Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a X-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Geneza 3,9-15
2Corinteni 4,13-18; 5,1
Marcu 3,20-35

Marcu 3,20-35

A venit în casă şi mulţimea s-a adunat din nou, încât nu mai puteau nici să mănânce pâine. Când au auzit ai săi, au venit să pună mâna pe el, căci spuneau că şi-a ieşit din fire. Iar cărturarii care coborâseră din Ierusalim spuneau: “Este posedat de Beelzebul!” şi: “Cu ajutorul căpeteniei diavolilor îi scoate pe diavoli”. Dar el, chemându-i, le-a vorbit în parabole: “Cum poate Satana să-l alunge pe Satana? Dacă o împărăţie este dezbinată în sine, împărăţia aceea nu poate dăinui, iar dacă o casă este dezbinată în sine, casa aceea nu va putea dăinui. Deci, dacă Satana se ridică împotriva lui însuşi şi este dezbinat, nu poate să se menţină, ci s-a terminat cu el. Nimeni nu poate să intre în casa unui om puternic şi să-i jefuiască avuţia dacă, mai întâi, nu-l leagă pe cel puternic; atunci îi va jefui casa. Adevăr vă spun că toate le vor fi iertate fiilor oamenilor: păcatele şi blasfemiile, oricâte ar fi zis, dar, dacă cineva ar zice blasfemii împotriva Duhului Sfânt, nu va avea iertare niciodată, ci va fi vinovat de un păcat veşnic”. Pentru că spuneau: “Este posedat de un duh necurat!” Au venit mama şi fraţii lui şi, stând afară, au trimis la el ca să-l cheme. Mulţimea era aşezată în jurul lui şi i-au spus: “Iată, mama ta şi fraţii tăi te caută afară”. Iar el le-a răspuns: “Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?” Şi, rotindu-şi privirea peste cei aşezaţi în jurul lui, a spus: “Iată mama mea şi fraţii mei! Oricine face voinţa lui Dumnezeu, acela îmi este frate şi soră şi mamă”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Duşmanul binelui

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Se spune că azi sunt mulţi creştini care nu mai cred în existenţa diavolului. Faptul că sunt ispitiţi nu li se pare un argument care ar necesita o putere supranaturală. Personificarea Celui Rău aparţine, se spune, unor vremuri care au apus, în care omul se credea un instrument la cheremul forţelor cosmice. Mitologia populară de ieri este respinsă azi şi ceea ce se numea posedare demonică este o traumă psihologică a cărei profunzime încearcă să o sondeze ştiinţa modernă.

Sunt din ce în ce mai evidente încurcătura şi dezgustul cu care exegeţii şi unii teologi moderni vorbesc despre Satana şi despre puterile Răului. Dar pericopele evanghelice, în care se vorbeşte clar despre Cel Rău, ne invită la reflecţie. Mai ales experienţa pe care o face omul prin păcat îl constrânge să admită că el a cedat ispitei datorită faptului că Cel Rău se află în mod obiectiv înscris în realitate, mai înainte chiar ca el să consimtă printr-un act liber al voinţei sale. Aceasta înseamnă că, păcătuind, omul are conştiinţa că devine parte activă a unei solidarităţi cu Cel Rău prin păcat, care persistă şi caută să includă alte creaturi spirituale dinafara omului (cf. Messale dell’assamblea cristiana).

Liturgia cuvântului de azi ne îndreaptă atenţia spre acel personaj ciudat, despre care ne informează chiar prima pagină a Bibliei, că se mişcă sub formă de şarpe. Şarpele, în acea vreme, era zeu canaanean; prin urmare nu-i divinitate, ci creatură înclinată spre rău; era zeul sexualităţii, fecundităţii şi ca atare favoriza desfrâul. Şarpele mai era considerat semnul înţelepciunii fiindcă în caz de pericol îşi ascunde capul şi Scriptura îl prezintă ca pe un atentator la călcâiul femeii. Pe călcâi se află centrul de greutate al omului. A-l scoate pe cineva din echilibru înseamnă a-l doborî la pământ, a-l învinge. Dumnezeu făgăduieşte protopărinţilor o sămânţă care nu-şi va putea pierde echilibrul, şi prin ea se va redresa tot omul.

Isus numeşte Şarpele viclean drept principe al acestei lumi dezechilibrate, principele întunericului, fiindcă pe întuneric se dezechilibrează omul cel mai uşor. Acestui principe al întunericului, căruia sfântul Paul i-l dă pe incestuosul din Corint ca să-l pedepsească în trup, cu care el însuşi se afla în conflict continuu – Mi s-a pus un ghimpe în trup, un trimis al Satanei, ca să mă lovească peste obraz, ca să nu mă mândresc (2Cor 12,7), îl întâlnim foarte des în paginile evangheliei: ispiteşte pe Isus (Lc 4,3-13), stăpâneşte pe cei posedaţi prin forţă supraomenească (cf. Lc 8,2; Fap 10,30). Sfântul evanghelist Ioan îl descrie ca fiind dintru-nceput ucigaş de oameni şi tatăl minciunii (In 8,44). El este autorul principal al vânzării şi trădării lui Isus de către Iuda Iscarioteanul (cf. In 13,2); dar uneltirile lui sunt nenumărate (cf. Ef 6,11).

Toţi oamenii de bună-credinţă consideră că însuşi diavolul se luptă azi ca lumea să nu creadă în existenţa lui; şi aici are cel mai mare succes.

Nenorocirea noastră nu constă în faptul că diavolul există, ci că a adus şi continuă să aducă păcatul în lume şi a dezbinat omenirea în patru părţi: 1) a despărţit pe om de Dumnezeu – şi Adam se ascunde din faţa lui ca un copil vinovat şi îi este teamă; or, după cum spune sfântul Ioan că în iubire nu este frică, fiindcă frica presupune o pedeapsă şi astfel, cel ce se teme se simte vinovat, vrednic de pedeapsă şi aşa dă dovadă că nu a ajuns la desăvârşirea iubirii (cf. 1In 4,16), nici faţă de Dumnezeu şi nici faţă de aproapele, cum se vede din faptul că Adam aruncă vina pe Eva şi indirect pe Dumnezeu însuşi fiindcă i-a dat-o. Tot aşa ne ascundem şi noi: unii în alcool, alţii în tutun, alţii în romane, alţii în bătutul străzilor, în discoteci, cinematografe, sport etc.; apoi se dă vina pe alţii: pe lumea înconjurătoare, pe părinţii care nu au dat educaţie, pe ereditate, pe mediul poluat etc.

2) Păcatul a adus ruptura omului cu sine însuşi. Pierzând starea de nevinovăţie, kardiognosia despre care am mai vorbit şi altă dată, omul – Adam – devine conştient de propria goliciune şi se ruşinează, simte că s-a rupt ceva în fiinţa lui, că nu mai este cel dinainte, nu mai este el însuşi, că îi lipseşte ceva, ceea ce îl face să se mânie, să intre într-un fel de duşmănie cu sine însuşi. Cum spune şi sfântul Paul: Văd în mine o altă lege, care se împotriveşte legii minţii, din care cauză fac răul pe care nu-l vreau şi nu binele pe care îl vreau (Rom 7,21-23).

3) Ruptura s-a produs între om şi ceilalţi oameni. Oamenii – Adam şi Eva – la început şi apoi toţi urmaşii lor se vor ruşina unul de altul, vor avea ceva de ascuns unul faţă de altul, se vor bănui unul pe altul, se vor teme unul de altul şi nu vor întârzia să se ucidă unul pe altul. Între om şi om s-a interpus o barieră enigmatică menită să tulbure şi să împiedice francheţea raporturilor interpersonale. Dragostea, singurul lucru care ar fi putut să-i mulţumească, degenerează, devine nesănătoasă, animalică, instinctuală, chinuitoare, duce la părăsirea de sine şi la aservire reciprocă – Dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine (Gen 3,16), adică actul intim al sexualităţii nu va aduce niciodată o satisfacţie deplină. Pe de altă parte, deşi se duce o luptă continuă pentru un echilibru uman, egalitatea dintre bărbat şi femeie nu se va realiza niciodată.

4) A patra ruptură provocată de păcat este cea dintre om şi natura înconjurătoare. Păcatul nu are numai urmări sociale şi terestre, ci chiar cosmice. Păcatul a pus duşmănie între om şi lumea animală, între om şi mediul ambiental. Pământul este osândit la nerodnicie; natura, făcută pentru om şi prietenă lui la început, devine mută, enigmatică, sterilă şi chiar ostilă prin spini şi pălămidă. Ca să-i smulgă o taină, omul trebuie să-şi întrebuinţeze la maximum capacitatea sa intelectuală şi forţa fizică; şi nici atunci nu are siguranţa că ceea ce a descoperit nu se va întoarce într-o zi împotriva fericirii sale. Creatura, supusă de omul decăzut devine disperată, blestemată, pământ osândit care într-o zi va arde cu tot ce este pe el şi în jurul lui (2Pt 3,7). Un peşte paşnic până azi, peştele ferăstrău, simţind că omul i-a devenit duşman, că îl pescuieşte până la exterminare, face tot mai multe victime printre pescari, sare din apă şi-i străpunge ca o suliţă. Pământul a început să se scuture mai des de povara unor coloşi din fier beton şi ciment în care se adăpostesc tot mai mulţi răufăcători şi urzesc planuri criminale, strivind pe cât mai mulţi. Apa şi aerul se ridică în uragane pe neaşteptate şi distrug tot ce întâlnesc în cale. Pustiurile îşi întind tot mai mult mantiile nisipoase şi cuceresc solurile roditoare. Multe animale marine, care dacă nu dispar din cauza poluării apelor, se sinucid într-un mod misterios.

Dacă prima lectură ni l-a descoperit pe Cel Rău şi urmările păcatului, celelalte două ne oferă remediul pentru a fi victorioşi asupra Satanei.

Isus a spus: Dacă eu alung pe diavoli cu degetul lui Dumnezeu, înseamnă că a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu (Lc 11,20). Ne înscriem şi intrăm în această împărăţie biruitoare asupra păcatului, diavolului şi asupra morţii printr-o credinţă fermă în cuvântul lui Dumnezeu, adeverit prin învierea lui Cristos, care ne va învia şi pe noi (lectura a II-a).

Numai alături de Isus îl putem birui pe Satana, fiindcă, împlinind voinţa lui Dumnezeu asemenea lui, îi devenim frate, soră şi mamă, adică rude de har cu drepturi depline la moştenirea cerească, dar şi la biruinţă asupra întunericului, mai ales prin sfânta Împărtăşanie care ne redă nevinovăţia menită să restabilească unitatea cu noi înşine, cu Dumnezeu, cu oamenii şi cu lumea înconjurătoare.

Petru Venerabilul, abate de Cluny, povesteşte următorul fapt cum, un muribund împietrit în fărădelegi, ars de sete din cauza febrei, a cerut un pahar cu apă rece. Pentru a se converti, Dumnezeu a permis, datorită credinţei şi rugăciunilor celor din jur, să i se arate doi diavoli într-o formă oribilă, aducându-i un pahar cu apă rece din iad. Fiindcă păcătosul s-a îngrozit şi nu voia să ia răcoritoarea din infern, cei doi diavoli au aruncat numai o picătură din pahar, zicând: Iată răcoritoarea celor osândiţi! Picătura a trecut precum glontele prin braţul bolnavului, arzându-i carnea şi osul. În chinuri groaznice şi-a dat sufletul. S-au adeverit cuvintele lui Isus: Tot păcatul se va ierta, dar cel săvârşit împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici în veacul acesta şi nici în cel viitor.

A pune la îndoială existenţa Satanei, pe care Sfânta Scriptură o pune în evidenţă atât de clar, a nu te angaja cu toate forţele împotriva porţilor iadului, este păcat împotriva adevărului evident, împotriva Duhului Sfânt. Satana a învăţat să se ascundă, ca oamenii să nu mai creadă în existenţa lui.

Din păcate, şi Biserica a dat uitării o rugăciune atât de folositoare adresată sfântului Mihail arhanghelul după fiecare sfântă Liturghie, prin care credincioşii se puneau sub ocrotirea lui pentru tot restul zilei, ca să biruie pe Cel Rău. Cel puţin noi să nu uităm că Dumnezeu ne-a încredinţat unui înger păzitor şi să-i fim recunoscători! Amin.

 

* * *

 

Cine este mama mea şi cine sunt fraţii mei?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Începem cu o constatare istorică: din cele mai vechi timpuri se cunoaşte lupta dintre bine şi rău. Sumerienii au personificat binele în zeul Marduk şi răul în Tiamath.

Conciliul Vatican II rezumă această istorie zbuciumată în următoarele cuvinte: Întreaga istorie a oamenilor este străbătură de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini şi va dura, după cum spune Domnul (cf. Mt 24, 13; 13, 24-30 şi 36-43) până în ziua de apoi. Prins în această înfruntare, omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi, cu ajutorul harului lui Dumnezeu (GS 37,b).

Omul, cuprins în toiul acestei bătălii aprige, se simte atras de binele paradisiac, dar în aceeaşi măsură se simte scufundat în rău şi în păcat. Starea paradisiacă nu-i pentru nimeni o situaţie deja cucerită, câştigată pe merit şi nici răul nu-i o stare de fatalitate: sunt stări dialectice (din care omul are de învăţat) condiţiei reale a omului. Problema binelui şi a răului a fost, este şi va fi mereu prezentă în istorie ca o problemă socială, filozofică şi religioasă (cf. CBL p. 82).

Omul se simte înfrânt fiindcă de multe ori, mai ales azi, caută să ignore sau să subestimeze puterea unui duşman, a satanei. Sigur, Liturgia cuvântului de azi nu urmăreşte să pună în evidenţă, în primul rând, pe diavol, dar, din păcate sunt mulţi creştini care astăzi nu cred în existenţa lui. Experienţa, pe care o fac în ispite, nu li se pare că trebuie atribuită existenţei puterilor diavoleşti. Personificarea celui rău, se spune, aparţine vremurilor medievale care au apus; diavolul a fost un mit; posedarea diabolică a fost o traumă istorică, pe care psihologia modernă caută să o vindece. Este tot mai evident dezgustul şi necazul cu care se confruntă exegeţii şi teologii moderni când încearcă să vorbească despre satana şi puterile celui rău (cf. MAC p. 870).

După mărturia biblică (Lec.I-a:Gen 3, 9-15) primul om, bogat în daruri atât de mari, n-ar fi îndrăznit de unul singur să se ridice contra lui Dumnezeu. Acesta îi apărea ca o putere atât de dominatoare şi de desăvârşită că n-ar fi îndrăznit niciodată să-i calce porunca, dacă o putere nu l-ar fi împins din exterior. Desigur că exista în om o tendinţă adormită, o dorinţă de a fi mai mult decât este, fiindcă se vedea şi se simte limitat. Prezenţa misterioasă, dar reală, a ispititorului, sau, după cum îl numeşte Biblia, «satana» (evreiescul satan = adversarul) sau «diavolul» (grecescul diábolos = calomniatorul) îşi face simţită prezenţa chiar în paradisul pământesc, de la origini (cf. MAC p. 869). Şi diavolul a reuşit să-l tragă pe om în păcat.

Ce este păcatul?

Biblia îl descrie ca pe o încălcare a unei dispoziţii divine: de a nu mânca din pomul oprit (cf. Gen 2, 17). Cine poate înţelege gravitatea acestei încălcări? Încălcarea, atingând un drept supranatural, fiindcă venea din partea lui Dumnezeu, gravitatea ei nu poate fi înţeleasă de mintea omenească, rămâne un mister. Răul este un mister care depăşeşte puterea de înţelegere a raţiunii. În faţa răutăţii fiului risipitor din parabola lui Isus, tatăl tace şi îi dă moştenirea pe care ştie precis că o va folosi rău, dar îi respectă libertatea şi tocmai libertatea îl va readuce la casa părintească; în faţa răutăţii lui Irod, Isus tace: înţelegerea divină a răului nu găseşte cuvinte spre a-l exprima pe înţelesul raţiunii; lui Pilat, care voia să salveze aparenţele dreptăţii, Isus îi spune: Cel care m-a dat pe mâna ta are un păcat mai mare (In 19, 11); iar despre Iuda trădătorul, Isus a spus doar atât: “i-ar fi fost mai bine acelui om de nu s-ar fi născut” (Mt 26, 24). Din acest ultim răspuns înţelegem că păcatul s-ar putea înţelege, dacă s-ar înţelege sensul vieţii. Dar şi viaţa, naşterea, este un mister pe care raţiunea nu-l poate descifra înafara lui Dumnezeu în care suntem, trăim, ne mişcăm.

Biruinţa omului asupra diavolului şi asupra păcatului este adusă de Cristos printr-un alt mister, acela de a reduce la neputinţă prin moarte pe acela care are putere de la moarte, adică pe diavol (Evr 2, 14), de a-i nimici faptele lui (1In 3, 8), cu alte cuvinte, de a înlocui împărăţia satanei cu noua Împărăţie a Tatălui (1Cor 15, 24-28; Col 1, 13 ş.u.), adică a iubirii. Evanghelia (Mc 3, 20-35) pezintă un crâmpei din viaţa lui Isus, care demonstrează în realitate faptul că întreaga sa viaţă pământească a fost o luptă continuă împotriva satanei. Chiar în momentul în care se părea că diavolul deţine o oarecare supremaţie (în timpul pătimirii şi morţii lui Isus), de fapt tocmai atunci stăpânul acestei lumi a fost aruncat afară (cf. In 12, 31). Isus este omul puternic menit de Tatăl să pună în lanţuri pe satana. El învinge o dată pentru totdeauna trecând prin misterul morţii şi al învierii cu forţa iubirii (cf. MAC p. 869).

La învinuirea că scoate diavolii cu ajutorul căpeteniei diavolilor, Isus răspunde cu un argument ad hominem: dacă satana îl alungă pe satana, atunci se pune problema unui război civil în iad şi prin urmare împărăţia lui este la pământ, este distrusă, diavolii sunt morţi sau nu mai au nici o putere. Trecând la contra-atac, Isus îi acuză dur pe acuzatorii săi, îi acuză de rea-voinţă evidentă: ei caută să închidă ochii în faţa luminii. Din acest motiv Isus distinge două feluri de păcate: contra Fiului omului şi contra Duhului Sfânt. Primul se referă la păcatele care sunt considerate ca atare: încălcare evidentă a unei porunci divine, în timp ce al doilea fel de păcate se referă la acele fapte care, fiind păcătoase în sine, se prezintă sub haina virtuţii. Astfel, acestea din urmă nu obţin iertarea, fiindcă prima condiţie ca un păcat să fie iertat este recunoaşterea lui, recunoaşterea de a fi păcătos. De fapt aici se pune problema forte a unui război contra fariseismului, care va fi mereu un păcat tipic eclezial (cf. CBL 1037).

Împotriva acestui păcat de tip eclezial, prezent sub masca virtuţii, nu există decât o şansă de salvare: alegerea voinţei lui Dumnezeu ca normă de viaţă. Libertatea alegerii voinţei lui Dumnezeu dă trăsătura de unire mai perfectă decât aceea pe care o dă natura umană dintre tată şi fiu, dintre mamă şi copil, dintre frate şi soră. Ceea ce am accentuat şi în duminicile precedente (actul intelectual al alegerii este superior instinctului natural) este confirmat de Isus: Oricine face voia lui Dumnezeu, acela este fratele meu, sora mea şi mama mea. Voinţa lui Dumnezeu în sine este aceea care împarte libertatea divină şi are menirea să desăvârşească libertatea umană, să-l desăvârşească pe om din interior.

Aceasta este tema pe care o dezvoltă sf. Paul în lectura a doua (2Cor 4, 13-5, 1). Motivul pentru care Apostolii acceptă cu plăcere şi bucurie paradoxul din viaţa lor: asemănarea cu Cristos care salvează prin moarte, stă în înţelegerea voinţei lui Dumnezeu ca pe un izvor inepuizabil de iubire. Sf. Paul recunoaşte că aceasta are sens numai dacă se porneşte de la credinţă. Numai dacă noi credem că Isus a murit şi a înviat din iubire şi că viaţa noastră este strâns unită cu aceste două aspecte ale vieţii lui Cristos (Rom 6) se poate găsi o explicaţie exhaustivă faţă de misiunea apostolică: de a trezi la adevărata realitate tendinţa internă a omului de a fi ca Dumnezeu. Veţi fi ca Dumnezeu. Cu aceste cuvinte diavolul se adresează Evei, fiindcă în femeie a pus Dumnezeu simţul valorilor: sensul vieţii şi al iubirii care nu pot fi despărţite de sensul dumnezeirii: binelui, frumosului, puterii, adevărului suprem. Trezind dorinţa internă a omului după dumnezeire, diavolul a făcut un lucru bun, pe care Eva l-a recepţionat ca atare, numai mijlocul te atigere a acestui scop a fost greşit: de a mânca din pomul oprit, de a merge contra iubirii.

Misiunea apostolilor stă în menţinerea vie a dorinţei omului de a fi ca Dumnezeu prin împlinirea voinţei lui Dumnezeu, prin realizarea omului interior, prin noul Adam care este Cristos, care este Iubirea întrupată şi care are menirea să ţină mereu trează în noi conştiinţa că vom fi ca Dumnezeu, părtaşi ai naturii divine şi vom scăpa de stricăciunea poftelor lumeşti (2Pt 1, 4) şi în el vom trăi mereu valorile desăvârşite de tată, mamă, frate şi soră.

Adăugând ceva la rugăciunea de la începutul sf. Liturghii de azi, să spunem: Dumnezeule, izvorul oricărui bine, ascultă-ne rugăciunea: inspiră-ne mereu să cugetăm la adevărul că vom fi ca tine în tine şi călăuzeşte-ne prin Duhul Sfânt ca să-ţi împlinim voinţa asemenea Fiului tău Isus Cristos Domnul nostru (LR). Amin.

 

* * *

 

Nu suntem niciodată la locul nostru

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Specialitatea noastră: să ne ascundem

“Unde eşti?” “Cine ţi-a spus…?” “Ce ai făcut?” Întrebările lui Dumnezeu se succed insistent. Omul nu poate să se sustragă, să divagheze, conform tendinţei sale din născare. Este vorba de a răspunde la acele întrebări, şi nu la altele.

Să răspundă la acele întrebări, fără să le ocolească, cu pretexte mai subtile, sau cu argumente mai ingenioase. Să înfrunte acele probleme, evitând să le substituie cu altele fictive şi mai puţin riscante. Dumnezeu ne întreabă unde suntem. Pentru că ştie că ispita noastră este aceea de “a ne sustrage”, de a evita întâlnirile decisive.

Suntem peste tot, ocupăm – sub pretextul poruncii de sus – toate locurile disponibile (chiar alungând pe alţii), jucăm toate rolurile (şi inventăm mereu locuri noi), dar nu s-a spus că suntem acolo unde ar trebui să fim. Suntem peste tot, facem tot, învăţăm de toate. Şi totul devine un expedient viclean pentru a evita vederea faţă în faţă obligatorie cu Dumnezeu. Un anumit prezenţialism exasperat poate deveni un mod pentru a fi absenţi. Un anumit activism poate constitui o abilitate pentru nu face niciodată ceea ce ar trebui să facem într-adevăr.

Anumite devize pot să ne slujească să ascundem golul. O anumită exteriorizare ostentativă nu este altceva decât acoperirea goliciunii noastre. Anumite organizaţii care se impun, o anumită etalare de putere, bogăţia şi mijloacele umane, maschează stângaci ruşinea de a nu reuşi să trăim aventura şi riscul credinţei. Un anumit eficientism este mărturisirea vădită a insuficientei noastre eficacităţi evanghelice. Anumite înţelegeri cu puterile adversarului denunţă neputinţa noastră spirituală. Anumite pretenţii de “a conta”, de a valora, descoperă cu cruzime inconsistenţa noastră creştină.

Pentru a nu simţi acei paşi…

Ne mişcăm paşii în toate direcţiile, învăluindu-ne în zgomot, pentru a nu “auzi” paşii Domnului. Afişăm siguranţă, dezinvoltură, aroganţă, tocmai pentru că ne este teamă de El. Mergem să căutăm pe alţii, tocmai pentru a nu fi găsiţi de El. Suntem mereu ocupaţi, pentru a nu trebui să-L ascultăm. În mod paradoxal, în preocuparea de a apărea în continuare, cu orice preţ, cu dorinţa exagerată de a sta la rampă, ne dedicăm jocului nostru preferat: de a ne ascunde.

Demonstrăm că suntem cei mai bravi iluzionişti din lume: cu trucul de “a ne dedica”, reuşim să “ne negăm” sistematic. Suntem cei mai abili în “a ne sustrage”, dând impresia că “ne multiplicăm”. Anumiţi creştini declară că “se fac în patru”, pentru alţii. Ar fi suficient să se mulţumească de “a se face în unul”, adică să aibă curajul de a fi ei înşişi. “În sfârşit, unde sunteţi?” Am ocupat jurnalele şi televiziunile, radioul şi piaţa, palatele puterii şi academiile, spaţiile publicitare şi balcoanele, stadioanele şi şcolile, ambasadele şi consiliile de administraţie. Dar rămâne de dovedit că suntem la locul nostru, sau oricum în mod just.

Facem foarte multe lucruri, nici un sector de activitate nu trebuie să rămână descoperit. Trebuie să mai demonstrăm, totuşi, că ştim să facem cu demnitate meseria noastră de creştini. Am lipit etichete cu numele de creştin pe toate iniţiativele. Totuşi suntem goi, fără măcar să simţim ruşine. Chiar şi atunci când vorbim despre El, vorbim mereu despre altul. “Cine ţi-a spus…?” De unde ai învăţat acele lucruri? La care şcoală ai mers? Ce maeştri ai ascultat, şi mai ales pe care nu i-ai ascultat? Cât de greu este să dai cont unui Dumnezeu care vrea răspunsuri precise, şi nu justificări.

Pretenţia de “a ieşi din încurcătură”

“Ce ai făcut?” Ar fi mult mai bine o mărturisire sinceră a păcatelor proprii. Dimpotrivă, am inventat arta de “a ieşi din încurcătură”, de a spune “nu eu am fost”. Am vrea să facem să se creadă – chiar şi El! – că noi “nu avem de a face” cu cel rău. Eva s-a limitat să-i pună în spatele şarpelui tot răul. Cineva face mai rău: transformă păcatele în merite, infamiile istorice în opere bune, dezastrele – dintr-un punct de vedere de coerenţă evanghelică – în triumfuri. O anumită apologetică pretinde să celebreze ca date istorice pentru cauza Împărăţiei evenimentele care ar trebui să facă să ne înroşim de ruşine.

Dacă Dumnezeu în persoană ar întreba pe cineva: “Ce ai făcut?”, probabil ar răspunde: “Ai fost informat greşit de duşmanii religiei şi de jurnalele lor vândute Satanei. Este un complot diabolic împotriva noastră… Vezi că ceilalţi au făcut mai rău…”. Sau, de-a dreptul: “Am făcut-o pentru Tine, pentru gloria Ta”. Beelzebul, în această privinţă, este un diletant.

Nimeni nu reuşeşte să schimbe cărţile de pe masă mai bine ca noi. Nimeni nu posedă obrăznicia noastră de a ne sustrage, de a ieşi din încurcătură, după ce a lăsat amprentele peste tot. Altceva decât “a mânca din pom”. Am făcut să dispară toată pădurea, am prădat toată grădina.

Dar dacă El ne-ar pune acea întrebare, ar auzi răspunsul, contrar Evei (“şarpele m-a amăgit”)… că noi am înşelat şarpele. Ceea ce am făcut pentru a întemeia Împărăţia lui Dumnezeu. Că am combinat toate acele necazuri în scopul binelui…

Lăsaţi-l afară! “Ai săi… au ieşit pentru a merge să-l prindă”. Ca şi cum ar fi spus: este ora de a te întoarce acasă, să pui capul la loc, să reintri în rânduri. Vă rog, nu-l faceţi să reintre în schemele voastre, în clasificările voastre, în ritualurile voastre. Şi-a ieşit din fire”. Nouă ne stă bine aşa. Lăsaţi-l afară. În afară de voi. Afară de instrumentalizările voastre. Afară de potrivirile voastre, anexiunile şi tutelele voastre. Afară de monopolul vostru.

Vă rog, lăsaţi-l să se bucure, cel puţin odată, un creştin ca să fie un creştin şi nimic altceva. Nu-l purtaţi în cenaclurile voastre. Nu-l reînchideţi în ghetourile voastre. Nu-l travestiţi cu devizele voastre (mai ales cu acelea care rămân lipite pe piele, şi nu se văd în exterior). Nu-l îndopaţi cu formulele voastre şi sloganurile voastre. Cruţaţi-l de limbajul vostru. Nu-l faceţi să înveţe textele voastre sacre. Salvaţi-l de metodele voastre educative. Ţineţi-l afară de programările voastre. De ce “un creştin” nu vă ajunge? Pentru ce apartenenţa la Cristos nu este suficientă? Pentru ce un creştin pentru voi devine de încredere, credibil, respectabil, numai când este în stare să documenteze o altă apartenenţă (grup, club, sectă, clan)? De ce certificatul pe care îl purtaţi asupra voastră să constituie o marcă de garanţie superioară celei imprimate de botez?

De ce cineva trebuie să fie dintre voi pentru a fi recunoscut şi acceptat? Lăsaţi afară cel puţin pe unul. E mai bine dacă este un pic sălbatic, de nedomesticit. Cu aerul liber. În câmp deschis. Unul despre care se poate spune simplu că este de partea lui Cristos şi nimic altceva. Care ţine să-l urmeze pe Învăţătorul şi nu se încredinţează nici unui alt ghid. Lăsaţi un creştin fără adjective, fără familie adoptivă (în afară, bineînţeles, de Biserică), fără comunitate care să-l ia în custodie şi să-l fabricaţi după propria imagine şi asemănare. Fără documente, etichete suplimentare, protectori. Un creştin fără alte vaccinuri sau altoiri în Cristos. Şi dacă este chiar necesar un adjectiv, spuneţi-i “sărac”. Este unicul adjectiv just pentru un creştin. Singurul titlu cu care se poate mândri.

O familie protejată de o privire

“Privind asupra acelora care şedeau în jurul său a zis: “Iată mama mea şi fraţii mei! Cine face voinţa lui Dumnezeu, acela este fratele meu, sora şi mama mea.” Trebuie să fie fără îndoială mare această familie a lui Isus, care s-a mărit tot mai mult din acea zi. Cercul său se lărgeşte într-un chip inimaginabil. Nici un recensământ, nici o statistică, nici o fişare nu vor reuşi vreodată să dea cont. Nu cel care zice, dar cel care face. Nu cine prezintă sau impune altora voinţa lui Dumnezeu, dar cine o împlineşte într-adevăr, sau cel puţin încearcă.

Cine ştie câte persoane, astăzi, în lume, fac voinţa lui Dumnezeu fără măcar să fie conştienţi, oricum fără să se simtă personaje excepţionale. Fără a judeca pe alţii, fără discriminări, fără să se considere superiori faţă de alţii. Privirea îndreptată de Cristos asupra “rudelor” sale numeroase este o privire plină de iubire, ca aceea cu care a învăluit pe omul care urma un ideal mai înalt (Mc 10,19). Nimeni nu este exclus. Şi eu, deci, pot face parte din acel număr. Şi eu am posibilitatea de a deveni, într-un anumit sens, “mama lui Isus”, şi nu numai fratele sau sora. În mine, printr-o gestaţie lentă şi obositoare, se poate naşte figura omului nou, al unei umanităţi noi.

Pornind de la această familie nemăsurată, particip la forţa lui Cristos, adică la aceea a lui Cristos care alungă împărăţia Satanei. Atunci, şi în lupta mea împotriva răului mă simt susţinut de energia celui “mai puternic”. Se încheie astfel, cu o nemaiauzită posibilitate oferirea către oricine este dispus să împlinească voinţa Tatălui, o pagină uluitoare a evangheliei.

O pagină care apare chiar fără legătură cu părţile care o compun. Rudele lui Isus care se prezintă la început, preocupate de bunul nume al familiei, şi care reapar la sfârşit pe fondal pentru a fi aproape şterse de noile prezenţe. Învăţătorul care răspunde scribilor aducând argumente care nu strălucesc prin claritate şi simplitate. Una nu prea bine precizată “Blasfemia împotriva Spiritului”, care nu poate fi iertată (şi comentatorii care complică şi mai mult lucrurile identificând-o în atâtea moduri diferite, exact câte sunt capetele lor).

Ca şi cum n-ar fi fost destul, iată apărând un nume inedit al Satanei, pus în gura scribilor: Beelzebul, care pare că înseamnă – după dorinţă – “domnul murdăriilor”, sau al gunoiului, al înălţimilor, al muştelor, al duşmăniei (adică duşmanul prin excelenţă), al casei. Este greu, pentru cine nu aparţine la casta adepţilor muncii, de a face legătura între toate aceste elemente eterogene şi complexe. Mai ales, o pagină care pune la încurcătură din cauza diagnosticului pe care rudele îl formulează la adresa lui Isus, considerându-l lipsit de bunul simţ, şi de-a dreptul “lipsit de minte” (şi se înţelege atunci cum numai Marcu a avut curajul de a înregistra episodul, în timp ce Matei şi Luca au preferat să treacă peste…). Poate înţelegerea este oferită numai celui care îi permite lui Isus să-l ia cu sine, şi se lasă cuprins de acea privire plină de duioşie.

Mă recomand, pe calea morală

Paul (lectura a doua) continuă să schiţeze portretul apostolului. Să fixăm aceste elemente: – Credinţa ca punct de plecare obligatoriu pentru toată angajarea apostolică (“am crezut, de aceea am vorbit) este fundamentul speranţei. – Finalitatea dinamismului misionar este stabilit cu precizie: “pentru voi”. - Orizontul său: realităţile invizibile (“noi nu fixăm privirea asupra lucrurilor vizibile, ci asupra celor invizibile”). - Dăruirea ministerială îşi află ancora în veşnicie. Încercările şi amărăciunile pregătesc gloria viitoare. Aceasta va fi infinit disproporţionată faţă de “greutatea uşoară a încercărilor noastre” momentane. - Este singular, încă o dată, jocul contrastelor, mai degrabă marcate. Omul exterior care “se desface”, şi omul interior care “se reînoieşte din zi în zi”. Decăderea fizică şi forţa morală intactă. Dublă locuinţă: pământească şi cerească.

Apostolul consideră propriul trup ca un veşmânt care se uzează şi o casă ruinată. Totuşi este conştient că “va trece” la un veşmânt de glorie şi la o locuinţă veşnică. Această conştiinţă se traduce într-o atitudine concretă: “Să nu ne descurajăm”. Apostolul deci, este unul care nu se lasă abătut, nu pierde curajul. Trebuie avut în vedere că citatul iniţial al Psalmului 116,10 nu este cu totul exact. Sensul textului ebraic s-ar putea exprima astfel: am crezut, de aceea nu m-am lăsat prins de descurajare, adică am avut moralul bun… Paul, nu din întâmplare, vorbeşte la plural, ca pentru a ne implica şi pe noi în aceeaşi credinţă şi în aceeaşi speranţă: “Nu ne descurajăm”, “ştim…”

Loviturile care se abat furios asupra existenţei noastre pot să facă să se năruieşte atâtea lucruri, să provoace unele ruini, dar nu reuşesc să demoleze curajul. În mijlocul prafului de la dărâmături, este important să zărim lucrurile “invizibile” care sunt gata să apară. Din întâmplare, apostolul nu este “unul care aşteaptă”?

 

* * *

 

Duminica a X-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

A-l înfrânge pe Dumnezeu? (Legendă nordică).

Thor conduce o expediţie în Ţara Giganţilor. Când ajunse în apropierea gigantului Skrymir, jură să-l ucidă chiar în acea noapte. Atunci când uriaşul dormea, Thor, cu un topor uriaş, l-a lovit cu o formidabilă lovitură în faţă. Uriaşul se trezi şi spuse: “Oare a căzut o frunză?” Şi adormi din nou. Thor dădu o altă lovitură şi mai puternică decât prima. Dar uriaşul se întrebă: “O fi fost un fir de nisip”? A treia lovitură a fost şi mai îngrozitoare, dar uriaşul spuse: “O fi căzut o pană de pasăre peste mine”. Thor atunci începu să se plângă: “Nu am nici o putere împotriva giganţilor”.

Cine se luptă cu Dumnezeu se aseamănă cu Thor.

2. Tema

Isus a venit în lume pentru a ne elibera de diavol, de superstiţie şi de rău. “Doamne, tu eşti stânca mea şi scăparea mea, izbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu”.

3. Mesajul zilei

Fuga spre munţi, dar mai ales credinţa în Dumnezeu, a salvat poporul evreu de duşmani.

- Cananeii, filistenii, păgânii puteau să distrugă Israelul, nu doar cu armele, cât mai ales cu zeii şi superstiţiile lor religioase; de aceea, evreul se ruga: “Doamne, tu eşti stânca mea şi scăparea mea, izbăvitorul meu, Dumnezeul meu, ajutorul meu”.

Cei din antichitate, ca, de altfel, şi triburile primitive astăzi, cred în puterea spiritelor. Cred în duhurile bune, care îi protejează pe oameni; în duhurile rele care aduc boli şi nefericire.

- În timpul lui Cristos nu existau aziluri şi spitale; multe persoane bolnave, mai ales din punct de vedere psihic, erau considerate posedate de duhuri necurate.

- Cristos eliberează posedaţii şi vindecă bolnavii redându-le seninătatea şi încrederea.

În Biblie, duşmanul principal al lui Dumnezeu şi al omului este diavolul, Satana, care încearcă să rupă prietenia dintre om şi Dumnezeu şi încrederea în Dumnezeu.

- Isus, în ispitirea sa, în viaţa şi în patima sa, se întâlneşte cu Satana şi îl învinge. Isus, în contradicţie cu Adam, nu ascultă de şarpele ispititor (cf. prima lectură).

- În istoria omului există mereu o luptă între bine şi rău, dar victoria binelui, a lui Dumnezeu, a lui Cristos este sigură. Şarpele va fi distrus.

- Prin victoria lui Cristos, creştinii sunt mai puternici decât duhurile rele; dacă vor să stea cu Isus, nu se pot lăsa dominaţi de diavol; diavolul pentru ei este ca un câine supărat sau ca un animal feroce legat: ajunge să păstrezi distanţa.

Pe lângă teama de duhuri, Cristos ne eliberează şi de orice frică superstiţioasă şi de credinţe bizare.

- Cât de straniu este să ne temem de magia neagră, de talisman şi de alte influenţe demonice.

- Cât de nebuni sunt cei care se înspăimântă de numerele 13 sau 17, de pisica neagră care traversează strada, de horoscoape, de jocurile de cărţi, de magi şi vrăjitoare etc.

- Chiar în urmă cu trei mii de ani Biblia recomanda: “Să nu fie printre voi nimeni care să practice magia sau ghicitul sau care să vorbească cu duhurile” (Dt 18,10).

Împărăţia celui rău este acolo unde este diviziunea şi ura; Împărăţia lui Cristos, în schimb, este unde se află unitatea, iubirea, încrederea în Dumnezeu.

- Tu, dacă vrei să faci parte din noua familie a lui Isus, unde puterea celui rău nu va putea să o distrugă, trebuie să îndeplineşti o singura condiţie: “Să faci voinţa lui Dumnezeu Tatăl”.

4. Exemple

a) Mesajul de azi este acela de a-i educa pe copii la “siguranţa religioasă”, menită să împuternicească siguranţa psihologică şi să ne elibereze de teama, de scrupule şi de superstiţii inutile. Cu cât se micşorează credinţa în Dumnezeu Tatăl, cu atât creşte frica de diavol.

b) Reamintim o scenă din copilăria lui Don Bosco.

Ioan avea şapte anişori când, aflându-se în casa bunicilor, auzi că de mult timp în podul casei se auzeau zgomote ciudate care îi erau atribuite diavolului. Erau oameni care credeau şi care nu credeau. Dar într-o seară, se auzi un zgomot ciudat dintr-o parte în alta a podului. A fost o spaimă generală. Dar micul Bosco nu se înspăimântă. Luând o lumânare, se îndreptă spre acel loc. Peste tot este întuneric; nu se vede nimic. Deodată, în vede faţa lui un coş care se plimba încetişor spre ei. Colegii curajoşi se înspăimântară de moarte. Micul Bosco se apropie de acel coş plimbăreţ şi, ridicându-l, descoperă o găină mare. Atunci se explica totul: găina mânca atunci când a căzut asupra sa coşul, iar săracul animal se tot plimba pentru a se elibera de închisoare (Piantelli).

c) Un poem indian.

Un brahman, după ce a ucis din greşeală un animal (acest lucru era interzis de religie din cauza reîncarnării), nu mai avea pace.

După o căinţă sinceră, începu să cerşească şi să postească pentru a repara într-un fel răul făcut. Auzind vorbindu-se de un mare învăţat, se îndreptă spre el pentru a se perfecţiona. În timpul cursurilor auzi că acest învăţat este şi un mare vânător.

La început se sperie. Odată cu trecerea timpului, urmărindu-l pe profesor descoperi că, cu roadele vânatului, maestrul pregătea mâncăruri delicate pentru părinţii săi bolnavi care erau iubiţi cu devoţiune.

Brahmanul s-a luminat atunci: înţelese că tabuurile sale nu au nici o importanţă; singurul lucru important în viaţă este iubirea.

d) Să explicăm ultima invocaţie a rugăciunii Tatăl nostru “Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel rău” = Ajută-ne în ispită şi eliberează-ne de cel rău.