Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a X-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 17,14-23
Apostolul: 1Corinteni 4,9-16

Matei 17,14-23

Și mergând ei spre mulțime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi, Și zicând: Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă. Și l-am dus la ucenicii Tăi și n-au putut să-l vindece. Iar Isus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceți-l aici la Mine. Și Isus l-a certat și demonul a ieșit din el și copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Isus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Isus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post. Pe când străbăteau Galileea, Isus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Și ei s-au întristat foarte!

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeș

 

* * *

 

Mutând munții

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Când discipolii l-au întrebat pe Isus de ce ei nu puteau să îl vindece pe băiatul epileptic. El a răspuns: “Datorită puținei voastre credințe. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.”

Un elev la ora de religie a spus odată: “Biblia ne spune că putem muta munții cu credința. Atunci de ce nu mutăm munții cu credința? De ce ne folosim de buldozere?” Problema aici este sensul cuvântului “munte”. Evident că are o semnificație simbolică. Se referă la toate necazurile și dificultățile care ne blochează drumul ca un adevărat munte, făcându-ne imposibilă viața. Munții reali nu ne mai stau în cale. Am inventat mașini gigante de mutat pământul, care îi nivelează repede. Recent am aflat despre finalizarea unui tunel prin munții Alpi. Pământul munților nu mai poate sta în calea omului. Nici alt fel de munți nu ar trebui. Isus ne spune că credința adevărată, onestă, sinceră, generează o putere suficient de mare ca să mute munții.

 

Omul este mai mare decât orice munte

Omul a fost creat de Dumnezeu să fie mai mare decât orice munte, chiar dacă înălțimea lui nu depășește decât rar doi metri. El are un cap pe umeri, un cap cu creier, și acesta îl pune deasupra oricăror altor creaturi ale Domnului. Dacă nu poate să urce muntele sau să îl străpungă cu un tunel sau să îl înconjoare, omul își construiește un avion. Astăzi nici un munte fizic nu poate să stea în calea omului. Și nici un fel de alt munte nu trebuie să stea în calea lui. Aceasta ne-o spune Domnul Isus Cristos în Evanghelia de astăzi. Nu există munte de dificultăți pe care un om care crede și se roagă să nu îl poată învinge.

 

Funcționează!

Sf. Pavel, de exemplu, a avut un munte în viața sa. El ne spune despre acest munte în a doua scrisoare către Corinteni: “Și pentru ca să nu mă trufesc [...] datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup [...]. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine” (2Corinteni 12,7-8). Domnul i-a dat lui Pavel puterea să depășească acest munte. Nu a fost învins de el. “Ghimpele în trup” a fost evident o boală fizică ce nu l-a pus pe Pavel în pat, ci l-a condus la o mai mare dependență de Cristos și la o putere mare.

Isus a avut un astfel de munte în viața sa. În capitolul 26 al Evangheliei după Matei citim despre momentul Ghetsimani. “Atunci le-a zis: Întristat este sufletul Meu până la moarte. Rămâneți aici și privegheați împreună cu Mine. Și mergând puțin mai înainte, a căzut cu fața la pământ, rugându-se și zicând: Părintele Meu, de este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta!” Cât de dureros a fost acest munte al suferinței aflat în fața lui Isus! Și totuși, nu a fost înfrânt de el. L-a depășit. A schimbat crucea într-o extraordinară experiență a învierii Sale, precum și a celor care cred în El.

Mai sunt și alții. Helen Keller era oarbă și surdă, dar nu a fost învinsă de marele ei munte. Scria odată: “Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru handicapurile mele, pentru că prin ele m-am descoperit pe mine, munca mea și pe Dumnezeul meu.” Un faimos pilot de curse a început să apeleze la tranchilizante și alcool pentru a scăpa de tensiunea din meseria lui. În final a ajuns dependent de băutură. Carierea lui era la un pas de ruinare. Dar s-a întors spre Cristos, cerându-i ajutorul, și cu puterea Lui a putut să mute din fața sa marele munte al alcoolismului. Mai apoi, când un reporter l-a întrebat dacă faptul că a câștigat acea cursă reprezintă cea mai mare victorie a vieții sale, pilotul a răspuns că nu. Mai important pentru el decât câștigarea cursei a fost să cunoască puterea lui Cristos și cu ea să învingă problemele pe care le avea.

Nu există munte în viață mai mare decât Cristos. El este mai mare decât orice tentație; mai mare decât orice păcat, decât orice eșec; mai mare decât orice dificultate, decât orice problemă. Când ne punem viețile în mâinile Lui, El ne dă puterea de a deveni mai mari decât am visat vreodată, mai mari decât bolile noastre, mai mari decât slăbiciunile noastre, mai mari decât temerile noastre, mai mari decât prejudecățile noastre, mai mari decât înfrângerile noastre. “Isus le-a zis: Dacă veți avea credință [...] veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință.”

 

Rugăciune

Doamne, dă-ne această credință care mută munții. Doar Tu ne cunoști dificultățile, durerile, problemele care se află în fața fiecăruia dintre noi, ca niște munți impenetrabili. Doamne, noi credem, ajută necredinței noastre, întărește-ne credința. Amin.

 

* * *

 

De ce să mă rog?

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

După ce Mântuitorul îl eliberează pe tânărul posedat de duh necurat, apostolii Îl întreabă pe Isus pentru ce ei nu au putut să-l vindece. Răspunsul Mântuitorului este, și acum ca întotdeauna, categoric și plin de semnificații: “Pentru necredința voastră (…)”. Și încheie: “Căci acest fel nu iese decât cu rugăciune și cu post” (Matei XVII, 20). El proclamă deci aceste două mijloace – rugăciunea și postul – ca singurele mijloace prin care sufletul se poate dezrobi de sub stăpânirea duhurilor necurate. Și e ușor de înțeles acest lucru, deoarece puterea Satanei nu poate fi înfrântă decât prin puterea harului lui Dumnezeu, har care se obține prin rugăciune; iar întrucât Satana nu încetează să ațâțe instinctele trupești spre a se răzvrăti contra legii lui Dumnezeu și a-l despărți pe om de Dumnezeu, e necesar și postul, care, prin abținerea de la mâncare, îmblânzește și stăpânește aceste instincte, menținându-le în cadrul legii și zădărnicind astfel influența duhurilor rele asupra sufletului. Dar rugăciunea mai este necesară nu numai pentru a îndepărta, prin harul lui Dumnezeu, influența negativă a Satanei asupra instinctelor dezordonate, ci și pentru a menține sufletul în climatul pur al contactului cu Dumnezeu, Creatorul, Răscumpărătorul și Sfințitorul nostru, în scopul de a-I aduce omagiul de adorare – ca ființe total dependente de El -, de mulțumită și recunoștință pentru binefacerile primite și de ispășire pentru nenumăratele ofense pricinuite. În felul acesta, rugăciunea este respirația supranaturală a sufletului omenesc.

Mântuitorul subliniază nu o dată necesitatea rugăciunii: “Se cade pururea a se ruga și a nu înceta”. “Neîncetat să vă rugați”. Dar, cu toate acestea, omul de azi se roagă atât de puțin, dacă se roagă, sau nu se roagă deloc. Și dacă l-am întreba pentru ce nu se roagă, ne-ar răspunde: Trebuie să mă scol de dimineață ca să merg la birou, la uzină, la munca câmpului. Întors acasă mă așteaptă alte griji… creșterea copiilor, aprovizionarea. N-am timp să mă rog!

Da, omul de azi susține că nu are vreme să stea de vorbă, nici măcar câteva cuvinte, cu Creatorul și Mâtuitorul său, ca să-I mulțumească pentru că i-a hărăzit încă o zi ca să se bucure de răsăritul soarelui, de minunățiile firii, și l-a ajutat să-și îndeplinească îndatoririle față de societate. Nu are timp să facă seara un scurt bilanț prin care să dea socoteală Stăpânului său de felul cum și-a gospodărit în acea zi talanții primiți de la El, și să-și ceară iertare pentru neglijențele comise. Omul în genunchi, creatura stând de vorbă cu Creatorul și Tatăl său, iată atitudinea cea mai firească și demnă de un om, căci exprimă realitatea fundamentală a ființei umane, aceea a dependenței sale absolute și conștiente față de creatorul și Binefăcătorul său suprem de la care are totul.

Creațiunea întreagă înalță o perpetuă simfonie de laudă Creatorului. Omul, coroana creațiunii, singura ființă cuvântătoare, e chemată să se încadreze în această simfonie cu o laudă conștientă, potrivit firii sale raționale. Este oare normal ca în vreme ce soarele scaldă în fiecare dimineață cu lumina și căldura sa viața de pe pământ, iar privighetoarea vestește cu trilurile ei începutul unei noi zile de muncă închinată Ziditorului, numai omul să rămână mut și rece la invitația firii?

Dar constatăm cu durere că omul, această “trestie gânditoare” nu are vreme să se gândească la aceasta, nu are vreme să se ocupe de ceea ce este mai prețios în el – de suflet -, deși Mântuitorul l-a avertizat: “Ce folos va avea omul de va dobândi toată lumea și își va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei XVI, 27). Dar, același om, care atunci când e vorba de rugăciune invocă criza de timp, multitudinea de preocupări și îndatoriri care îl suprasolicită, risipește timpul cu atâta nepăsare în discuții banale și petreceri frivole.

“M-am rugat destul, dar în zadar”, spun alții. Destul? Dar ce înțelegi prin destul? De unde știi cât este destul în rugăciune? Cu ce măsori rugăciunea? Poți oare spune: “Doamne, Îți dau atâta rugăciune, dă-mi în schimb ce Îți cer”? Te-ai rugat și nu ai primit? Poate, Dumnezeu, Părintele cel Preaînțelept și a toate prevăzător, a socotit că rugăciunea ta nu a fost nici destulă, nici bună. N-a fost adică smerită, încrezătoare și stăruitoare. Poate mai lipsea un Tatăl Nostru și ai fi fost ascultat.

Te-ai rugat în zadar? Cine judecă rugăciunea după rezultatul ei palpabil, ca pe orice altă acțiune sau ocupație, înțelege greșit esența și rostul rugăciunii; pentru că noi ne rugăm în primul rând dintr-o datorie fundamentală și nu din calcul de câștig. Or, dacă ne achităm de o datorie față de cineva, mai putem pretinde ceva de la El? Și care este această datorie fundamentală față de Dumnezeu? Aceea de a-L adora, de a-I arăta cu smerenie dependența noastră totală față de El, supunerea și recunoștința pe care I le datorăm în calitate de creaturi ale Lui, precum și mulțumirea și recunoștința pentru darurile naturale și supranaturale; și totodată sentimentele de căință pentru ofensele pricinuite. Pentru toate acestea suntem datori să-I aducem lui Dumnezeu, în rugăciune, ofranda inimii și a întregii noastre vieți. Iar dacă după ce ne-am îndeplinit această multiplă datorie El vrea să ne dea ceva, aceasta o face din pură bunăvoință și milostivire, nu pentru că ar fi obligat.

Te-ai rugat destul și degeaba? Dar Sfânta Monica s-a rugat aproximativ șaisprezece ani pentru convertirea fiului ei Augustin, și când, omenește s-ar fi crezut că totul e zadarnic, s-a dovedit tocmai contrariul: Augustin se convertește și devine unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii universale.

“M-am rugat și n-am primit ce am cerut”. Aceasta este adevărat; nu primim întotdeauna ceea ce cerem, chiar dacă cerem fierbinte și stăruitor, deoarece uneori dacă am fi primit ce am cerut ar fi fost în dauna sufletului nostru. De aceea Dumnezeu, care prevede totul, ca un tată bun ce este, ne-a refuzat lucrul cerut, precum un părinte refuză să-i de-a pruncului său un fruct ispititor la înfățișare, dar otrăvitor, sau un cuțit frumos. Și aceasta o face chiar dacă pruncul se agită și țipă. Se poate spune oare că acel părinte e rău și nu-și iubește copilul?

Dar aici, în aceste cazuri, rugăciunea nu rămâne fără nici un răpuns pozitiv, fără un rezultat pentru noi, chiar dacă acel rezultat nu-l putem constata. Căci, dacă nu primim ceea ce am cerut, vom primi un dar mai prețios decât acela pe care, după vederile noastre înguste, l-am socotit atât de necesar. Și anume, vom primi fie o mai mare înțelegere și prețuire a lucrurilor spirituale, fie o mai mare conformare a voinței lui Dumnezeu și lăsare în purtarea de grijă a Lui, fie un alt dar de care noi nu ne dăm seama decât mult mai târziu, ori, poate, niciodată. Un lucru este însă sigur: nici o scrisoare adresată lui Dumnezeu cu gând curat nu rămâne fără răspuns.

Dacă semințele de grâu aflate după mii de ani în mormintele faraonilor și-au păstrat puterea de germinație, și puse în pământ au încolțit, nici rugăciunile noastre fecundate de meritele Jertfei lui Cristos, fratele nostru mai mare, nu pot rămâne fără rod. Și dacă acest rod nu-l vom vedea aici pe pământ, înseamnă că Dumnezeu ne rezervă pentru Cer un motiv spre a ne spori fericirea.

“Nu mă rog, pentru că nu știu, pentru că nu găsesc cuvintele potrivite și gândul îmi fuge repede la lucruri străine de rugăciune” spun alții. Acestora le răspundem că Dumnezeu se mulțumește să-I dăm ce avem. Și, apoi, El nu caută cuvinte frumoase, ci vrea inima noastră; aceasta I-o putem dărui și prin cuvinte simple. “Dacă ne doare că nu ne știm ruga – zice Sfântul Augustin – deja și aceasta este o rugăciune, căci înseamnă că vrem sincer să-L iubim mai mult, și în fața Lui are valoare nu atât darul, cât puritatea intenției, iubirea cu care I-l oferim și care imprimă valoare veșnică până și celor mai mărunte și banale fapte. Iar cât privește distracția în timpul rugăciunii, dacă o combatem prompt, reculegându-ne ori de câte ori ne fug gândurile în alte părți, nu numai că rugăciunea noastră este bună, ci e mai meritorie decât atunci când nu am avea de luptat cu distracția. Un păstor care ori de câte ori i se risipesc oile aleargă să le adune, se poate spune oare că nu e bun pentru că îi fug oile? Unul ca acesta nu are oare mai multe merite decât acela ale cărui oi pasc liniștite, iar el poate sta întins pe iarbă? Întocmai astfel stau lucrurile și cu creștinul care, atunci când se roagă, trebuie să-și adune mereu gândurile.”

“Nu simt nici o atracție și nici o plăcere în rugăciune și sunt într-o continuă uscăciune a inimii, ca într-un deșert fără apă”, se plâng alții, motivând abandonarea rugăciunii.

Dumnezeu, de obicei, are două moduri de a atrage sufletul la sine. Pe începători, care sunt încă atrași de cele lumești, îi copleșește cu căldura mângâierilor sufletești, când ei se roagă. De aceea, aceștia se roagă cu o mare ușurătate și simt o deosebită plăcere conversând cu Dumnezeu. Dar după un timp, pentru ca ei să nu se alipească de aceste mângâieri și delicii spirituale mai mult decât de Dumnezeu – izvorul lor – la un moment dat Dumnezeu le ia aceste mângâieri, pentru a le arăta că acestea le-au fost date numai pentru a le dovedi cât este El de bun, și că de acum pe El trebuie să-L caute și de El trebuie să se atașeze. Consecința este că aceste suflete rămân în uscăciune și dezgust. Dar, în ciuda acestei stări, ele trebuie să persevereze în rugăciune, cu multă răbdare, până când Dumnezeu, socotindu-i destul de căliți în renunțarea la cele lumești și în căutarea dezinteresată a unirii cu El în spirit, îi va scoate din ariditatea pustiului și le va reda lumina și pacea Sa.

Dar dacă sunt atâția care nu se roagă și neglijează rugăciunea din diferitele motive arătate, sunt și mulți alții care o practică greșit, deoarece o înțeleg greșit. Aceștia consideră rugăciunea, de o parte, iar restul vieții, cu îndatoririle ei practice de zi cu zi, de altă parte, ca două realități separate care nu se pot împăca una cu alta. După aceștia, ca să poți face o bună rugăciune, trebuie să încetezi cu totul a fi omul treburilor de fiecare zi, iar ca să-ți poți îndeplini bine lucrul trebuie să părăsești rugăciunea. Aceasta este o greșeală fundamentală. Omul, în ansamblul său, constă din rațiune, afectivitate și voință, sau activitate. Deci și evlavia, ca să fie întreagă, adevărată, trebuie să cuprindă toate aceste compartimente ale vieții omului. Acesta trebuie să tindă spre Dumnezeu nu numai cu mintea și inima, ci și cu vrerea sa, cu întreaga sa activitate; deci trebuie să se roage nu numai cu mintea și cu inima, ci și cu voința, cu energiile sale, spirituale și fizice, prin împlinirea îndatoririlor impuse de locul său în societate. Deci, în sensul complet al rugăciunii, eu mă rog și când scriu și când fac calculele de birou, când rezolv problemele cetățenilor, când construiesc, când repar ceva, când gătesc, când dau o mână de ajutor aproapelui, când vizitez un bolnav, căci toate aceste lucruri, și altele, până la cele mai neînsemnate, eu le fac cu gândul că prin ele împlinesc voia lui Dumnezeu. Incomodarea din partea unui oaspete nepoftit, o întâmplare năpraznică, o boală ce te leagă de pat sau te împiedică de la datorie, o muncă neplăcută, prin toate acestea – dacă le primești ca expresie a voinței lui Dumnezeu, din iubire pentru el -, tu te rogi. În acest sens Isus ne zice: “Nu tot cel ce zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui meu care este în ceruri”. Tot astfel trebuie să înțelegem și celelalte cuvinte ale Mântuitorului: “Neîncetat vă rugați”. În felul acesta, întreaga noastră viață se va transforma într-o continuă rugăciune, într-un imn înălțat Creatorului și Răscumpărătorului nostru. Amin.

 

* * *

 

Despre puterea credinței, a rugăciunii și a postului

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cît un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință (Matei 17, 20)

Iubiți credincioși,

Cînd omul va avea credință dreaptă și tare, unită cu fapte bune și mai ales rugăciune și post, unul ca acela poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, să facă minuni mari și să primească de la El tot ce va cere, spre folosul sufletului lui și al altora.

Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în Sfînta Evanghelie care s-a citit astăzi, prin următoarele cuvinte: De veți avea credință cît un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo și se va muta și nimic nu va fi vouă cu neputință (Matei 17, 20). Apoi arătînd puterea cea mare a postului și a rugăciunii, zice: Dar acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 21).

Pentru a ne putea da seama de puterea credinței, vom aduce mărturia Sfîntului Apostol Pavel care, arătînd multe din faptele credinței, zice: Prin credință pricepem că s-au întemeiat veacurile cu Cuvîntul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd… Prin credință, Enoh a fost luat de pe pămînt ca să nu vadă moartea. Prin credință, Noe, luînd înștiințarea de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mîntuirea casei sale… Prin credință, Avraam, cînd a fost chemat, a ascultat și a ieșit la locul pe care era să-l ia spre moștenire și a ieșit neștiind încotro merge… Prin credință, însăși Sarra a prins putere să zămislească fiu (deși trecuse de vîrsta cuvenită), pentru că L-a socotit credincios pe Cel ce îi făgăduise.

Prin credință, cînd s-a născut Moise, a fost ascuns de părinții lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos și nu s-au temut de porunca regelui… Prin credință a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca unul care a văzut pe nevăzutul Împărat. Prin credință, au trecut israeliții Marea Roșie, ca pe uscat, pe cînd egiptenii, încercînd a trece și ei, s-au înecat (Evrei 11, 3-29).

La aceste mărturii, despre puterea credinței, amintite de Sfîntul Pavel din Vechiul Testament, putem adăuga și altele mult mai mari luate din istoria creștinismului, de la Hristos pînă astăzi. Prin credință, Fecioara Maria a primit vestea cea bună de la arhanghelul Gavriil și s-a învrednicit să nască în trup pe Hristos, Mîntuitorul lumii. Prin credință, Sfîntul Ioan Botezătorul a primit să boteze în apele Iordanului pe Fiul lui Dumnezeu și a văzut pe Duhul Sfînt ca un porumbel șezînd deasupra Lui. Prin credință, pescarii galileeni au lăsat toate și, urmînd lui Hristos, au devenit pescari de oameni. Prin credință, Apostolii au primit harul Duhului Sfînt și, cu puterea Lui, au vestit Evanghelia mîntuirii în toată lumea. Prin credință, Pavel, vasul alegerii, s-a convertit la Hristos pe calea Damascului și a ajuns cel mai mare apostol al neamurilor. Prin credință Apostolul Petru a primit să fie răstignit la Roma, pe cruce, cu capul în jos pentru dragostea lui Hristos, iar Sfîntului Pavel i s-a tăiat capul.

Prin credință, zeci de milioane de creștini au primit cu bucurie să fie arși de vii, tăiați, sfîșiați de lei, sau înecați în mare, pentru Evanghelie, strigînd: “Sîntem ucenici ai lui Hristos și fii ai lui Dumnezeu după dar și sîntem gata să ne dăm viața și să trăim cu El în veci, decît să ne lepădăm și să ne osîndim în iad!” Prin credință, ucenicii Sfinților Apostoli și toți dumnezeieștii Părinți au mărturisit și au apărat dreapta credință ortodoxă, prin cuvînt și prin minuni și au fixat-o definitiv în dogme și canoane la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Prin credință, mulți creștini iubitori de Hristos au părăsit grijile și plăcerile lumii și s-au făcut călugări, sihaștri și sfinți prin mînăstiri, prin munți și prin crăpăturile pămîntului, ducînd viață îngerească. Prin credință, nenumărați păgîni s-au convertit la creștinism și mulți păcătoși s-au pocăit și au devenit creștini desăvîrșiți. Prin credință și dragoste pentru Hristos, casele creștinilor s-au transformat în biserici, fecioarele au devenit mirese ale lui Hristos, iar bărbații cu viață sfîntă au ajuns mărturisitori ai ortodoxiei și slujitori vrednici ai sfintelor altare. Prin credință, după două mii de ani de luptă cu puterile întunericului, creștinismul s-a răspîndit în toată lumea, biruind marile arme ale Satanei necredința, sectele, desfrîul și ura dintre oameni.

Iubiți credincioși,

Am arătat aici cîteva mărturii despre marile fapte ale credinței. În continuare voi vorbi pe scurt despre puterea rugăciunii și a postului. Mai întîi, trebuie să facem rugăciunea cu credință (Matei 21, 22; Marcu 11, 24; Evrei 11, 6). Apoi trebuie s-o facem din toată inima (Deuteronom 4, 29; Psalm 118, 145; Ieremia 29, 13) și neîncetat (Luca 21, 36; I Tesaloniceni 5, 17).

Faptele mari și minunate ale rugăciunii și postului sînt nemăsurate. Spre încredințare vom vorbi aici despre cîteva din ele.

Prin rugăciune și post, Moise proorocul a luat din mîinile lui Dumnezeu Tablele Legii (Ieșire 34, 28). Prin rugăciune și post, marele prooroc Ilie a încuiat cerul să nu plouă trei ani și șase luni; și iarăși cu rugăciune și cu post, a pogorît foc din cer și a descuiat cerul, de a dat Dumnezeu ploaie pe pămînt (III Regi 18, 38). Cu rugăciune și cu post, Daniel proorocul a ieșit nevătămat din groapa leilor (Daniel 6, 17-23). Prin rugăciune și post ninivitenii au scăpat de pieire (Iona 3, 5-10). Rugăciune și post poruncește Dumnezeu, prin proorocul Ioil, să facă iudeii spre a scăpa de urgia Domnului (Ioil 2, 12-15).

Prin post de patruzeci de zile, Mîntuitorul biruiește cele trei ispite ale satanei în pustie (Matei 4, 1-11). Cu rugăciune și cu post, Ana proorocița a născut pe Samuel, fiind stearpă mai înainte (I Regi 1, 11; 16, 28). Cu rugăciune și cu post aspru a petrecut toată viața sa Sfîntul Ioan Botezătorul și Înainte Mergătorul pentru care a fost mărturisit de Însuși Mîntuitorul drept cel mai mare om născut din femeie (Matei 11, 10-19). Cu rugăciune și cu post s-au întărit Sfinții Apostoli în osteneala propovăduirii Evangheliei lui Hristos (II Corinteni 6, 4-5; 11, 27). Cu rugăciune și cu post se izgonesc diavolii din oameni (Matei 17, 19-21). Prin rugăciune și post sfinții lui Dumnezeu au făcut minuni mari și multe, atît în Legea Veche cît și în Legea Harului, cum citim în Sfînta Scriptură, în cărțile de cult și în viețile sfinților.

Dar să luați aminte că nu toată credința este bună, ci numai credința cea dreaptă, ortodoxă, unită cu faptele cele bune. Numai rugăciunile și posturile rînduite de Biserica dreptmăritoare sînt bune, iar rugăciunile și posturile care le fac păgînii, sectanții și ereticii sînt urîciune înaintea lui Dumnezeu pentru că nu se fac după îndreptarul credinței apostolice. Sfîntul Apostol Pavel ne arată că, cel ce nu se luptă după lege, nu se încununează (II Timotei 2, 4-5). Numai cel ce slujește lui Dumnezeu în adevăr și lucrează toate faptele cele bune după dreapta credință și spre slava lui Dumnezeu, poate să dobîndească mîntuirea sufletului său (I Corinteni 10, 31; Filipeni 1, 9-11). Altfel toate posturile și rugăciunile noastre devin urîciune înaintea lui Dumnezeu (Isaia 1, 11-15).

Așadar, frații mei, fiți cu mare luare aminte și să nu vă luați după cei rătăciți de la dreapta credință, cărora li se pare că vor dobîndi mîntuirea sufletelor lor, fără a asculta de Biserica lui Hristos. Auziți ce spune Sfîntul Efrem Sirul: “Cînd mintea omului va părăsi dreapta credință, toate faptele sale cele bune nu mai sînt de folos”. Iar Sfîntul Ioan Damaschin, arătînd același lucru cu alte cuvinte zice: “Binele nu este bine cînd nu se face bine” (Filocalia IV, 1948, pag 194).

Despre puterea rugăciunii și a credinței se vorbește și în Evanghelia ce s-a citit astăzi, în care se spune cum a vindecat Mîntuitorul un copil demonizat. Copilul a fost adus de tatăl său la ucenici, dar aceștia n-au putut să alunge duhul rău din el. Iar dacă a coborît Domnul de pe Muntele Tabor, tatăl copilului a îngenunchiat la picioarele Lui și a zis: Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și greu pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă. Și l-am adus la ucenicii Tăi, dar n-au putut să-l vindece… (Matei 17, 14-16).

Vedeți ce greu se vindecă un om epileptic, stăpînit de duh necurat? Că dacă nici Apostolii n-au putut să vindece acest copil demonizat, cu atît mai greu vor reuși preoții să vindece pe cei stăpîniți de diavoli, și mai ales pe cei robiți de patimi grele. Diavolul obișnuiește să-l arunce pe cel epileptic uneori în foc, alteori în apă, ca să-l omoare și să ne amăgească a crede că nu el, ci apa și focul l-au ucis. Dar asupra sufletului celui bolnav, vrăjmașul nu are nici o putere. Însă pe cei robiți de patimi cumplite, precum: necredința, mîndria, mînia, beția, desfrîul și uciderea, oare nu-i chinuiesc diavolii mai rău ca pe cei epileptici?

Nu vedeți pe unii ca aceștia cum îi chinuiesc patimile, cum se aprind ca de foc de patima mîniei, a desfrîului, a mîndriei și a răzbunării, patimi ce stăpînesc astăzi toată lumea? Sau pe cei bețivi și nepăsători de a lor mîntuire, nu vedeți cum îi aruncă diavolul în apa necredinței și a nesimțirii sufletești? Unii ca aceștia, chiar dacă le vorbești de rai, ei nu-l doresc. Iar dacă le spui de boli grele, de moarte și osînda iadului care îi așteaptă din cauza păcatelor făcute, ei nu se cutremură, nici nu vor să le părăsească prin pocăință, căci păcatele vechi, adică patimile întunecă și orbesc mintea și omoară sufletul și conștiința oamenilor. Să ne ferească Dumnezeu de o asemenea orbire și moarte sufletească.

Milostivindu-Se Domnul de suferința copilului, i-a zis tatălui său: “Aduceți-l aici la Mine”. Apoi certînd demonul, duhul rău a fugit, “iar copilul s-a făcut sănătos din ceasul acela”. Apropiindu-se ucenicii de Hristos, L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să scoatem pe demon?… Pentru necredința voastră! a răspuns Mîntuitorul. Că acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune și cu post (Matei 17, 19-21).

Din aceste cuvinte vedem că Domnul mai întîi cheamă pe cel bolnav la Sine. Dacă toți se feresc și chiar fug de cei bolnavi, Fiul lui Dumnezeu îi cheamă la El, îi mîngîie, pune mîinile peste ei și îi vindecă atît pentru credința bolnavilor, cît și pentru credința rudelor și a celor ce îi aduc la El. Fără credință tare în Dumnezeu, nimeni nu se vindecă și nu se poate face nici o minune. Dumnezeu cere și colaborarea noastră. El revarsă peste noi harul, mila și iertarea, iar noi trebuie să-i aducem credința noastră, smerenia și pocăința. De aceea a și răspuns ucenicilor că din cauza necredinței lor n-au putut să vindece copilul. Apoi spune Domnul că diavolii se scot din oameni și patimile se scot din inimile noastre “numai cu rugăciune și cu post”.

Vedeți ce mare este puterea credinței ajutată de rugăciune și de post? Toate trei la un loc fac nenumărate minuni și vindecări, iar una fără alta nu aduc niciodată roade, nici nu ni se împlinesc cererile. La orice cerere a credincioșilor, trebuie atît din partea lor, cît și a preoților slujitori aceste trei virtuți obligatorii: credință, rugăciune și post. Ba celor bolnavi li se mai cere și spovedanie generală, cu pocăință și hotărîre de a nu mai păcătui.

Cea mai grea boală nu este cea trupească, ci cea sufletească, pentru că pierde și trupul și sufletul. Cea mai grea demonizare a omului nu este epilepsia, care chinuiește numai trupul, ci este înrobirea omului de patimi ucigătoare de suflet. Un om stăpînit de beție și desfrîu este un om posedat de diavoli. Pentru aceea este mai greu de vindecat un bețiv, un desfrînat, un ucigaș, sau un om stăpînit de ură, de lăcomie, invidie, decît un om chinuit de un duh necurat, cum este copilul din Evanghelia de astăzi.

Întristarea noastră este că, astăzi, numărul credincioșilor tineri și bătrîni stăpîniți de asemenea patimi este cu mult mai mare ca odinioară. Înclinarea oamenilor tot mai mult spre beție și desfrîu, spre necredință și grupări sectare, spre egoism, divorț și ucidere ne îngrijorează din ce în ce mai mult. Ba acest fenomen se extinde mai ales în rîndurile celor tineri, în ultimii ani, prin filmele de groază care duc la crimă și filmele imorale care împing, în masă, la păcate pe atîția tineri care cad pradă acestor droguri diabolice, străine de sufletul, de credința și cumințenia neamului nostru.

Dumneavoastră, frați creștini, în calitate de fii ai Bisericii lui Hristos, de părinți, de frați și educatori de copii, aveți mare grijă cum vă creșteți copii pe care vi i-a dat Dumnezeu! Nu-i ucideți înainte de naștere prin avort, nici după naștere prin sminteală și lipsă de educație religioasă! Nu-i lăsați pradă beției, necredinței și desfrîului la vîrsta tinereții! Sînt copiii dumneavoastră, dar sînt și copiii lui Hristos, care ne zice: Lăsați copiii să vină la Mine! (Luca 18, 16). Aveți grijă de copiii ce vi i-a dat Dumnezeu! Vom da împreună greu răspuns pentru ei, pentru fiecare suflet pierdut, furat, ucis de diavolul.

Duceți-i regulat la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la Sfînta Împărtășanie. Puneți-le la îndemînă cărți creștinești de zidire sufletească și scăpați-i de desfrîu și necredință.

Rugăm pe bunul Dumnezeu să ne izbăvească pe toți de cursele cele cumplite ale diavolilor ucigași de oameni. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea tânărului posedat

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

După cum Evanghelia de duminica trecută ne-a vorbit despre o furtună pe Marea Tiberiadă, în același fel Evanghelia de astăzi ne vorbește și ea despre o furtună, doar că despre o furtună și mai teribilă. Data trecută erau valuri pe mare, dar acum… să ascultăm ceea ce i-a spus lui Cristos tatăl tânărului: “Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă” (Matei 17,15). Atunci, Petru a ieșit din barca în care se aflau ceilalți apostoli. Să remarcăm că nu Cristos l-a trimis, așa cum i-a trimis pe toți discipolii pe mare. Ci Petru însuși, plin de farmecul credinței la vederea lui Cristos umblând pe mare, a cerut permisiunea de a face la fel. Și ce s-a întâmplat? A avut îndoieli și a început să se înece. Și Cristos i-a spus: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (Matei 14,31).

În Evanghelia de astăzi, tatăl fiului posedat l-a adus pe acesta prima dată la discipolii lui Cristos. Le-a fost dată și lor puterea de a alunga diavoli și de a vindeca boli. Și totuși nu au putut să îl vindece. Când tatăl, profund îndurerat, i-a relatat aceasta Domnului, Cristos a exclamat: “O, neam necredincios și îndărătnic… până când vă voi suferi pe voi? Aduceți-l aici la Mine. Și Isus l-a certat și demonul a ieșit din el… atunci apropiindu-se ucenicii de Isus i-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Isus le-a răspuns: Pentru puțina voastră credință. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință în voi cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Matei 17,17-21).

Aceasta este credința! Dar unde găsim această credință? Doar în Biserică. Apostolii, navigând în barcă în ascultare față de Cristos, în ciuda furtunii, nu s-au îndoit. Barca lor avea margini care îi protejau de presiunea valurilor; avea un fund care îi separa de apă; avea o cârmă care o călăuzea. În același fel barca Bisericii are tot ceea ce îi trebuie pentru a naviga pe marea vieții, pe celălalt mal, al Vieții Veșnice. În barca Bisericii, fundamentul este învățătura lui Cristos care arată calea vieții prin Fericiri (Matei 5,3-11). Sărăcia în spirit, plânsul pentru păcate (adică, pocăința), blândețea, foamea și setea de dreptate, milostivirea, curățenia inimii, facerea de pace, suferința pentru adevăr – acestea constituie fundamentul bărcii Bisericii. Și marginile ei sunt tot ceea ce Cristos le-a transmis Apostolilor Săi, care în cea mai mare parte se găsește în Sfânta Scriptură, și mai este păstrat în comoara Tradiției Bisericii.

Și ce comoară este purtată de barca Bisericii? Acestea sunt cele șapte Sacramente ale Bisericii, care își au toate fundamentul în Sfânta Scriptură. Cartea Faptelor Apostolilor ne relatează despre consacrarea preoților și a diaconilor, de unde vine Sacramentul Preoției (Fapte 6,3.5-7). În prima Sa apariție după Înviere, Cristos a suflat asupra Apostolilor și le-a spus: “Luați Spirit Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate” (Ioan 20,22-23). Aici este fundamentul Sacramentului Spovezii. Cuvintele lui Cristos la Cina cea de Taină, “Faceți aceasta în amintirea Mea” (Luca 22,19); și toate capitolele de la Ioan unde vorbește despre Pâinea Vieții – aceasta este înființarea Sacramentului Euharistiei (Ioan 6,32-58). Învățătura Apostolului Pavel despre relația dintre soț și soție vorbește despre sfințenia Sacramentului Căsătoriei (1Corinteni 7,2-17; Efeseni 5,22-33). În Scrisoarea lui Iacob sunt date instrucțiuni despre ungerea bolnavilor cu ulei și despre rugăciunea credinței pentru ei (Iacob 5,14-15). Și așa mai departe cu toate celelalte Sacramente. Mai mult: toate prevederile Bisericii vin de la Domnul Însuși. În Evanghelia de astăzi ni se spune despre necesitatea postului și a rugăciunii. Cristos le spune aceste lucruri discipolilor Săi. În Biserică nu este nimic inventat de om sau adăugat; dar nici nu este nimic sustras sau abreviat din învățătura lui Cristos și a Apostolilor Săi.

“Cred într-Una, Sfântă, Catolică și Apostolică Biserică”. O altă Biserică Catolică și Apostolică nu există pe pământ. Așadar să prețuim barca Biserici noastre. Să nu o părăsim niciodată. Are tot de ce avem nevoie. Are de asemenea această minunată credință care mută chiar și munții, și cu o astfel de credință nimic nu va fi imposibil. Ne va conduce prin furtunile vieții și ne va duce pe țărmul Vieții Veșnice.

 

* * *

 

Vindecarea lunaticului

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

În multe locuri din Sfânta Evanghelie citim că oamenii chinuiți de cele mai felurite boli, paralitici, orbi, șchiopi, muți, leproși, și alții s-au apropiat de Mântuitorul Hristos spre a ruga tămăduirea de boală. Sfânta Evanghelie din duminica a X-a după Rusalii (Mat. 17, 14-23) istorisește cazul unui tată îndurerat care caută și cere ajutorul Mântuitorului lumii pentru nefericitul său copil ce suferea de o boală grea și era cuprins de duh necurat.

Evanghelia nu ne spune, dar nu este exclus ca omul să fi încercat vindecarea fiului și pe alte căi. Ne putem imagina starea sufletească a părintelui care vedea chinurile copilului și căruia nu i-au putut veni în ajutor nici cunoscuții, nu i-au putut ușura suferința nici necunoscuții. Tatăl, văzând chinurile groaznice pe care le suferea copilul, l-a adus mai întâi la Apostoli, crezând că ei îl vor putea vindeca. Dar Apostolii n-au putut să-l vindece. De nicăieri, nici o speranță. Dragostea părintească îi dă curaj, iubirea față de copilul său îi scoate noi izvoare de putere și-l determină să lupte mai departe. Nu i-a putut ajuta nimeni din cei la care a apelat până aici! Nu i-au putut veni în ajutor nici ucenicii! Atunci tatăl s-a îndreptat cu rugămintea către Isus, dumnezeiescul Învățător din Nazaret, care tămăduia toate bolile și toate neputințele. Tatăl vine în grabă la Mântuitorul și-i spune întreaga lui durere de tată. “Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și rău pătimește; că de multe ori cade în foc și de multe ori în apă.

Și l-am adus pe dânsul la ucenicii tăi, și n-au putut să-l vindece” (Mat. 17, 23-25). Domnul Isus, văzând cumplita suferință a copilului, a zis: “Aduceți-l aici, la Mine!” Apoi a certat duhul necurat să iasă din bolnav și copilul s-a tămăduit din ceasul acela.

Domnul nostru Isus nu ne spune, dar noi cu drept cuvânt bănuim că tatăl nenorocitului tânăr lunatic făcea parte dintr-un “neam necredincios și îndărătnic”, care îl înconjura pe Isus. Dar în prezența lui Isus, o lumină puternică de credință năpădește în sufletul tatălui și îi dă o stare de liniște, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc și s-a vindecat fiul său. Iată cum pentru păcatele și necredința părinților suferă nevinovați și copiii. “Atunci, apropiindu-se ucenicii către Isus deosebi, au zis: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim pe el? Iar Isus a zis lor: Pentru necredința voastră… Dar acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune și post” Marcu 8, 28-29).

Așa cum au existat mulți bolnavi pe timpul petrecerii pământești a Mântuitorului, așa au fost și înainte și după aceea, până în zilele noastre, pe toată suprafața pământului. Ca urmări ale păcatului strămoșesc, bolile se înmulțesc și produc suferință în lume. Dar pentru a reuși în năzuințele noastre, trebuie credință.

Aceasta o spune Hristos tuturor și în toate împrejurările, aceasta este temelia Bisericii Sale, aceasta este puterea care ne susține în zbuciumul amar al trecerii noastre prin această lume.

Credința a fost și este un nesecat izvor de putere pentru om, pentru că prin ea te pui în legătură cu viața cea adevărată, cu Dumnezeu. Credința este un mare dar de la Dumnezeu, prin care noi, ajutați și călăuziți de Duhul Sfânt, ne încredem în cele ce ne-a descoperit Dumnezeu și ne orientăm viața potrivit acestei lumini mai presus de lume. Prin lucrarea ei, credem în atârnarea noastră de o putere mai presus de fire, fiindcă toate puterile noastre sufletești și trupești sunt sub acoperământul lui Dumnezeu.

Credința rezultă din lupta lăuntrică, în care a biruit adevărul, adică cugetul cel drept despre sine, adevăr care circulă o dată cu sângele în toate mădularele ființei noastre trupești. Dovada trăirii în noi a acestei puteri ne-o dă potrivirea vieții noastre cu împlinirea voii lui Dumnezeu, ne-o dă fapta, stăruința în realizarea unui lucru, care trebuie să izvorască dintr-o credință vie, lucrătoare. O credință nelucrătoare este moartă: “Credința fără faptă este moartă” (Iacob 2, 20). Iată pentru ce tata și mama trebuie să fie buni și credincioși, pentru că prin faptele lor bune sau rele, pregătesc soarta, bună sau rea, a copiilor lor.

Dovada celor spuse aici o avem în însăși Evanghelia de astăzi, căci Mântuitorul termină cu acest sfat: “Iar soiul acesta de draci nu se poate scoate decât cu rugăciuni și cu post”. Iată cele două pietre de încercare a vredniciei noastre! Câți am încercat aceste leacuri pentru îndreptarea vieții noastre sufletești și trupești? Câți duc la capăt osteneala rugăciunii și câți trăiesc o viață de post adevărat? O rugăciunea cucernică și stăruitoare este o lucrare de ridicare a minții și sufletului nostru către Dumnezeu, față de care nutrim cele mai sfinte sentimente de dragoste și supunere.

Convorbirea credinciosului cu Dumnezeu, prin rugăciune, realizează o punte de legătură și în adâncul sufletului credinciosului se întemeiază un altar de jertfă a rugăciunii, inima omului fiind locul tainic al ei. Puterea rugăciunii, profunzimea ei, ritmul ei descoperă viața, sănătatea spirituală a credinciosului, cu un cuvânt, ne descoperă pe noi înșine. Rugăciunea iubește liniștea, iubește interiorizarea, concentrarea pentru reculegere. Credinciosul în rugăciune să fie foc (Apoc. 3, 15) care luminează și încălzește, care curăță de păcat și care ne înaripează spre cele divine. Omul rugăciunii devine depozitul bunătății divine, și intră într-o familie, familie cu adevărat creștină, familia sfinților. Prin rugăciune, trebuie să ajungem să simțim, cum spune Sf. Apostol Pavel, că “Hristos este în noi”.

Postul, prin înfrânările ce le impune pentru corp și, mai ales, prin înfrânările de ordin moral, pe care credinciosul și le impune și le trăiește în acest timp al renunțărilor și al reținerilor, îi dă credinciosului o nouă viață. Într-o astfel de viață, în sufletul credinciosului au loc atâtea întrebări, se încearcă atâtea reflecții asupra faptelor lui. Prin acest exercițiu spiritual, în mai scurte sau mai îndelungate meditații, se recunoaște omul în toată intimitatea sa.

Își recunoaște greșelile, se căiește de ele.

Postul, zice Sf. Ioan Gură de Aur, “potolește trupul, înfrânează poftele nenumărate, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și îl ușurează”. Prin post nu trebuie să înțelegem numai lipsirea trupului de anumite mâncăruri și băuturi. Această abținere nu este decât o haină exterioară a adevăratului post. Prin post înțelegem reținerea de la toate relele, înfrângerea tuturor poftelor păcătoase, prin care supărăm bunătatea lui Dumnezeu.

Sf. Vasile cel Mare recomandă “înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, îndepărtarea de pofte, clevetiri, minciuni, jurământ mincinos; fără acestea nu este post adevărat”. În felul acesta înțelegând și practicând postul, ne vom lumina mintea și vom curăți sufletul și trupul de toată patima, neputința și boala din noi, și ne vom înălța duhovnicește.

O! Ce sfinte și curățitoare pot fi rugăciunea și postul, pe care le face credinciosul chemat de glasul conștiinței sale trezite! Și așa, postul și rugăciunea pot deveni pentru creștinul cel bun două aripi spirituale, prin care să se înalțe spre o viață nouă, renăscută întru Hristos.

Nici unul dintre noi nu poate trăi mai cu folos viața sa, decât dorind, în interesul binelui său propriu, din toate puterile sale, să se elibereze pe sine de slăbiciunile și păcatele care au putut pune stăpânire pe sufletul său.

Dintre toate mijloacele de tămăduire ale bolilor sufletești și trupești, de care pătimim, cele mai folositoare sunt cele pe care le pune la îndemâna creștinului Sfânta noastră Biserică, pentru că, adevărat este, aceste boli “cu nimic nu pot ieși, fără numai cu rugăciune și cu post”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Existența diavolului

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Frați creștini,

Dureros lucru este să aibă cineva un copil și acela să fie bolnav de o boală fără leac. Orice ar face părinții unui astfel de copil, supărarea le apasă mereu sufletul și-i face nefericiți. Orice bucurie ar avea în viață, gândul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Câte nu fac părinții ca să-l scape?! Nu e leac de care să audă și să nu-l încerce. Cheltuiesc oricât de mult cu nădejdea că copilul se va face sănătos.

Un astfel de tată nenorocit ne înfățișează Sf. Evanghelie de astăzi. Acest tată avea un singur copil care era stăpânit de un duh rău. Diavolul îl chinuia îngrozitor, aruncându-l când în foc, când în apă. Multe mijloace o fi încercat bietul om, ca să-și vadă copilul sănătos, dar în zadar.

Auzind însă de multele minuni ale Domnului Hristos, a alergat grăbit să-L roage ca să-i vindece copilul. Iată-l ajuns în fața blândului Isus. A căzut în genunchi înaintea Lui și I-a zis: “Doamne, miluiește pe fiul meu că este lunatic și pătimește rău, căci adesea cade în foc și adesea în apă”. Isus, răspunzând, a zis: “O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceți-l aici la Mine.”

Domnul Hristos era în ultimul an al predicării Sale și era cu puțin timp înainte de patimile și moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios și pornit la rău. Știa ce are să-I facă acest neam viclean, cât de curând. Totuși, mila Sa nemărginită, întrecu răutatea lor și tămădui copilul, scoțând demonul din el.

Astăzi vă vorbesc despre existența diavolului și să nu vă mirați că folosesc cuvântul acesta drac, pentru că așa își este numele lui adevărat. Cuvântul acesta înseamnă: vrăjmaș, potrivnic și e păcat a da lui ceva, așa cum veți auzi din această predică.

Citind despre chinul acestui copil și a altor îndrăciți despre care ne vorbesc Sfintele Evanghelii, înțelegem că parcă niciodată puterea satanei nu s-a arătat mai înverșunată ca atunci, pe vremea Mântuitorului. Diavolii se încuibaseră mulți și-i chinuiau în diferite feluri. În unii era câte un diavol, în alții erau mai mulți, chiar câte o legiune în unii, adică 6.000 de draci.

Aceste duhuri necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau zămisliți în posturi și sărbători, în chefuri și beții, în vremea când nu este îngăduit bărbatului să se apropie de femeie, soții nemaipăzind legea dată de Dumnezeu lui Moise. Vedem, de altfel, că și astăzi nu se mai ține seama de sărbători, de posturi și sunt zămisliți copii în fărădelegi și mari păcate. Dumnezeu îi părăsise și îngăduise demonilor ca să chinuiască în diferite feluri pe mulți copii și oameni din vremea aceea.

Dar, satana lucrează și astăzi în lume cu multă putere și cu mare dibăcie. Scriptura vorbește despre duhul necurat care lucrează în fiii neascultării. Acești fii sunt toți oamenii care trăiesc numai după poftele lor. Diavolul lucrează în toți cei necredincioși, așa cum lucrează meseriașul în atelierul lui, folosindu-se de înclinarea omului spre păcat.

O mare iscusință are satana și lucrează în așa fel ca să nu fie băgat de seamă și oamenii să creadă că nu există drac, astfel el lucrând netulburat. Dar, oricât ar vrea să-și ascundă existența, mulți, chiar și dintre necredincioși, mai bagă de seamă că există. Când văd răutatea faptelor, unii zic: “Iată cum și-a băgat satana coada”, sau “Iată ghearele diavolului, ale duhului necurat”. Când văd câte un om rău, mulți zic despre el că este dracul gol.

Sunt bețivi care își dau seama că merg la prăpăd, la moarte sigură, dacă mai beau și nu se pot opri. O putere vrăjmașă îi ține încătușați. Să nu fie, oare, demoni ai beției? Nu se poate! Sunt oameni care fumează, tușesc din greu, doctorii îi opresc și le spun să nu mai fumeze că se distrug singuri; ei știu bine că sunt apucați în ghearele pierzării, dar nu se pot opri. Sunt ca fluturii de noapte care-și pârlesc aripile la flacăra lumânării sau a lămpii și, totuși, dau buzna la flacără până cad morți. Sunt ca muștele care sorb din otravă și sunt atrase de dulceața acelei otrăvi și nu se pot îndepărta până mor lângă ea. Să nu fie, oare, demon, să nu fie diavol? Nu se poate! Așa fac și acești oameni împătimiți, care se distrug prin stupefiante, băuturi alcoolice și multe altele.

Sf. Scriptură spune că de la început diavolul a fost ucigaș. El a învățat pe Eva să mănânce din pomul oprit și tot el a învățat pe Cain să-și omoare fratele. El a învățat pe Noe să se îmbete și tot el a învățat pe Ham, fiul lui Noe, să râdă de tatăl său. El a învățat pe David să desfrâneze și tot el a învățat lumea, până la potop să nu asculte și să nu creadă în Dumnezeu. El a învățat pe oamenii din Sodoma și Gomora să facă desfrânare, sodomie, malahie și tot felul de păcate și tot același, satana, învață lumea la rele și la tot felul de păcate și acum.

Sunt unii oameni liniștiți și așezați la vorbă, sunt însă alții atât de spurcați la gură, că-ți vine să zici că nu ei vorbesc, ci diavolul vorbește prin gura lor. Sunt unii așa de furioși că sparg farfuriile cu mâncare, rod paharele în gură, dărâmă mese, scaune și sunt în stare să facă chiar omor, căci așa vrea nimicitorul, diavolul.

Cine a văzut un om rău ca acesta, nu-l mai uită și zice îngrozit: acesta e dracul gol. Cred că ați auzit și poate mulți ați văzut. Duhurile necurate s-au încuibat în acești oameni, de când au fost mici și chiar din pântecele maicii lor, pentru multele păcate pe care le-ați auzit, precum și pentru urâtul obicei pe care-l au unii părinți de a da necuratului pe ei și pe copiii lor. Unii copii au crescut în casă, auzind numai blesteme, înjurături și drăcuieli.

Cutremurătoare este povestirea unui profesor, pe care am citit-o într-o carte. El povestește cum, făcând o plimbare prin mahalaua unui orășel unde se mutase de curând, întâlni pe o străduță un copil la cinci anișori, într-o cămășuță ruptă pe el, murdar, slab și buburos.

“Al cui ești tu, măi?” � întrebă profesorul. ” Al dracului” � răspunse copilul. “Cum te cheamă, măi?” “Satana!” “De unde vii, măi?” “Din iad” � răspunse copilul.

Profesorul rămase uimit de răspunsul acestui copilaș de cinci ani și cercetă să vadă unde intră și la ce casă locuiește. Astfel, află profesorul că mama copilului se certa foarte des cu tatăl lui care era bețiv și-i zicea: “Ce ai făcut, drace, ai venit iar beat pe capul meu?!” Omul îi răspundea cu înjurături și amenințări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în brațele mamei, dar ea îl alunga zicând: “Fugi, satano, nu mă mai necăji și tu, că sunt destul de amărâtă eu de când trăiesc în acest iad de casă.”

Astfel de cuvinte a auzit acest copil până atunci. Așa a învățat el de la mamă-sa, că pe tatăl lui îl cheamă dracul, iar pe el � satana și trăiesc în iad. Iată ce groaznice urmări pentru creșterea unui copil într-o astfel de casă părintească.

Părinți, aveți milă de copilași că veți răspunde de ei în fața Dreptului Judecător. Dați-le pilde bune de urmat, învățați-i rugăciuni, cântări sfinte și rugați-vă împreună cu ei, ca să le fie și lor bine, și aici și dincolo. Iată isprăvile necuratului.

În altă parte, o familie liniștită petrece în dragoste și își iubește copilașii. Dar, deodată, ca din senin, intră ura și dezbinarea, se ajunge la ceartă, la bătaie și divorț, spulberându-se iubirea. Se miră o lume întreagă de o astfel de familie care, altădată, era așa de bine și zic: “Vai, cum și-a băgat satana coada în casa oamenilor acestora!� Așa este, el și-a băgat coada și gheara. Oare, nu este diavol? Atunci, cine face toate lucrurile acestea?

Dar, pentru ca să cunoașteți că, cu adevărat, există diavol și că lucrează în multe feluri, ascultați o prețioasă povestire a Sfântului Ciprian din Antiohia Siriei. Acesta, înainte de a se converti la creștinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împăratului Decie. Iată ce spune Sf. Ciprian:

“Să mă credeți pe mine, fraților � zicea el cu lacrimi creștinilor � să mă credeți pe mine, că eu l-am văzut pe diavolul, i-am adus jertfă, l-am rugat pe el și l-am sărutat. Eu am vorbit cu dânsul, ca și cu un prieten, precum și cu acei care erau mai mari acolo cu el. Și el m-a iubit mult și mi-a lăudat înțelepciunea și ascultarea mea de el. O ceată de draci mi-a dat scaraoschi ca să-mi slujească. Capul lui era încununat, iar chipul lui și al celorlalți era în diferite culori. Când se întorcea încoace și încolo se cutremura tot locul acela și mulți demoni, lângă scaunul lui, stăteau cu diferite rânduieli de treburi.”

Așa aflăm din Viețile sfinților că mucenicul acesta, Ciprian, pe când slujea idolilor înainte de a deveni creștin, făcea mari minuni cu ajutorul dracilor. Ajunsese până acolo că schimba văzduhul, pornea vânturi, slobozea tunete și ploi, tulbura valurile mărilor, aducea vătămări și boli oamenilor. Ca să aibă și mai multă putere, mânca după apusul soarelui ghindă de stejar.

Atât a fost de puternic în vrăji și năluciri, că făcea să vorbească morții din morminte. Pe mulți i-a învățat să zboare prin văzduh, pe unii să înoate cu luntrea prin nori, iar pe alții să umble pe ape ca pe uscat. Mulți veneau la el cu necazurile și supărările lor ca să le ajute cu drăceasca putere de care era cuprins.

Prin farmecele lui s-a prefăcut în chipul unei fecioare, numită Iustina, și s-a dus la tânărul care o dorea, iar acesta, văzând chipul Iustinei, a sărutat-o zicând: “Bine ai venit la mine, frumoasă Iustino!” S-a făcut Ciprian în femeie și în pasăre și a adus multe ispite Iustinei, vecinilor și rudelor ei. Pe Sf. Iustina a îmbolnăvit-o așa de tare încât zăcea în pat și plângea maica sa pentru dânsa, crezând că moare. Toate acestea le făcea Ciprian cu duhurile drăcești, înainte de a fi creștin, pe unii lovindu-i cu boli, iar altora rănindu-le dobitoacele și aducându-le necazuri. Iată, deci, existența diavolului.

Dacă citim viețile sfinților, observăm că toți sfinții au fost ispitiți într-un fel sau altul de către satana. Până acolo au mers necurații, că au îndrăznit să ispitească și pe Domnul Hristos. Satana, acest ucigaș de oameni, n-a încetat niciodată să înșele lumea prin fel de fel de chipuri. El are și astăzi o mulțime de vrăjitori și vrăjitoare.

Dacă în lumea noastră de astăzi se întâmplă atâtea răutăți, atâția soți se despart și nu le mai e milă de copii, e datorită acestor vrăji, acestor duhuri necurate. Pe o scară foarte mare a învățat diavolul pe mulți să practice spiritismul, care este atât de periculos pentru că nu poate oricine să cunoască rătăcirea.

Diavolul atacă și tăgăduiește religia prin spiritism și iată cum: spiritiștii fac adunările lor în anumite case pe care nu se feresc să le împodobească chiar cu icoane, candele și cruci. La începutul ședințelor aprind lumânări, ca și când s-ar face un parastas, spun rugăciuni, chiar și fac semnul crucii și țin post pentru ziua de ședință. Vedeți cum îmbracă diavolul mantia de lumină? Sub forma acestor lucruri sfinte cheamă spiritele morților și așa înșeală și pe cei credincioși, care spun că, dacă ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candelă și rugăciuni. De aceea, trebuie să fie atent creștinul, să nu caute ajutorul nicăieri, decât la Dumnezeu prin slujbele bisericii.

Am citit într-o carte ortodoxă că, la o ședință de spiritism din Franța, cineva a întrebat pe satana ce trebuie ei să creadă despre existența dracului. Răspunsul a fost prompt: “Nu există!” Răspunsul acesta a fost dat în multe locuri.

O altă întrebare adresată unui spirit a fost dacă mai există altă lume și răspunsul a venit pe loc: “Nu există altă lume!” Participanții la ședința de spiritism au întrebat atunci: ” Dacă nu se află altă lume, tu, care ne vorbești și ne răspunzi, de unde vii?” S-a făcut tăcere adâncă și nu s-a mai auzit nimic.

Altădată, un suflet a fost întrebat dacă este trimis de dracul și a răspuns că nu. A mai fost întrebat dacă religia ortodoxă este bună de urmat și dacă preoții trebuie ascultați. Răspunsul a fost scurt: ” Nu!” Iată existența diavolului, iată tatăl minciunii � dracul � care a înșelat pe mulți creștini și chiar pe unii sfinți mari, așa cum vedem în viețile lor.

Sfântului Grigorie Decapolitul i s-au arătat diavolii în multe feluri. Veneau la el în șerpi care-l mușcau de picioare în diferite lighioane; odată, chiar spre ziua de 9 martie, strălucind de lumină mare, s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete și au zis către Sf. Grigorie: “Noi suntem cei 40 de mucenici și am venit să-ți dăm putere asupra dracilor.” Sf. Grigorie, cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu, i-a certat și s-au făcut nevăzuți.

Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte în chipul unui car cu cai de foc, care a venit să-l ia, pentru bunătățile lui, la Dumnezeu, ca pe Sf. Ilie. Necunoscând înșelăciunea vrăjmașilor, a zis: “Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul” și, făcându-și semnul Sf. Cruci, a ridicat piciorul ca să pășească în șareta care venise, dar, pe loc, a pierit totul.

Unui alt sfânt cu numele Iacov, venind diavolul, i-a dat sfatul să aprindă candela, lumânări și să tămâie ca să primească pe Domnul Hristos, căci va veni în noaptea aceea să-i răsplătească pentru multele osteneli. Pe la miezul nopții a venit la el Antihrist cu strălucire multă, iar Iacov, deschizând ușa chiliei, s-a închinat lui, crezând nălucirea, dar diavolul, lovindu-l în frunte, a fugit înapoi și s-a stins. A doua zi, Iacov, spovedindu-se la un bătrân, acela i-a spus că l-a batjocorit satana. Plângând el mult greșeala sa, s-a dus la o mânăstire să-și facă canonul.

Astfel, sunt pline sfintele cărți ortodoxe de exemple care ne dovedesc existența diavolului. Dar oamenii s-au obișnuit și au ajuns așa de nesimțitori și reci, încât unii din ei, deși spun că nu cred în existența duhurilor necurate, totuși, cu gura propovăduiesc mereu existența lor. Spun că nu există diavol, dar diavolul îi pune la cale să înjure pe Dumnezeu fără frică, că n-are cine să-i pedepsească.

Așa au ajuns bieții oameni într-o necredință vrednică de plâns, că nu mai cred nici că mor. Întocmai ca dobitoacele pentru tăiat, care văd lemnele și focul aprinzându-se, văd căldarea fierbând cu apă și cuțitele ascuțindu-se și tot nu le vine să creadă că pentru ele se pregătesc toate acestea.

Așa era un necredincios care, mergând cu căruța în pădure la lemne, întâlni pe un oarecare Vasile, om cu frică de Dumnezeu, căruia îi zise în bătaie de joc: “Auzi măi, Vasile, departe e iadul, căci aș vrea să ajung acolo până la ora 12 și tu, cu cărțile tale, trebuie să știi!” Omul nostru îi răspunse cutremurat: “Dumnezeu să te ferească de calea aceasta, Ioane! Că, de, să știi, de acolo nu mai vii niciodată cu sufletul. Dar să știi că, dacă ai să mori în necredința aceasta, ai să vezi tu la moarte cam cât este până la iad.”

Batjocoritorul se duse în pădure și se apucă să taie un copac mare. Copacul căzu, însă, peste el și, pe loc, îl omorî. Exact la ora 12 ajunsese în iad, așa cum a dorit, pentru că astfel de necredincioși și batjocoritori ajung, fără nici o judecată, drept în iad, ca și cei spânzurați și cei care își iau viața singuri.

Mare pericol e necredința și batjocura necredincioșilor. Aceștia sunt vrăjmași ai lui Dumnezeu și grozavă pedeapsă îi va ajunge. Dar, cine poate să scrie cu de-amănuntul toate ispitele, vicleșugurile, amăgirile și înșelăciunile satanei?! Noaptea și ziua el împletește curse, căci, duh fiind, ajunge îndată în orice timp și în orice loc și înșeală și pe cei păcătoși și pe cei drepți.

Iată de ce ne-a lăsat Dumnezeu loc de adăpost Sfânta Lui Casă, cu toate darurile de sfințenie. Dacă omul nu vrea să vină la biserică, cade în ghearele spurcaților demoni, care-l învață să facă tot felul de rele. Starea omului de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi, căci diavolul mai ia în ajutor încă șapte duhuri rele și vine asupra omului și-l aruncă în mari păcate și cu lanțuri grele îl leagă.

Prizonierii sunt, de obicei, bine păziți și, așa, și satana știe să-și păzească supușii, fiind cu mare băgare de seamă ca să nu-i scape nici unul din gheare. Iată un lucru la care să ne gândim cu grijă toți și să ne controlăm viața ca nu cumva să ne aflăm sub legăturile vreunul păcat și, astfel, să fim prizonierii diavolului.

Copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi n-a venit el singur la Isus, ci a fost adus de tatăl lui. Și astăzi, ca un om să vină la Dumnezeu, la Biserica Lui, are nevoie de ajutorul altuia. De aceea, părinți, aduceți-vă copiii la Isus, cu toții trudiți-vă ca și acest tată nenorocit să aduceți cât mai multe suflete la Dumnezeu. Știm că e nevoie de multă răbdare și stăruință, dar aceasta este fapta plăcută înaintea Domnului. Făcând astfel, ascultăm și noi cuvântul Domnului care a zis atunci acelora: “Aduceți-l aici la Mine!”

Aceasta nu înseamnă că, dacă l-am adus o dată la biserică și i-am vorbit de credință și de fapte bune, gata ne-am făcut datoria și nu mai avem ce-i spune! Trebuie mereu să-l așteptăm și să insistăm până când se tămăduiește. Nu este destul ca cineva să fie chemat la masă, ci mai trebuie să și mănânce din ce este pe masă, după cum nu este destul să vină cineva la doctor, ci trebuie să ia și doctoria care i se dă.

Cei care sunt mai curând aduși la Dumnezeu au nevoie de un tratament mai bogat și întotdeauna trebuie ajutați, fiindcă împotriva omului credincios diavolul asmută toți câinii lui ca să nu-i scape nici unul. Atunci încep robii lumii și păcatului să insiste pe lângă cel credincios și să-l poftească la petreceri și îl urmăresc cum urmăresc câinii pe iepuri. Diavolul îl ispitește acum mai mult ca altădată, căci el toarnă atâta foc în patimile care îl stăpâneau până atunci, încât bietul om poate să fie trântit mai rău ca înainte.

Așa ajunge să spună că nu mai bea și, iată, vine acasă mai beat ca oricând, sau că nu mai fumează și întâlnește întocmai atunci pe unul pus de diavol care-i întinde pe gratis pachetul cu țigări. I se ridică, astfel, îndoieli în suflet și chiar gânduri urâte și ocări față de adevăratul Dumnezeu, pe care până atunci nu le-a avut. Câți credincioși nu se plâng și zic: ” Până n-am venit să cunosc credința, nu erau în capul meu atâtea gânduri urâte și murdare!”

Diavolul ispitește continuu și șoptește creștinului să nu se mai ducă la biserică, îmbiindu-l la alte treburi. Unora le zice: “Ești prea păcătos, nu te mai iartă Dumnezeu, degeaba te duci mai bine distrează-te, fă și tu ca toată lumea.” Altora le zice astfel: “Ești prea bătrân, dacă n-ai fost când erai mai tânăr ca să mai faci o metanie și să spui o rugăciune, acum ce să mai cauți la biserică, ba mai râd și alții de tine.” Celui tânăr îi spune: “Ai vreme să mergi la biserică, mai încolo când vei fi bătrân!”

Celor care urmează mai des la biserică și și-au schimbat viața are diavolul grijă să le pună oameni răi pe cap, care să le spună că s-au rătăcit și s-au făcut pocăiți.

Dar, cu toate vicleșugurile diavolului, omul care a învățat să deslușească lucrurile minunate ale mântuirii, vede că acestea sunt doar zvârcoliri ale satanei ca să nu-i scape prada din gheare. Vede diavolul că-l scapă și latră la el, ca un câine, noaptea, la lună. Latră diavolul când prin unul, când prin altul.

Oriunde veți auzi pe satana lătrând, să știți că acolo este un om al lui Dumnezeu care face fapte bune și merge bine pe calea credinței. De aceea latră satana, că este iadul în primejdie. Când el urlă mai tare, să știți că pentru noi este un semn bun. Bucurați-vă, că tot așa lătra el pe sfinți și pe primii creștini. Ar fi mai rău dacă n-ar lătra, fiindcă ar însemna că suntem prinși undeva cu vreun păcat, cu vreo patimă și el ne are în gheare. Tace și le spune tuturor: ” Tăceți din gură, că acesta este de-al nostru!”

Cu toții știm că atunci când mergem cot la cot cu lumea necredincioasă nu ne zicea nimeni nimic. Cum am rupt legăturile păcatului, ieșind din calea lumii, a început lătratul diavolului prin uneltele lui. Are și el uneltele lui și nu te lasă, te urmărește mereu zicând că ai ieșit din rândul lumii. Prin urmare, trebuie să ne fie rușine și frică de lume, iar nu de Dumnezeu. Iată diavolul, iată existența lui!

Dar latră câteodată chiar prin gura celor din casa ta. Nu mai vorbesc câte unelte are el în lume, că cei mai mulți nu te învață la bine, ci la rău. Pe toți îi auzi zicând: “Ia și bea, ia și mănâncă, hai la distracții și chefuri, hai la păcate!� Se îndeamnă unul pe altul la rele, după cum îi învață diavolul în ascuns și așa-i prinde moartea pe mulți.

Să ia seama fiecare și să vadă starea lui sufletească, că diavolul a băgat de seamă cum mulți creștini se feresc de păcate mari. Dar ei ajung să le nesocotească pe cele mici, uitând că tocmai printr-o greșeală mică se strecoară necuratul. E destul să intri într-un anturaj rău, că faci apoi toate relele ca la început. E destul să vezi un film imoral, o revistă pornografică, că ți-ai spurcat mintea și ai căzut din zbor de pe cerul senin și curat ca o pasăre care a fost împușcată în aripă.

Ținta de împușcare a diavolului o formează cele două aripi ale creștinilor, care sunt mintea și inima. Diavolul este un mare și iscusit vânător de astfel de păsări care zboară sus. El pe acestea le urmărește ca să le arunce jos. El nu umblă după păsări moarte, sau după cele rănite de care este sigur, ci aleargă după creștinii cei vii care, folosind cele două aripi, se ridică sus, la înălțimi, prin rugăciuni, meditații și fapte bune. De aceea, el caută mereu să vâneze pe adevărații creștini, când prin ispitele plăcerilor, când prin ispitele durerilor și necazurilor.

Creștinii, care se roagă sau fac fapte bune numai ca să le meargă bine pe aici, se poticnesc când văd că nu li se împlinesc rugăciunile și, mai ales, atunci când văd că au parte de pagube și supărări tocmai ei care vin la biserică, care se roagă și postesc. Foarte puțni creștini știu că acestea sunt cu îngăduința lui Dumnezeu și reprezintă diferite canoane de pe urma bunei spovedanii.

Odată, a venit cineva la biserică să dea niște slujbe pentru binele casei. Întorcându-se acasă, a pierdut poșeta cu actele și două mii de lei. Altul, care nu se spovedise niciodată, după ce a făcut prima spovedanie, în noaptea următoare i-au spart hoții casa și i-au luat tot. Iată ispită îngăduită de Dumnezeu.

Unora, după ce s-au lăsat de păcate și de patimi și au luat hotărâri de întoarcere la Dumnezeu, li s-au întâmplat diferite necazuri pe la servici, fiind mutați într-un loc mai rău, sau chiar dați afară. Pe alții i-au supărat copiii cu neascultarea sau le îngăduie Dumnezeu ca să le vadă credința. Pe ce-ai vrea, oare, să-ți dea Împărăția Lui?

Am văzut deci câte curse are ispititorul și cum ispitește el în toate treburile. Peste tot este gheara lui și lumea mai spune că nu există diavol și nu există iad. Mântuitorul ne spune în Sf. Evanghelie de astăzi pe care am ascultat-o că nu numai că nu există diavol, ci că sunt chiar mai multe soiuri de draci. Aceste soiuri de draci aruncă sufletul și trupul omului în focul ispitelor și-l limpezește în apa uitării de Dumnezeu. Așa ajunge omul să se afunde și mai mult în păcate, în necredință și în deznădejde. De aceea, Domnul Hristos ne recomandă postul și rugăciunea ca arme împotriva diavolului.

Isus Mântuitorul ne așteaptă să venim la El cu toate necazurile și ispitele noastre și să-L rugăm și noi să ne ajute așa cum a ajutat tatălui din Sf. Evanghelie de astăzi, căruia i-a primit rugăciunea și i-a tămăduit singurul copilaș pe care îl avea. Și noi avem un singur copilaș: sufletul, pe care dacă l-am pierdut mai bine ar fi fost să nu ne fi născut. Grozav lucru este să stăm o veșnicie întreagă cu urâții și spurcații aceștia.

Să ne trezim, frați creștini, și să credem din adâncul sufletului că există diavol și iad și există chinurile veșnice care așteaptă pe toți păcătoșii. Să nu ne amăgim cu gândul că Dumnezeu este bun și ne iartă, că de aceea se întrece lumea la rele. Dumnezeu ne mai și pedepsește, ca pe copilul cel rău și neascultător și, de aceea, ne trimite necazuri, supărări și boli de tot felul ca să ne trezească și să ne înțelepțească și astfel să facem voia Lui.

Dumnezeu e bun, dar e și drept și, dacă noi nu ne trezim, ne va da pe mâna celor spurcați și urâți, că iadul și chinurile lui sunt făcute așa cum spune Mântuitorul pentru diavoli. Dar cu ei se vor duce și ceilalți creștini care nu ascultă de legea și cuvântul Domnului.

Frați creștini, să ne trezim, nu vă luați după lume, nu ascultați lătratul demonilor. Țineți drumul drept, drumul credinței, al bisericii. Rugați-vă, căci puțin a mai rămas, și nu ziceți ca necredincioșii: “O, de când se spune că vine sfârșitul și n-a mai venit!” Iată, e gata să vină. Semnele le vedem și toate ne spun că Stăpânul e la ușă și e gata să plătească fiecăruia după faptele lui.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Dumnezeule, Cel ce ai venit să mântuiești neamul omenesc din robia satanei, ceartă Tu duhurile cele necurate, care ne ispitesc și ne îndeamnă la rele și dă-ne credință tare, Doamne, ca să putem și noi să-Ți urmăm Ție și să Te slăvim aici în viața aceasta câte zile ne-a mai rămas, iar dincolo să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Parintilor, cresteti-va copii in mustrarea si invatatura Domnului

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfanta Evanghelie de astazi ne istoriseste necazul si durerea unui parinte pentru boala de care sufera copilul sau. Patima grea pentru copil, suferinta amara pentru parinti!

Suntem siguri ca de cand parinti au cunoscut suferinta copilului au incercat multe metode de vindecare, dar se pare ca toate au dat gres, inclusiv incercarea de vindecare a apostolilor, care la fel, nu si-a atins tinta. In aceste conditii auzind ca Isus este in tinutul lor, tatal copilului vine hotarat si-l roaga, cu lacrimi in ochi sa-i vindece copilul. Isus ii pune: “Aduceti-l la mine!” Mt. 17,17.

Acesta chemare, adresata tatalui, este o chemare adresata tuturor parintilor de a-si aduce copii la Isus fiind vorba, in fapt, de datoria parintilor crestini de a se ocupa de educatia religioasa a copiilor lor.

A creste copiii, avand grija numai de dezvoltarea lor trupeasca, hrana si ocrotire este un atribut de care si animalele se achita, si inca cu mare ravna, chiar daca ele sunt lipsite de inteligenta. A-i trimite la scoala si a le asigura o cariera frumoasa si un trai fericit este specifica tuturor parintilor, inclusiv paganilor. Dar a oferi copiilor invatatura lui Dumnezeu si ai face sa cunoasca dragostea cu care Dumnezeu ii inconjoara, prin Spiritul sfant, sunt calitati specifice numai unor parinti evlaviosi si buni crestini care sunt interesati si de linistea lor la batranete. De aceea si sfantul apostol Pavel in epistola catre efeseni le cere parintilor: “Si, voi parintilor, cresteti-va copii in mustrarea si invatatura Domnului” Ef. 6,4. O astfel de educatie oferita copiilor nostri este mladita altoita pe trupul tainic al lui Cristos, data in grija parintilor ca sa se dezvolte frumos, sa aduca roade si sa devina umbra deasa si racoroasa la care parinti, ajunsi la ani batranetilor, sa-si gaseasca linistea si implinirea.

Educatia religoasa in familie este garantia puteri si a cinstei pentru ca, samanta credintei, asezata de timpuriu in sufletul copilului, formeaza radacini adanci si sanantoase care raman toata viata in omul de mai tarziu ca izvor al tuturor virtutilor si faptelor bune.

Din nefericire, astazi, majoritatea parintilor nu dau nici o atentie chemari lui Isus. Aduc pe lume copii de care se ingrijesc sa aiba lucrurile materiale din belsug, in timp ce la formarea caracterelor lor morale, al sufletelor, nu le pasa si-i lasa sa creasca asemeni plantelor salbatice, pe care nimeni nu le cultiva si nu le ingrijeste. Pe acesti parinti rai, sfanta Scriptura (Iezechel 13,19) ii numeste criminali care “ucid sufletele care nu ar trebui sa moara.”

Cresterea rea din casa parinteasca, este izvorul otravit care umple pamantul de ticalosi si iadul de osanditi.

Tatal din Evanghelia de astazi face parte din parinti buni, care au pe primul plan grija de copii lor, aparandu-i de toate uneltirile diavolesti ale acestei lumi. Copilul lunatic este stapanit de un diavol care-l necajeste si-l munceste neancetat pentru a-l distruge si fizic nu numai psihic.

Stiti care este leacul impotriva diavolului ? Credinta. Credinta este arma biruintei asupra diavolilor dar si asupra tentatiilor vicioase a intregi lumi. Si dupa cum un crestin bun stie, credinta se dobandeste prin rugaciune, respectarea invataturilor dumnezeesti, insotite de post si de fapte bune. Fara o credinta puternica in Dumnezeu nimeni nu se vindeca si nu dobandeste mantuirea. Iar pentru ca rugaciunea noastra sa fie bine primita trebuie sa fie insotita de post si de abstinenta. Cand vorbim aici de post nu ne referim numai la oprirea guri de la anumite mancaruri de carne si cu un mare prisos de energie ci si la abtinerea de la toate pacatele care se fac cu limba, cu trupul si chiar la cele cu gandul care se fac cu voia sau fara de voia noastra.

Astazi, mai mult ca oricand, poate este nevoie de post si abstinenta deoarece diavolul a pus stapanire pe viata omului si se manifesta in mod vadit prin: betie, desfrau, lipsa credintei si a participari la biserica, egoism, crime, avorturi si altele de acest fel. De aceea sfanta Biserica pune duminica de duminica, in fata omului, exemple dupa exemple in care diavolul lucreaza si pune stapanire pe aceasta creatura supusa tuturor tentatiilor lipsita de credinta, fara o invatatura sanatoasa despre Dumnezeu si despre importanta pastrari curate a sufletului nemuritor din om. Invatandu-ne, totodata, si modul in care omul poate interveni pentru a ucide diavolul din el fie prin propriile forte fie cu ajutorul oamenilor lui Dumnezeu, preoti, care se roaga, neancetat, cu nume sau fara de nume pentru toti cei incredintati lor, de Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea unui lunatic

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

De multe ori am citit din Evanghelia după Sfântul Matei despre vindecarea copilului lunatic; un tată îndurerat s-a adresat Apostolilor lui Hristos, dar aceștia nu au putut să-l ajute. Pare un lucru ciudat! Evangheliștii mărturisesc că Isus a dat Apostolilor Săi darul vindecării oricărei neputințe.

Evanghelistul Luca scrie: «Și chemând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere și stăpânie peste toți demonii și să vindece bolile» (10, 9). Evanghelistul Matei a consemnat cuvintele Mântuitorului: «Și mergând propovăduiți, zicând: S-a apropiat împărăția cerurilor. Tămăduiți pe cei neputincioși, înviați pe cei morți, curățiți pe cei leproși, pe demoni scoateți-i» (10, 7-8). Odată, Apostolii s-au întors din misiunea lor spunându-I cu bucurie lui Isus: «Doamne, și demonii ni se supun în numele Tău» (Luca 10, 17). Apostolii au primit de la Domnul darul și puterea de a face minuni, dar în cazul de față, iată că nu au putut să-l vindece pe fiul acestui tată nefericit. După ce Isus S-a coborât de pe Muntele Tabor, la scurt timp după schimbarea Sa la față, tatăl cel îndurerat a căzut la picioarele Lui și plângând, L-a rugat pe Isus să-i vindece fiul. Mântuitorul i-a vindecat băiatul printr-un singur cuvânt.

Apostolii L-au întrebat de ce ei nu au putut să alunge demonul? Dumnezeiescul Mântuitor le-a răspuns: «Pentru puțina voastră credință» (Matei 17, 20). Credința apostolilor a fost slabă și de aceea încercarea lor de a alunga demonul din copil, a fost lipsită de succes. Au fost fericiți că au primit o putere deosebită, au avut poate momente când orgoliul omenesc i-a adus în pragul mândriei deșarte, fapt pentru care Isus le-a adus aminte că orice putere, aici pe pământ, de la Domnul este! O lecție de umilință care purifică credința. Necredința rănește întotdeauna Inima lui Hristos, Iubitorul de oameni, de aceea a spus Apostolilor: «O, neam necredincios și îndărătnic, până când voi fi cu voi?». Deja era al treilea an de când Apostolii erau împreună cu Hristos, ascultând învățăturile Sale, dar cu toate acestea credința lor nu era încă perfectă.

Credința constituie esența vieții creștine. «Fără credință, este cu neputință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci acela, care se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă în El», spune Sfânta Scriptură (Evrei 11, 6). Credința conferă puterea de a duce o viață demnă, onestă, și tot ea este un sprijin în privința trecerii peste greutățile vieții. Credința ne deschide noi orizonturi de abordare a lumii în care trăim pregătindu-ne pentru viața viitoare.

În Evanghelia după Matei citim cuvintele lui Isus: «Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință» (Matei 17, 20). «Adevărat grăiesc vouă: “dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, … și veți zice muntelui acestuia: Ridică-te și aruncă-te în mare, va fi așa”. Și toate câte veți cere rugându-vă cu credință, veți primi» (Matei 21, 21-22).

Expresia “mută munții” atribuită credinței, nu trebuie înțeleasă în sensul strict al cuvântului. Din timpurile în care Mântuitorul a rostit această expresie și până în zilele noastre, nu s-a auzit ca vreun om să mute un munte. În învățătura evreilor, această expresie era similară cu cea a învingerii tuturor greutăților vieții. Așadar muntele constituie simbolul dificultăților.

Fiecare om se confruntă în timpul vieții sale cu diferite greutăți, amărăciuni, dureri, pierderi, eșecuri sau nefericiri, care apasă asupra inimii lui ca un munte. În acele momente, numai credința îi oferă puterea de a trece peste aceste încercări, peste acest munte, pentru a îndeplini voința lui Dumnezeu. Cine are o credință neclintită în Domnul, acela va învinge într-adevăr muntele greutăților. «Aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră» (1 Ioan 5, 4).

În ziua de 6 februarie 1928 fu prins și întemnițat de către slugile președintelui-călău Calles al Mexicului micul Iosif Sanchez del Rio. Fu condamnat la moarte, ca mulți alții, pentru că, cerându-i-se să se lepede de Hristos și de Biserică, nici nu a vrut să audă despre așa ceva. Iată ce scrie acest martir tânăr unei rudenii, cu câteva ore înainte de a-și fi dat viața pentru credința sa.

“Dragă mătușă, sunt condamnat la moarte; la ora opt și jumătate va veni momentul atât de dorit… N-am curajul să scriu mamei. Scrie-i D-ta. Trăiască Hristos-Regele! El să domnească! El să poruncească! – Iosif Sanchez del Rio, care moare bucuros pentru credința sa. Adio!” Și de fapt, în seara aceleiași zile, micul Sanchez căzu sub loviturile călăilor. Și s-au convins călăii că e mai ușor să storci apă din stâncă decât să răpești credința din sufletul unui catolic adevărat.

Apostolul Pavel vorbește despre credința drepților Vechiului Testament și a martirilor, cum aceștia prin puterea credinței au învins munții greutăților: «Au fost uciși cu pietre, au fost puși la cazne, au fost tăiați cu fierăstrăul, au murit uciși cu sabia, au pribegit în piei de oaie și în piei de capră, lipsiți strâmtorați, rău primiți» (Evrei 11, 37), iar acestea toate le-au suportat întăriți fiind de credința pe care o aveau.

Un predicator spunea: “Dați-mi o sută de oameni, care nu se tem de nimic în afară de Dumnezeu; care nu se tem de nimic în afară de păcat; care nu se tem de nimic, în afară de Isus Cel Răstignit, iar eu cu aceștia voi zdruncina toată lumea”. O sută de creștini însuflețiți de o credință nestrămtată, vie și activă în Isus și de o iubire arzătoare față de El, pot să revigoreze toată mulțimea creștinilor. Credința puternică și neclintită poate să-i animeze chiar și pe cei mai înverșunați atei. Nu în zadar a scris Sfântul Ioan în prima sa epistolă: «Aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră» (1 Ioan 5, 4).

Rugăciune

Doamne, privesc la făptura mea și mintea îmi spune cât de imperfectă este și ce departe se află de Tine. Duhurile cele rele, încearcă la fiecare pas să o cucerească. Harul Tău, de multe ori parcă îmi lipsește. Știu că el mă poate însufleți și mă poate întări, căci în el lucrează puterea Ta. Dar Dumnezeul meu, cât de ușor uit de Tine. Satana vrea să mă copleșească cu nălucirile și înșelăciunile care să mă lipsească de orice gest prin care să Te venerez pe Tine. În sufletul meu, prin spiritul acestei lumi în care trăiesc, el încearcă să-mi strecoare veninul său ca să-l paralizeze și să-l închidă pentru totdeauna în prinsoarea vicleniei sale și a păcatului prin care să Te supăr și să mă despartă de Tine.

Dar Tu, Isuse Hristoase, Te-ai sacrificat pe Cruce și pentru binele meu, pentru mântuirea mea. Inima îmi spune că mă dorești acolo unde l-ai dus pe tâlharul de pe cruce, în Paradisul Ceresc. Sufletul meu este nerăbdător să se înalțe spre Tine.

Știu Doamne că această luptă cu diavolul, dușmanul mântuirii mele, nu este ușoară, dar nici imposibil de câștigat. Pentru aceea Te rog neîncetat fă să țin seama de valorile adevăratei lumi pe care vrei să o moștenesc. Dă-mi puterea necesară prin care să cultiv toate virtuțile, pe care le-ai așezat în mine și prin care să Te fac cunoscut lumii întregi, pentru ca acestea să fie scara și cheia care să mă ajute, să ajung la Tine, ca împreună cu toți îngerii și sfinții Tăi, să Te laud de-a pururi. Amin.

 

* * *

 

Puterea credinței

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Ascultând pericopa de astăzi ne putem imagina durerea lui Isus, când tatăl copilului bolnav L-a informat că ucenicii nu au putut să îl vindece. Isus înțelege că are înaintea Sa “o generație necredincioasă” și ucenici cu credință puțină. De fapt, pericopa relatează despre neputința ucenicilor de a vindeca un tânăr din cauza credinței lor puține (v. 20), în mijlocul unei generații necredincioase (v. 17), prezentând, în încheiere puterea adevăratei credințe (v. 20), precum și forța lui Isus asupra patimilor și morții, biruite de Dânsul prin Înviere.

Matei vede în acest tânăr epileptic icoana poporului Iudeu necredincios (cfr. Deut. 32, 5) care nu a perceput prezența lui Dumnezeu în mijlocul lui (v. 17). Totodată în opoziție cu “puțina credință” a ucenicilor și cu “necredința” mulțimilor, evanghelistul evidențiază “credința tare” a unui tată anonim care îl recunoaște pe Isus ca fiind adevăratul Mesia. Acest lucru ne învață, fie că nu este suficient să fim aproape de Domnul – să participăm la Sf. Liturghie pentru a avea și o credință adevărată și tare – fie că fiecare putem primi darul vindecării, pe baza unei credințe puternice.

Pe de altă parte, Apostolul Matei dorește să ne spună că ucenicii nu pot alunga dracii pe baza puterilor și capacităților personale, ci numai cu ajutorul puterii lui Dumnezeu. Credința este singurul mijloc pentru ca apostolii să intre în legătură cu Dumnezeu și să se servească de puterea Lui.

Fraților! S-ar părea că pericopa prezintă o contradicție: Isus îi ceartă pe ucenici pentru credința lor puțină, iar apoi afirmă că o credință cât un grăunte de muștar (cfr. Mt. 13, 31-32), mută munții. În unele manuscrise nu este scris “o credință puțină” ci, “nici o credință”. Indiferent de cum au tradus unii sau alții, în primul caz este vorba de “puțină credință” sau de “nici o credință”, adică de o credință șovăitoare, instabilă, nesigură, pe când în al doilea caz, este vorba de un grăunte de credință adevărată. Trebuie să înțelegem că Isus ne cere “o credință cât un grăunte de muștar”, prin urmare, mică, dar autentică.

Credința este un dar pe care îl primim de la Dumnezeu, pe care însă îl păstrăm în “vase de pământ” – natura umană slăbită de pe urma păcatului – asemănătoare cu lămpile celor cinci fecioare înțelepte. Acest fapt implică o mare atenție, pentru ca uleiul cu care lămpile trebuie alimentate să nu se termine. Cu alte cuvinte, adevăratul creștin nu trebuie să abandoneze participarea la Sf. Liturghie, la Sfintele Taine sau facerea de bine, manifestată prin caritatea frățească.

Apostolul Matei îl consideră pe acest tânăr bolnav, ca fiind simbolul celor care nu țin seama de puterea credinței (v. 20). Să cunoști doar câte ceva despre Isus, nu este suficient! Trebuie să ai o credință adevărată, pentru a elimina răul și a vindeca boala.

Săvârșind minunea, Isus spune: “Nimic nu este cu neputință la Dumnezeu“, căci El este Atotputernic. Cei care lucrează în numele Său, primesc forța să biruie tot răul. De fapt, redând cuvintele lui Isus, evanghelistul Matei dorește să sublinieze că puterea credinței are un rol esențial în viața fiecărui creștin. Prin credință, Isus eliberează copilul care era prizonier al puterilor răului.

Isus cere ca tânărul să fie adus la El și astfel îl vindecă. Domnul nu se oprește însă aici. Consideră că trebuie să vindece și necredința ucenicilor și a mulțimii. Este adevărat că ucenicii au lăsat totul și au mers după Isus, dar n-au putut să vindece copilul, din cauza credinței lor puține.

Atunci când omul nu se mai încrede în capacitățile sale proprii, ci doar în Isus – adică atunci când dă dovadă de o credință autentică – poate “muta” munții. Primii creștini au înțeles că necredința nu poate fi biruită numai cu postul și cu rugăciunea, ci implică unirea cu crucea, moartea și învierea lui Isus.

Observăm că, în ciuda falimentului ucenicilor, Isus continuă să se încreadă în ei. Nu le neagă adevărata explicație, prietenia Sa, corectarea și îndrumarea, pentru a-i aduce pe calea cea dreaptă. Mai mult, discursul lui Isus devine încurajator pentru ei: “Nimic nu vă va fi cu neputință“, cu condiția să aveți măcar o credință cât de mică, dar adevărată.

Evanghelia se încheie evidențiind întristarea care îi cuprinde pe ucenici în urma celei de a doua vestiri a patimilor și a morții Sale. Tristețea izvorăște din incapacitatea lor de a înțelege că la Învierea, deja prevestită în misterul schimbării la față (cfr. Mt 17, 1-8), se ajunge numai prin experiența suferinței și a morții. Iarăși este “puțina lor credință”, cea care le cauzează întristarea. Amin.