Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XI-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Ezechiel 17,22-24
2Corinteni 5,6-10
Marcu 4,26-34

Marcu 4,26-34

Şi spunea: “Aşa este împărăţia lui Dumnezeu: ca un om care aruncă sămânţa în pământ şi, fie că doarme, fie că se scoală, noaptea şi ziua, sămânţa răsare şi creşte, nici el nu ştie cum. Pământul produce de la sine mai întâi paiul, apoi spicul, apoi bobul plin în spic. Iar când rodul s-a copt, trimite îndată secera pentru că a venit timpul secerişului”. Apoi le-a spus: “Cu ce să asemănăm împărăţia lui Dumnezeu sau prin ce parabolă să o reprezentăm? Este ca un grăunte de muştar care, atunci când este semănat în pământ, este mai mic decât toate seminţele de pe pământ, dar, după ce a fost semănat, creşte şi devine mai mare decât toate legumele şi face ramuri mari aşa încât păsările cerului se pot adăposti la umbra lui”. Şi cu multe parabole ca acestea le vestea cuvântul după cum erau în stare să înţeleagă. Nu le vorbea fără parabole, dar explica totul discipolilor săi aparte.

 

Autori

pr. Anton Dancă
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
pr. Lucian Păuleţ
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Viitor de aur

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Există multe scrieri apocrife de la începutul Bisericii. Autorii adevăraţi sunt necunoscuţi, dar, sau ei înşişi sau comunitatea, le-au atribuit unor personaje istorice bine cunoscute şi distinse, pentru a dobândi o mai mare autoritate. Printre scrierile apocrife se află şi Evanghelia după sfântul Toma. În ea găsim următoarele afirmaţii: Ucenicii au spus lui Isus: Spune-ne cum va fi sfârşitul! Isus le-a răspuns: Voi mă întrebaţi despre sfârşit, dar aţi descoperit oare începutul? De fapt, sfârşitul va fi acolo (la fel) unde a fost începutul. Fericit omul care cunoaşte începutul, fiindcă el nu va gusta moartea.

Liturgia cuvântului de azi ne oferă învăţătura sfântă despre începutul şi sfârşitul omului, ca să nu guste moartea, dacă vrea.

Dumnezeu este acela care a aruncat în brazda pământului germenul vieţii umane. El a oferit omului o mare speranţă, un viitor de aur în Cristos, cu Cristos şi pentru Cristos, pentru gloria veşnicului Dumnezeu şi a omului în sânul său.

Profetul Ezechiel, folosindu-se de o parabolă, anunţă o nouă şi grandioasă lucrare a lui Iahve. Folosindu-se de un bătrân cedru din Liban, Domnul îi va lua cea mai fragedă odraslă din vârf şi o va planta pe muntele Sion. Din această rămurea, care nu-l reprezintă pe altcineva decât pe Mesia, se va dezvolta un arbore cu dimensiuni uriaşe, cosmice şi, la umbra lui, se vor adăposti toate păsările cerului. Din această viziune se desprinde şi caracterul miraculos al împărăţiei lui Dumnezeu, fiindcă cedrul nu se înmulţeşte prin butaşi, prin transplant de ramuri; dacă rămurica din Liban se prinde în Sion, este un lucru minunat, cu atât mai mult cu cât se consideră că această rămurică este uscată. Zămislirea lui Mesia dintr-o fecioară, în acea vreme considerată ramură uscată, fiind fără căsătorie, contrar firii, anunţă intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu în istoria omenirii.

S-a adeverit profeţia lui Ezechiel în Cristos? A devenit Mesia? Este Cristos un arbore cosmic? Îşi găsesc în el adăpost, odihnă şi fericire toţi oamenii, întreg universul şi tot paradisul ceresc?

Toate câte fac şi vor face parte din împărăţia lui Dumnezeu – toate păsările cerului – în el îşi vor găsi dreptatea, bucuria şi pacea (cf. Rom 14,17). Răspunsul definitiv aparţine sfârşitului, dar începutul confirmă deja sfârşitul: împărăţia sa creşte, inima blândă şi smerită a lui Isus oferă odihnă tuturor acelora care se străduiesc să înveţe blândeţea şi smerenia (Mt 11,29). Nu trebuie să căutăm această creştere a împărăţiei mesianice în cantitate, făcând statistici cu numărul membrilor care aparţin de Biserica lui Isus, deşi există şi aceasta, ci într-o creştere în calitate, în pătrunderea cât mai profundă şi trăirea cât mai activă a mesajului evanghelic în societate, în transpunerea lui în legi internaţionale de care trebuie să asculte toate naţiunile, chiar şi cele necreştine. În Biserica lui Cristos nu cantitatea oferă odihnă, mulţumire şi fericire inimii omeneşti; fiindcă din mulţimea creştinilor vom întâlni foarte mulţi care se comportă mai rău decât păgânii, se războiesc şi se omoară în numele lui Cristos; dar în Biserică trebuie să căutăm calitatea superioară a vieţii pe care o dă trăirea evanghelică, fiindcă numai calitatea superioară a învăţăturilor lui Cristos poate da modele de sfinţenie şi poate să mărească numărul membrilor.

Facem parte din păsările cerului care se adăpostesc la umbra acestui arbore cosmic? Tot ce are aripi se va odihni la umbra ramurilor lui, în sânul Bisericii lui Isus. Ea seamănă mereu cuvântul lui Dumnezeu pe pământ şi chiar în întreg universul prin mijloacele moderne de comunicaţie. Sfinţii şi-au aflat mereu liniştea, pacea şi mulţumirea; de la ucenicii lui Isus (cf. Lc 10,17) şi până la cei mai de rând dintre oameni (cf. 1Pt 1,6), au făcut experienţa fericirii de a se înălţa pe aripile rugăciunii, postului, pomenilor şi miilor de jertfe zilnice, zburând spre viitorul de aur.

Sfântul Paul anunţă intervenţia lui Dumnezeu în istoria omului de la Cristos şi până la sfârşitul lumii (lectura a II-a). După o perioadă de perplexitate, de frământări şi de lupte, după o perioadă de credinţă, vor urma siguranţa, liniştea, lumina, pacea deplină. După acest exil pământesc, Dumnezeu ne va duce la domiciliul veşnic. Dar înainte de a intra în lăcaşul de pe urmă, vom fi supuşi unui examen final asupra vieţii pământeşti în faţa lui Cristos, referitor la legea de aur a carităţii (cf. Mt 25,31-46). Fiindcă unele feţe bisericeşti de atunci se credeau autorizate să influenţeze mersul istoriei prin judecăţi şi condamnări, sfântul Paul le arată că Dumnezeu singur, fiindcă numai el a pus sămânţa împărăţiei sale pe pământ, are acest drept şi nu-l va folosi decât la judecata finală. Acum nu este timpul judecăţilor şi condamnărilor, fiindcă suntem în exil, suntem chemaţi la muncă apostolică. Acum trebuie să dorim a fi cât mai aproape de Cristos, de Bunul Păstor, fiindcă cine este condus de el, chiar dacă este mic, devine mare; şi cel care este mare alături de Cristos nu poate fi nici judecat şi nici condamnat. Dumnezeu intervine în istoria lumii, ca şi în viaţa fiecărui om în parte. Faţă de toţi el este acelaşi Tată ceresc, dă tuturor, dar în traistă nu pune nimănui.

În această ordine de învăţături se înscrie şi lectura a III-a. Isus arată că semănătorul, după aruncarea seminţei, intervine doar la seceriş, făcând aluzie la profetul Ioel (4,13), care vorbea despre judecata din urmă.

Prin aceste parabole şi asemănări, Isus vrea să dea o ripostă ideilor şi aspiraţiilor mesianice ale fariseilor care credeau că pot grăbi sosirea împărăţiei prin posturi, pocăinţă, prin observarea strictă a legii şi a tuturor datinilor strămoşeşti pe care le înmulţeau şi le puneau pe umerii celor nevoiaşi şi condamnau pe toţi acei care nu erau de părerea lor, excluzându-i din proprie iniţiativă de la această împărăţie, ca şi cum ei ar fi fost deţinătorii cheilor de la intrare. Pe de altă parte, zeloţii, ramura fanatică a fariseilor, încercau să implanteze împărăţia prin violenţă şi cereau rezistenţă armată contra romanilor, asasinând mulţi nevinovaţi, ca şi cum ei ar fi fost judecătorii şi mandatarii acestei împărăţii, lui Dumnezeu revenindu-i doar rolul de spectator şi partizan ascuns, gata să intervină numai când ei ar fi în pericol de înfrângere. Apocalipticii erau convinşi că pot stabili cu precizie, folosind diferite calcule cabalistice obscure (sens ocult al Bibliei, interpretare bazată pe numere şi litere, practici magice, ora şi locul manifestării glorioase a lui Mesia. Isus înlătură aceste aberaţii şi afirmă clar şi solemn că împărăţia este opera lui Dumnezeu şi nu a oamenilor. Parabolele, în totalitatea lor, pun în evidenţă inaptitudinea şi caducitatea instrumentelor omeneşti care numai în mâna lui Dumnezeu pot deveni folositoare la realizarea împărăţiei sale.

Căutând să ne plasăm în mâna lui Dumnezeu, ne plasăm în optica sfântului Paul care afirmă în mod categoric: Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu singur a dat creşterea (1Cor 3,6). În felul acesta putem spune că cele trei lecturi de azi se aliniază în a afirma libertatea şi totala iniţiativă a lui Dumnezeu din istoria lumii în care şi-a plasat împărăţia, iar menirea omului este aceea de a învăţa, ca să ştie toţi copacii pădurii că eu sunt Domnul, adică Iahve este cel de la care ne vine tot binele şi prin care putem deveni domni în împărăţia lui, aşa cum a proclamat-o Isus: Împărăţia lui Dumnezeu este în mijlocul vostru (Lc 17,21).

Toţi trebuie să fim conştienţi de responsabilitatea pe care o avem de a ne înscrie corect în împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum ne învaţă Cristos – Pe dânsul să-l ascultaţi (Mc 9,7) – împărăţie care se află în plină desfăşurare şi dezvoltare şi care va ajunge la desăvârşire abia la încheierea istoriei acestei lumi.

Cine este conştient că începutul, iniţiativa şi dezvoltarea acestei împărăţii aparţin carităţii lui Dumnezeu, oferind tuturor oamenilor speranţa într-un viitor de aur, va crede şi va nădăjdui, iar nădejdea şi credinţa prin Cristos vor rodi împărăţia iubirii, împărăţia veşnică a lui Dumnezeu, numai în care putem găsi adăpost şi odihnă, poate fi fericit şi în nefericirea de acum, fiindcă în Dumnezeu începutul şi sfârşitul sunt egale cu sine însuşi, cu iubirea sa. A crede în iubirea începutului înseamnă a avea garanţia fericirii sfârşitului.

Amin, amin.

 

* * *

 

Duminica a XI-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Iosif Dorcu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 18 iunie 2006

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a XI-a de peste an

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

În acel timp, vorbind mulţimii în parabole, Isus spunea: “Împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său; zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. De la sine, pământul produce mai întâi paiul, apoi spicul şi în sfârşit bobul plin în spic. Când rodul este copt, pune mâna pe seceră, căci a sosit timpul secerişului”. Isus a continuat: “Cu ce putem asemăna împărăţia lui Dumnezeu?… Ea este asemenea unui grăunte de muştar: când îl semeni în pământ este cel mai mic dintre toate seminţele din lume, dar după ce l-ai semănat, el creşte şi depăşeşte toate plantele; el face ramuri aşa de mari, încât păsările cerului îşi pot face cuiburi la umbra lui”. Prin multe parabole de acest fel, Isus le vestea cuvântul în măsura în care ei puteau să-l înţeleagă. Nu le spunea nimic fără să se folosească de parabole, dar, în particular, le explica pe toate ucenicilor săi. (Marcu 4,26-34)

Revenind, cu această duminică, în timpul de peste an, noi ne reîntâlnim cu Isus Cristos în ipostaza de vestitor al prezenţei Împărăţiei lui Dumnezeu. Această temă a ocupat un loc important în predica sa iar, pentru a defini cât mai bine ce este şi cum trebuie percepută Împărăţia lui Dumnezeu, Mântuitorul s-a folosit de parabole, acele mici scene inspirate de viaţa cotidiană care ilustrau unul sau altul din aspectele cele mai caracteristice.

Parabolele propuse spre meditare în această duminică sunt ultimele ale capitolului patru – de cele precedente ne-am ocupat înainte de Postul Mare – iar ele ne prezintă, cea dintâi, modul tainic în care Împărăţia lui Dumnezeu se “înfiripă” şi se dezvoltă, aidoma unei seminţe aruncate în pământ, în uimirea şi satisfacţia semănătorului, în timp ce a doua, evocă începuturile foarte modeste ale Ei cu asigurarea, însă, ca va deveni o realitate viguroasă şi primitoare, aidoma unei seminţe de muştar care, deşi cea mai mică dintre seminţele din lume devine, mai apoi un copac capabil sa strângă între ramurile lui păsările cerului.

Într-o epocă de criză în care anumite atacuri îndreptate împotriva Bisericii ori o slăbire a practicii religioase maschează efortul modest al sufletelor generoase, aceste parabole ale creşterii ne oferă un motiv de speranţă. Ca şi contemporanii lui Isus, noi suntem adesea nerăbdători sau chiar sceptici în creşterea Bisericii, a Bisericii noastre. Se impune atunci să ne însuşim atunci din Evanghelie certitudinea creşterii Bisericii prin puterea lui Dumnezeu chiar şi-n vreme de furtună. Această certitudine de credinţă revigorează speranţa noastră dând inimilor noastre elanul şi dinamism pentru o activitate eclezială curajoasă. Această speranţă lărgeşte dorinţa, ne învaţă să avem răbdare, să admirăm lucrarea lui Dumnezeu adesea ascunsă unor prime priviri.

 

* * *

 

Împărăţia ca un grăunte de muştar

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Catehismul ne spune că Dumnezeu este veşnic, pretutindeni, atotputernic, atotştiutor, sfânt şi drept, adică este Infinitul absolut.

Iată acum un paradox evanghelic: Împărăţia lui Dumnezeu este ca un grăunte de muştar. Adică Dumnezeu este mai mare decât Împărăţia sa? Paradox pe care un creştin l-a rezolvat în felul următor în faţa unui necredincios care l-a întrebat despre felul cum este Dumnezeu, spunând: Dumnezeu este atât de mare că nu încape în capul tău, dar este atât de mic încât încape în inima mea”. Iar sf. Anselm din Canterbury spune că : “Dumnezeu este acela decât care nu-i cu putinţă a fi gândit ceva mai mare” (Proslogion, Ed. Apostrof, Cluj 1996, p. 14).

Dacă Împărăţia lui Dumnezeu este ca un grăunte de muştar, atunci cât de mic trebuie să fie omul în această împărăţie?! În cadrul acestei Împărăţii omul trebuie să fie ceva mai mult decât nimic. Vom înţelege mai bine ce este Împărăţia, Dumnezeu în cadrul împărăţiei şi omul în lumina revelaţiei din Liturgia cuvântului de azi.

Împărăţia creşte în ascuns, independent de ştiinţa şi voinţa omului. Ea este însăşi viaţa. Ceea ce face să crească sămânţa este viaţa pe care numai Dumnezeu o are în stăpânire. Viaţa este realitatea realităţilor şi pe care nu o vedem în esenţa sa, ci o deducem doar din mişcare – In motu vita – cum se spune în filozofie, adică: “În mişcare este viaţa”. De aceea spune Isus că: Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Lc 17, 21) şi mai ales este viaţa divină care se manifestă în Isus, fiindcă despre sine a spus el: A ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu (Lc 11, 20), adică a ajuns viaţa adevărată: Am venit ca să aibă viaţă” (In 10,10) tot omul. Ea este un dar divin.

Este interesant de notat că din 4 versete ale primei parabole, 3 sunt destinate să descrie procesul misterios al creşterii, fie că omul doarme, fie că veghează. Isus vrea să dea o replică ideilor şi aşteptărilor mesianice ale iudeilor din timpul său. Erau pe atunci farizeii care gândeau că se poate grăbi venirea Împărăţiei prin pocăinţă, prin post şi prin păzirea riguroasă a Legii şi a tradiţiilor strămoşeşti; mai erau zeloţii care încercau să implementeze Împărăţia recurgând la violenţă şi la rezistenţă armată împotriva cuceritorilor romani; erau, în fine, apocalipticii care încercau să stabilească cu precizie prin calcule cabalistice (interpretare ocultă a Bibliei pe bază de numere) ora şi locul manifestării glorioase a lui Mesia. Isus corectează aceste ipoteze şi afirmă solemn că Împărăţia este darul şi opera lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Fiind un dar, este normal ca să fie mai mică decât Dumnezeu şi iniţiativa să-i aparţină numai lui. (cf. MAC p. 876).

Dacă am crede că Împărăţia lui Dumnezeu este Biserica, atunci grăuntele de muştar, cu care se identifică, ne sugerează ideea unei Biserici sub aspectul unei turme mici (Lc.12, 32), sărace, care nu se proclamă pe sine, nu se caută pe sine, care renunţă la orice bogăţie şi se eliberează de orice alianţă sau compromis cu puterile de pe pământ (bani, politică, putere, cultură) fiindcă ştie că împărăţia nu depinde de toate acestea (id. p. 877).

În ce constă măreţia acestei Împărăţii a lui Dumnezeu?.. Oare în roadele – holdele - bogate pe care le-a produs sămânţa aruncată în pământ sau în pomul plin de roade care a ieşit din sămânţa de muştar şi în care se odihnesc păsările cerului?.. Răspunsul ni-l dă prima lectură (Ez 17, 22-24).

În anul 597 Nabucodonosor a deportat în Babilon pe regele Ioachim şi a pus în locul lui pe Sedecia care, nu numai că a rupt alianţa cu Nabucodonosor, ci şi cu Dumnezeu. Ezechiel descrie în parabola vulturului uriaş care rupe vârful cedrului căderea dinastiei davidice prin ultimul rege Sedecia. Cei exilaţi îşi puteau pune problema: Unde este împlinirea promisiunii făcute lui David, conform căreia nu-i va lipsi niciodată un descendent de pe tron? Ezechiel face o profeţie mesianică: prin regele Babilonului lucrează însuşi Iahve, el este acela care rupe din vârful cedrului o rămurea şi o plantează pe muntele Sionului. Ramura va căpăta dimensiuni cosmice datorită alegerii libere din partea Domnului, în aşa fel că, devenind copac, toate păsările îşi vor găsi adăpost sub ramurile lui, toate popoarele îi vor fi vasale ca pe timpul lui David. Întoarcerea din exil a fost sărăcie curată, dar cuvintele lui Ezechiel au fost proiectate în perspectivă mesianică. Isus foloseşte această parabolă spre a o referi la Împărăţia Cerurilor de pe pământ (cf. CBL p. 707-708).

Că Împărăţia creşte numai datorită lui Dumnezeu o vedem din faptul că lipseşte orice indiciu faţă de alte munci ale omului, cum ar fi aratul, plivitul, irigatul, păzirea de dăunători, ci este pus în evidenţă doar seceratul: pune mâna pe secere fiindcă holda este coaptă. Fraza din urmă aparţine profetului Ioil (4, 13) şi se referă la judecata din urmă. Isus vede în secerători pe îngerii lui Dumnezeu. Deci şi recoltarea este tot o operă divină (Mt 24, 31).

Dar omului ce-i mai rămâne de făcut pentru a se înscrie în această Împărăţie?..

Să fie răbdător. Dacă realizarea Împărăţiei nu depinde de mine, trebuie să mă înarmez cu răbdare. Din zilele lui Ioan Botezătorul şi până acum Împărăţia Cerurilor se câştigă cu sila şi numai cei care îşi fac silă o cuceresc (Mt 11, 2). A-şi face silă înseamnă a avea răbdare. A-şi construi răbdarea este o lucrare nouă, este trezirea conştiinţei că Dumnezeu lucrează în mine, se slujeşte de mine, dar nu ştiu în ce fel, în ce ocazii şi faţă de care persoane. Adevărata sărăcie este aceasta: de a face totul fără a-şi atribui ceva; de a acţiona cu toate puterile fără a pretinde să văd roadele (cf. MAC p. 877).

La rădăcina răbdării trebuie să stea credinţa. Încercarea credinţei voastre oţeleşte răbdarea. Dar răbdarea să treacă la faptă, ca să fiţi desăvârşiţi şi deplini, fără nici o lipsă spune sf. Iacob (1, 3-4). De aceea a spus Mântuitorul că numai cine va răbda până la sfârşit, acela se va mântui (Mt 24, 13).

Liturgia cuvântului ne oferă un exemplu de răbdare sfântă spre a ne fi model: sf. Paul…

În lectura a II-a (2Cor 5, 6-10) sf. Paul ne lasă să vedem situaţia perplexă pe care o aduce credinţa cu sine. Duritatea misiunii pe care şi-a asumat-o îl aduce de multe ori la situaţii limită de oboseală, contra cărora reacţionează cu putere, recurgând la acea rezervă mântuitoare care îi vine de la Dumnezeu: Suntem mereu plini de încredere. Acum se simte în exil, în afara domiciliului pentru care a fost destinat. Credinţa este o stare de exil şi, prin urmare, nu poate căpăta o stare definitivă, de aceea este necesar să se stea mereu cu valiza gata de drum.

Deja în episodul trecut (Duminica a X-a) privirea era ridicată spre bunurile veşnice. Episodul de azi continuă pe aceeaşi linie: recompensa finală este în stare să-l facă pe om să dorească sfârşitul exilului pământesc spre a sta alături de Domnul. Şi vom sta alături de Domnul în măsura în care lucrarea noastră întru răbdare porneşte din credinţă, speranţă şi iubire faţă de împărăţia pe care el a dobândit-o prin sângele său (Fp 20, 28), fiindcă numai dragostea este răbdătoare (1Cor 13, 4).

Am afirmat la începutul predicii că omul, într-o împărăţie ca un grăunte de muştar, este ceva mai mult decât nimic, dar devine mare numai la judecata din urmă când Domnul îl acceptă liber în împărăţia sa pe care o va prezenta lui Dumnezeu Tatăl (1Cor 15, 24)

Atitudinea corectă a creştinului, şi a noastră, în faţa lui Dumnezeu trebuie să fie cea de umilinţă pe care o exprimă Biserica în rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi, aceea pe care să o repetăm cu mai multă credinţă în fiecare zi: Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre: noi suntem slabi şi nu putem face nimic fără tine: dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte” (LR). Amin.

 

* * *

 

Puterea unei seminţe

Autor: pr. Lucian Păuleţ
Copyright: Predici.cnet.ro

În evanghelia propusă de Biserică în aceasta duminică, l-am auzit pe Isus spunând că împărăţia lui Dumnezeu este asemenea unei seminţe, a unui grăunte de muştar. Ce vrea să spună Isus prin “împărăţia lui Dumnezeu”? El descrie modul în care este prezent şi acţionează Dumnezeu în lume. Da, Dumnezeu este prezent între noi, dar acest lucru îl sesizăm cu greutate, ca şi existenţa unei seminţe. Nici nu ştim că este în pământ. Este mică, imperceptibilă. Dar fără îndoială, ea este acolo şi creşte. Este o lege a revelaţiei. Surprinzător, Dumnezeu este prezent într-un prunc neajutorat născut la Betleem, în Isus care stă la masă cu păcătoşii, care moare scandalos pe cruce între doi tâlhari, care ni se dăruieşte în simbolurile pâinii şi vinului.

Dar şi azi legea aceasta rămâne valabilă. Faptele mici descoperă prezenţa lui Dumnezeu. Şi acest lucru este încurajator. Dumnezeu nu ni se descoperă ca lui Moise în mijlocul fulgerelor, ci delicat, asemenea prezenţei unei seminţe. Dar pentru a sesiza prezenţa sa în fapte mici, avem nevoie de credinţă…

Iozefine, o elevă în clasa a treia din California, venea acasă cu autobuzul şcolii. În fiecare zi, fratele ei o aştepta în faţa casei. El era mai mare cu un an decât ea, dar nu mergea la şcoală. Era altfel decât ceilalţi copii. Aceştia, când îl vedeau, râdeau de el. Dar Iozefine nu era ruşinată de fratele ei. Cobora din autobuz, acesta alerga spre ea şi se îmbrăţişau, şi mergeau împreună în casă.

Iozefine era o fetiţă, dar învăţase e lecţie foarte umană de dragoste. A durat cam un an ca şi ceilalţi copii să o înveţe. Pe la sfârşitul anului, unii elevi au simţit că nu era drept să râdă de acel baiat, iar exemplul lor i-a influenţat şi pe ceilalţi. Ba unii chiar au început să arate semne de înţelegere şi compasiune. Când cineva o întreba pe Iozefine despre fratele ei, ea răspundea simplu că era retardat şi că nu va fi niciodată ca ceilalţi copii, dar că era fratele ei şi că îl iubea.

Iozefine a mers cu acel autobuz câţiva ani, până când familia ei s-a mutat în alt loc. Dar imaginea ei îmbrăţişându-l pe fratele ei retardat, a rămas în amintirea elevilor pentru lung timp. După 40 de ani, colege ale sale mai povestesc încă despre dragostea ei.

În lumina evangheliei, apare întrebarea: Nu credeţi că Iozefine a influenţat pe ceilalţi elevi, acum deveniţi adulţi, să fie mai sensibili, mai atenţi şi mai buni cu ceilalţi? Şi nu credeţi că aceştia, la rândul lor, şi-au educat copii să îmbrăţişeze aceleaşi valori?

La fel a fost şi în cazul lui Leon. El era un copil crescut în Polonia în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Leon şi familia lui erau evrei. Îşi văzuse părinţii, rudele şi prietenii ucişi sau trimişi în lagăre naziste. Leon s-a refugiat la o fermă din apropiere. Fiind copil, nu se putea hrăni singur. Fermierul şi familia lui, oameni şi catolici buni, l-au ascuns şi hrănit ani întregi, deşi ştiau că dacă vor fi prinşi, vor fi executaţi pe loc.

După război, Leon a crescut şi s-a stabilit în Statele Unite. A fost un elev excelent şi a devenit rabin. Şi astăzi Leon, acum un om în vârstă, povesteşte despre oamenii care i-au salvat viaţa şi spune prietenilor săi evrei despre respectul pe care îl are faţă de Biserica Catolică pentru că nişte catolici, cu mult timp în urmă, au fost aşa de buni cu el. Şi sămânţa ce a fost plantată în urmă cu mai bine de 60 de ani aduce şi azi roade în dialogul dintre evrei şi creştini.

Dragi credincioşi, aşa se construieşte împărăţia lui Dumnezeu. Seminţele sunt mici, aproape insesizabile, dar puterea extraordinară conţinută în ele este de la Dumnezeu. Acum jumătate de secol, seminţele plantate de Iozefine într-un autobuz plin cu copii erau foarte mici. Dar azi avem un autobuz plin cu bunici, care sunt atenţi şi sensibili cu cei care suferă de diverse handicapuri. Iar aceştia plantează la rândul lor aceleaşi seminţe ale dragostei şi bunătăţii în copiii şi nepoţii lor. Acum 60 de ani, o sâmânţă a fost plantată în inima unui băieţel evreu, iar azi el este un rabin deschis spre creştini, în New York.

În al doilea rând, parabola seminţei de muştar mai are un avantaj. O sămânţă este mereu la îndemâna noastră. Noi rar avem ocazia sau chiar curajul de a face fapte mari, lucruri eroice. Dar în fiecare zi avem ocazia de a face fapte mici, care descoperă dragostea faţă de Isus şi adeziunea noastră la valorile evangheliei. Aceste şanse nu trebuie ratate. Închei tot cu o parabolă a unui anonim, care arată cât de importante sunt aceste fapte mici, prin care noi facem să crească împărăţia lui Dumnezeu.

Când un copil îşi încredinţează mâinile sale într-ale tale, s-ar putea ca ele să fie murdare de îngheţată sau cu un plasture pe ele, pentru că s-a lovit. Dar lucrul important este că acelea sunt mâinile viitorului. Aceste mâini poate vor ţine într-o zi o Biblie sau un revolver; poate vor cânta la orgă sau vor arunca zarurile jocurilor de noroc; poate vor pansa cu gingăşie o rană sau vor apuca tremurânde seringa cu droguri. Acum, mâinile acelea sunt în ale tale. Ele reprezintă o personalitate în creştere, iar această creştere de zi cu zi este responsabilitatea ta!

Împărăţia lui Dumnezeu se construieşte incet,în tăcere, fără zgomot şi Dumnezeu o construieşte împreună cu noi.

 

* * *

 

O ramură pentru a cânta

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Vorbeşte pământul

Păduri, arbori, ramuri, fructe, răsaduri, munţi, păsări, spice, coase, boabe de grâu, seceriş, ţăran, crinii câmpului, grăuntele de muştar, verdeţuri, umbra odihnitoare… …Erau, o dată, profeţii – ca Ezechiel – şi un Învăţător cu numele Isus care vorbeau despre aceste lucruri cu cea mai mare naturaleţe. “În acel timp” Isus, vrând să explice o realitate dificilă ca Împărăţia lui Dumnezeu, se folosea de o povestire, cu imagini luate de pe câmpuri sau din viaţa domestică (sare, drojdie, făină, vin, apă, lumină…).

… Erau o dată preoţi care aveau pământul lipit de încălţăminte. Cultivau grădina, se ocupau personal de bucătărie, erau experţi la viţa de vie şi la albine, nu dispreţuiau vizitarea grajdului sau coteţului, şi când treceau prin câmpuri ştiau să se oprească şi să observe. Şi apoi ştiau să povestească. Predica lor nu intra mereu în canoanele clasice ale elocvenţei sacre, în schimb foloseau imagini familiare din lumea acelor oameni, şi comparaţiile erau aproape totdeauna ghicite. Poate că improvizau un pic. În schimb ştiau să se facă ascultaţi şi mai ales înţeleşi. Astăzi preoţii aleargă cu viteză mare pe autostradă şi nu se mai opresc, decât la autogrill.

Organizează călătorii în locurile cele mai îndepărtate ale globului. Dar nu mai merg pe jos, cu atât mai puţin la ţară. Predica lor, normal, este impecabilă, lustruită ca pantoful lor. Vorbesc limbajul tehnologiei, dezvoltă bravele lor teme sociologice, examinează problemele din punct de vedere psihologic şi chiar psihanalitic, citează cei mai moderni maeştri ai gândirii şi creatori de opinii, fac referiri la filmele lui Ingmar Bergman şi Krzysztof Kieslowski, recită poezii din Rilke şi Hopkins, interpretează picturi de Chagall, discută tezele din ultimul roman pe care niciunul nu l-a citit încă, polemizează cu teologul care nu-i place şi pe care toţi îl ignoră, se aventurează de-a dreptul în analizarea structurală a Cuvântului lui Dumnezeu…

Totul este bine, funcţional. Dar nu ştiu să povestească. Imaginile lor, exemplele lor, sunt departe de experienţa oamenilor obişnuiţi, care de fapt se supun în loc să se arate interesaţi. Pentru a-i auzi “vorbind pământul” este nevoie să aştepte o duminică cum este aceasta, în care sunt constrânşi să vorbească astfel din fragmentele din Lecţionar. Dar se vede de îndată că pe acest teren se mişcă cu o jenă evidentă. Poate ar fi oportun să ne dăm seama că limbajul misterului este limbajul lucrurilor simple. În mod paradoxal, misterul poate fi conţinut, nu în învelişul elucubraţiilor intelectuale, ci în imaginile legate de viaţa de fiecare zi.

Lumea care ne este cea mai familiară este aceea care mai bine decât alta ne dă posibilitatea de a atinge realităţile transcendente. Se ridică spontan o întrebare: de ce religia nu este niciodată “povestită”? De ce trebuie să sorbim lecţii teoretice, documente doctrinale, cercetări, informaţii diferite, dezbateri intelectuale, şi nu ne este oferită niciodată surpriza unei povestiri? Cineva imploră: “vorbiţi-mi despre Dumnezeu!” Eu aş spune, mai ales: “Povestiţi-mi despre El” Isus venea de departe, de sus. Dar avea sandalele albite de praful drumurilor. Şi pentru aceasta ştia să povestească.

Şi nu ezita să înceapă discursul său astfel: “Cu ce putem compara împărăţia lui Dumnezeu şi cu care parabolă putem s-o descriem?” Adică: cum pot să explic astfel ca toţi să înţeleagă că lucrul acesta îi priveşte îndeaproape? Şi, probabil, se uita în jur, privea în ochii ascultătorilor, şi citea din inima lor despre viaţa de fiecare zi…

O ramură ruptă

“Eu voi lua din vârful cedrului, din ramurile sale voi rupe o rămurea şi o voi planta pe un munte înalt…” Eu pot să fiu acel cedru maiestos, superb, considerabil, trufaş. Şi eu am nevoie ca Dumnezeu să rupă o ramură neînsemnată (care ştiu, este o rugăciune făcută din inimă, o fărâmă de umilinţă, o remuşcare sinceră, un suspin, o aspiraţie secretă, o mărturisire a ignoranţei, o mică dorinţă, un gest dezinteresat, un moment de tăcere, încredinţare în mâna lui Dumnezeu tipică unui copil…) şi s-o planteze în terenul pe care îl cunoaşte El.

Copacul meu orgolios, sigur de sine, afirmat, pretenţios, nu oferă nici un interes în faţa lui Dumnezeu. Nu foloseşte proiectului său. El are nevoie de o aşchie, un fragment, o palpitaţie, o parte sensibil de neglijat, pentru a încerca altoirea. El caută lucrul cel mai bun din mine, micimea, visul nepervertit încă de realism, candoarea, sinceritatea, sărăcia. De aici totul poate să reînceapă. Este suficient să consimţim la detaşare, sfâşiere, pierdere, rupere. Eu mă consider cine ştie ce lucru. Şi îmi închipui că Dumnezeu are nevoie de cine ştie ce lucru de la mine. Încă nu am învăţat că El, pentru a realiza lucruri mari, se foloseşte de cine ştie ce lucru, dar de lucruri de nimic: un pic de modestie, un pic de lipsă de afişare, un pic de transparenţă, un pic de spirit de copil, un pic de căinţă.

Dumnezeu creează din nimic. Dar dacă nu o fac pentru a-I pune la dispoziţie nimicul, El ar putea să se mulţumească şi să încerce cu “aproape nimicul”. (Tot discursul cred că nu se referă numai la unul singur, ci la toată Biserica).

Şi o ramură pentru a cânta

“…Face ramuri atât de mari încât păsările cerului pot să se adăpostească în umbra sa…” Ştiu că parabola se referă în primul rând la Împărăţie. Dar cred că priveşte, din reflex, şi Biserica. Şi atunci mă adresez ţie, Biserică a lui Cristos. Nu mă interesează structurile tale (nici nu mă scandalizează, nici nu mă entuziasmează, pur şi simplu le accept ca inevitabile). Măreţia ta şi puterea ta mă lasă indiferent (eu, totuşi, ofer contribuţia mea pentru a te face să creşti în micime, şi te iubesc, şi mă simt în largul meu în sânul tău, mai ales când eşti neglijată în ochii lumii).

Nu tresar de bucurie dacă măreşti “zonele tale de influenţă”. Îmi ajunge, cum spune parabola, un petic de umbră pe capul meu. Ştiu că cineva caută în tine o sistematizare. Eu mă mulţumesc cu o ramură ruptă. Din cauza slăbiciunii mele, urcuşul pe munţi nu este specialitatea mea. Totuşi aş vrea să găsesc mereu în tine un spaţiu de libertate, un cuib unde să depun crucile mele secrete, o frunză care să-mi ofere adăpost în momentele de descurajare, o creangă pentru a-mi trage răsuflarea. Aş dori să întâlnesc pe cineva care să mă asculte, să-mi dedice un pic de timp. Ţin să fiu cunoscut pe nume. Aş fi mulţumit dacă în arhivele tale ar fi chipul meu şi nu o ţidulă. Mi-ar place să curgă viaţa – şi nu cerneala şi nu cuvintele şi nu murmurele – de-a lungul trunchiului tău secular.

M-aş simţi împăcat dacă mi-ai pune în inimă pofta de a cânta, mi-ai permite să fluier (fără să mă simt un derbedeu, cum se întâmpla în Seminar), să-mi oferi ocazii de uimire. Biserică a lui Dumnezeu, îmi permit să-ţi amintesc – de alt fel, fără pretenţia de a te învăţa vreo lecţie, din moment ce eu am nevoie fă fiu instruit de tine – că pomul cel mai mare este cel mai locuit. Ceea ce are sens şi dă semnificaţie plantei este ca alţii (în special săracii, cei slabi, cei lipsiţi de apărare) să găsească un loc. Nu este vorba să te extinzi, ci să te laşi ocupat, şi aproape să fii confiscat pentru utilitatea publică.

Sunt cuiburi populate care “povestesc” planta, nu proprietarul. Biserică a lui Cristos, nu te preocupa să declami acţiunile tale, să ilustrezi meritele şi cuceririle tale, să celebrezi triumfurile tale. Vom fi noi, păsările la adăpostul umbrei tale, care au găsit în tine locul lor, pe care i-ai primit… cu ramurile deschise, vom fi noi, care am ocupat inima ta, care îţi vom cânta recunoştinţa noastră. Şi te vom face să simţi că eşti mereu mai tânără.

Suntem dispuşi să dormim pentru Împărăţie?

“…Fie că doarme sau veghează, noaptea sau ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte”. Nu este aşa de uşor să înveţi să dormi, să fii un pic calm, să nu te agiţi prea mult, aşa cum se poate pricepe din mica parabolă evanghelică (o perlă rară, darul exclusiv al lui Marcu). Însă am putea încerca. Cel puţin uneori să oprim microfoanele, să depunem stiloul, să dezactivăm telefonul, să lăsăm locul gol pentru dezbatere, să aruncăm la coş un document, să nu fim prezenţi la o ceremonie, să închidem gura, să contemplăm, să nu alergăm cu limba scoasă după ultimul vagon al trenului.

Cel puţin uneori să nu exprimăm opinia proprie, să nu facem nici o declaraţie, să renunţăm la “luarea fermă de poziţie”, să nu impunem punctul nostru de vedere, să nu manifestăm indignarea proprie, să nu afişăm diagnosticul propriu la relele societăţii şi să nu distribuim reţete infailibile pentru îngrijire. Cel puţin uneori să nu faci să se audă glasul tău, şi să păstrezi tăcerea (care ar fi un eveniment senzaţional). Cel puţin uneori fă să se simtă absenţa ta (şi, dacă nu o notează, cu atât câştigul este mai mare). Cel puţin uneori să spui: “Nu ştiu”.

Cel puţin uneori s-o rupem cu aerul nostru de protagonişti, de salvatori ai omenirii. Şi ca patronii vaporului să oprească pistoanele lor. Şi ca anumite personaje, anumiţi superiori, să se încuie într-o celulă inaccesibilă, pentru câteva luni, dacă nu chiar pentru mai mulţi ani. Şi ca aceia care “strigă” de la antenele de pe acoperişuri să-şi amintească de Isus care a făcut o şedere prelungită în deşert, unde nu erau nici acoperişuri nici antene. Dacă chiar nu reuşim să dormim, să ne aşezăm la fereastră. Şi să încercăm să ghicim, în noapte, fulgerarea luminilor aprinse de Cineva în multe inimi, chiar şi fără noi.

Să lipim urechea de crusta pământului. Vom percepe rumoarea aproape imperceptibilă a seminţei care “încolţeşte şi creşte”…fără ca noi să putem face ceva. Şi dacă cineva ne întreabă: “Cum?, să-i răspundem: “Eu am obosit puţin. Dar minunea, cea mai mare, are loc fără ca eu să ştiu, fără aportul meu.

Pentru cei care merg în timpul nopţii

Aş vrea să dedic pagina lui Paul (lectura a doua) celor care merg prin noapte. Care se obosesc să creadă, şi se obosesc şi mai mult să spere, nu primesc iubire şi au impresia că nu sunt capabili s-o dea. Cei ce simt gerul şi golul în interior. Au impresia că totul este zadarnic: “Umblăm în credinţă şi nu încă în viziune”. A umbla în credinţă înseamnă şi a umbla în întuneric, a nu înţelege nimic, a simţi lipsa sprijinului sub picioare, a nu avea răspunsuri pentru cele mai chinuitoare întrebări. A umbla în credinţă înseamnă şi a face experienţa îndepărtării lui Dumnezeu, tăcerii sale încăpăţânate, exilul său. Şi nu se lasă impresionaţi de acei credincioşi care ar vrea să se vadă că ei… văd. Că totul este clar, evident, simplu. Şi că ei sunt în contact direct cu Dumnezeu, Îi vorbesc permanent.

Ştim mai degrabă că sunt “plăcuţi Lui” chiar şi când merg pe dibuite, încăpăţânându-se să caute în ciuda tuturor, atingând abisul nimicului. În privinţa altora, ar trebui să-mi dau seama că “a umbla în credinţă şi nu în viziune” se traduce într-un stil de pudoare, discreţie şi modestie. Şi că a afişa siguranţa, a striga la toate colţurile că ei au găsit, a flutura semeţ siguranţe, poate împiedica cercetarea altuia în loc s-o favorizeze. Ar trebui să suspectez că “a fi plăcuţi lui Dumnezeu” nu coincide cu a fi plăcuţi lor înşişi. Şi că este un fel sigur de a nu fi prea plăcuţi Lui care constă în înţelegerea şi respectarea celui care traversează ţinutul deşertic al îndoielii, al absenţei şi al părăsirii. Printre tovarăşii de exil, nimănui nu-i este permis să creadă că este deja “sosit” în patrie.

 

* * *

 

Duminica a XI-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Odată credeam că vorbele Scripturii sunt moarte şi dificile. Acum ştiu că sunt pline de energie şi de viaţă. Era inima mea împietrită şi moartă: cum putea, aşadar, să crească ceva acolo? (A. De Mello).

2. Tema

Cuvântul Domnului este asemenea seminţei…

Doamne, fă să crească în noi sămânţa cuvântului tău! (Această invocaţie trebuie repetată nu doar ca psalm, ci şi la începutul şi sfârşitul predicii).

3. Mesajul zilei

Cuvântul Domnului, spune Cristos, este asemenea seminţei de grâu sau de muştar, care este o sămânţă mică, dar are în sine o forţă deosebită; poate deveni un spic sau un arbust cu ramuri, frunze flori şi fructe.

Semănătorul are încredere în sămânţă.

- Seamănă foarte mult, nu are frică să piardă: când va recolta, va aduna foarte mult.

- Semănătorul ştie că creşterea seminţei este ascunsă, dar sigură şi cere multă aşteptare.

- Cu siguranţă, nu merge să smulgă iarba ca să crească şi să se lungească mai devreme. El ştie să aştepte cu încredere.

Trebuie să avem încredere în cuvântul Domnului.

- Dar de ce? Pentru că este asemenea seminţei. Trebuie mereu să aşteptăm încrezători ca el să dea roade.

- Primii creştini se puteau întreba: E posibil ca evanghelia lui Cristos, predicată de 12 oameni nu prea inteligenţi, să ajungă până la capătul lumii? Şi a fost posibil.

- Noi, deseori, ne întrebăm: Poate cuvântul Domnului să schimbe inimile rele ale oamenilor şi să-i transforme în fii ai lui Dumnezeu? Cu siguranţă o poate face, pentru că vine de la Dumnezeu.

- Poate cuvântul Domnului să devină mare chiar şi în noi şi să ne ajute şi pe noi să devenim mai buni. Cu siguranţă că da, dacă primim cu bucurie cuvântul şi îl punem în practică.

Trebuie să avem încredere în împărăţia lui Dumnezeu! Dar de ce? Pentru că împărăţia lui Dumnezeu este ca sămânţa!

- Împărăţia lui Dumnezeu este deja în mijlocul nostru şi înlăuntrul nostru, nu se vede: “Să progresăm în credinţă, şi nu în viziune; suntem plini de credinţă (cf. a doua lectură).

- Biserica este asemenea unui câmp de grâu infestat cu neghină: trebuie să aştepte secerişul. E un câmp special, unde neghina se poate transforma în grâu bun.

Trebuie să avem încredere în Dumnezeu, a cărui iubire este ascunsă, dar, în acelaşi timp, este mare şi puternică cu atât mai mult cu cât Dumnezeu preferă cuvintele mici, persoanele umile şi găseşte ce este pierdut.

- Trebuie să avem încredere în Dumnezeu (după forma de iubire răbdătoare, pe care o subliniază rugăciunea Tatăl nostru), pentru că Dumnezeu are încredere în noi!

- “Vor cunoaşte toţi arborii pădurilor că eu sunt Domnul, care umilesc arborele cel înalt şi îl înalţ pe cel smerit (cf. prima lectură).

4. Exemple

a) Ar fi bine să se împartă fiecărui copil câte un bob de porumb. Aceasta ar fi o lecţie.

b) Tot pentru a ne obişnui cu răbdarea şi cu încrederea în Cristos = cuvântul de iubire al lui Dumnezeu, am putea propune trei întrebări la care vom răspunde cu trei exemple.

- Cum se explică faptul că Dumnezeu astăzi nu mai vorbeşte într-un mod extraordinar!

Într-o zi, un elev l-a întrebat pe profesorul său de religie: “Cum vă explicaţi că în vechile vremuri Dumnezeu s-a arătat deseori şi chiar foarte deschis oamenilor (ex. Abraham, Moise etc.), iar astăzi nu se mai arată nimănui”. Răspunsul înţelept a fost acesta: “Totul ne arată prezenţa şi voinţa lui Dumnezeu. După profeţi, la sfârşitul timpurilor, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ne-a arătat ceea ce avem nevoie pentru a ne mântui”.

- Biblia, care a fost scrisă cu mult timp în urmă, încă mai este actuală pentru noi?

În mormântul unui antic rege egiptean, s-a găsit o mână de seminţe de grâu vechi de cinci mii de ani. Cineva plantă acel grâu şi l-a îngrijit. Cu mare uimire a văzut că acel grâu a încolţit.

- Chiar un singur cuvânt al lui Dumnezeu poate să schimbe viaţa noastră şi să ne facă să descoperim inima Tatălui?

În apropierea gării principale a unui mare oraş îşi dădeau întâlnire, în fiecare zi şi fiecare noapte, o grămadă de persoane stranii: bărboşi, hoţi şi tineri drogaţi. Se vedea bine că erau nefericiţi şi foarte disperaţi. Bărbi lungi, ochi urduroşi, mâini tremurânde, săraci, mizerie. Mai puţin de bani, aveau toţi nevoie de un pic de consolare şi de curaj pentru a trăi; dar aceste lucruri puţini oameni ştiu astăzi să le ofere. Ne mira faptul că, dintre toţi, un tânăr, murdar şi cu părul lung şi neîngrijit, care se învârtea în mijlocul altor săraci naufragiaţi ai cetăţii, spunea că are pluta sa personală de salvare.

Când lucrurile păreau că mergeau prost, în momentele de solitudine şi de angoasă prea neagră, tânărul extrăgea din buzunarul său un bilet uns şi stropit şi-l citea. Apoi îl împăturea frumos şi-l punea în buzunar. Câteodată îl săruta. Îl apropia de inimă sau de frunte. Citirea biletului îşi făcea repede efectul. Tânărul se simţea consolat, îşi îndrepta umerii şi prindea curaj.

Ce era scris în acel bilet misterios bilet? Doar şase cuvinte mici? “Uşa mică este întotdeauna deschisă”.

Doar atât.

Era un bilet trimis de tatăl său. Însemna că a fost iertat şi în orice moment se putea întoarce acasă.

Şi într-o noapte se întoarse. Găsi portiţa grădinii deschisă. Urcă scara în linişte şi se culcă în patul său.

Dimineaţa următoare, când se trezi, la capătul patului era tatăl său. Se îmbrăţişară în linişte (B. Ferrero, Catechista Dossier, 1989/6 LDC).