pentru partener, pentru a se realiza pe el însuși. Omul, apărându-se prin ceea ce este – creatură a lui Dumnezeu – și prin ceea ce a primit – suveranitate peste celelalte făpturi -, dar mai ales prin ceea ce a devenit în Cristos – om nou -, are toate șansele afirmării în cadrul cosmic în care este plasat. Și dacă lumea nu este perfectă, trebuie să sufere, aceasta se datorează faptului că omul nu se comportă conform cu menirea sa de creatură, cu drept de suveranitate, de a da nume celorlalte făpturi (Gen 2,19), adică de a le da o destinație, un sens spre un scop nobil. Fiindcă omul nu se angajează prompt, de bunăvoie și cu toată libertatea în realizarea menirii sale, de aceea suferă și se tânguie ca Iob sau și mai rău. Numai în Dumnezeu el se depășește pe sine la infinit (după Blaise Pascal).

Tendința omului de a se apăra conform celor trupești constituie o tendință malefică de a ucide cele ale spiritului, cele ale lui Dumnezeu și chiar pe Dumnezeu însuși, tendința de a-l exclude din viața proprie, de materializare a toate, ceea ce face ca istoria lumii să fie nespus de furtunoasă. Cei necredincioși declară că Dumnezeu a murit; cei mai puțin credincioși afirmă că doarme, indiferenții susțin că este nepăsător, ironicii că este plecat în concediu, platonicii că este mulțumit în sine și nu-i pasă de noi etc.

Dar noi? Noi ne mirăm că în mijlocul unei furtuni atât de năprasnice pornite din blasfemii, Dumnezeu tace; uneori, cuprinși de spaimă, am vrea să strigăm: Doamne, trezește-te că pierim! Suferim de frica morții pentru că nu trăim din credință: nu vestim moartea Domnului și nu mărturisim învierea lui până când va veni, fiindcă nu cunoaștem iubirea și nu credem într-însa (cf. In 4,16), fiindcă iubirea nu are somn, ci chiar când se pare că doarme, inima veghează.

Nu știu dacă, după cele spuse, ar mai fi cazul să credem că Dumnezeu tace, când de fapt ne vorbește prin fiecare lucru ce ne înconjoară. Nu cunoaștem limbajul iubirii. Dar dacă ni se pare că tace, trebuie să știm că și tăcerea are logica limbajului său, care constituie un răspuns la multe probleme. Însuși Isus s-a apărat prin tăcere la judecată în fața lui Pilat și mai ales în fața lui Irod (cf. Lc 23,9).

Din tăcerea lui Dumnezeu deducem:

1) dreptul la secret este personal și uman; cu atât mai mult este divin;

2) însuși Dumnezeu este în imposibilitatea de a se defini științific pe măsura priceperii noastre finite;

3) orice răspuns venit din partea lui ridică zeci de alte probleme care cer un alt răspuns;

4) credința poate răspunde mult mai bine decât știința și o ajută să se dezvolte (nimeni nu pornește într-o expediție științifică dacă nu crede în existența a ceva încă necunoscut);

5) deseori omul poate obține singur ceea ce dorește, dar se tânguie în zadar (precum nora cu drobul de sare);

6) căutarea își are farmecul ei și orice descoperire devine o cucerire a libertății și o afirmare a personalității. Dumnezeu nu vrea să ofere omului răspunsuri prestabilite, ci îl vrea colaborator cauzal în istoria mântuirii.

Doamne, ajută-ne, ca prin fiecare lucru ce ne înconjoară, să găsim calea spre tine!

Amin.

 

* * *

 

A venit o furtună mare

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia din această duminică este despre calmarea furtunii. Seara, după o zi de lucru intensă, Isus s-a urcat într-o barcă și le-a spus apostolilor să treacă pe cealaltă parte. Obosit, a adormit în barcă. Între timp, a izbucnit o mare furtună care amenința să distrugă barca. Înspăimântați, apostolii l-au trezit pe Isus, spunându-i: “Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?” Trezindu-se, Isus a poruncit mării să se liniștească: “Potolește-te! Taci!” Vântul a încetat și s-a făcut o liniște mare. Apoi le-a spus: “De ce sunteți fricoși? Încă nu aveți credință?”

Vom încerca să înțelegem mesajul adresat nouă celor de astăzi în această pagină a Evangheliei. Trecerea Mării Galileei simbolizează călătoria vieții. Marea este familia mea, comunitatea mea, însăși inima mea. În mările mici, după cum știm, se pot dezlănțui furtuni mari și neprevăzute. Cine nu a cunoscut astfel de furtuni, când totul este întunecat și mica barcă a vieții noastre începe să se umple de apă în toate părțile, când Dumnezeu pare a fi absent sau adormit? Un diagnostic alarmant de la medic, și dintr-o dată suntem în mijlocul furtunii. Ce să facem? De ce ne putem prinde și în care parte trebuie să coborâm ancora? Isus nu ne dă rețeta magică pentru a scăpa de toate furtunile. Nu ne-a promis că vom evita toate dificultățile. El ne-a promis însă tăria de a le depăși, dacă i-o cerem.

Sf. Paul ne vorbește despre o problemă gravă cu care s-a confruntat în viața sa, pe care o numește “un ghimpe în trup”. “De trei ori” – ceea ce înseamnă de nenumărate ori – spune el că s-a rugat Domnului să îl elibereze, și ce i-a răspuns Domnul? Să citim împreună: “Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune”. Din acel moment, ne spune Paul, a început chiar să se laude în slăbiciunea lui, în persecuții și în lipsuri, până acolo încât să poată spune: “când sunt slab, atunci sunt puternic” (2Corinteni 12,7-10). Să avem încredere în Dumnezeu: acesta este mesajul Evangheliei.

În acea zi, ceea ce i-a salvat pe discipoli de la naufragiu este faptul de a-l fi luat pe Isus în barcă, înainte de a începe trecerea mării. Aceasta este și pentru noi cea mai bună garanție împotriva furtunilor vieții: a-l lua pe Isus cu noi. Mijloacele prin care îl putem lua pe Isus în barca vieții și a familiei noastre sunt credința, rugăciunea și respectarea poruncilor. La izbucnirea unei furtuni pe mare, cel puțin în trecut, marinarii obișnuiau să toarne ulei pe valuri pentru a le calma. Pe valurile fricii și neliniștii trebuie să turnăm încrederea în Dumnezeu. Sf. Petru îi îndemna pe creștinii din vremea lui să aibă încredere în Dumnezeu, spunând: “Lăsați în grija lui toată neliniștea voastră, căci el se îngrijește de voi” (1Petru 5,7).

Lipsa de credință pe care Isus le-a reproșat-o discipolilor cu acea ocazie s-a datorat faptului că ei s-au îndoit că Lui îi pasă de viețile și de siguranța lor. Dumnezeu are grijă de noi, îi pasă de viețile noastre! O povestioară frecvent citată vorbește despre un om care a avut un vis. A văzut două perechi de urme de pași imprimate pe nisipul deșertului și a înțeles că o pereche de urme era a sa, iar cealaltă a lui Isus, care mergea alături de el. De la un anumit moment, una dintre perechile de urme a dispărut, și omul a înțeles că aceasta s-a întâmplat exact într-un moment dificil al vieții sale. Atunci i s-a plâns lui Cristos, că l-a lăsat singur în momentul de încercare. “Dar am fost cu tine!”, a răspuns Isus. “Cum se poate să fi fost cu mine, când este doar o urmă de pași pe nisip?”, a spus omul. “Sunt pașii mei”, a răspuns Isus. “În acele momente, te-am purtat în brațe”. Să ne amintim această povestioară atunci când simțim ispita de a ne plânge Domnului că ne lasă singuri.

 

* * *

 

Duminica a XII-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Lucian Farcas
Unde: Catedrala romano-catolică din Iași
Când: 25 iunie 2006

 

Puteți descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XII-a de peste an

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Isus vorbise toată ziua mulțimii în parabole. Seara a spus ucenicilor săi: “Să trecem pe malul celălalt”. Părăsind mulțimea, l-au luat pe Isus cu ei în barcă așa cum era. Și alte bărci l-au însoțit. Deodată, s-a iscat o furtună puternică; valurile loveau barca atât de tare, încât a început să se umple cu apă. Isus dormea în spatele bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit și i-au spus: “Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?” Trezindu-se, a dojenit vântul și a spus mării: “Taci! Liniștește-te!” Vântul s-a potolit și s-a făcut o liniște deplină. Isus le-a spus: “De ce sunteți așa de fricoși? Nu mai aveți credință?” Ei, fiind cuprinși de o mare teamă, își spuneau între ei: “Cine este omul acesta, că până și vântul și marea îl ascultă?” (Marcu 4,35-41)

După primul grup de parabole (4,1-34), sfântul Marcu ne prezintă o serie de patru minuni săvârșite de Isus, minuni care manifestă puterea activă a Împărăției. Este vorba de episodul domolirii furtunii (4,35-41), cel al vindecării omului posedat de diavol (5,1-20), cel al vindecarea femeii bolnave de scurgere de sânge și al învierea fiicei lui Iair (5,21-43). Toate aceste fapte au avut un efect răsunător asupra contemporanilor săi (4,41; 5,17.20.42) de vreme ce Isus se dovedește a fi stăpân peste forțele oarbe ale naturii, peste Satana, peste boală și chiar peste moarte.

Dintre episoadele care relatează domolirea furtunii de pe mare, episod care se citește în duminica a XII-a de peste an, cel al sfântului Marcu este, fără îndoială, cel mai viu prin precizia detaliilor: scena se desfășoară în timpul nopții, iar Isus, care s-a suit în barcă imediat ce a dat drumul mulțimii ce-l înconjura și care în momentul izbucnirii furtunii este prezentat ca dormind pe un căpătâi, este trezit de ucenicii înspăimântați. Modul în care El mustră și potolește furtuna îi impresionează atât de mult pe ucenici încât ei încep a se întreba cine este omul acesta, că până și vântul și marea îl ascultă.

Această scenă este pentru noi o chemarea la credința în Cristos în cel puțin două sensuri ale cuvântului: recunoașterea puterii sale divine și adeziunea la persoana sa cu o încredere totală. Aceste două aspecte ale credinței se completează reciproc. Astfel, dacă eu cred în adâncul sufletului meu că Isus este Fiul lui Dumnezeu, cred din toată inima și în puterea Lui și mă încred în ea (v. Rm 10,9) deoarece puterea lui Isus se află în slujba mântuirii oamenilor comunicându-le iubirea Tatălui: împreună cu El, noi nu putem pieri. Citit în această perspectivă, strigătul ucenicilor exprimă tentația oricărui om care, în timp de nenorocire, se crede părăsit de Dumnezeu. În acele clipe o umilă și totală încredere îi permite să-și regăsească liniște și pacea pe care Isus i-o dă.

 

* * *

 

Vântul și marea îl ascultă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ochiul omului nu se satură să vadă lucruri cât mai extraordinare și minunile îl fascinează cel mai mult. Dintr-o mentalitate vetero-testamentară omul vrea să vadă ca să creadă, să capete siguranța care îl poate face fericit. Se pare că farizeii, cărturarii și arhiereii l-au determinat pe Iuda ca să-l de pe Isus în mâinile lor pe motivul unei minuni: Dacă este Fiul lui Dumnezeu, se va coborî de pe cruce și atunci ne vom pleca genunchii în fața lui. Această mentalitate, că minunea este dovada credinței, s-a extins până în zilele noastre și o apologetică raționalistă a făcut din minunile lui Isus un argument cvazi matematic spre a demonstra originea divină a operelor sale, a predicilor sale și chiar a persoanei sale. Dar, făcând abstracție de această tentativă raționalistă (care într-un fel oarecare s-ar putea considera ca un sacrilegiu (cf. CBL p. 1043-1044), trebuie să ținem cont de următoarele criterii: 1) Isus spune lui Toma că sunt mai fericiți cei care cred, fără să fi văzut minuni (In 20, 29); refuză să facă minuni la cererea Ispititorului în pustiu și apelează la credință în cuvântul lui Dumnezeu și consideră cererea ei drept o ispitire a lui Dumnezeu (Mt 4, 4-7); refuză să facă minuni acolo unde nu găsește credință (Mt 13, 58); numai credința, chiar cât un grăunte de muștar, poate săvârși minuni (Lc 17, 5-6); 2) Isus, când apelează la semne sau la minuni pune pe aceeași treaptă vindecarea bolnavilor ca și propovăduirea evangheliei (Mt 11, 4), ceea ce ne sugerează că ori ambele sunt miracole, ori ambele sunt lucruri care țin de puterile umane; 3) Isus a săvârșit minuni numai datorită faptului că el este începătorul și desăvârșitorul credinței (Evr 12, 2) și apoi 4) este aproape imposibil să deosebești un fapt miraculos de unul extraordinar care nu-i miraculos, pornind de la limitele puterilor omenești, fiindcă aceste limite sunt în mare măsură necunoscute și noile descoperiri au demonstrat de atâtea ori că ceea ce ieri era considerat un efect al forțelor supranaturale, azi este cunoscut și definit foarte bine printr-o cauzalitate naturală; 5) un aspect foarte important este și acesta: povestirea a ajuns la noi, ca de altfel la toți cititorii evangheliei, numai ca o mărturie a unui credincios, adică: povestitorul a luat poziție în povestirea sa față de un lucru care nu poate fi demonstrat, ci doar mărturisit, adică vrea să spună că în acest eveniment Dumnezeu se îndreaptă către oameni și caută credința lor. Deci minunea este un beneficiu al credinței și chiar când cineva se convertește la credință datorită unei minuni, convertirea se obține pe baza unei credințe care a beneficiat de o minune, ca în cazul vindecării paraliticului din Cafarnaum pentru credința acelora care l-au adus și l-au lăsat în fața lui Isus prin acoperișul casei (Mc 2,1-12): Văzând Isus credința lor.

În episodul evangheliei de azi Isus apare, nu ca profeții Vechiului Testament care făceau rugăciuni lungi lui Dumnezeu ca el să liniștească apele mării: prin credința sa desăvârșită Isus le liniștește el însuși și minunea este revelația sa în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, ba chiar faptul că El este Dumnezeu însuși (cf. CBL p. 1043-1044), constituind obiectul credinței noastre.

Chiar și marea, realitate puternică și tumultuoasă, este supusă lui Dumnezeu. Dumnezeu era prezent când ea s-a născut, ieșind din sânul pământului ca un copil neajutorat din sânul mamei; el a înfășat marea în negură și a îmbrăcat-o în nori. Psalmul responsorial și evanghelia în timp ce ne subliniază domnia și stăpânirea lui Isus asupra mării, ne sugerează gândul că în timp de primejdie, având credință, trebuie să ne păstrăm încrederea în acela care a făcut marea și a pus-o la dispoziția omului, ca el să aibă stăpânire asupra ei (Gen 1, 26), asemenea lui Cristos chipul omului desăvârșit.

Dumnezeul nostru nu-i zeul falselor siguranțe umane, nici nu este formula care rezolvă toate dificultățile problemelor noastre. A fi un Dumnezeu care să ne stea la dispoziție ar însemna să fie un Dumnezeu care înstrăinează, un surogat, un Dumnezeu de umplutură. El își păstrează demnitatea divină prin faptul că ne-a pus la dispoziție credința, care nu-i fugă de angajare, ci din contra, ea este o angajare continuă de a face față tuturor furtunilor care ne stau împotrivă. Fiindcă ar fi o credință falsă aceea care l-ar căuta pe Dumnezeu numai ca pe o consolare individuală și ca pe o rezolvare directă a necazurilor în care ne aflăm. Dacă la baza acestei credințe n-ar sta disponibilitatea absolută față de Dumnezeu, ci doar tentativa de a-l folosi pe Dumnezeu conform cu dorințele personale de a avea o siguranță, am merita dojana lui Isus adresată ucenicilor: Pentru ce sunteți așa de fricoși? Cum de nu aveți credință? A avea credință înseamnă a se abandona în brațele lui Dumnezeu chiar și atunci când ni s-ar părea că el doarme, fiindcă știm că ceea ce Isus a învins nu ne poate învinge (cf. MAC p. 883).

Analizându-ne, ne dăm seama cât de slabi suntem în credință și cât avem trebuință de o convertire profundă față de ea.

Modelul convertirii noastre ne este pus înaintea ochilor de prima lectură: Iob. Datorită suferințelor și știindu-se nevinovat, Iob se agită mai puternic decât marea pe timp de furtună. Îl sfidează pe Dumnezeu, care acceptă sfidarea, dar face să treacă prin fața lui toată măreția creației ca pe o peliculă cinematografică. În fața acestei măreții, Iob se simite redus, anihilat și confuz; în el se produce o convertire profundă: devine mai calm decât marea liniștită de Isus, se umilește în fața lui Dumnezeu (cf. CBL p. 464-465).

În lectura a II-a (2Cor 5, 14-17) sf. Paul ne prezintă forța, puterea convertirii noastre care este Isus și care lucrează în cei care cred că el este Domnul.

Când sf. Paul spune că Isus a murit pentru toți, arată de fapt că Isus a făcut posibil ca viața umană să depășească narcisismul moral în care era închisă și să se poată avânta spre un pol extrinsec de atracție vitală, fiindcă acela care a murit, a înviat. Ca întotdeauna la sf. Paul, moartea lui Cristos își găsește eficiența în deschiderea sa reală spre viitor prin înviere.

De aici valorificarea omului în perspectivă creștină nu poate fi pusă pe baza existenței trupești, adică pe condiția muritoare a omului fără speranța învierii. Cristos însuși nu poate fi privit numai ca un erou glorios, care și-a dat viața în chip generos pentru o cauză sublimă, ci mai ales ca pe un mare învingător al morții, moarte care provoacă mult mai multă teamă decât marea cea mai turbată. Cristos, biruitor asupra morții prin credință, ne revelează obiectul credinței noastre: pe Dumnezeu izvorul vieții. Pentru aceasta spune apostolul neamurilor că: Dacă Isus Cristos nu a înviat, deșartă este credința noastră, fiindcă nu-și mai are începutul în credința lui Isus, dar dacă unul este în Cristos (în credința lui), este o creatură nouă. Astfel, moartea lui Cristos este considerată ca o reconciliere. Înțelesul profund al cuvântului grec reconciliere are înțelesul în limba noastră de creația unui altuia.

A se reconcilia, prin urmare, nu înseamnă pur și simplu a închide o perioadă neplăcută a vieții și de a se întoarce la punctul zero; nu înseamnă a închide un cont și de a deschide altul nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat; din contra, reconcilierea recunoaște posibilitatea și probarea răului comis, care a fost cauza despărțirii, dar aduce crearea unei situații noi în totalitate, în care oamenii încep să depășească limitele lor istorice. Crucea a fost ca o sentință de condamnare la moarte care a adus sfârșitul trecutului și a inaugurat în totalitate un altul: pentru cel care este în Cristos apare o nouă creație: au fost distruse cele vechi și toate sunt reînnoite (cf. CBL p. 1629-1630).

Deci: cea mai mare minune, pe care o realizează omul prin credința în Cristos, este omul nou.

Credința este darul iubirii lui Dumnezeu, față de care trebuie să-i aducem necontenit lauda și recunoștința noastră cu întreaga Biserică, spunându-i: Te rugăm, Doamne, fă-ne să fim totdeauna cuprinși și de frică și de iubire față de Numele tău sfânt, căci Tu nu încetezi niciodată să-i ocrotești pe aceia pe care îi statornicești în fidelitatea iubirii tale (LR). Amin.

 

* * *

 

În loc să îl deșteptăm pe Domnul ar trebui să ne deșteptăm credința noastră

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Aproape și deci de necuprins

Ca și cum nu ar fi suficiente întrebările noastre, sunt și ale Sale, la care suntem provocați să răspundem. Omul cere explicații lui Dumnezeu. Și Dumnezeu, la rândul Său, cere explicații omului. Omul protestează, se plânge, îl mustră pe Domnul pentru absențele sale. Și El răspunde: “De ce sunteți așa de fricoși?” Creatura ar vrea să-l constrângă pe Domnul să se justifice. Și El ne obligă să dăm cont despre credința noastră: “Nu mai aveți credință?” Greșeala fundamentală a creștinului presupus este aceea de a nu accepta disproporția. A-l reduce pe Dumnezeu la îndemâna noastră. A trata de la egal la egal cu El.

Paul (lectura a doua) definește această atitudine cu “cunoașterea lui Cristos după trup”. De aceea vrem să-l încadrăm în schemele noastre, să-i împrumutăm aspirațiile noastre temporale, să-i impunem măsurile noastre, să-L facem să adopte (și chiar să împlinească) programele noastre, să îmbrățișeze cauzele noastre. În strofa lui Iob, și chiar în scena descrisă în evanghelia lui Marcu, apare ideea că Domnul închide ca într-o închisoare marea, simbolul puterilor demoniace dezlănțuite. Ei bine, adesea omul avansează pretenția de a-l aresta pe Dumnezeu în mentalitatea proprie, în calculele proprii, în cărțile proprii, în definițiile proprii.

Dumnezeu, însă nu poate fi prins. Nu se lasă capturat de păienjenișurile noastre ridicole (și chiar de cele mai grele Summae, dacă ne gândim, nu sunt altceva decât păienjenișuri măturate de “Suflu”). Și El stă pe celălalt mal al abisului. De necuprins. Și cu cât este mai aproape, cu atât este de neajuns. Cu cât se manifestă mai mult, cu atât este mai ascuns. Cu cât dialoghează mai mult cu creatura, cu atât mai mult aceasta înțelege că nu este în stare de a-L cuprinde.

Prin tăcere, o deschizătură spre mister

Se ridică totuși bănuiala că Dumnezeu nu ne interzice să-I punem întrebări. O credință cu puncte exclamative și puncte ferme, care elimină cele mai chinuitoare puncte de întrebare, nu este un lucru serios, dă ideea unei recitări, unei închipuiri. Întrebările ne folosesc, pentru a face lumină în viața noastră, pentru a afla sensul drumului. Dar, paradoxal, întrebările care ne ajută să parcurgem un itinerariu de credință, să facem un pic de lumină, sunt tocmai acelea care nu primesc răspuns, care nu au răspuns.

Dumnezeu este de acord să înșirăm rozariul de ce-urilor noastre, să depănăm litania întrebărilor noastre, pentru ca astfel să putem să ne apropiem de tăcere, de adorație. Dar a afirma că Dumnezeu ne conduce la tăcerea adoratoare nu înseamnă că ne închide gura. Mai degrabă, prin tăcere, ne deschide spre mister.

Frica

Pentru anumiți predicatori din trecut, interpretarea minunii furtunii potolite era făcută în grabă: barca era existența noastră, mereu în prada încercărilor și dificultăților de orice fel. Important era de a-l avea pe Isus la bord, și totul este orânduit cel mai bine. În sfârșit, Cristos ca talisman, poliță de asigurare care ne garantează împotriva tuturor nenorocirilor călătoriei.

Cu această variantă: barca este Biserica care traversează istoria. Dușmanii săi, veșnic instigați de diavol, declanșează persecuții și opoziții pentru a o scufunda. Totuși încercările lor se dovedesc zadarnice, nu pot nimic împotriva puterii Domnului care este cârmaciul. Astfel Biserica trece triumfătoare prin toate furtunile, mai mult fragila ambarcație, cu cât este mai mult bătută de valuri, cu atât mai mult se întărește. În sfârșit: porțile iadului nu o vor birui.

Prea simplist, și mai ales puțin se referă la sensul povestirii. Care, reflectând poate o situație a comunității primitive, pune în evidență o lipsă de preocupare a echipajului. În centrul tuturor este întrebarea-mustrarea lui Isus: “De ce sunteți așa de fricoși? Nu mai aveți credință?” Să ne oprim asupra adjectivului “fricoși” și asupra adverbului “încă”. “Fricoși” – după opinia lui X. L. Dufour – exprimă atitudinea omului care, în fața pericolului care îl amenință, reacționează ca și cum Dumnezeu nu ar exista.

Numai dacă se eliberează de această angoasă, omul poate intra în pacea pe care i-o dă Dumnezeul său. Acea pace care este simbolizată de calmul apelor, și, mai întâi, de somnul lui Isus, adevărata “anticipare” a minunii. “Învățătorule nu-ți pasă că murim?” În realitate, este riscul de a muri de frică, mai mult decât din cauza furtunii dezlănțuite. Și când se moare de frică înseamnă că, înainte, s-a stins deja credința.

Un diagnostic îngrijorător

Este într-adevăr îngrijorător acel încă. Isus socotește că timpul a fost mai mult decât suficient pentru maturizarea unei credințe care să alunge frica, să facă să iasă din spirala considerațiilor umane, să întrerupă cercul distructiv al terorii, pentru “a se deschide” încrederii în ajutorul divin, și deci să înfrunte cu calm încercarea. Este vorba de un bilanț pe care îl putem face și noi: predici în serie, experiențe de orice tip, sacramente, întâlniri, cărți, rugăciuni. Și totuși nu avem încă credință.

Isus nu-i ceartă pentru că credința lor a rămas rahitică, fragilă, slabă, nesigură. Constată brutal că credința nu mai este încă. Aș vrea să citez o pagină care constituie unul din comentariile cele mai perspicace și actuale despre episodul despre care se vorbește: “Noi suntem mai obișnuiți să transmitem știri meteorologice decât buletine de știri despre mântuirea noastră. Sau, în termeni mai clari, formulăm acuze ca astfel să avem mereu o autojustificare promptă. De fapt comunitatea primitivă observă dificultatea care o chinuiește: vânt, apă, furtună. Dar mărturisește mai ales frica sa care mărește dificultatea, și slăbiciunea credinței sale care dă greș în saltul calitativ care îl observă pe El, treaz și vigilent, în somn.

Noi, în schimb, dintr-o obișnuință nefericită, continuăm să ne plângem de timpuri și situații; nu ne priește apa, și avem mereu de spus ceva despre vânturi; exprimăm acuze și plângeri, ca și cum am avea carisma blestemului, a conjurării și a fricii. Am criticat totdeauna, orice redresare socială și revoluție; evoluția normală și providențială a omenirii, modul său de a se autoînțelege, sunt trăite ca un ciclon și o distrugere, dacă nu ca un atentat trădător. Dar de ce nu ne întrebăm dacă aici este exact punctul central al situației? Și dacă El s-ar fi ridicat și ar fi spus: “De acord, vântul și apa. Dar, în privința credinței, cum stăm?” (O comunitate citește evanghelia lui Marcu, Ed. Dehoniane).

Perna povestește

“El stătea la pupa și dormea pe o pernă…” Câte lucruri ar putea să povestească acea pernă veche, descusută. Ne-ar spune despre simulările noastre, despre jocurile noastre de teatru. Declarăm solemn că ne încredem în Domnul. Dar, înainte de a ne îmbarca într-o acțiune, stipulăm polițe de asigurare pentru a ne garanta împotriva oricărui risc. Consultăm cu grijă previziunile timpului pentru a fi siguri de condițiile favorabile. Și, mai ales, punem în cală o mulțime de provizii încât se scufundă barca (în realitate, credința se scufundă când mijloacele umane sunt colosale).

Vrem semnale precise de la farurile așezate pe toate stâncile. Și, oricum, nu ne îndepărtăm în larg, preferând să navigăm în zig zag prudent de-a lungul țărmului. Altceva decât “saltul” credinței.! Suntem mereu gata să sărim în șalupele de salvare, sau pe un teren solid, la primul semn de mișcare a valurilor. Perna ne-ar povesti despre dățile în care Biserica a strigat la dezastru, la catastrofe, și s-a rugat, implorând pentru a fi ocrotită de anumite evenimente funeste, sau a convocat ceremonii reparatorii, ne observând că acele tulburări, acele pierderi, acea ușurare a bagajului său nu erau altceva decât eliberări providențiale. Și că minunea consta tocmai în împiedicarea răsturnării.

Și dățile, în schimb, în care Biserica a celebrat victorii, a organizat procesiuni triumfale, fără să-și dea seama că acela a fost în schimb momentul de a-l trezi pe Domnul pentru ca s-o salveze de acele pericole în care a căzut, s-o despotmolească din acele nisipuri de aur în care s-a înnămolit, s-o avertizeze că anumite escale erau false și deci o îndepărtau de la scop. Perna ne-ar aminti că adesea noi îl trezim pe Domnul din motive greșite, și nu-l trezim când ar fi cazul. Lansăm alarme când ar fi momentul de a trage clopotele pentru sărbătoare, și ne lăsăm legănați în somn când ar fi oportun să sunăm deșteptarea.

Perna, mai ales, ne-ar deschide ochii asupra faptului că tocmai noi, cei agitați, obosiți, cei prevăzători, navigatori experimentați, suntem în realitate somnoroși, lupi de mare adormiți și miopi. În timp ce El, care aparent doarme, este Unicul care veghează cu adevărat, Unicul capabil de a fixa cârma și să ne facă să ajungem la “celălalt mal”. Are dreptate Luigi Santucci: “Poate acest miracol este cel mai tragic, cel mai descurajant din toate. Acest cap care doarme este lecția cea mai necesară și cea mai neascultată din toată cartea”.

A iubi noutatea nu înseamnă a fi noi

“Dacă cineva este în Cristos, este o creatură nouă”. Noi ne înșelăm că sunt suficiente noutățile pentru a deveni noi. Suntem lacomi de noutate. Nu putem fi altfel. Le experimentăm mereu… ca noi. Totuși nu reușim să devenim “o creatură nouă”. Sub îmbrăcămintea exterioară a lucrurilor noi, purtăm înăuntru o grămadă de lucruri vechi care nu se decid să “treacă”. Este în noi o vechime care rezistă la orice transformare radicală. Este în noi o lume care nu se resemnează să moară.

Să mergem să căutăm noul oriunde mai puțin “în Cristos”. Suntem “împinși” de toate modele, dar nu de iubirea sa. Sunt creștini care ies din confesional mai îmbătrâniți, mai îngreunați. Și alții care, când se întorc în bancă după ce s-au împărtășit par că vor să păzească, nu un germen de viață, ci obiceiurile vechi și insuportabile. Desigur, așa cum nostalgia trecutului poate masca nesiguranța, așa și alergarea după mode poate fi semnul instabilității.

Andre Seve a notat că creștinul face parte din “Biserica memoriei”, dar și din “Biserica invenției”. “A fi în Cristos” înseamnă a accepta viața care se naște din moarte. A accepta vechiul care explodează într-o primăvară. A fi noi nu se naște în mod necesar din noutate. Ba chiar, poate fi ceva vechi. Și trecutul nu-l păzește închizându-l în “lucrurile vechi”, ci altoindu-l într-un curent de viață.

 

* * *

 

Duminica a 12-a de peste an (B) – lectio divina

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 4, 35-41

Marea furtună

35 Isus vorbise toată ziua mulțimii în parabole. Seara a spus ucenicilor săi: «Să trecem pe malul celălalt».

36 Părăsind mulțimea, l-au luat pe Isus cu ei în barcă așa cum era. Și alte bărci l-au însoțit.

37 Deodată, s-a iscat o furtună puternică; valurile loveau barca atât de tare, încât a început să se umple cu apă.

38 Isus dormea în spatele bărcii, pe un căpătâi. Atunci l-au trezit și i-au spus:

- Învățătorule, nu-ți pasă că pierim?

39 Trezindu-se, a dojenit vântul și a spus mării: “Taci! Liniștește-te!”. Vântul s-a potolit și s-a făcut o liniște deplină.

40 Isus le-a spus:

- De ce sunteți așa de fricoși? Nu mai aveți credință?

41 Ei, fiind cuprinși de o mare teamă, își spuneau între ei: «Cine este omul acesta, că până și vântul și marea îl ascultă?»

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Continuăm Timpul de peste an sau Timpul obișnuit în care îl vom urma pe evanghelistul Marcu în ciclul B.

Astăzi avem textul Mc 4,35-41 intitulat “marea furtună” sau “furtuna potolită”. După ce a dezvoltat tema parabolelor în aproape tot capitolul 4 (versetele 1-34), se încheie acest capitol cu episodul pe care-l medităm astăzi.

Isus îi invită pe discipoli să traverseze lacul pentru a ajunge pe malul celălalt. Lacul la care se referă este lacul Genezaret, numit și Marea Galileii, Marea Tiberiadei sau Lacul Kinneret. În sens strict, este un lac cu apă dulce care se află în nordul Palestinei, în estul Galileii. Pe malurile sale sunt multe localități, între care iese în evidență Cafarnaum. Este un lac destul de liniștit, încă are particularitatea că în unele circumstanțe, datorită unor elemente climaterice determinate, sunt provocate vânturi foarte puternice în manieră rapidă. Vânturile ridică valurile îngreunând și punând în pericol navigația. Acest lucru se întâmplă în relatarea noastră. Este interesant de adăugat și că pentru cei din vechime, marea simboliza puterea necunoscutului, inclusiv puterile negative, contrare binelui. O mare aflată în furtună era de asemenea semn al prezenței răului și a dificultăților în viața unui om sau a unei comunități.

Ucenicii lui Isus încep să simtă neliniște atunci când văd că valurile intră în barcă și aceasta începe să se umple cu apă. În acest moment se hotărăsc “să-l trezească” pe Învățător strigând, dat fiind faptul că dificultatea este mare și Isus se află într-o parte a bărcii și doarme.

Domnul se trezește, se ridică în picioare și poruncește cu putere suverană vântului și mării să se liniștească. În același moment se produce liniștirea și totul devine complet calm.

După aceea, Isus se adresează ucenicilor cu o dublă întrebare în care leagă frica pe care ei o experimentează cu lipsa de încredere în El. Ei sunt uimiți de puterea lui Isus care poruncește cu suveranitate până și vântului și mării.

Pentru a ține cont: În mod tradițional se spune că barca este simbolul Bisericii, și așa este. Însă barca poate să fie și simbol al vieții fiecăruia, al unei familii, al unei comunități particulare în cadrul Bisericii. Poate să fie și simbolul unei localități, al unui oraș, al unei națiuni și chiar al întregii lumi.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 8,18.23-27; Lc 8,22-25; Mt 14,22-33; Mt 8,10; Mc 1,27.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în harta “Palestina în timpul lui Isus” din Noul Testament, pentru a vedea unde se află Lacul Galileii, de asemenea Marea Moartă și Marea Mediterană. Astfel vom cunoaște câteva elemente în plus ale situării geografice din timpul lui Isus.

Întrebări pentru lectură

- Ce detalii cronologice și temporale se dau la începutul relatării pe care o medităm în această duminică?

- Câte și care sunt “personajele” care apar în episod?

- Ce fac Isus și ucenicii?

- Încotro se îndreaptă ei? În ce merg ei?

- Ce se întâmplă “dintr-o dată”?

- Ce provoacă vântul în barcă?

- Ce face Isus în “acest moment”?

- Cum reacționează ucenicii?

- Ce le spune Isus?

- Ce face Isus atunci când se ridică în picioare?

- Ce se întâmplă cu vântul și cu marea în fața poruncii lui Isus?

- Ce le spune Isus ucenicilor la sfârșitul relatării?

- Ce își spun unul altuia ucenicii Domnului?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație

- Ce înseamnă “noaptea” în viața mea?

- Care sunt experiențele de noapte și întuneric pe care le pot trăi astăzi?

- Ce implică faptul că Isus mă invită să trec pe celălalt mal al lacului?

- Cum este barca vieții mele astăzi?

- Cum este barca familiei mele, a grupului meu, a localității mele, a orașului meu, a parohiei mele…?

- Ce furtuni percep eu astăzi?

- De unde suflă mai tare vântul în viața mea?

- Care sunt astăzi “valurile” care inundă barca vieții mele?

- Cum reacționez eu în fața la toate acestea?

- Rămân liniștit, disper, strig, mă înfurii, îmi este frică?

- Mă încurajez să merg la întâlnirea cu Isus?

- Mă încurajez să-i spun ce gândesc, ce simt, ce mi se întâmplă?

- Odată ce-i vorbesc lui Isus: ascult eu ceea ce-mi răspunde?

- Ce-mi spune; ce-mi sugerează?

- Sunt “înfricoșat” asemenea ucenicilor?

- Mă încred sau nu mă încred în Domnul?

- Mă las surprins și uimit de puterea suverană a lui Isus?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru rugăciune, sugerăm un cântec de Martín Valverde despre lauda adusă lui Dumnezeu în toate circumstanțele vieții, inclusiv în mijlocul furtunilor și atunci când marea este agitată. Prezentăm aici cuvintele și ar fi util să se găsească melodia pentru a putea asculta cântecul și pentru rugăciune…

TE LAUD

Chiar și în furtuni,
chiar când marea este agitată.
Te laud, te laud cu adevărat.

Chiar departe de ai mei,
chiar și în singurătatea mea.
Te laud, te laud cu adevărat.

Doar te am numai pe tine,
doar Tu ești moștenirea mea,
te laud, te laud cu adevărat.

Chiar fără multe cuvinte,
chiar dacă nu știu să laud.
Te laud, te laud cu adevărat.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplație vă propun să folosim în pozitiv conținutul întrebării puse Domnului de către ucenici atunci când se află în barcă:

- Atunci când noi ne scufundă datorită fricilor noastre: Vino cu puterea ta, Doamne…

- Atunci când noi ne scufundăm datorită disperărilor noastre: Vino cu puterea ta, Doamne…

- Atunci când noi ne scufundăm datorită păcatului din viața noastră: Vino cu puterea ta, Doamne…

- Atunci când noi ne scufundăm datorită…

- Atunci când noi ne scufundăm datorită…

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Fă-ți o propunere fermă de a te încrede mereu în puterea Domnului.

Propunere comunitară

- Faceți împreună cu grupul tău de tineri o listă cu diferitele “furtuni” pe care le experimentează lumea tineretului actualmente. Cum trebuie vestit mesajul lui Isus în mijlocul acestor furtuni?

 

* * *

 

Duminica a XII-a de peste an (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Se povestește că, într-o zi, un împărat se supără foarte tare pe zeii săi pentru că timpul nu-l lăsa să organizeze o manifestare a armatei sale. Porunci atunci militarilor să ducă pe poligon arme militare și să arunce săgeți spre cer. Dar cei care au avut răni nu au fost zeii, ci militarii care aruncau săgețile în sus.

N.B. Când omul se ridică împotriva lui Dumnezeu, nu-i dăunează lui Dumnezeu, ci sieși.

2. Tema

Isus potolește marea în timpul furtunii; Isus este Fiul lui Dumnezeu; ne salvează de toate relele din lume.

Mari sunt lucrările Domnului. El au făcut minuni pentru fiii oamenilor.

3. Mesajul zilei

În psalmul responsorial este descris un mare naufragiu: o navă de negustori este surprinsă în plină mare de o teribilă furtună. În neliniște, aleargă la Domnul și el îi eliberează de teama lor.

- Numai Dumnezeu poate porunci mării. Numai Dumnezeu poate merge pe mare. Numai Dumnezeu a împărțit în două Marea Roșie pentru a face să treacă și să elibereze poporul său.

- Viața e o călătorie pe mare, dar în orice moment se poate naște furtuna.

- Trebuie să ne temem? Cu Domnul în barca noastră nu trebuie să ne temem.

Cu ajutorul tuturor, putem să ne amintim istoria biblică a unei îmbarcațiuni salvate de Dumnezeu.

- Arca lui Noe învinge potopul pentru că Noe și fiii săi au încredere mare în Dumnezeu. Dumnezeu este fidel și nu lasă să moară nici unul dintre cei care și-au pus încrederea în iubirea sa.

- Nava lui Iona este în furtună; profetul neascultător doarme, dar când își recunoaște greșeala și se sacrifică, se așterne liniștea. Dumnezeu nu lasă să moară pe nimeni din cei care l-au invocat, nici pe Iona; pentru că vrea ca peste tot să fie predicată milostivirea sa.

- Barca lui Petru și a apostolilor, cum prezintă Evanghelia, se află într-o mare furtună, în timp ce Isus, profetul milostivirii, doarme. Frica discipolilor este foarte mare, dar Isus, trezindu-se, strigă: “Nu trebuie să vă mai temeți dacă aveți credință în Dumnezeu”.

- Acum, Biserica continuă incursiunea în istoria lumii. Întâlnește atâtea furtuni, persecuții, încercări. Cu siguranță, creștinii tremurau de frică; preferau să fie îmbarcați pe un transatlantic sau pe un submarin puternic decât în barca lui Petru. Dar numai aici este Isus stăpânul mării, stăpânul răului.

Cum se vor comporta atunci creștinii în durere, în nenorociri?

- Ca Isus care doarme încrezător în bunătatea Tatălui.

- Dumnezeu știe totul, vede totul, poate face totul… și ne iubește: Să avem încredere în planurile sale și să facem totul pentru a deveni providența sa în salvarea celorlalți.

Și frica?

- Cu cât crește încrederea în Dumnezeu, cu atât se va micșora frica! Totul se rezolvă în bine, chiar și suferința, pentru cel care îl iubește pe Dumnezeu.

4. Exemple

a) Mesajul actual, chiar dacă pare să fie un discurs adresat celor mari, cred că va avea o importanță decisivă în viața copiilor. Pe încrederea în Dumnezeu care “doarme” în timp ce noi tremurăm de frică în fața problemelor vieții se axează tot misterul creștin.

b) În timpul unei furtuni furioase, în timp ce nava aproape că se scufundă, micul fiu al căpitanului continuă să se joace. “Dar ție nu-ți este frică?” este întrebat copilul. El răspunde: “Nu, pentru că cel care conduce nava este tatăl meu”!

c) Un marinar creștin, fiind grav bolnav, vrea să primească sacramentul Ungerii bolnavilor și viaticul. Apoi, cu un surâs, spuse capelanului și prietenilor:

- Acum sunt gata pentru marea călătorie. Nu mi-e frică, deoarece “Căpitanul” este la bord!

d) Într-o zi, un tânăr, chinuit de multe suferințe, merse la un sfânt pentru a primi sfaturi. Sfântul îi spuse:

Frate, iată sfatul meu: “Leagă bărcuța de o piatră”!

Tânărul, încântat, spuse:

– Explicați-mi părinte. Ce este bărcuța, funia și piatra?

Sfântul răspunse:

– Bărcuța este sufletul tău. Funia este voința ta. Piatra este Cristos. Dacă tu ancorezi viața ta într-a lui, nu-ți va fi frică de nici o furtună!