Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica Coborârii Spiritului Sfânt (Rusaliile)
Evanghelia: Ioan 7,37-53.8,12
Apostolul: Fapte 2,1-11

Ioan 7,37-53.8,12

Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Isus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci înca nu era (dat) Duhul, pentru că Isus înca nu fusese preaslăvit. Deci din mulţime, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Proorocul. Iar alţii ziceau: Acesta este Cristosul. Iar alţii ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Cristos? N-a zis, oare, Scriptura că Cristos va să vină din sămânţa lui David şi din Betleem, cetatea lui David? Şi s-a făcut dezbinare în mulţime pentru El. Şi unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei şi farisei, şi le-au zis aceia: De ce nu L-aţi adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om aşa cum vorbeşte Acest Om. Şi le-au răspuns deci fariseii: Nu cumva aţi fost şi voi amăgiţi? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulţimea aceasta, care nu cunoaşte Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El, noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi şi nu ştie ce a făcut? Ei au răspuns şi i-au zis: Nu cumva şi tu eşti din Galileea? Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc. Şi s-a dus fiecare la casa sa. Deci iarăşi le-a vorbit Isus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
Sf. Ioan Gură de Aur
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeş
pr. Mihai Tegzeş

 

* * *

 

Despre participarea la sărbători

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Când Biserica celebrează un eveniment din viaţa Domnului nostru Isus Cristos, ea nu doar aniversează sau aminteşte evenimentul. Îl retrăieşte, pentru ca noi astăzi să îl experimentăm în propriile persoane. Aduce trecutul în prezent. Într-un fel este ca programul TV de acum câţiva ani, intitulat “You Are There” (Tu eşti acolo), ce ne făcea să trăim prin imagini anumite evenimente istorice. Ne simţeam de parcă am fi participat la ele.

Din acest punct de vedere, Biserica procedează ca sinagogile evreieşti. Fraţii noştri evrei sărbătoresc ieşirea din Egipt (Paştele lor) retrăind evenimentul la nivel personal. Vechii rabini învăţau astfel: “În fiecare generaţie, fiecare om trebuie să caute să experimenteze personal ieşirea din Egipt”. Un rabin spunea odată: ‘Paştele ne spune: ‘Nu doar vorbiţi despre ieşirea din Egipt! Simţiţi-o! Experienţa aceasta vă va schimba modul în care priviţi viaţa.’” Tocmai de aceea evreii sărbătoresc Paştele lor mâncând aceeaşi pâine nedospită şi mestecând aceleaşi ierburi amare ca părinţii lor, pentru a se simţi întrucâtva asemenea strămoşilor lor, pe când erau sclavi în Egipt. Trecutul este retrăit în prezent, pentru ca evreii de astăzi să se simtă ca şi cum ar fi scăpat din sclavia Egiptului mulţumită lui Dumnezeu.

La fel facem şi noi. Încercăm să retrăim evenimentele religioase pe care le celebrăm. De aceea cântăm la Crăciun: “Astăzi s-a născut Cristos”. În timpul Săptămânii Mari spunem: “Astăzi stă în faţa lui Pilat Domnul Creaţiei”. “Astăzi atârnă pe Cruce Cel care a despărţit pământul de ape.” Slujbele din Săptămâna Mare şi din Duminica Paştelui sunt special gândite să ne ajute să experimentăm personal Patimile şi Învierea lui Cristos, să ne facă să simţim că pentru noi a murit Isus pe Cruce, să ne conducă din sclavia păcatului şi a morţii la viaţa cea nouă. Creştinismul nu înseamnă doar evenimente trecute legate de Dumnezeu; înseamnă şi participarea noastră astăzi la acele evenimente glorioase. Să vedem câteva exemple din Scriptură.

Sfântul Pavel le scrie Colosenilor: “Dacă aţi înviat împreună cu Cristos, căutaţi cele de sus, unde se află Cristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Coloseni 3,1). Faptul uimitor în acest verset este acela că Sfântul Pavel ne spune că putem avea o astfel de relaţie cu Cristos astfel încât să participăm cu El la marea victorie a Învierii Lui. Apostolul ne vorbeşte despre a învia împreună cu Domnul Isus Cristos. Acest adevăr este exprimat în Canonul Învierii al Bisericii noastre: “Ieri m-am îngropat împreună cu tine, Cristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu…” Sfântul Paul spune din nou aceasta în Efeseni 2,4-7: “Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Cristos – şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Cristos Isus ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Cristos Isus.”

În altă carte a Noului Testament, Epistola către Galateni, ni se spune că noi participăm şi la crucificarea lui Cristos: “M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine” (Galateni 2,20). La Coloseni 3,3 citim: “Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos întru Dumnezeu”. Implicarea noastră în Răstignirea şi Învierea lui Cristos este exprimată în Sacramentul Botezului. Scufundarea baptismală în apă simbolizează moartea, din moment ce o persoană nu poate să trăiască mult sub apă. Şi totuşi, noi nu suntem ţinuţi sub apă. Suntem ridicaţi din ea, semnificându-se prin acest gest învierea. După cum spune Sfântul Pavel: “Deci ne-am îngropat cu El (Cristos), în moarte, prin botez, pentru ca, precum Cristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6,4). Sacramentul Botezului este Vinerea Mare şi Paştele fiecărui credincios. Prin acest sacrament murim şi înviem în Cristos. Astfel, prin credinţă, prin botez şi prin pocăinţa zilnică, noi murim păcatului şi suntem ridicaţi de Cristos la o viaţă nouă, unde “cugetăm cele de sus” (Coloseni 3,2).

Când Biblia vorbeşte despre a doua venire a lui Cristos, vorbeşte şi de participarea noastră la ea: “Iar când Cristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Coloseni 3,4). În 1Ioan 3,2 citim: “Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.”

Participăm la Cina Domnului. Aşa cum Domnul şi-a adunat discipolii în Cenacol, tot aşa ne cheamă la fiecare Sfântă Liturghie şi ne adresează aceeaşi invitaţie personală pe care le-a adresat-o lor: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu. Cel care mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu trăieşte în mine şi Eu în el.” Fiecare Sfântă Împărtăşanie este o Vinere Mare, “căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni” (1Corinteni 11,26). Participăm nu doar la răstignire, înviere, a doua venire, Cina cea de Taină, ci şi la Înălţare. Domnul nostru Isus Cristos se înalţă pentru ca noi să ne putem înălţa cu El. Ce este Liturghia, ce este rugăciunea, dacă nu ridicare constantă a omului în prezenţa lui Dumnezeu?

Din moment ce astăzi celebrăm marea sărbătoare a Rusaliilor, trebuie să subliniem participarea noastră şi la acest mare eveniment. Aşa cum Spiritul Sfânt a venit în această zi acum două mii de ani, pentru a-i umple pe discipoli de prezenţa şi puterea lui Dumnezeu, aşa vine şi la fiecare dintre noi astăzi, în timp ce noi stăm îngenuncheaţi în rugăciune. Va veni să ne umple cu aceeaşi putere, cu aceleaşi roade ale prezenţei Sale: “dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa” (Galateni 5,22). El va veni ca o apă înviorătoare pentru sufletul uscat al omului: “dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”, spune Isus. “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7,37-38).

 

Rugăciune

Vino, lumină care nu apune; vino, Mângâietorule Sfinte, vino, umple-ne de prezenţa lui Dumnezeu; vino, fă din trupurile noastre temple ale lui Dumnezeu; vino, umple-ne cu putere; vino, refă în noi chipul lui Dumnezeu; vino, întăreşte-ne credinţa; vino, ajută-ne să vorbim şi să lucrăm pentru Tine în această lume; vino, iartă-ne păcatele; vino, suflă asupra noastră viaţa lui Dumnezeu, nemuritoare, veşnică; vino, Spirite Sfinte, vino!

 

* * *

 

Experimentaţi prezenţa lui Dumnezeu

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Primul bărbat: “Cum ai făcut atâţia bani?” Al doilea bărbat: “Am făcut un parteneriat cu un om bogat.” Primul: “Cum aşa?” Al doilea: “El avea banii, iar eu aveam experienţa.” Primul: “Şi a fost o combinaţie de succes?” Al doilea: “Imens! Când ne-am despărţit după un an, eu aveam banii iar el experienţa.”

Experienţa este un mare profesor. Mark Twain spunea că un editor de ziar l-a învăţat să nu se pronunţe asupra adevărului unui fapt până când nu îl poate verifica prin propria cunoaştere şi experienţă. Atât de des oamenii spun: “Mă duc la biserică, mă rog, încerc să îi dau viaţa mea lui Dumnezeu, dar El pare departe şi cu mine nu se întâmplă nimic.” Dacă am începe să îi luăm la întrebări pe aceşti oameni am descoperi faptul că nu au trăit niciodată bucuria prezenţei lui Dumnezeu în vieţile lor. Au fost mereu în contact cu formele de religiozitate, dar niciodată cu Spiritul. Religiozitatea lor este ceva moştenit din generaţie în generaţie. Le lipseşte însă viaţa sau puterea în această religie transmisă de la predecesori. Nu este o credinţă personală. Fiecare persoană trebuie să aibă o experienţă personală cu Dumnezeu.

 

Trei tipuri de cunoaştere.

“Dintre cele trei moduri de acumulare de cunoştinţe”, spunea Roger Bacon, “autoritatea, raţionamentul, experienţa, doar ultimul (experienţa) este eficient.” Walt Whitman asculta într-o noapte un astronom vorbind despre stele. Atmosfera era sufocantă, conferinţa plictisitoare iar hărţile şi mai plictisitoare, spunea Whitman, până când nu a mai rezistat. S-a ridicat şi a ieşit, plimbându-se în noapte şi privind stelele. S-a simţit atunci copleşit, fără suflare, de ceea ce vedea în faţa ochilor.

Cam aşa fac unii oameni astăzi cu religia lor. Stau înăuntru, privind hărţi şi diagrame, memorând ordinea cărţilor în Sfânta Scriptură sau care sunt Sacramentele, concentrându-se pe mecanismul credinţei, nu pe credinţă. Nu ies afară să vadă stelele cu ochii lor. Nu trec de la teorie la experienţă, de la cunoaşterea despre Dumnezeu, care este abstractă, la cunoaşterea lui Dumnezeu în Cristos, care este personală.

De fiecare Paşte, de exemplu, biserica este plină ochi. Dacă mulţimea de la Paşte ar crede în învierea lui Isus, dacă are crede cu adevărat, biserica nu ar fi pe jumătate goală în duminica următoare. Nu ar fi aşa diferenţe mari în participare. Învierea este un eveniment real, dar oamenii trebuie să îl experimenteze în propriile lor vieţi. Ei au nevoie să experimenteze puterea lui Cristos de a învia în ei speranţele moarte, visele moarte, vieţile moarte, din moartea păcatului la viaţa cea nouă, o viaţă a gloriei şi păcii şi speranţei şi bucuriei în Domnul. Dumnezeu nu poate fi pe deplin exprimat. De fapt un Dumnezeu pe deplin definit nu este Dumnezeu. Dumnezeu poate fi însă experimentat. El s-a exprimat pe Sine odată în Persoana lui Isus. Scopul acestei exprimări a Sale a fost ca noi că îl putem experimenta în vieţile noastre, ca Emanuel – Dumnezeu este cu noi.

Sf. Macarie afirmă că creştinii trebuie să experimenteze în mod conştient prezenţa Spiritului în inimile lor. Definiţia sa pentru credinţa creştină, ca experimentare personală a lui Dumnezeu, a fost adoptată de Sf. Simeon Noul Teolog şi de alţi mari sfinţi ai Bisericii. Atractivitatea de astăzi a carismaticilor se explică prin faptul că ei satisfac nevoia omului de a-l experimenta pe Dumnezeu. Atractivitatea pentru intelect, deşi necesară, nu este suficientă. Inima are nevoile ei pe care intelectul nu le cunoaşte. Dumnezeu poate fi cunoscut prin intelect, dar El devine real atunci când îl experimentăm la nivel personal. Nimeni nu îţi poate demonstra faptul că Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Trebuie să descoperi tu aceasta. Este ca iubirea – poţi să iubeşti doar trăind-o, nu citind despre ea din cărţi.

 

Vino şi vezi.

De aceea chemarea lui Dumnezeu în Biblie este: “Vino şi vezi!” Când Andrei l-a descoperit pe Cristos, el i-a spus fratelui său, Simon: “L-am găsit pe Mesia, pe Cristos. Nu îţi cer să mă crezi pe mine. Îţi cer să vii şi să vezi singur”. După ce femeia samarineancă l-a descoperit de asemenea pe Cristos, ea a fugit la oamenii săi şi le-a spus: “Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Să fie acesta Cristos?” În acea noapte, când s-au întors, oamenii i-au spus femeii: “Acum credem, nu pentru că ne-ai spus tu, ci pentru că am văzut şi l-am auzit noi înşine, şi ştim că El este cu adevărat Mântuitorul lumii!” Credinţa nu este atât ceva ce trebuie înţeles cu intelectul, cât ceva ce trebuie experimentat şi trăit. Când a fost întrebat de un discipol musulman cum ar putea să îl experimenteze pe Alah, misticul sufi şi-a desfăcut mantia largă şi a ieşit ploaie. Călcând pe iarbă şi-a întins mâinile, s-a întors către discipol şi i-a spus: “Uite, aşa îl experimentez pe Dumnezeu.”

Dumnezeu nu se găseşte la capătul unui raţionament. Dumnezeu nu este un concept sau o idee demonstrabilă. Dumnezeu trebuie să fie pentru noi o experienţă profundă. “Gustaţi şi vedeţi cât de bun este Domnul”, spune psalmistul. Credinţa este experimentarea lui Dumnezeu, relaţia de iubire cu El, în, cu şi prin Fiul Său, Isus. Să ascultăm ce spune Apostolul Ioan: “[...] ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii [...] (aceasta) vă vestim şi vouă” (1Ioan 1,1-3). Credinţa noastră creştină se bazează pe Biblie şi pe Sfânta Tradiţie, dar să nu uităm că Biblia şi Tradiţia devin reale atunci când experimentăm prezenţa, puterea şi iubirea lui Dumnezeu, în mod personal în vieţile noastre. “Am auzit… am văzut… am atins.” Am experimentat. A fi creştin înseamnă mai mult decât a avea un certificat de botez; înseamnă a-l experimenta personal pe Cristos Înviat, trăind şi domnind în vieţile noastre.

 

Experimentarea precede înţelegerea.

Am experimentat lucruri cu mult timp înainte să primim vreo explicaţie. De fapt experimentarea vine înaintea înţelegerii. Fără a experimenta mai întâi, nu avem asupra la ce să reflectăm, rămânând doar aspecte abstracte şi teorii. Toate încercările omului de a descrie frumuseţea sunt nimic în comparaţie cu actul de a vedea şi a mirosi un trandafir frumos. Noi, creştinii, credem în Preasfânta Treime, adică în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Dar mai întâi omul îl experimentează pe Dumnezeu ca Tată. Îl experimentează pe Dumnezeu ca Fiu în Isus. Îl experimentează pe Dumnezeu ca Spirit Sfânt la Rusalii. După experienţă vine explicaţia la ce numim noi Sfânta Treime. Dacă separăm experienţa de explicaţie, avem doar abstracţii goale. “Un lucru ştiu”, spunea orbul care a fost vindecat de Isus, “că orb am fost, iar acum văd.” Experienţa i-a schimbat viaţa. Experienţa l-a condus la credinţă – o credinţă de nezdruncinat, fiind o credinţă reală.

 

Cum îl experimentăm pe Dumnezeu?

Cum obţinem această experienţă personală a lui Dumnezeu despre care am vorbit până acum? Cum au făcut apostolii? S-a întâmplat în ziua Rusaliilor. Isus le-a poruncit “să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzit-o de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt [...] Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1,4-5.8).

Când Spiritul Sfânt a venit la Rusalii, El a adus o nouă şi puternică experienţă a prezenţei lui Dumnezeu pentru discipoli. Au fost schimbaţi atunci o dată pentru totdeauna. Experienţa lui Dumnezeu în vieţile lor prin prezenţa Spiritului Sfânt a fost personală şi puternică. “Ştiu în cine am crezut” (2Timotei 1,12), spunea Pavel. Ştiu din experienţă. “Sunt convins că nimic nu mă va separa de iubirea pentru Dumnezeu în Isus Cristos.” “Ştiu că toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu.” “Ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri.” “Eu ştiu.” Aici este o credinţă care nu s-a născut din demonstraţii sau discuţii, ci din experienţa interioară a trăirii în credinţă şi rugăciune, în ascultare şi iubire în Spiritul Sfânt.

Nu este suficient pentru creştin să creadă că Isus Cristos sau Sfânta Treime trăieşte în el, spunea Sf. Simeon. Această prezenţă trebuie să fie operativă astfel încât să fie experimentată în mod conştient. Trebuie să fim conştienţi de viaţa divină care operează în noi, aşa după cum o femeie gravidă este conştientă de noua viaţă ce trăieşte în ea. Oamenii nu au nevoie de avocaţi ai lui Dumnezeu care să le prezinte argumente logice privitoare la existenţa Sa, ci mărturisitori ai lui Dumnezeu, care să îşi împărtăşească experienţe personale cu ce a făcut Dumnezeu pentru ei. De aceea primii creştini erau mărturisitori, martyres. E. S. Jones spunea: “Dumnezeu? Ei l-au cunoscut! Miracole? Ei înşişi erau miracole! Învierea? Au trecut prin ea! Raiul? Au trăit în el! Iadul? Au scăpat de el! Reconciliere? S-au bucurat de ea! Viaţa eternă? O aveau!”

Ziua Rusaliilor a fost ziua în care apostolii au experimentat prezenţa puternică a lui Dumnezeu în vieţile lor prin Spiritul Sfânt. Prin rugăciune, fiecare zi poate să fie ziua Rusaliilor. Pentru că prin rugăciune Spiritul Sfânt vine astăzi la noi.

 

Experienţa unui om.

Aş încheia cu experienţa unui om despre prezenţa şi puterea lui Dumnezeu în viaţa sa. “Am fost condus în camera în care trona un uriaş aparat cu raze gamma. O frumoasă asistentă m-a aşezat pe masa de tratament, acoperind cu grijă tot corpul meu, mai puţin părţile unde aveam celulele maligne ce îmi devastau organismul. Ea a ieşit apoi din cameră şi uşa a glisat încet în spatele ei, lăsându-mă într-o tăcere absolută. Această tăcere poate să fie uneori o experienţă înfricoşătoare pentru pacient. Lumina roşie pâlpâie în semi-întuneric şi tot ce auzi este un zumzet în timp ce razele gamma trec prin corpul tău.

Am trecut prin 36 de tratamente. Fiecare a fost un timp de mare binecuvântare şi de comuniune cu Dumnezeu. Am fost sigur până când mi-am amintit că de fapt eram singur cu Dumnezeu. Ce ocazie de curăţire şi vindecare! În timpul fiecărui tratament vorbeam cu El, ştiind că mă ascultă. I-am cerut iertare, curăţire şi vindecare. I-am cerut să toarne în mine puterea Sa, iubire Sa, razele Sale vindecătoare împreună cu razele gamma. I-am mulţumit pentru vindecarea ce începuse deja şi i-am cerut să îmi întărească credinţa mea slabă. Eram sigur că El era acolo şi mă asculta, şi aproape tot timpul plângeam din recunoştinţă. Niciodată, înainte sau după, nu m-am simţit mai aproape de Domnul nostru Isus Cristos. Rugăciunea mea se încheia mereu astfel: ‘Sunt disponibil să accept orice vei hotărî pentru mine’.

Într-o zi, soţia mea Lillian se afla în camera de aşteptare, pe când eu eram supus tratamentului. Lângă ea era o femeie ce fusese chemată pentru prima oară la tratament. Era atât de înspăimântată şi de supărată că s-a întors spre Lillian şi şi-a povestit istoria. Lillian i-a răspuns simplu ce făcusem eu: ‘Ia-l pe Dumnezeu cu tine, şi nu vei fi singură’. Când femeia a ieşit, radia. ‘A fost cel mai frumos timp de comuniune şi de reînnoire – şi nu m-am temut deloc!’ Ea tocmai experimentase prezenţa lui Dumnezeu.”

 

* * *

 

Pogorîrea Sfântului Spirit

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

I. Spiritul Sfânt – Viaţa Bisericii

Încă înainte de mântuitoarele Sale Patimi, Isus Cristos Îşi încurajează învăţăceii, întristaţi din pricina apropiatei despărţiri de învăţătorul lor, promiţându-le un alt Mângâietor: “Şi eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da, ca să rămână cu voi în veac, pe Spiritul Adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, şi nici nu-L cunoaşte, dar voi Îl veţi cunoaşte, căci între voi va locui şi între voi va fi” (Ioan XIV, 16-17). “Şi când va veni Acela, Spiritul Adevărului, El vă va învăţa tot adevărul: căci nu va grăi de la Sine, şi câte va auzi va grăi şi cele viitoare vi le va spune. El Mă va preamări, căci din al Meu va lua şi vă va spune” (Ioan XVI, 13-14).

Mai târziu, după glorioasa-I Învierea şi înainte de Înălţarea la Cer, Mântuitorul le-a poruncit Apostolilor să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte “făgăduinţa Tatălui”, adică coborârea peste ei a Spiritului Sfânt, care îi va îmbrăca cu “putere de sus”, spre a putea propovădui popoarelor Evanghelia mântuirii, a boteza pe oameni în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Spirit, şi ai învăţa să păzească toate cele poruncite lor de Isus (Matei XXVIII, 19-20), devenind astfel, ei, apostolii, mărturiile lui Isus “în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte I, 8).

Şi iată cum, astăzi, la cincizeci de zile după Înviere şi la zece zile după Înălţare, promisiunea lui Isus s-a împlinit. În pericopa din Faptele Apostolilor citată azi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca ne istoriseşte că în timp ce ucenicii se aflau adunaţi în foişorul din Ierusalim, stând cu uşile încuiate de frica Evreilor, “fără de veste s-a făcut din cer un vuiet ca de suflare de vifor şi a umplut casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi s-au lăsat peste ficare dintr-înşii. Şi s-au umplut de Spiritul Sfânt şi au început a grăi în alte limbi, precum le da Spiritul să grăiască (…). Şi făcându-se glasul acela s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa” (Fapte II, 2-4, 6).

Revărsându-Se peste Apostoli, sub această formă vizibilă şi minunată, Sfântul Spirit îi transformă dintr-odată, din oameni fricoşi cum fuseseră până atunci, în misionari înflăcăraţi şi neînfricaţi cum lumea nu mai văzuse niciodată, astfel că în aceeaşi zi, la predica lui Petru, s-au botezat circa trei mii de suflete din toate neamurile păgâne care erau pe atunci în Ierusalim la sărbătoare, luând astfel naştere primul nucleu al Bisericii. Aşadar, evenimentul coborârii Spiritului Sfânt pe care Îl prăznuim astăzi marchează actul de naştere a Bisericii, a cărei universalitate o simbolizează convertirea şi botezarea păgânilor “din toate neamurile care sunt sub cer” (Fapte II, 5).

Spiritul Sfânt care astăzi se coboară peste Apostoli, şi prin ei peste cei care s-au botezat, este principiul vital supranatural, izvorul vieţii divine a Bisericii, care luminează, sfinţeşte şi conduce sufletele la mântuire prin cuvântul Evangheliei, prin Sfintele Taine şi prin poruncile lăsate ei de Mântuitorul.

Spiritul Sfânt este viu şi activ astăzi şi întotdeauna în Biserică. El este Sfinţitorul sufletelor care primesc solia răscumpărării înfăptuită de Cristos o dată pentru totdeauna şi pentru întreaga omenire. Spiritul Sfânt revarsă în suflete harul sfinţitor adus de Sângele lui Cristos. De aceea, începând de azi, din ziua Rusaliilor, atenţia şi privirea Apostolilor şi ale tuturor acelora care vor îmbrăţişa credinţa în Cristos se vor îndrepta spre Spiritul Sfânt, prin care Cristos, deşi înălţat în slava Tatălui, rămâne pe mai departe prezent în mijlocul nostru şi în noi, căci Spiritul Sfânt nu este decât Spiritul lui Isus, de o fiinţă cu Isus şi cu Tatăl, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, Dătătorul vieţii harice. El Îl actualizează pe Isus în viaţa noastră, a creştinilor, reproducând în noi virtuţile, darurile şi sfinţenia lui Isus, deoarece tot ce are Spiritul Sfânt primeşte de la Tatăl prin Fiul. De aceea le spune Isus Apostolilor: “El Mă va preamări, căci din al Meu va lua şi vă va spune. Toate câte le are Tatăl ale Mele sunt; pentru aceea am zis că din al Meu va lua şi vă va spune” (Ioan XVI, 14-15).

Din clipa coborârii Sale în lume, prin apostoli, locul lui Cristos Domnul nostru l-a luat Spiritul, sau, mai corect spus, Cristos nu mai acţionează prin trupul Său fizic vizibil, ci prin Spiritul Sfânt, care este Însuşi Spiritul Său, al lui Cristos.

El este Cel care ne naşte la viaţa divină, prin apa Sfântului Botez, când ne sădeşte în suflet, odată cu harul sfinţitor, cele trei virtuţi teologale: credinţa, nădejdea şi iubirea; precum şi virtuţile morale cardinale: prudenţa, dreptatea, cumpătul şi tăria, toate acestea ca o sămânţă din care, cu concursul nostru conştient, acordat lucrării în noi a Spiritului Sfânt, se dezvoltă organismul vieţii noastre suprafireşti, divine. El, Spiritul Sfânt, Dătătorul acestei vieţi şi izvorul tuturor bunătăţilor, prin harurile sale ajutătoare ne luminează, ne inspiră şi ne susţine clipă de clipă în toate acţiunile noastre bune de fiecare zi. Iar prin Taina Sfântului Mir, taina maturităţii spirituale prin care devenim ostaşi ai lui Cristos, noi primim cele şapte daruri ale Spiritului Sfânt, care desăvârşesc în noi virtuţile amintite primite în Botez şi deprinse de noi sub continua înrâurire a aceluiaşi Spirit. Sunt darurile cu care a fost înzestrată umanitatea lui Isus după cum ne-o spune Isaia profetul, cu sute de ani înainte de venirea lui Isus: “Spiritul Domnului se va odihni peste El: Spiritul înţelepciunii şi al înţelegerii, Spiritul sfatului şi al tăriei, Spirtiul ştiinţei şi al evlaviei şi Spiritul temerii de Dumnezeu” (Isaia XI, 2). E logic deci ca, întrucât Isus Cristos s-a făcut fratele nostru întâi născut, aceste daruri ale firii sale umane să se reverse prin Spiritul Său şi asupra noastră, ca să ne desăvârşească.

Spiritul Sfânt este deci ca o ploaie binefăcătoare, sub care se maturizează şi rodeşte trăirea noastră creştină. Necontenita Sa asistenţă ne este absolut necesară, căci fără ea nu putem face nimic folositor pentru sufletul nostru, nici măcar să pronunţăm numele lui Isus: “Nimeni nu poate zice: Domnul Isus, decât numai prin Spiritul Sfânt”, zice Sfântul Pavel (I Corinteni XII, 3). Ca să credem şi să sporim în credinţă, bunăoară, este necesar harul prevenitor şi concomitent al Spiritului Sfânt, care să ne lumineze şi să ne călăuzească mintea, să ne mişte inima, s-o îndrepte spre Dumnezeu şi s-o încline ca să consimtă şi să accepte adevărul revelat de Isus. De asemeni, fără darul tăriei al aceluiaşi Spirit nimeni nu poate da mărturia sângelui pentru credinţă. De aceea Sfânta Lucia, în faţa tiranului Pascaziu, afirma că Spiritul Sfânt este cel care o întăreşte.

De acelaşi permanent influx al Spiritului Sfânt avem nevoie şi pentru deprinderea celoralte virtuţi enumerate, precum planta are nevoie de apă, pământul de aer şi maşina de combustibil.

Spiritul Sfânt este acela care-i adună pe cei credincioşi în acest organism viu, uriaş, care este Biserica, Trupul tainic al lui Isus Cristos, făcând-o mijloc unic de mântuire prin Cuvântul Evangheliei şi prin Sfintele Taine, mamă spirituală a tuturor celor răscumpăraţi de Mirele Cristos. După cum, la Bunavestire, Spiritul Sfânt a colaborat cu Fecioara Mamă în zămislirea lui Cristos-Omul, tot astfel El lucrează neîncetat în noi şi cu noi, în fiecare în parte, spre a-L zămisli şi maturiza în mod mistic, în noi, pe Cristos, reproducând în viaţa noastră virtuţile Lui.

Mai mult, deoarece răscumpărarea lui Cristos este universală în timp şi în spaţiu, extinzându-se la omenirea din toate timpurile şi de pretutindeni, vocaţia la mântuire şi unitate este de asemenea tot universală. De aceea, deşi Isus Îşi revarsă Spiritul Său numai peste Apostoli şi peste cei ce vor crede în El prin cuvântul lor, nu şi peste cei care Îi resping mesajul şi pe care El îi numeşte lume, totuşi El, prin Spiritul Sfânt lucrează de la începutul omenirii asupra tuturor oamenilor. El luminează, cheamă la credinţă şi convertire neîncetat, inspiră toate iniţiativele generoase şi faptele bune; încât putem afirma că toate elementele de sfinţenie, virtute şi adevăr, ale celor ce nu fac parte din trupul Bisericii, sunt daruri proprii ale Bisericii lui Cristos, ca o consecinţă a revărsării în Ea a Spiritului Sfânt. Asemeni fermentului care face să dospească aluatul, Biserica, prin Spiritul Sfânt care o animă, însufleţeşte şi desăvârşeşte treptat toată omenirea, ba chiar şi universul întreg, care “suspină” în aşteptarea Parusiei, adică a Pământului nou şi a Cerului nou, când Cristos va fi “Totul în toate”, deoarece, aşa cum spunem în rugăciunea “Împărate Ceresc”, Spiritul Sfânt este Împăratul, atotstăpânitor, Spiritul Adevărului care este pretutindeni prezent şi activ, împlinind şi desăvârşind toate. El transformă, sfinţeşte şi conduce toată creaţia, în frunte cu coroana ei care este omul, spre Cristos, Alfa şi Omega, începutul şi scopul ultim al întregii creaţii, însufleţite şi neînsufleţite.

De aci şi în acest scop, Biserica a instituit ritualul de sfinţire a apei şi al binecuvântării ţarinei în praznicul de azi, precum şi toate ierurgiile, adică sacramentalele şi binecuvântările de lucruri, alimente, unelte, ca expresie a credinţei că Spiritul Sfânt este principiul nu numai al vieţii harice “prin care tot sufletul viază şi prin curăţie se înalţă”, ci şi principiul din care “izvorăsc râurile darului, adăpând toată zidirea, spre rodire de viaţă”, adică spre a sluji scopului pentru care ea a fost orânduită.

Iată, iubiţii mei, de ce astăzi când, sărbătorind evenimentul Pogorârii Spiritului Sfânt, acţiunea Lui asupra noastră şi a întregii firi continuă – fiind tot atât de vie şi rodnică precum în urmă cu două milenii -, se cuvine să ne trezim din teamă şi nepăsare, să ne deschidem inimile cu sinceritate şi generozitate şi să-L invocăm cu adevărată căinţă şi iubire ca să ne cureţe cu focul iubirii Sale intenţiile, sentimentele şi vrerile noastre de tot ce este întinare, profanare. Astfel, sălăşluindu-Se în chivotul inimii noastre, curăţit şi luminat, să-L rugăm tot pe El, care este sufletul sufletului nostru, să ne păstreze pururi supuşi inspiraţiilor Sale, pentru ca, orientându-ne de acum întreaga trăire spre împlinirea voinţei lui Cristos, Împăratul nostru, să se înfăptuiască zi de zi în noi şi în jurul nostru Împărăţia lui Dumnezeu. Amin

II. Lucrările Spiritului Sfânt

După ce am meditat asupra rolului pe care Spiritul Sfânt îl are în lume, şi, îndeosebi în viaţa noastră de creştini pe care El o generează în Sfântul Botez, o întăreşte prin Sfântul Mir şi o întreţine, o dezvoltă şi o regenerează prin celelalte Sfinte Taine, să vedem, azi, modul în care El, Spiritul Sfânt, lucrează în noi, influenţează şi conduce viaţa noastră spirituală, deoarece ştim că El exercită o continuă înrâurire asupra sufletului nostru.

Spiritul Sfânt lucrează în noi în două moduri.

1. Uneori ni se pare că El stă pasiv, lăsându-ne nouă rolul de a ne conduce, cu puterile noastre, prin acte de credinţă, nădejde şi iubire, de prudenţă, dreptate, cumpăt şi tărie, cu un cuvânt, ne lasă să deprindem toate virtuţile. Fără îndoială, în toate aceste cazuri El nu este absent, dar noi suntem aceia care punem în acţiune energiile întru deprinderea virtuţilor, El mulţumindu-se să ni le susţină şi supravegheze. Deşi lucrăm în permanenţă sub influxul harului, agenţii principali ai acţiunii suntem noi. De pildă: spre a face un act de prudenţă, dreptate, iubire ori smerenie, vom chibzui şi alege modalitatea cea mai potrivită pentru a face actul de virtute respectiv, ne vom feri să nu vătămăm iubirea faţă de semeni, reprimând impulsurile, cuvintele ori gesturile lipsite de caritate. În toate aceste cazuri, principiul şi susţinătorul energiilor noastre rămâne Spiritul Sfânt, dar noi suntem agentul care le activează şi le cârmuieşte.

2. În această practicare şi conducere a vieţii noastre, nu rareori întâmpinăm rezistenţă, dificultăţi, căzând din pricina fragilităţii înnăscute a firii noastre în ispite şi greşeli mai mult sau mai puţin grave, ceea ce frânează şi încetineşte înaintarea noastră spre ţintă. Spre a înlătura piedicile şi a înainta mai repede şi mai uşor pe calea desăvârşirii creştine, Spiritul Sfânt, la un moment dat, intervine într-un mod mai eficient. El, care până atunci lucra oarecum din umbră şi părea a fi fost absent, acum ia El însuşi cârma sufletului nostru, acţionând prin cele şapte daruri ale Sale: darul Înţelepciunii, al Înţelegerii, al Ştiinţei, al Sfatului, al Tăriei, al Pietăţii şi al Fricii de Dumnezeu. El pusese aceste daruri în noi încă prin Taina Sfântului Botez ca nişte germeni, ca nişte potenţialităţi suprafireşti, divine, iar prin Taina Sfântului Mir se întăriseră. Acum El le activează, le pune în acţiune prin îndemnurile şi inspiraţiile Sale, iar noi trecem de acum pe planul al doilea. Rolul de conducător a trecut în mâinile Lui, iar noi ne mulţumim să-I fim receptivi şi să nu punem piedici acţiunii Sale.

Să nu uităm însă că acest al doilea mod de acţiune a Spiritului Sfânt, prin cele şapte daruri, presupune, ca o condiţie din partea noastră, practicarea în prealabil a tuturor virtuţilor – teologice şi morale -, deci efortul nostru de zi cu zi, deoarece Spiritul Sfânt ne respectă demnitatea de fiinţe libere şi nu face nimic fără asentimentul nostru şi fără ca mai întâi să fi făcut noi ceea ce trebuia şi puteam să facem, pentru ca apoi să intervină El – spre a suplini insuficienţele noastre funciare şi a desăvârşi astfel sfinţirea noastră.

În felul acesta, lucrarea sfinţirii noastre este o colaborare continuă cu Sfântul Spirit, colaborare în care, pe măsură ce înaintăm pe calea desăvârşirii, rolul de cârmuitor trece tot mai mult în mâinile Spiritului Sfânt.

Aceste două moduri de a lucra ale Spiritului Sfânt reprezintă cele două voinţe ale lui Dumnezeu: voinţa semnului, exprimată prin cele zece porunci şi prin sfaturile evanghelice, şi voinţa bunului plac, exprimată prin bucurii şi încercări. Acestor două voinţe le corespund – din partea noastră – cele două aspecte ale evlaviei: evlavia activă şi evlavia pasivă. Sfântul Francisc de Sales ilustrează această dublă acţiune divină astfel: “(…) noi, ca fii ai Tatălui ceresc, putem merge cu El în două feluri. Căci putem merge, în primul rând, umblând cu propria noastră voinţă, pe care o conformăm cu a Lui, ţinând cu mâna supunerii noastre mâna intenţiei Sale divine şi urmând-o ori unde ea ne duce; aceasta e ceea ce Dumnezeu cere de la noi prin voinţa semnului (…). Dar mai putem merge cu Domnul nostru şi lăsându-ne pur şi simplu purtaţi de bunul Său plac, precum un copil se lasă purtat pe braţele mamei sale” (Trattato dellOamor di Dio, L. IV, c. XIV, apud J. Tissot, La vita interiore semplificata e richiamata al suo fundamento, p. I, L. II, c. I, în româneşte de Pr. Gh. Neamţiu.) (…) “El ne conduce de mână atunci când ne face să umblăm în deprinderea virtuţii. Bunătatea Sa divină vrea desigur să ne conducă şi să ne ţină de mână pe cale, dar mai vrea şi aceea ca noi să facem paşii noştri cei mici, adică să facem din partea noastră ceea ce putem cu ajutorul harului Său. Dar Domnul, conducându-ne de mână (…) ne ia apoi în braţele sale şi săvârşeşte cu noi lucruri în care ni se pare că noi nu facem nimic” (Predica la Intrarea în Biserică). Aceştia sunt paşii mei cei mari în evlavie.

Pentru a înţelege şi mai bine aceste două moduri ale acţiunii Spiritului Sfânt, să apelăm la o analogie sugerată de autorul din care s-a inspirat această predică. Dacă vrem să înaintăm pe apă într-o barcă cu vâsle, pe lângă atenţia de a orienta barca spre locul dorit, ni se cere efortul continuu de a vâsli. Dacă însă trecem într-o barcă cu pânze, situaţia se schimbă: efortul nostru este înlocuit de forţa vântului, rolul nostru reducându-se la atenţia de a veghea ca pânzele să fie astfel întinse, încât barca să-şi păstreze direcţia dorită. În felul acesta, înaintăm mai repede şi mai uşor.

Ceva asemănător se întâmplă în viaţa spirituală. Barca sufletului nostru, şi în acest al doilea caz, cere din partea noastră atenţie, disponibilitate, supunere pentru ca suflul spiritului sfânt să o poată duce unde vrea El, dar El nu va face aceasta decât după ce noi vom fi depus întregul efort spre atingerea desăvârşirii.

Dacă mai întâi ne vom strădui din răsputeri să deprindem virtuţile şi să evităm păcatele, şi vom folosi în acest scop toate mijloacele: rugăciune, examen de conştiinţă, Spiritul Sfânt va veni, în etapa următoare, în ajutorul nostru şi prin cele şapte daruri ale Sale va suplini insuficienţele noastre şi ne va conduce El însuşi mai departe spre desăvârşire.

Astfel, de pildă, după ce în prima etapă am deprins virtutea credinţei prin credinţa în Dumnezeu, în prezenţa Sa în toate lucrurile şi în noi, va interveni în a doua etapă darul Înţelegerii şi darul Ştiinţei; prin darul Înţelegerii vom avea o credinţă spontană în misterele divine, în Euharistie etc., iar prin darul Ştiinţei vom vedea în toate lucrurile pe Dumnezeu, toate lucrurile şi evenimentele ne vor duce la Dumnezeu, vor fi cuvântul prin care ne vorbeşte Dumnezeu, sacramentul în care se ascunde Dumnezeu.

După ce în prima etapă vom face mai multe acte de iubire faţă de Dumnezeu, în a doua etapă va interveni Spiritul Sfânt cu darul Înţelepciunii, prin care El ne face să-L gustăm pe Dumnezeu şi lucrurile divine ca şi cum le-am experimenta. E ceea ce exprimă psalmistul: “Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul” (Psalm XXIII, 9).

Virtutea speranţei sau a încrederii noastre în Dumnezeu se va perfecţiona prin acţiunea Spiritului Sfânt, iar prin darul Sfatului ne vom lăsa conduşi de Spiritul Sfânt acolo unde vrea El.

Acelaşi dar al Sfântului ne perfecţionează şi virtutea prudenţei. Prin prudenţă noi judecăm, chibzuim cum să facem binele şi să ocolim răul; dar Spiritul Sfânt când intervine cu darul Sfatului Său ne arată El însuşi binele ce îl avem de făcut, precum şi mijloacele de care să ne folosim.

Şi dacă luăm mai departe fiecare virtute cardinală, după ce noi, asistaţi de Spiritul Sfânt, o practicăm prin acte corespunzătoare, El intervine cu ajutorul darurilor Sale şi ne conduce mai departe decât am putea ajunge prin actele noastre de virtute.

Astfel virtutea tăriei, adică a posibilităţii de a face lucruri mari pentru Dumnezeu sau de a suporta suferinţe mari pentru El, se perfecţionează cu darul Tăriei, prin care Spiritul Sfânt Însuşi devine tăria noastră de a face lucruri mari sau de a suporta suferinţele grele.

Virtutea cumpătului, prin care ne stăpânim poftele trupeşti, se perfecţionează cu darul Temerii de Dumnezeu. Aici e vorba nu de frica de pedeapsa lui Dumnezeu, ci de teama de a nu-L supăra prin greşelile noastre. Acest dar al Spiritului Sfânt ne face să fim delicaţi în viaţa spirituală, să ne ferim instinctiv de toate păcatele, deci şi de plăcerile trupeşti nepermise, de lăcomie, necurăţie etc.

În sfârşit, virtutea dreptăţii, prin care dăm lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine, se perfecţionează prin darul Pietăţii. În timp ce prin virtutea dreptăţii îl socotim pe Dumnezeu Creatorul şi Stăpânul nostru, prin darul Pietăţii îl socotim Părintele nostru, iar noi ne purtăm cu El ca nişte copii ai Săi. Faţă de aproapele, acest dar al Spiritului Sfânt ne face nu numai să fim drepţi, adică să dăm fiecăruia ce este al său, ci şi să vedem în aproapele un frate, un copil al lui Dumnezeu, la fel ca noi, să-l iubim ca frate şi să-i facem servicii de dragoste, fără a pretinde răsplată.

“Bineînţeles, numai cel ce practică mai întâi dreptatea prin acte de dreptate, numai acela care este corect (la plata datoriei, la restituire de bani, cărţi împrumutate etc.), numai acela care practică adevărul şi urăşte minciuna poate să ajungă să beneficieze de darul pietăţii, prin care Dumnezeu devine Tatăl lui, Isus – fratele lui, Preacurata – mama lui, sfinţii din cer şi toţi oamenii – fraţii lui” (N. Căşianu).

Să medităm, iubiţii mei, cât mai des asupra acestor adevăruri şi să ne străduim a le da viaţă, practicându-le zi de zi, spre a ne împărtăşi de rodul lucrării Spiritului Sfânt în noi, prin darurile Sale. În acest scop Îl vom ruga să ne lumineze şi să ne inspire ce să gândim, cum să lucrăm, ce să vorbim şi când să tăcem. Ne vom strădui, în fiecare situaţie concretă, să fim deschişi şi supuşi inspiraţiilor Sale, pentru ca, după ce, susţinuţi de asistenţa Sa, vom fi făcut tot ce ne va fi stat în putinţă spre a împlini voia Tatălui nostru Ceresc, în situaţia concretă dată, să poată prelua El, Spiritul Sfânt, cârma sufletului nostru şi să-l conducă nestingherit spre desăvârşire, noi rezervându-ne rolul de a ţine permanent întinse pânzele sufletului nostru, adică atenţia de a nu pune piedici acţiunii divine a Spiritului Sfânt.

În felul acesta, acelaşi Spirit Sfânt, care prin acel Fiat al Preacuratei a zămislit şi format în sânul ei feciorelnic pe Isus Cristos, va face ca Isus Cristos să se formeze şi maturizeze şi în noi, în mod mistic, prin influxul Său permanent, secundat cu fidelitate de împreună lucrarea noastră. Amin.

 

* * *

 

Despre darul vorbirii în limbi

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Darul limbilor va înceta (I Corinteni 13, 8)

Iubiţi credincioşi,

Pe cît ne va ajuta mila şi îndurarea lui Dumnezeu astăzi vom vorbi despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserica lui Hristos.

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinţilor Apostoli la Duminica pogorîrii Duhului Sfînt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai uşor neamurile păgîne la creştinism.

Într-adevăr, la pogorîrea Duhului Sfînt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar şi un semn numai pentru începutul creştinismului ca să-i convertească mai uşor pe necredincioşi (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat şi marele dascăl şi luminător a toată lumea, Sfîntul Ioan Gură de Aur care zice: “Pentru care pricină a fost dat şi luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinsteşte, ci pentru că ne cinsteşte foarte mult. Şi iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiţi, deoarece erau de curînd izbăviţi de idoli şi mintea lor era încă neascuţită şi mai nesimţitoare; erau atraşi şi încîntaţi de toate cele trupeşti, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupeşti şi nu ştiau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credinţă. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovniceşti sînt nevăzute şi se înţeleg numai prin credinţă. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredinţarea celor necredincioşi.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, ştiu că am fost curăţit de păcate, chiar dacă nu aş vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioşi, ci ca unor necredincioşi, ca să devină credincioşi”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: Limbile sînt spre semn, nu credincioşilor, ci necredincioşilor (I Corinteni 14, 22).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos şi totodată v-am arătat şi pricina pentru care a încetat, ca să ştiţi şi să puteţi spune şi la cei rătăciţi de la dreapta credinţă, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, fraţii mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creştinismului? Nicidecum. Căci aceşti pretinşi vorbitori în limbi fac nişte bolboroseli şi nimenea nu înţelege ce spun şi aşa înşeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi ştim că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunţarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfînta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încîlcite şi gîngave nu pot fi numite “limbi”, cîtă vreme sînt neînţelese şi fără nici o rînduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu îşi descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemînă limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun şi cel mai potrivit pentru a ne face să înţelegem tot ce El ne descoperă. Ori, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decît ne-ar lămuri.

Aceşti oameni zic că nu sînt înţeleşi cînd vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu şi că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învăţăm că cei insuflaţi vorbeau limpede, pe înţeles şi oamenilor şi lui Dumnezeu, uneori putînd fi înţeleşi, iar alteori nu, în funcţie de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor şi au fost înţeleşi pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflaţi nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în faţă decît localnici neştiutori de alte limbi şi de aceea nimenea nu putea înţelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvînt, că cel ce vorbeşte în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbeşte oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sînt taine pe care nu le pot înţelege fără tălmăcire.

Fiecare creştin ar trebui să dovedească prezenţa şi lucrarea Duhului Sfînt în el. Dar prezenţa Duhului Sfînt nu se dovedeşte numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfînt sînt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blîndeţele, înfrînarea, curăţia (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sînt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creştinul din toate timpurile. Cine se dovedeşte că are aceste roade ale Duhului Sfînt, acela are şi pe Duhul Sfînt.

Oare noi ortodocşii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puţin decît alţi creştini? A spune aşa ceva înseamnă a osîndi pe alţii din mîndrie şi a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obişnuit, ci unul deosebit şi nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanţi l-au socotit drept o condiţie a mîntuirii? Apostolul zice: Oare toţi vorbesc în limbi? (I Corinteni 12, 30). Deci şi cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creştini în comunitatea creştinilor adevăraţi întrucît nu toţi creştinii au aceleaşi daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toţi să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înşişi nu au folosit darul vorbirii în limbi, decît în cazuri extraordinare cînd a avut un anumit rost, cum a fost pogorîrea Duhului Sfînt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut şi nouă tuturor.

Iată acum care sînt condiţiile principale prin care se poate cunoaşte adevărata glosolalie sau vorbirea în limbi:

1. Cel care vorbeşte într-o limbă insuflată să fie înţeles de toţi cei străini care sînt de faţă (Fapte 2, 1-13).

2. Cînd cineva vorbeşte într-o limbă insuflată între localnici, care nu cunosc lucruri străine, cum a fost cazul din Corint, este nevoie de un alt dar, de acela al tălmăcirii, fără de care vorbirea în limbi este o vorbire în vînt şi o nebunie (I Corinteni 14, 23).

3. Darul vorbirii în limbi nu a fost dat Bisericii pentru totdeauna, cum am arătat, ci a fost dat numai la începutul creştinismului spre a trezi pe păgîni şi pe iudei ca să creadă în Hristos. De aceea Marele Apostol Pavel a arătat că darul vorbirii în limbi va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8).

4. După ce am crezut în Hristos că este Dumnezeu adevărat, nu mai avem nevoie de vorbirea în limbi, deoarece limbile sînt semn, nu pentru credincioşi, ci pentru cei necredincioşi (I Corinteni 14, 22).

5. Chiar la începutul creştinismului darul vorbirii în limbi a fost unul din darurile cele mai mici în Biserică faţă de cel al proorociei (predicii), al tălmăcirii, al dragostei şi altele care erau superioare. Despre aceasta zice Sfîntul Apostol Pavel: De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător (I Corinteni 13, 1).

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfîntului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) şi mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile şi sunetele nearticulate precum şi cuvintele încîlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgîne în faţa zeului Dionisos şi cu ale ereticilor montanişti, gnostici şi ţuackeri de mai tîrziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Aşadar, fraţilor, să ştiţi că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, şi îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creştinismului.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită şi Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere şi la zece zile de la Înălţarea Domnului la cer, a fost trimis pe pămînt în chip de limbi de foc Duhul Sfînt Mîngîietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvîrşi opera de răscumpărare şi mîntuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mîntuitorul spunea ucenicilor Săi: De mă iubiţi, păziţi poruncile Mele şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mîngîietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte. Voi îl cunoaşteţi, că rămîne la voi şi va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi… (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mîntuitorul iar făgăduieşte Apostolilor, şi prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfînt, zicînd: Iar cînd va veni Mîngîietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine (Ioan 15, 26). Iar scopul trimiterii Sfîntului Duh pe pămînt ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicînd: Iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci cîte va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia şi vă vesteşte vouă (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să ştim noi despre Sfîntul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl şi că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălţarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pămînt la zece zile după Înălţarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, cînd S-a înălţat la cer, a zăbovit cîte o zi la fiecare din cele nouă cete îngereşti pentru a le înnoi şi bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinţi Părinţi, după ce Fiul S-a aşezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfînt în lume.

De ce se numeşte Sfîntul Duh “Mîngîietorul” şi “Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfînt mîngîie pe creştini cît sînt pe pămînt. El mîngîie mamele care nasc şi cresc copii, mîngîie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve şi pe cei bolnavi şi pe bătrîni. Duhul Sfînt mîngîie şi întăreşte în credinţă şi în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri şi îşi dau viaţa pentru Hristos. Duhul Sfînt mîngîie pe credincioşi, pe călugări şi pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii şi al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi şi din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfînt mîngîie inimile celor smeriţi şi rîvnitori pentru Hristos şi mustră prin conştiinţă pe cei păcătoşi care nu se pocăiesc.

Duhul Sfînt se numeşte “Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturiseşte şi se apără dreapta credinţă pe pămînt, se întăresc dogmele ortodoxe, se vesteşte Sfînta Evanghelie în lume, se inspiră sfinţii, proorocii, ierarhii, preoţii şi cuvioşii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare şi povăţuiesc sufletele pe calea mîntuirii. Pe toate le sfinţeşte, le îndreptează şi le călăuzeşte “la tot adevărul” Duhul Sfînt, care rămîne cu noi “în veac”, adică şi pe pămînt şi în cer, după mutarea noastră la cele veşnice. Duhul Sfînt “va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mîntuitorul şi Judecătorul lumii şi “va vesti”, adică va descoperi celor aleşi tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfînt va mustra şi va vădi necredinţa celor lepădaţi de Dumnezeu, eresul şi reaua credinţă a sectelor rupte din sînul Bisericii, ca şi răutatea păcătoşilor robiţi de păcate şi nepocăiţi.

Dar de ce a venit Sfîntul Duh Duminica şi în chip de limbi de foc s-a aşezat pe capetele Sfinţilor Apostoli aflaţi în foişorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintîi a săptămînii, şi tot Duminica pe la orele nouă dimineaţa S-a coborît Duhul Sfînt peste Apostoli, ca să sfinţească această zi, ca zi de odihnă veşnică a creştinilor în locul sabatului Legii Vechi şi să ne îndemne Duminica dimineaţa, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfînta Liturghie şi cuvîntul de învăţătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au aşezat peste Apostoli ca un vuiet şi suflare de vînt ce vine repede (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfînt ce avea să ardă toată necredinţa, tot eresul şi păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfînt s-au sfinţit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica şi urma să se hirotonească diaconi, preoţi şi episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvîrşească cele şapte Taine ale Bisericii şi să se reverse peste creştini harul mîntuitor al Duhului Sfînt.

Iubiţi credincioşi,

Iată cît de mare este praznicul de astăzi! S-a înălţat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfînt Mîngîietorul, ca să ne sfinţească, să ne călăuzească, şi să lucreze mîntuirea sufletelor noastre. Noi toţi care ne închinăm cu dreaptă credinţă Preasfintei Treimi, ne împărtăşim cu harul Duhului Sfînt prin cele şapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar şi fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfîntul Mir primim pecetea harului Duhului Sfînt.

Prin spovedanie ne spălăm şi ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul şi Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mîntuitor al Duhului Sfînt. La fel şi ultimele trei Taine şi mai ales Preoţia, ne împărtăşesc în viaţă harul mîntuirii, prin care ne curăţim, ne iluminăm şi ne sfinţim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfînt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfîntul Duh de la noi prin necredinţă, mîndrie, desfrînare, ucidere şi mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greşit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfînt. Spovedania şi Sfînta Împărtăşanie ne ajută în viaţă cel mai mult la mîntuire. Să nu le amînăm la bătrîneţe, ca să nu murim aşa, că nu ne putem mîntui fără dezlegarea păcatelor şi fără Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfînt de la noi. Să ne ferim de adunări şi învăţături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfînt. Vrem să ştim tainele credinţei? Să citim cărţi sfinte şi să cerem sfatul preoţilor. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie şi lacrimi şi să lăudăm pe Dumnezeu acasă şi în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinţii din cer şi cu oamenii de pe pămînt. Rugăciunea este cea mai preţioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfînt. Vrem să biruim răutatea lumii şi a diavolului? Să iubim curat pe toţi oamenii, să iertăm şi să ajutăm după putere pe toţi. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfînt? Să rostim zilnic rugăciunea “Împărate ceresc Mîngîietorule”. Vrem să lăudăm cu toţii îngerii şi cu toţi sfinţii pe Preasfînta Treime? Să cîntăm adesea “Sfinte Dumnezeule”, lăudînd pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt. Amin.

 

* * *

 

Îmbătaţi cu Spiritul Sfânt

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14,18).

Cristos le-a adresat aceste cuvinte discipolilor Lui cu puţin timp înainte de Patimi. I-a asigurat că, după ce vor fi despărţiţi, nu îi va lăsa totuşi orfani (cuvântul grec este tradus “fără mângâiere” în alte versiuni), ci le va trimite pe Spiritul Sfânt. Această profeţie a fost împlinită în ziua Rusaliilor. În acea sfântă zi, Tatăl, în numele lui Isus, l-a trimis pe “Spiritul Adevărului, care de la Tatăl purcede” (Ioan 15,26), ca să îi înveţe pe discipoli despre Cristos, să le amintească de viaţa veşnică, de adevărurile divine pe care le auziseră deja de pe buzele Domnului Isus în timpul slujirii Sale publice. “Mângâietorul, Spiritul Sfânt, pe care-l va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14,26).

Şi, în conformitate cu promisiunea făcută de Isus, la 50 de zile după Paşti, “când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Spiritul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Spiritul a grăi” (Fapte 2,1-4). Şi care au fost rezultatele? Să ascultăm cuvintele Sfintei Scripturi: “Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt aceştia care vorbesc toţi galileieni? Şi cum auzim noi fiecare limba noastră, în care ne-am născut? Cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau, zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta?” (Fapte 2,6-8.11.12).

Mai mult, Petru, cel care cu 50 de zile înainte se lepădase de Cristos, acum spune despre El în public că este Domn şi Mântuitor: “Să ştie deci toată casa lui Israel că Dumnezeu, pe Acest Isus pe Care voi L-aţi răstignit, L-a făcut Domn şi Cristos. Şi întru nimeni altul nu este mântuirea, căci nu este sub cer nici un alt nume, dat între oameni, în care trebuie să ne mântuim noi” (Fapte 2,36.4,12).

După cum observă Sf. Ioan Gură de Aur, iepurele este transformat într-un leu, piticul într-un uriaş, la coborârea Spiritului Sfânt. Înainte de Rusalii, Biserica număra doar 120 de suflete; după Rusalii rândurile ei au ajuns la 3.000 de suflete: “Deci cei care au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete” (Fapte 2,41). Unii, însă, nu au crezut. Unii au fost indiferenţi. Alţii au venit cu acuzaţii sarcastice, străduindu-se să răspundă la întrebare (“Ce va să fie aceasta?”) prin intermediul sărmanei lor logici umane. “Iar alţii batjocorindu-i, ziceau că sunt plini de must” (Fapte 2,13). Credeau că apostolii erau beţi. În opinia lor, nimic supranatural nu se întâmplase aici. Aceşti oameni au mulţi urmaşi spirituali astăzi. Deşi intenţia acestor oameni era de a-şi bate joc de apostoli, exista o scânteie de adevăr în acuzaţia lor. Pentru că apostolii erau într-adevăr beţi; ei erau îmbătaţi cu Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu.

Desigur, cele două feluri de beţie aflate în discuţie sunt foarte diferite între ele. Cei care sunt plini de vin se fac de râs, se înjosesc în ochii celorlalţi. Sf. Ioan Gură de Aur scrie că beţia îi face pe oameni mai răi decât porcii. Cei plini de Spiritul Sfânt, însă, îi aduc cu glas tare laudă lui Dumnezeu. De aceea Sf. Pavel îi îndeamnă pe credincioşii din Efes: “Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Spirit” (5,18). Cei plini de vin înjură şi blestemă în gura mare, în timp ce aceia care sunt plini de Spiritul Sfânt cântă psalmi, imnuri şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inimile lor (Efeseni 5,19). Beţia obişnuită (alcoolică) umileşte, înjoseşte, distruge nu doar pe cel care bea, ci şi familia lui, pe cei dragi ai lui, şi, în cele din urmă, societatea însăşi. Beţia care este cu Spiritul Sfânt, însă, îl reînnoieşte şi îl renaşte pe om. Spiritul Sfânt aduce noi sentimente, noi simţuri, pentru ca omul să poată vedea şi auzi mai clar minunata şi plăcuta veste bună a Evangheliei – vestea bună a lui Dumnezeu pentru omul căzut. Spiritul Sfânt îi permite omului să continue să trăiască în lume, fără a face parte totuşi din această lume.

Această beţie cu Spiritul Sfânt i-a condus pe Apostoli, pe mărturisitori, pe preoţi, pe propovăduitori, pe cei drepţi, şi pe numeroşii martiri să nu le pese de suferinţe şi dureri şi persecuţii, şi nici chiar de pierderea propriilor lor vieţi, pentru slava lui Cristos. Este într-adevăr păcat că nu putem înţelege perfect aceste lucruri, pentru că nu am fost niciodată îmbătaţi de Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu. Aceasta nu este o cunoaştere care să poată fi cuprinsă de mintea umană; mai degrabă, este o experienţă care umple inima. Bunăstarea spirituală pe care o aduc flăcările divine ale Rusaliilor poate fi înţeleasă cu adevărat doar de către aceia care permit Spiritului sfânt să pătrundă în întreaga lor existenţă. Fie ca Spiritul Sfânt al lui Dumnezeu să îndrume şi să lumineze vieţile noastre, aşa cum a făcut cu vieţile apostolilor şi martirilor de-a lungul secolelor. Amin.

 

* * *

 

Duminica Rusaliilor

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Duminica de astăzi, în calendarul nostru ortodox, este numită Duminica Sfântului Duh sau a Rusaliilor, iar poporul nostru drept credincios îi mai spune şi Duminica Mare.

După expresia Sfântului Ioan Gură de Aur ea reprezintă “metropola sărbătorilor, încununarea praznicelor şi fructul făgăduinţei Domnului”, căci Mântuitorul a zis: “Dacă voi pleca, voi trimite alt Mângâietor şi nu vă voi lăsa orfani” (Ioan 14, 18; 16, 17).

La cincizeci de zile după înviere şi la zece zile după înălţarea la cer, Mântuitorul Isus a împlinit făgăduinţa dată Apostolilor Săi, împlinind, totodată, lucrarea Sa mântuitoare începută o dată cu Naşterea în Betleem. Această lucrare, care a culminat cu răstignirea pe cruce şi învierea din morţi, ar fi rămas neîmplinită şi fără folos pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, dacă n-ar fi întemeiat Biserica şi n-ar fi aşezat într-însa Sfintele Taine prin pogorârea şi lucrarea neîntreruptă a Duhului Sfânt în Biserică.

“Spuneţi-mi, zice Sf. Ioan Gură de Aur, care din cele ce se ţin de mântuirea noastră nu ne-au fost date prin lucrarea Duhului Sfânt?” Şi, enumerând darurile toate, începând cu înfierea în Sfântul Botez, iertarea păcatelor, darurile descoperirilor şi vindecărilor minunate, încheie cu “prin darul Acestuia noi, care trăim în Har, am ajuns (cel puţin unii), din oameni îngeri, fără să schimbăm firea ci, ceea ce este mai minunat, rămânând în firea cea omenească, arătăm vieţuirea îngerilor”.

Cum s-a petrecut această întâmplare minunată? Era ziua Rusaliilor, zi de mare sărbătoare, stabilită în amintirea acelei zile din vremuri de demult trecute, când Moise a primit din mâna lui Dumnezeu, pe muntele Sinai, tablele Legii. Întreg Ierusalimul îmbrăcase haină de sărbătoare. La Ierusalim sosise o mulţime mare de popor, venit din toată lumea, pentru a sărbători împreună, la loc sfânt, această mare zi de sărbătoare.

Era pe la ora a treia din zi, după orarul nostru cam ora 9 dimineaţa. Toată lumea se pregătea să meargă la templu, pentru a se ruga şi a aduce jertfele cuvenite. Apostolii se adunară în acea oră de rugăciune în camera unde Domnul cinase cu dânşii, şi îşi îndreptară gândul şi inimile către Domnul din ceruri, rugându-L, cu rugi fierbinţi, să nu-i lase singuri. Sf. Evanghelist Luca ne spune că deodată “a venit vuiet ca de vijelie care trece şi a umplut toată casa… şi li s-au arătat împărţite nişte limbi de foc şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt”. Aceste limbi de foc ale Duhului Sfânt, care s-au pogorât asupra lor, au făcut ca dintr-odată, să li se lumineze minţile. Ei înţeleg acum pe deplin motivele pentru care Domnul a ţinut să-şi jertfească pe cruce, viaţa. Afăcut-o pentru mântuirea noastră. Frica lor dispare. Pătrunşi de un nou suflu de viaţă, ei văd că nu pot rămâne ca până acum, tăcuţi, ci au datoria sfântă să iasă în faţa tuturor şi să spună lumii întregi cine este Domnul Isus Hristos şi ce a făcut El pentru omenire.

Duhul Sfânt, care pe cele neputincioase le tămăduieşte, pe cele neştiutoare le înţelepţeşte, pe cele întunecate le luminează, pogorându-se asupra Apostolilor, le-a pătruns fiinţa şi i-a transformat, pregătindu-i pentru marea misiune ce o aveau de făcut. Duhul Sfânt le-a luminat minţile să pătrundă Scripturile şi sensul adânc al învăţăturii şi jertfei Domnului. Duhul Sfânt le-a întărit voinţa şi le-a prefăcut frica în curaj, încât nu i-a mai putut opri nimic în misiunea lor, că nu i-au mai speriat ameninţările, iar închisorile nu le-au putut înfrânge elanul. Duhul pogorât asupra lor în limbi de foc le-a încălzit inimile, le-a topit egoismul, prefăcându-l în jertfelnicie. Acest foc ceresc le-a prefăcut mânia în îndelungă răbdare şi le-a schimbat mândria în umilinţă. Umpluţi de Duhul Sfânt, ei au primit darul de a se face înţeleşi de mulţimea iudeilor adunaţi la sărbătoare în Ierusalim, din toate părţile lumii. Aceştia, care de multă vreme uitaseră limba părintească, vorbind fiecare limba poporului în mijlocul căruia soarta îi aruncase, auzeau acum tainele lui Dumnezeu în limba pe care o înţelegeau.

Iudeii localnici nu înţelegeau nimic şi din această pricină li se părea că Apostolii sunt beţi. Sfântul Apostol Petru, auzind aceste bănuieli, ia cuvântul şi le spune, cu multă îndrăzneală, şi cu multă însufleţire, că ei nu sunt beţi de vin, căci este încă ora a treia din zi (9 dimineaţa), ci astăzi s-au împlinit cuvintele profeţilor care, inspiraţi fiind de sus, cu multe veacuri înainte ziceau că vor veni vremuri când Domnul din ceruri va trimite pe Duhul Său cel Sfânt şi îi îndeamnă să-şi amintească de proorocia lui Ioil care zice: “În zilele cele din urmă voi turna din Duhul Meu peste tot trupul…” (Ioil 3, 1). Şi, vorbind el aşa, fiecare a auzit şi a înţeles în graiul său ceea ce predica apostolul Domnului. Uimiţi de această minune şi copleşiţi de puterea de convingere cu care grăiau Apostolii, s-a topit din inimile celor de faţă toată necredinţa şi, plini de adâncă căinţă, ei întreabă pe Apostolul Petru ce trebuie să facă pentru a putea deveni şi ei părtaşi de graţia divină şi de marile binecuvântări ale operei de mântuire, plinite de Domnul Isus Hristos. Apostolul Petru le răspunde că ei trebuie să se lepede de viaţa lor cea păcătoasă, să făgăduiască Domnului că vor duce o viaţă plăcută lui Dumnezeu, să se boteze şi să rămână, pentru totdeauna, credincioşi lui Isus Hristos, care s-a jertfit pentru ei, făgăduindu-le şi lor că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu îi va ajuta, întări şi însufleţi şi pe dânşii, ca să devină şi să rămână “copii dragi” ai lui Dumnezeu.

Însufleţiţi de cuvintele Apostolului Petru, ei acceptă, cu multă însufleţire, să se boteze. Trei mii primesc în acea zi Botezul şi alţii îi urmează, punând în acest chip temelia văzută a Bisericii lui Hristos.

Aceasta a fost lucrarea Duhului Sfânt la cele dintâi Rusalii, când s-a arătat sub chipul vântului ce sufla repede, şi al limbilor de foc. Aşa s-a născut Biserica.

Duhul Sfânt de atunci lucrează în lume şi împărtăşeşte omenirii dragostea şi bucuria, pacea şi îndelungă răbdarea, bunătatea şi facerea de bine, credinţa, blândeţea şi înfrânarea (Galat. 5, 22-23). Acest Duh luminează minţile pentru înţelegerea adevărului, întăreşte voinţele pentru lupta contra răului, curăţă simţurile şi inimile prefăcându-le în temple ale lui Dumnezeu (I Cor. 3, 16, 2; II Cor. 6, 16).

Acest Duh, despre care Sfânta Scriptură spune că la facerea lumii se purta pe deasupra adâncului (Fac. 1, 2), a menţinut credinţa în sufletele alese şi a ţinut nădejdea în mântuire. El a făcut din oameni de rând vestitori ai voinţei lui Dumnezeu. El a ridicat din rândul mulţimii profeţi de foc, i-a inspirat şi i-a menţinut la cârma spirituală a unui neam. El a inspirat Scriptura, acest depozit sacru al omenirii. El a curăţat şi a sfinţit locaşul în care Mântuitorul a luat fiinţă omenească. Pe acest Duh, care s-a pogorât sub formă de porumbel asupra capului lui Isus la botez, I-a promis Domnul că-l va trimite şi Apostolilor, ca să-i mângâie şi să-i călăuzească în tot adevărul (Ioan 14, 15-16).

Sărbătoarea Cincizecimea sau Rusaliile cinsteşte un fapt permanent, e binecuvântare în Biserică şi în sufletele credincioşilor până la sfârşitul veacurilor. Când Duhul lui Dumnezeu a venit peste Apostoli, El n-a apărut ca un fapt unic şi trecător, ci a început o epocă fără de sfârşit, a rămas în Biserică până azi şi va rămâne până la sfârşitul lumii, considerată ca “Trup tainic al lui Hristos”. Acest adevăr ni-l arată Mântuitorul care a zis la Cina cea de Taină: “Ruga-voi pe Tatăl Meu şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac” (Ioan 14, 16). Aşadar, această făgăduinţă s-a împlinit când Duhul Sfânt s-a pogorât în limbi de foc asupra Apostolilor şi, după a lui Dumnezeu rânduială, a rămas în Biserică şi lucrează asupra vieţii şi asupra sufletelor noastre, ale creştinilor, spre a ne fi de ajutor la toate nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti.

Dar cine ar putea cuprinde vreodată în cuvânt toată înălţimea şi adâncimea, toată bogăţia de daruri a Duhului Sfânt, pe care le revarsă această fântână, Biserica, în viaţa lumii, din acea binecuvântată zi cu ploaia de foc? Tot ce-am putea spune mai cuprinzător e că nu există un singur moment în viaţa omului, de la naştere şi până la mormânt, care să nu fie învăluit de tainele Duhului. Şi chiar atunci când ni s-ar părea că toate s-au sfârşit, Mângâietorul deschide muribundului taina unei alte vieţi, zarea veşniciei în care îl aşteaptă Mirele ceresc, şi-l face să rostească plin de încredere: “Amin. Vino, Doamne Isuse!” (Apoc. 22, 20).

Fântâna Darurilor Duhului Sfânt este Biserica, cu aceeaşi chemare, care de două mii de ani mângâie, înviorează, întăreşte şi înalţă pe oamenii singuratici şi popoarele: “De însetează cineva, să vină la mine şi să bea! Căci cine va bea din aceasta nu va înseta în veac, ci apa se va face în izvor de apă care curge spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 14).

Atârnă de noi să primim darurile Sfântului Duh, ele se împart după vrednicia fiecăruia dintre noi, după puterea credinţei şi a iubirii creştine ce sălăşluieşte în noi, arătată prin faptele şi viaţa noastră. După dovada de biruinţă asupra păcatului, prin o muncă conştientă şi o luptă continuă, pentru unii grea şi anevoioasă, pentru alţii plăcută şi dorită. Dar pentru toţi aducătoare de roade.

Iar roadele Duhului – “dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Galat. 5, 22) sunt comorile cele mai alese ale sufletului omenesc. Comori care nu mor. “Pe care moliile şi rugina nu le strică şi hoţii nu le fură, nici le sapă”. Şi care dau mărturie vredniciei noastre.

De astfel de daruri s-au învrednicit toţi sfinţii, toţi mucenicii, toţi mărturisitorii şi apărătorii creştinismului. Astfel de daruri au strălucit în întreaga înfăţişare a lor. Şi le-a pătruns toată fiinţa şi le-a îndreptat întreaga voinţă şi lucrare spre a împlini legea şi voia lui Dumnezeu.

Trebuie să înţelegem cum să lucrăm ca să ne facem vrednici de Darurile Duhului Sfânt. Sf. Scriptură este plină de sfaturi şi de chemări. Culege dintre ele ce ţi se potriveşte mai bine şi înseamnă-le pe răbojul inimii tale, ca să le ai la îndemână, să le ai îndreptar, să le ai sfetnic luminat şi tovarăşi vieţii. Duhul Sfânt va umbri năzuinţele tale, va întări paşii tăi, îţi va da hotărâre, îţi va trimite pricepere, îţi va înlesni biruinţa. Şi vei fi ales, vei ajunge vas al lui Dumnezeu, prieten lui Isus şi moştean Împărăţiei Lui, care nu va avea sfârşit.

E sărbătoarea Rusaliilor, Biserica este împodobită şi are o înfăţişare de chemare la înnoire. Are o mireasmă dulce de viaţă nouă. Totul e atrăgător, totul este fermecător în biserică. Rugăciunile sunt mai fierbinţi, cererile mai stăruitoare, cântările mai dulci, îngenuncherile mai lungi, dar totuşi, aşa de bine primite! Dar la tine, iubite creştine, se arată vreo înnoire? Vreun semn de schimbare a vieţii înspre mai bine? Nu simţi azi că dorinţa inimii tale e pusă cu mai multă putere în mişcare? Hotărârea unei înviorări duhovniceşti nu atinge azi, mai mult ca altădată, inima ta? Dacă simţi, e semnul cel bun, cel mântuitor, cel aducător de roade. Semnul vredniciei şi al mântuirii tale.

O, lasă inima ta să fie azi pătrunsă pe de-a întregul de puterea Duhului Sfânt, de Sfinţenia Lui, de sprijinul Lui! Lasă să se facă comoara mântuirii tale, a fericirii tale, a vieţii tale întregi. Fă-o lăcaş Duhului Sfânt. Prin sfinţenia vieţii tale întregi, prin curăţia gândurilor, prin buna cuviinţă în vorbe şi în fapte. Prin îmbrăţişarea binelui şi numai a binelui. Prin milă şi jertfă, prin statornicia în credinţă, prin bunătate şi dragoste, prin post şi rugăciune, prin înfrânarea poftelor, prin dragoste lucrătoare, ascultând şi urmând poruncile lui Dumnezeu, şi luptând fără încetare împotriva păcatului.

De acest Duh trebuie să ne lăsăm şi noi călăuziţi paşii vieţii noastre şi să ne rugăm Lui zicând: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului carele pretutindenea eşti şi toate le împlineşti. Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte între noi, şi ne curăţeşte pe noi de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, Sufletele noastre”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

În Duminica Rusaliilor sărbătorim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste apostolii Domnului şi ziua întemeierii Bisericii creştine. Avem aşadar un praznic de o îndoită şi covârşitoare însemnătate. Mântuitorul Isus Hristos, înainte de răstignire, şi-a mângâiat ucenicii întristaţi prin făgăduinţa Duhului Sfânt, Mângâietorul lumii. Iată că această minune s-a împlinit în această zi.

În timpul când Domnul Hristos umbla pe pământ, lucrarea Lui era limitată la câteva sute sau mii de oameni, care puteau să-L întâlnească, să-L vadă, sau să-L atingă. Dar prin puterea Duhului Sfânt, care s-a revărsat în Duminica Rusaliilor, bogăţia Harului Său nu va mai cunoaşte limite. De altfel, Isus a spus ucenicilor Săi, ca şi samarinencii: “Cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care Eu le fac, ba încă va face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu mă duc la Tatăl.” (Ioan XIV, 12) – “Oricine va bea din apa pe care Eu o dau, se va preface în el, într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică.” (Ioan IV, 14).

Duhul Sfânt este Vistierul bunătăţilor, Sfinţitorul şi Mângâietorul tuturor inimilor. Toate bisericile sunt casele Duhului Sfânt; toate slujbele bisericeşti sunt lucrările Duhului Sfânt, de aceea spune un sfânt părinte că fără Duhul Sfânt nu este nici Biserică, nici preot, nici predică, nici slujbă, nici taine. De aceea ca să putem intra în Împărăţia, divină, trebuie să primim darurile şi binecuvântările Împăratului nostru Hristos.

Pentru a primi moştenirea minunată pe care ne-a promis-o, a trebuit ca tot El, Dumnezeul iubirii să facă primul pas, venind încă o dată sub altă formă şi să aşeze Împărăţia lui Hristos în inimile credincioşilor. Altfel lucrarea lui Hristos ar fi fost inutilă şi zadarnică, iar Isus ar fi fost un rege fără supuşi, un domn fără credincioşi, un comandant fără trupe, un Dumnezeu pe care nimeni nu L-ar fi cunoscut şi mărturisit.

Tocmai aici intervine lucrarea Duhului Sfânt, Hristos realizând la Rusalii promisiunea făcută ucenicilor de a nu-i lăsa orfani. Duhul Sfânt cel purces de la Tatăl, înlocuieşte pe Isus cel pământesc şi prin El, Isus împreună cu Tatăl îşi face locuinţa în noi. De aceea Hristos nu mai este un personaj istoric de la care să ne rămână doar amintirea, ci El este prezent lângă noi şi în noi în tot locul şi-n tot timpul. Putem fi foarte impresionaţi şi cuceriţi de acest Isus al istoriei şi să-L considerăm cel mai perfect dintre oameni, un adevărat model. Dar la ce serveşte oare cunoaşterea istorică a faptelor şi unde duce această admiraţie pentru Isus, cât timp nu răsună vocea care spune că Hristos îti aparţine ţie la propriu – şi această voce este strigarea Duhului Sfânt.

Pentru a combate necredinţa noastră, Dumnezeu a venit El însuşi şi a pus în noi unicul Său supraveghetor, Duhul Adevărului, care proclamă cu autoritate divină cuvântul de iertare, de har şi viaţă adevărată, întorcându-ne la adevăratul nostru destin de copii ai Tatălui ceresc. El, Mângâietorul, ne este călăuză sufletească permanentă şi ne duce la păşunile verzi ale Cuvântului biblic, dându-ne de băut apele păcii creştine. Prin apa aceasta vie şi prin dragostea Sa, ne fortificăm şi ne menţinem pe calea Sfintei Treimi.

Nimeni nu posedă Duhul Sfânt în mod perfect şi în toată bogăţia lui oricât ar fi el de luminat, din cauza omului vechi, care se opune întotdeauna la acţiunea purificatoare a Duhului Sfânt. E cazul să ne întrebăm cu nelinişte şi tristeţe, pentru ce în faţa acestor comori de viaţă rămânem adeseori aşa de reci, aşa de puţin credincioşi şi lipsiţi de dorinţa de a fi pătrunşi de noile lumini arzătoare ale Duhului Sfânt?!

Motivul este acela, că omul vechi n-a murit încă în noi, sau îl înviem de-atâtea ori prin patimile cele lumeşti şi drăceşti. Omul plin de neîncredere şi duşmănie este într-un conflict permanent cu Domnul cerurilor şi al pământului. Conflictele sunt numeroase; Sfânta Scriptură este plina de ele. Nu numai poruncile şi avertismentele lui Dumnezeu îl supără pe om şi trezesc în el un fel de pizmă surdă şi împotrivire îndărătnică, dar chiar şi promisiunile şi cuvintele Sale de îndurare. Toate acestea ne fac să ne mirăm, după cum zice profetul Maleahi la cap. II, v. 17: “Voi obosiţi pe Domnul cu vorbele voastre şi mai ziceţi: «Cum îl obosim?» – Când ziceţi: «Cel ce face rău este bun înaintea Domnului şi de unii ca aceştia are El plăcere!» – sau: «Unde este Dumnezeul dreptăţii?» Şi mai departe: «Ce am spus împotriva ta?» şi mai ziceţi: «Este trudă zadarnică să slujim de Dumnezeu şi ce câştig vom avea din paza poruncilor Sale şi că umblăm trişti înaintea Domnului Savaot?» Dar iată că acum noi fericim pe cei mândri şi propăşesc cei ce săvârşesc fărădelegi, ba chiar şi pun la încercare pe Domnul şi ei scapă!”

Iată deci răutatea oamenilor împotriva lui Dumnezeu, luând forma cea mai teribilă în procesul de condamnare al lui Isus, fiindcă după ce L-au făcut să sufere îngrozitor chinuri de neînchipuit, după ce L-au răstignit pe Cruce, aceşti judecători nedrepţi pleacă cu conştiinţa împăcată, părăsesc calvarul cu inima liniştită, mergând să prăznuiască Paştele în familie, să mulţumească lui Dumnezeu că I-a ales tocmai pe ei ca să scape oraşul sfânt şi ţara de un astfel de duşman, adică de Isus. Nu ştiau nenorociţii că Isus se lăsase condamnat, suportase totul ca în zorii celei de a treia zile să învieze, izbăvindu-ne de moartea cea veşnică.

Dumnezeu a nimicit hotărârea oamenilor, punând în fata lumii Învierea Fiului Său, care venise pe pământ şi care purta imaginea Tatălui ceresc. Adevărul a ieşit la lumină clar, că Isus a fost martor al adevărului printre oameni. Răstignitorii Iui Isus au urmărit întotdeauna pe susţinătorii adevărului, de aceea şi astăzi se găsesc destui necredincioşi care vorbesc contra credinţei şi nu găsesc nici un bine în toată învăţătura adusă de Mântuitorul.

“Voi aţi omorât bucuria de a trăi” – zicea cineva de curând pe când ieşea de la slujba din biserică. Şi omul nostru continuă: “De când a venit Isus pe pământ şi de când se predică doctrina Lui, s-a terminat cu celelalte religii ale rătăciţilor, care îngăduiau poftele şi plăcerile trupeşti. Au luat sfârşit petrecerile fără frâu, a luat sfârşit cultul frumuseţii, a luat sfârşit traiul dulce de nepăsare. Voi a-ţi înălţat un mort şi testamentul Lui îl repetaţi fără sfârşit, care ne ordonă să ne lepădăm de noi şi să purtăm crucea. Să urâm tată şi mamă şi să ne pierdem viaţa.

În acest mic tablou găsim doar o mică lumină, aceea a unei vieţi veşnice. Dar în aşteptarea acestui viitor pe care nimeni nu-l cunoaşte, voi târâţi omul, îl faceţi mai rău decât este, de aceea prin propovăduirea voastră şi arătarea păcatelor din lege aţi creat un om trist, ursuz, copleşit de toată mizeria lumii, căci voi îi ţineţi strânşi în corsetul strâmt al doctrinei creştine. Ei sunt întemniţaţi în atmosfera înăbuşitoare a credinţei creştine. Cu crucea voastră şi cu păcatul vostru aţi omorât şi alungat din lume bucuria de a trăi.”

Aşa a zis acest necredincios şi ca el zic mulţi în diferite feluri, ponegrind şi insultând pe adevăraţii creştini care susţin adevărul propovăduit de Mântuitorul Isus şi în continuare de Duhul Sfânt prin apostolii Săi. Unii ne duşmănesc din neştiinţă, alţii din necredinţă, din răutate. Noi le răspundem clar şi lămurit că Dumnezeul nostru nu este o fiinţă pasivă într-un cer îndepărtat. El creează mereu, vorbeşte, dirijează, intervine, pedepseşte şi salvează. Omul însă a pierdut prospeţimea vederii, sub influenţa teoriilor mecanice. Acest om a devenit atât de pasiv căci a uitat că este un călător pe acest pământ şi umbra morţii îl urmăreşte permanent ca să-l facă ţărână.

Toate minunile lui Isus Hristos dovedesc puternicul curent de viaţă prin care Duhul Sfânt emană din Isus. Viaţa omului nu are sens decât în vederea dobândirii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt sădeşte în noi credinţa, nădejdea şi dragostea. Când Isus a apărut pe pământ, El a tras prin lume o dâră de viaţă. La cuvintele Lui care se revărsau prin puterea Duhului Sfânt, paraliticii se ridicau în picioare, demonii erau alungaţi, orbii căpătau vedere, morţii înviau, iar corpurile îndurerate şi desfigurate îşi regăseau sănătatea şi frumuseţea.

O revărsare mângâietoare a Duhului vieţii venea peste toţi cei care recunoşteau şi vedeau în Isus pe Fiul lui Dumnezeu. Dar a făcut şi mai mult acest Duh de dragoste şi de viaţă, organizând în aşa fel viaţa omului încât s-o păstreze în mijlocul ameninţărilor înspăimântătoare pe care umbra morţii le făcuse să apese asupra ei. El a avut grijă cu îndurerare infinită de această viaţă pe care omul şi-a făurit-o şi pe care haosul demonic riscă să o înghită în orice moment.

Dar de, iubiţi creştini, există mai multe feluri de a privi şi de a trăi viata. Într-un fel văd viaţa necredincioşii şi în alt fel credincioşii. Viaţa poate fi adorată ca un idol sau târâtă ca o greutate. Viaţa poate fi irosită ca ceva inutil sau te poţi achita de ea ca o povară. Viaţa poate fi fluturată cu mândrie ca tânărul plin de sine sau târâtă slugarnic ca un sclav.

Oare aşa trăieşte fiul liber în casa Tatălui ceresc? Oare aşa se comportă moştenitorul celei mai imense bogăţii? Iată de ce trebuie să-L urmăm pe Hristos prin moarte la viaţă şi prin suferinţă la glorie. Acesta este drumul Său, drumul din Vinerea mare şi până la Înviere. Duhul Sfânt condamnă toate aceste măsuri de prevederi omeneşti. El vrea să ne facă atleţi puternici ai armatei lui Dumnezeu. Duhul Sfânt radiază deja în noi şi ne dirijează viaţa, îndreptându-ne spre Dumnezeu şi punând în inimile noastre pasiunea pentru slava Lui. Duhul lui Dumnezeu vine în lume ca un războinic cu arme şi zale, ca să cucerească toată fiinţa omenească şi să stea împotrivă când va năvăli vrăjmaşul.

Omul intră prin puterea Duhului Sfânt în planul desăvârşit al faptelor lui Dumnezeu, pe care Apostolul Pavel îl descrie astfel: ,,Căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât, iar pe care i-a hotărât mai înainte pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit”. (Romani VIII, 29-30) De aceea orice om este conştient în adâncul lui că este chemat la un destin mai înalt. Există în inima flecăruia un dor pe care creştinii ca şi necredincioşii îl explică flecare în felul lor.

Aşa că, frate creştine, nu sta buimac privind cerul şi zicând: “Ah, dacă din întâmplare aş zări pe Dumnezeu cum aş fi de bucuros să-I slujesc toată viaţa!” Te înşeli iubitul meu. Sfântul Ioan scria că lumea este plină, totul este plin de Dumnezeu. Chiar în faţa porţii tale îl găseşti pe Hristos în chipul săracului, bolnavului, necăjitului, năpăstuitului. Trebuie să luptăm, să suferim şi să ne zbatem pentru a fi în faţa oamenilor şi faţă de noi înşine ca şi cum am fi în faţa lui Dumnezeu.

Pentru aceasta trebuie să ne lepădăm de noi înşine şi să spunem, nu, vechiului om; să spunem, nu, cuvintelor lui, intenţiilor lui, poftelor lui, să-l alungam şi chiar să ne despărţim de el ca de un potrivnic al fericirii adevărate şi totodată să ne aşezăm cu hotărâre neclintită de partea omului nou. Să spunem, da, îndemnurilor lui, să-I aprobăm toate aspiraţiile dictate de Dubul Sfânt, să le traducem în fapte şi în hotărâri concrete, în toate zilele, fiindcă Duhul Sfânt este aliatul puternic şi comandantul nostru. El păzeşte locul sfânt, templul pe care l-a cucerit, adică trupul nostru şi Biserica care este trupul lui Hristos.

Duhul Sfânt critică viguros pe omul cel vechi, cu ajutorul căinţei noastre, cufundându-l iarăşi în apele botezului prin lacrimile căinţei până la moarte. Harul Duhului Sfânt se revarsă şi astăzi în diferite feluri în Biserică peste credincioşi. Aşa avem daruri şi vindecări ale celor bolnavi, prin taina Sfântului Maslu; preschimbarea pâinii •şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos prin taina Sfintei Liturghii. Duhul Sfânt face să se sfinţească apele şi să nu se strice sfânta aghieasmă.

Duhul Sfânt sfinţeşte toate, întăreşte în credinţă, aprinde inimile credincioşilor, stinge puterea satanei, face pace în familii, linişteşte vânturile turbate ale demonilor. Sunt nenumărate mângâierile şi binefacerile pe care le revarsă peste credincioşi. Ca să ne încredinţăm cât de mult iubeşte Dumnezeu, Duhul Sfânt, pe noi, vă voi istorisi o întâmplare din Pateric.

E vorba de un călugăr, care trecând printr-un sat al Egiptului a văzut o fată foarte frumoasă, fiica unui popă idolesc şi deodată s-a aprins de dragoste pentru ea. S-a dus atunci la tatăl ei şi i-a cerut-o de soţie. Acesta însă i-a răspuns: “Nu pot să ţio dau până nu întreb pe dumnezeul meu”. Mergând tatăl fetei a întrebat pe dracul, care locuia în acel idol l-a care se închina el, zicându-i: “Iată, un călugăr a venit şi cere pe fiica mea, oare să i-o dau?” Şi a răspuns diavolul: “întreabă-l pe el dacă se leapădă de Dumnezeul lui, de botez şi de cinul călugăresc”.

Întorcându-se popa către călugăr i-a zis: “Te lepezi de Dumnezeul tău, de botez şi de cinul călugăresc?” El s-a făgăduit că se leapădă şi îndată a văzut cum a ieşit din gura lui un porumbel şi a zburat la cer. S-a dus atunci popa la diavolul şi i-a spus: “Iată, s-a făgăduit!” Dracul însă i-a zis: “Nu-i da fata de soţie că Dumnezeul lui nu s-a depărtat de la el, ci încă îi ajută.” Venind iarăşi spurcatul de popă a zis călugărului: “Nu pot să ţi-o dau pe ea, că Dumnezeul tău este cu tine şi încă îţi ajută”.

Călugărul auzind unele ca acestea s-a umilit şi a zis întru sine: “O, ticălosul de mine, câte bunătăţi am primit de la Dumnezeu şi m-am depărtat de Dânsul, de botez şi de călugărie, iar El tot mă ajută şi nu s-a depărtat de mine. Oare nu sunt dator eu să alerg tot la ajutorul Lui şi să nădăjduiesc la bunătatea Lui?”

Plecând în pustie, s-a dus la un duhovnic bătrân, povestindu-i toată întâmplarea. Duhovnicul l-a oprit în peşteră, spunându-i să postească trei săptămâni. În acest timp se ruga şi bătrânul duhovnic cu postire. După o săptămână l-a întrebat duhovnicul dacă a văzut ceva, iar el a răspuns: “Da, am văzut porumbelul sus la înălţimea cerului în dreptul capului meu”. Duhovnicul i-a spus: “Ia aminte şi te roagă fiule!”

La a doua săptămână a văzut călugărul că porumbelul se apropie de capul lui, iar după a treia săptămână de post şi rugăciune, l-a văzut stând deasupra capului său. Întinzând mâna să-l prindă, porumbelul a intrat în gura lui. Auzind acestea duhovnicul a mulţumit lui Dumnezeu că a primit pocăinţa călugărului.

Iată cât de milostiv este Dumnezeu cu noi şi cât de mult doreşte mântuirea noastră. Noi ne facem însă vinovaţi de întristarea, de stingerea şi neglijarea acestor daruri ale Duhului Sfânt. Atunci când adevărul ia locul minciunii, când împăcarea ia locul mâniei, când munca duhovnicească ia locul trândăviei, când cuvintele folositoare i-au locul vorbăriei goale şi inutile, atunci în pomul credinţei şi în ogorul vieţii noastre se ivesc şi cresc roadele Duhului Sfânt care sunt acestea: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor.

Atunci Duhul Sfânt lucrează şi sculptează în noi adevăratul chip de om, aducându-ne la maturitate, la statura plinătăţii lui Hristos. De aceea strigă Apostolul Ioan mai departe zicând: “Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, încât să ne numim copii ai lui Dumnezeu, şi suntem.” Cine-i dădea lui siguranţa aceasta? Nimeni altul decât Duhul de înfiere, Duhul de sfinţenie, cum zice însuşi Dumnezeu: “Fiţi sfinţi, că Eu sunt sfânt.”

Cuvântul acesta a ajuns pentru mulţi un cuvânt de râs, de plictiseală, de batjocură, un cuvânt caraghios şi învechit în lumea noastră creştină de astăzi. De aceea zic unii: Ce atâta rugăciune? Ce atâta cântare religioasă? De ce atâta slujbă la biserică, că doar n-ai să te faci sfânt?! Dar tocmai acesta trebuie să fie idealul creştinismului adevărat – Sfinţenia.

Sfinţenia lui Dumnezeu ne întinde cele două mâini ale sale, adică pe Fiul Său şi pe Sfântul Duh. Această sfinţenie este un fluviu de viaţă, care caută să rupă digurile şi să inunde lumea. Sfinţenia nu este opera noastră, nici meritul nostru, nici chiar rezultatul eforturilor sau idealului pe care noi ni l-am fixat. Cuvântul uimitor al Iui Isus ne face să înţelegem că aşa este. “Despărţiţi de Mine – zice El – nu puteţi face nimic!”

A fi sfânt înseamnă a fi prins de Fiul, atras de Dumnezeu şi legat de Duhul Sfânt. Aşa se stabileşte între om şi Dumnezeu un schimb, o comunicare de viaţă şi de sfinţenie. Sfinţenia de care vorbeşte Scriptura este ceva care face să crape mugurii, să se deschidă florile şi să se coacă fructele în ramura altoită.

Când omul a regăsit pe Dumnezeu se leagă reciproc prin sfinţenie şi atunci plin de dragoste izbucneşte zicând: “Iubirea Ta mi-a rănit inima Dumnezeule şi ea nu-i poate suporta flăcările, dar mă avânt şi eu înainte, cântându-Ţi.” De aceea şi trupul lui Hristos proslăvit nu a fost închis în cer, după ce a fost înviat din mormânt. Trupul Lui este încă prezent pe pământ şi acest trup este Biserica însufleţită de Duhul Sfânt. Acest duh al lui Hristos şi-a făcut locuinţa în noi în ziua botezului, curăţind şi sfinţind temeliile sufleteşti ale vieţii noastre.

De atunci creştinul nu trebuie să se mai boteze pe nisipul înşelător al ambiţiilor omeneşti, al proiectelor sau al independenţei lui, căci din clipa botezului suntem sub Harul lui Dumnezeu. Iată de ce Harul Duhului Sfânt dezleagă limba apostolilor şi le inspiră cuvântul adevărului. Îi scapă de orbirea urii împotriva adevărului şi-i face să vadă cu ochi de porumbel, cum zice Sfântul Grigore de Nyssa, adică să vadă creştinul lumina adevărată, să iubească pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţă, apoi cu iubire să slujească aproapelui ca lui însuşi.

Dar noi facem o greşeală, căci aşteptăm cu braţele încrucişate şi zicem că Duhul suflă încotro vrea şi că nu stă în puterea nimănui să-l reţină. Ne lăsăm, prin urmare, în voia soartei şi aşteptăm să ne pice har fără să-l implorăm cu mâinile împreunate în rugăciune, aşa cum citim în Sfânta Scriptură că stăruiau apostolii în sfânta biserică. N-am citit şi noi niciodată că Tatăl va da Duhul Sfânt acelora care-L cer? N-am citit că biserica este un locaş al lui Dumnezeu? Deci cum să primim Duh Sfânt dacă nu ne îndeletnicim cu rugăciunea, cu meditarea Sfintelor Scripturi, mergerea la biserică şi primirea sfinţeniilor de la ea?!

Iată de ce Sfântul Apostol Pavel zice mai departe: “Duceţi mai departe mântuirea voastră cu frică şi cutremur, căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu ne fixează programul sfinţirii noastre de fiecare zi pentru toată viaţa şi lupta pe care Domnul o aşteaptă de la noi este lupta cea bună a credinţei, a dragostei şi nădejdii. Atunci dragostea ne face să înţelegem orice suferinţă, să fim atenţi la nenorocirile aproapelui. compătimitori cu cei necăjiţi, să lucrăm ca nişte dregători de spărturi.

Să ne facem ochi pentru cel orb, picior pentru şchiop, mână pentru cel ciung, ureche pentru cel surd, gură pentru cel mut. Să înlăturăm spinii şi mărăcinii din drumul aproapelui nostru, căci acesta este serviciul pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi şi atunci merităm titlul de fii ai Tatălui ceresc, ai acelui Tată care face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni. Numai aşa vom putea să locuim şi noi pe pământ nou şi în ceruri noi, ieşite din mâna creatoare a lui Dumnezeu. Atunci orice barieră va fi ridicată, orice distantă înlăturată, atunci moartea însăşi va fi distrusă dimpreună cu agenţii ei: suferinţa, răul şi păcatul nostru.

Atunci Duhul Sfânt ne va umple pe deplin, el va cuprinde şi trupul nostru şi va reînvia întreaga noastră persoană, îmbrăcând-o cu un trup de slava ca a lui Isus Hristos. Duhul Sfânt va lăsa să treacă înainte Hristos să judece lumea, atunci va arde cu foc toate imperfecţiunile şi va nimici tot răul şi pe susţinătorii lui. Creştinii vor fi un singur şi splendid buchet de nuntă împărătească şi un imn de iubire veşnică ce va fi adus slavei lui Dumnezeu, Cel întreit sfânt, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, căci noi am fost readuşi la destinul nostru dintâi. Atunci Dumnezeu va fi totul în toţi şi noi vom cânta slavă, cinste şi închinăciune în veci de veci.

Rugăciune

O, Duhule Sfinte, Dumnezeule şi Mângâietorule, care Te-ai pogorât în chip de limbi de foc peste sfinţii apostoli în Duminica Rusaliilor, au ne lepăda pentru farădelegile noastre, nu te depărta de la noi Bunule dă-ne bucuria mântuirii şi cu Duh stăpânitor ne întăreşte că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Cuvânt la Duminica cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: IoanGuraDeAur.ro

“Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (Ioan 14, 16-17)

Slăvite sunt, iubiţilor, darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească.

De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare. Precum timpurile anului urmează regulat unele după altele şi se schimbă unele cu altele, aşa si în biserică cu totul regulat o sărbătoare urmează alteia, si de asemenea trece de la una la alta.

Aşa cu puţin mai înainte noi am serbat ziua morţii lui Hristos, apoi Invierea Sa, după aceea Inălţarea Sa, iar astăzi am ajuns la vârful tuturor darurilor harului lui Dumnezeu, şi am ajuns la împlinirea făgăduinţei date de Hristos. Adică că Hristos a zis: “când mă voi duce, voi trimite vouă alt mângâietor, şi nu vă voi lăsa sărmani (Ioan 16, 7, 14, 16, 18).

Cunoaşteţi îngrijirea cea mare a Domnului?

Vedeţi negrăita Lui bunăvoinţă către oameni?

Înainte cu câteva zile S-a înălţat la cer, a luat în stăpânire tronul împărătesc, şi a şezut de-a drepta Tatălui; iar astăzi ne dă El cu milostivire pogorârea Sfântului Duh, şi cu aceasta dă omenirii nenumărate bunuri cereşti. Sau spune-mi nu ni s-a comunicat oare prin Sfântul Duh tot, ce înfăptuieşte spre fericirea noastră? Prin el ne-am mântuit noi de robia păcatului, ne-am chemat la slobozenie, ne-am făcut fii a lui Dumnezeu şi ne-am transformat în oameni cu totul noi; încă putem prin el a arunca de la noi sarcina cea grea şi înfricoşată a păcatelor.

Prin Sfântul Duh dobândim noi şirul preoţilor şi păstorilor noştri sufleteşti.

De la el curg descoperirile şi darurile cele de tot felul ale harului; şi tot ce serveşte de podoabă a bisericii lui Dumnezeu, curge din acest izvor, adică de la Duhul Sfânt. Aceasta ne-o vesteşte Sfântul Pavel în cuvintele: “Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind îndeosebi fiecăruia, precum voieşte” (I Cor. 12, 11).

El zice: “precum voieşte,” nu: “cum i s-a poruncit”, căci Sfântul Duh este Însuşi împărţitorul, nu împărţitul, el lucrează de la sine, şi nu atârnat de la cineva. De acea Apostolul Pavel prescrie aceeaşi putere şi stăpânire, pe care le însuşeşte Tatălui, încă şi Sfântului Duh, şi precum zice el despre Tatăl: “este un Dumnezeu care lucrează totul întru toate” (I Cor. 12, 6), tot aşa zice el despre Sfântul Duh: “Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia, precum voieşte”.

Vezi, cum Sfântul Duh are aceeaşi desăvârşire, putere ca şi Tatăl? Fireşte fiindcă amândoi sunt deopotrivă după fiinţă, trebuie să fie asemenea încă şi după domnie, şi fiind că ei sunt deopotrivă în cinstire şi în vrednicie, trebuie să fie deopotrivă şi în putere şi stăpânire.

Prin Sfântul Duh am dobândit şi iertarea păcatelor noastre, prin el ne-am curăţit de toate petele păcatelor, prin darurile sale, oamenii, care se povăţuiesc de harul său, se fac îngeri, nu prin aceea, că îşi schimbă firea, ci, ceea ce este mai minunat prin aceea că ei, deşi rămân oameni, dar se poartă aşa de curat şi sfânt, ca îngerii.

Aşa de mare este puterea sfântului Duh!

Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa şi focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet binegânditor, îl face mai tare decât fierul, deşi el înainte era mai moale decât lutul, aşa că păcatul nu mai poate vătăma pe sufletul cel acum întărit.

Iar omul, care cu puţin mai înainte era pătat cu întunecimea păcatului, prin harul Sfântului Duh se face mai luminat şi mai strălucit decât soarele. Aceasta ne învaţă Apostolul Pavel, când scrie: “Nu vă înşelaţi, că nici curvarii, nici slujitorii idolilor, nici precurvarii, nici malachii, nici Sodomenii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici ocărâtorii, nici răpitorii, împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni” (I Corint. 6, 9-10).

După ce el a numărat toate felurile de păcate, şi ne-a învăţat, că acei ce sunt cuprinşi de aceste păcate, sunt pierduţi pentru împărăţia lui Dumnezeu, a adăugat îndată: “Şi aşa eraţi unii dintre voi; dar v-aţi spălat, v-aţi sfinţit, v-aţi îndreptat” (I Cor. 6, 11). Cum şi în ce chip? La aceasta răspunde el îndată: “în numele Domnului nostru Isus Hristos, şi prin Duhul Dumnezeului nostru”. Vedeţi, iubiţilor, puterea Sfântului Duh? Vedeţi, cum Sfântul Duh a depărtat toate aceste păcate, şi pe aceia, care înainte cu totul se înjosiseră prin nelegiuirile lor, repede i-a ridicat la cea mai înaltă cinste?

Dar să ne întoarcem acum la alt punct, la o cercetare, care merită întradevăr a ne ocupa. Adică eu trebuie, iubiţilor, să vă lămuresc, pentru ce Hristos nu îndată după înălţarea Sa la cer ne-a dat duhul Sfânt, acest izvor de aşa multe bunuri şi daruri, ci a lăsat pe ucenicii săi să-l aştepte un timp îndelungat, şi apoi le-a trimis darurile Sfântului Duh.

Aceasta s-a făcut nu din întâmplare şi fără pricină. El ştia, că oamenii nu admiră îndeajuns bunurile, pe care le au la îndemână, nu preţuiesc după cuviinţă mărimea şi gingăşia lor, dacă ei n-au fost lipsiţi de ele un timp îndelungat.

Să vă aduc un exemplu: Cine este cu totul vioi şi sănătos nu simte şi nici nu poate şti tocmai cât de preţioasă este sănătatea dacă el niciodată n-a suferit de vreo boală. De asemenea nu s-ar preţui după cum se cade lumina zilei, dacă noi n-am cunoaşte şi întunecimea nopţii.

Dar mai bine învăţăm noi a cunoaşte preţul bunurilor, de care ne îndulcim, când le pierdem pe un timp îndelungat.

Aşa ucenicii Domnului au petrecut zilele lor cu multă plăcere, pe cât ei s-au îndulcit de prezenţa Lui, şi petrecerea lor cu dânsul le aducea mii de bucurii. Toată Palestina se uita la ei, ca la nişte stele strălucitoare, atunci ei înviau morţii, curăţeau leproşii, alungau duhurile cele necurate, tămăduiau bolile şi săvârşeau multe alte minuni.

Fiindcă ei erau aşa de renumiţi şi slăviţi, de aceea a îngăduit Dumnezeu, ca ei pe un timp să piardă puterea, prin care ei lucrau toate acestea, pentru ca ei tocmai prin această pierdere să vină la cunoştinţă, cât de mult datorau ei a mulţumi milostivei Lui prezenţe şi tocmai prin această recunoştinţă să se facă mai poftitori de a primi darurile harului Sfântului Duh.

Aceasta i-a mângâiat, când ei jeleau şi suspinau pentru ducerea de la ei a învăţătorului lor, a luminat pe cei descurajaţi cu lumina sa, a ridicat iarăşi pe cei ce erau aproape căzuţi, a împrăştiat norii mâhnirii lor şi a alungat supărarea din sufletul lor.

Când Domnul zisese odinioară către dânşii: “mergeţi şi învăţaţi toate popoarele” (Mat. 28, 19), atunci ei erau încă neştiutori, cum să înceapă aceasta, şi încotro să apuce fiecare, spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Acum însă s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povăţuit la tot adevărul, i-a învăţat şi i-a luminat, şi prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat ţările, care erau încredinţate învăţământului lor.

Duhul Sfânt însă de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a vechiului testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor.

Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou.

Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii.

Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor.

Dar limbile s-au părut a fi de foc, căci mulţi spini ai păcatului crescuseră în noi. Precum un pământ bun şi roditor, dacă nu se lucrează, produce multă pălămidă şi spini, tot aşa se întâmplă şi cu noi oamenii.

Plecarea firii noastre, deşi este bună şi proprie a produce roadele faptei bune, însă dacă ea nu se lucrează cu plugul cucerniciei, şi nu se seamănă cu sămânţa cunoştinţei de Dumnezeu, ea produce o întreagă pădure de păcate. Şi precum adeseori nu se poate vedea pământul unui ogor din pricina mulţimii pălămidei, a spinilor şi a buruienilor, aşa multă vreme nu s-a putut cunoaşte şi privi nici nobleţea sufletului nostru, până ce a venit Sfântul Duh, a lucrat ogorul sufletului nostru, l-a curăţit cu focul Duhului, şi l-a făcut propriu de a primi sămânţa cea cerească.

Pentru toate acestea, şi încă pentru nenumărate alte bunuri avem noi să mulţumim zilei de astăzi.

De aceea vă sfătuiesc, să prăznuim această sărbătoare într-un chip vrednic de aceste bunuri, nu numai cu strălucirea şi cu podoaba din afară (Sfântul Ioan continuă aceasta şi mai departe, şi din cuvintele lui noi vedem că atunci, ca şi astăzi, la cincizecime, se împodobeau casele şi uliţele cu flori, arbori etc.), ci prin aceea ca să împodobim sufletele noastre, şi să ne îmbrăcăm în hainele cele strălucite ale faptei bune.

În felul acesta, vom dobândi şi noi darurile Sfântului Duh, şi ne vom face părtaşi rodurilor, celor ce vin de la Sfântul Duh.

Dar care este oare rodul sfântului Duh?

Să ascultăm pe Apostolul Pavel, el ne spune, “roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. 5, 22). Ia aminte, cât de întocmai se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele. El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu.

Într-adevăr, noi nu putem simţi bine bucuria mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, şi binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră.

Adică dragostea – rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh.

Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii. “Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. 13, 10).

Chiar Hristos, Domnul lumii, declară avuţia dragostei, ca dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul său, când zice: “întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). De aceea să alergăm la dragoste, să ne lipim de ea şi cu dânsa să prăznuim această sărbătoare.

Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, “nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă” (I Cor. 13, 4-5). Dragostea nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare, şi unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain şi ucigaş de frate.

Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit şi roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiţi, ci spre folosul pizmaşilor, căci aceştia sunt cei care au mai multă pagubă dintru aceasta, şi ei înşişi îşi pregătesc pieirea.

Din contra pentru acei ce sunt pizmuiţi şi suferă aceasta cu răbdare, sunt gătite cununi şi răsplătiri slăvite. Gândeşte la Abel, totdeauna el va fi proslăvit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, şi tocmai uciderea lui i-a adus aşa de mare slavă, încă şi după moarte glasul lui nu a amuţit, şi de-a pururea pârăşte el pe ucigaşul său.

Cain a rămas în viaţă şi a secerat rodul faptei sale, căci şi-a petrecut zilele sale întru frică şi cutremur, Abel însă zăcea pe pământ sugrumat, dar vorbea după moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain păcatul l-a făcut atât de nenorocit, încât ducea o viaţă mai amărâtă decât moartea, aşa pe Abel fapta cea bună l-a făcut încă şi după moartea sa mai slăvit şi mai renumit decât înainte.

Aşadar, pentru ca noi atât aici, cât şi în cealaltă viaţă, să avem o încredinţare tare, şi să secerăm fericita bucurie ca rod al acestei sărbători să aruncăm hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma să o depărtăm!

De am avea mii de însuşiri bune, toate nu ne ajută, întrucât ne schimonoseşte această urâtă meteahnă. Dea Dumnezeu, ca noi toţi să fim slobozi de dânsa! Închideţi deci Satanei intrarea din toate părţile, pentru ca voi, plini de încredere şi de veselie, să ieşiţi întru întâmpinarea Împăratului cerului. Când El va veni, spre a vă face părtaşi de bunurile sale cele negrăite pe aceia care au petrecut viaţa lor cu fapte bune şi cu cucernicie, întru Hristos Isus Domnul nostru căruia se cuvine cinstea şi slava, acum şi în vecii vecilor! Amin.

 

* * *

 

Coborârea Spiritului Sfânt

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Sărbătoarea Coborârii Spiritului Sfânt reprezintă una din cele mai mari solemnităţi de peste an. Această sărbătoare este legată de ziua naşterii Bisericii lui Hristos, deoarece în ziua coborârii Spiritului Sfânt comuniunea discipolilor lui Isus şi a primilor convertiţi la creştinism a început să trăiască. În documentele Conciliului Vatican II se menţionează: “Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ (cf. Ioan 17, 4), în ziua Rusaliilor a fost trimis Spiritul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica şi astfel cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Hristos, într-un singur Spirit (cf. Efeseni 2, 18). El este Spiritul vieţii… prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat, până când va învia în Hristos trupurile lor muritoare. Spiritul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu (“Constituţia Dogmatică despre Biserică”- Lumen Gentiun, 4).

Spiritul Sfânt S-a coborât pe pământ în ziua a cincizecea după Învierea lui Hristos, când Apostolii petreceau împreună în rugăciune, alături de Preacurata Fecioară Maria (cf. Fapte 1, 14).

Sfântul Luca a relatat acest episod în cuprinsul Faptelor Apostolilor. «Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat împărţite, limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei» (Fapte 2, 2-3).

Spiritul Sfânt li s-a arătat în chip de limbi de foc. În Vechiul Testament, Dumnezeu S-a revelat lui Moise din mijlocul focului mistuitor. Sfânta Scriptură ne învaţă că «Domnul Dumnezeu este foc mistuitor» (Deuteronom 4, 24). Focul purifică metalul şi-l topeşte, focul încălzeşte, focul luminează, iar toate aceste caracteristici ale focului constituie simbolul acţiunii Spiritului Sfânt. Căci Spiritul Sfânt purifică sufletele de păcate, încălzeşte sufletele, aprinde în inimi iubirea cea sfântă şi luminează minţile.

Spiritul Sfânt S-a arătat sub forma unor limbi de foc, ca semnul sosirii timpului, că Apostolii trebuie să predice opera de mântuire a lui Hristos. Înainte de înălţare, Isus Hristos a spus apostolilor: «Veţi lua putere, venind Spiritul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului» (Fapte 1, 8). Spiritul Sfânt i-a sfinţit pe Apostolii simplii şi neînvăţaţi, încât aceştia au început să înţeleagă profundele mistere ale credinţei, devenind cei mai mari predicatori ai Cuvântului dumnezeiesc. Graţia Spiritului Sfânt a fost aşa de mare, că după prima predicare în Ierusalim, trei mii de oameni care i-au ascultat au crezut în Isus Hristos primind Sacramentul Sfântului Botez (cf. Fapte 2, 41).

În ziua coborârii Spiritului Sfânt, Ierusalimul a fost martorul unei mari minuni. Apostolii s-au adresat poporului în limba aramaică, iar fiecare călător, chiar şi din alte ţări, care era în trecere prin Ierusalim, i-a auzit şi i-a înţeles. Spiritul Sfânt a “tradus” într-un mod miraculos ascultătorilor predica Sfântului Petru şi a celorlalţi Apostoli.

În cartea Facerii se spune că după potop «era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi» (Geneză 11, 1). Dar oamenii au început să construiască un turn mare spre cer, ca semn al orgoliului şi împotrivirii faţă de Dumnezeu. Domnul a spus: «Haidem, dar, să Ne coborâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul» (Geneză 11, 7). Şi i-a împrăştiat pe aceştia Dumnezeu pe tot pământul, iar acel loc a fost numit Babilon. Domnul a pedepsit mândria şi păcatul, amestecând limbile oamenilor, astfel încât omenirea devine un pluralism cultural şi religios. Dumnezeu şi-a continuat munca Sa de mântuire a omenirii prin poporul ales. În ziua coborârii Spiritului Sfânt oamenii din Ierusalim, indiferent de naţiunea lor, au auzit fiecare Cuvântul lui Dumnezeu propovăduit în limba sa prin Spiritul Sfânt. Acesta este Spiritul iubirii şi al unităţii, care a înfăptuit o minune pentru unirea tuturor popoarelor. Faptul respectiv este subliniat în cadrul Sfintei Liturghii a Sărbătorii Cincizecimii: “Când S-a coborât limbile amestecând, despărţit-a neamuri Cel Preaînalt. Iară când a împărţit limbi de foc, întru o unire pe toţi i-a chemat; şi cu un glas preamărim pe Preasfântul Spirit” (Condacul Sărbătorii). Aspectul în sine este precizat şi mai clar în cuprinsul stihirilor şi al stihoavnelor Înseratului Sărbătorii Rusaliilor.

Spiritul Sfânt acţionează permanent în Biserica lui Hristos. El este Sufletul Bisericii. El o sfinţeşte şi se îngrijeşte de toţi membrii Bisericii. Hristos lucrează din veşnicie în favoarea omului istoric prin Spiritul Sfânt, prin intermediul Sfintelor Sacramente. În cadrul Sacramentului Botezului ne naştem pentru Dumnezeu din apă şi din Spirit Sfânt. Prin intermediul Sacramentului Mirului primim sigiliul Sfântului Spirit. Spiritul Sfânt, în timpul Sfintei Liturghii preface pâinea şi vinul în Corpul şi Sângele lui Hristos. Prin puterea Spiritului Sfânt obţinem iertarea pentru păcatele noastre, atunci când îndeplinim ritualul Sacramentului Mărturisirii, aşa cum le-a spus Mîntuitorul-Hristos apostolilor Săi: «Luaţi Spirit Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le vei ţine, vor fi ţinute» (Ioan 20, 22). Toate inspiraţiile bune, toate sufletele luminate, toate propunerile bune, provin de la Spiritul Sfânt. Spiritul Sfânt oferă putere martirilor şi mărturisitorilor de a suporta orice chin şi persecuţie pentru Împărăţia Cerească. În Epistola către Corinteni citim cuvintele: «Nimeni nu poate să zică: Domn este Isus, – decât în Spiritul Sfânt» (1 Corinteni 12, 3).

În cadrul slujbei Utreniei Solemnităţii Coborârii Spiritului Sfânt, Biserica noastră cântă: “Spiritul Sfânt: Lumină şi de lumină dătător; Binele însuşi şi izvor de bunătate…” (Stihiră la Psalmii Laudelor). Spiritul Sfânt este lumină şi viaţă, izvor viu şi spiritual: Spiritul Înţelepciunii, Spiritul Înţelegerii, al Binelui, Dreptăţii, Ştiinţei, este Cel care domneşte şi purifică sufletele de păcate. El este Dumnezeu şi Cel Care îndumnezeieşte. El este Focul care purcede de la Foc. Spiritul Sfânt vorbeşte, acţionează şi împărţeşte haruri. În El s-au preamărit profeţii şi dumnezeieştii Apostoli împreună cu toţi martirii Bisericii lui Hristos.

Apostolul Pavel în Epistola către Corinteni aminteşte despre un adevăr îmbucurător: «Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Spiritul lui Dumnezeu locuieşte în voi?» (1 Corinteni 3, 16), iar în Epistola către Romani scrie: «Spiritul lui Dumnezeu trăieşte în voi» (Romani 8, 9). Noi, creştinii, suntem locuinţă, templu şi biserică vie, pentru că Spiritul Sfânt locuieşte în noi. Acesta reprezintă privilegiul nostru, este fericirea, gloria şi cea mai mare demnitate a noastră. Fiecare nerecunoştinţă, păcat şi infidelitate a noastră Îl ofensează pe Spiritul Sfânt, Împăratul Ceresc şi Mângâietorul sufletelor noastre.

Sufletele şi inimile noastre să fie permanent locuinţe plăcute Spiritului Sfânt. În ziua de astăzi, la slujba Vecerniei, se recită rugăciunile plecării genunchilor, prin care cerem de la Dumnezeu harurile necesare mântuirii şi binele în trecerea noastră pe acest pământ. Să nu uităm zilnic, din toată inima, din tot sufletul şi din tot cugetul nostru să spunem una din cele mai profunde şi binefăcătoare rugăciuni pentru noi: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Spirite al adevărului, care pretutindenea eşti, şi toate le plineşti, vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi te aşează întru noi, şi ne curăţeşte de toată spurcăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”.

Rugăciune

O Iubire imaculată, Splendoarea tuturor sufletelor însetate de Dumnezeu, iată, astăzi cu toţii îţi oferim întreaga noastră fiinţă, în această zi minunată, ziua în care a fost aprinsă în Biserica Mântuitorului nostru, candela sfinţeniei, pentru ca tot cel care-L iubeşte pe Dumnezeu, să rămână în lumină, în sfinţenie şi perfecţiune.

Când porţile sufletului şi ale inimii mele se deschid în faţa Gloriei Tale, lăsând să pătrundă în fiinţa mea, dulceaţa şi mireasma Graţiei Tale Dumnezeieşti, care-l transformă pe orice om, făcându-l să strălucească de bunătatea Ta sfântă, prin înţelepciunea Ta Divină, Tu, Spirite Sfinte, mă conduci spre plinirea voinţei Tale.

Dacă vrei, Focul Tău purificator, curăţă şi mistuie în om orice fel de păcat, lăsând în urma lui, dorinţa acestuia după Împărăţia Ta.

Priveşte Spirite Sfinte la Biserica Ta, şi nu lua seama la răutatea celor, care rătăcesc. Ştim că Tu Te faci simţit prin unitate şi comuniune, prin împăcare şi bunătate, prin blândeţe şi colaborare, dar mai ales prin iubirea care Te caracterizează şi prin care am primit noi toţi Darul Mântuirii, în Preacurata Fecioară Maria.

Te rugăm, o Spirite Sfinte, revarsă peste întreaga omenire acelaşi dar al înţelepciunii şi înţelegerii Tale, pentru ca în noi, în întreaga Biserică, şi în toată lumea, să bată de-a pururi o singură inimă, antrenată şi mişcată numai de puterea Ta cea Dumnezeiască, care să Te Preamărească pe Tine, alături de Mântuitorul, şi de Tatăl nostru cel ceresc, şi prin care noi, să fim purtaţi pe aripile sfinţeniei şi strălucirii Tale, spre locul pe care ni l-ai pregătit, în Patria cerească. Amin.

 

* * *

 

Rusaliile

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Rusaliile sunt sarbatoarea pascala care desavarseste pastele pamantesc si reprezinta trimiterea Spiritului Sfant in lume de catre Isus, dupa Inaltarea sa, peste cei care-l cer dar si peste toti cei care s-au facut partasi invierii lui Cristos prin Sfanta Taina a Botezului. Rusaliile mai constituie si momentul in care omul traieste bucuria vietii celei noi, aduse si daruite lui de Isus si pe care noi, la randul nostru, trebuie sa o daruim tuturor celor nascuti prin Cristos, ca si celor ce se nasc azi prin sfantul Botez. Prin Botez in fiecare om se reanoiesc Rusaliile si acesta, devenind membru al Bisericii, da viata acesteia pentru ca Biserica traieste prin viata si activitatea fiecarui membru al sau. La fel s-a intamplat si cu sfintii apostoli care au asteptat Botezul Spiritului Sfant inschisi si ascunsi de frica iudeilor, dar care in momentul in care Botezul limbilor de foc a venit peste ei, implinind promisiunea lui Isus, acestea ies din ascunzatoare in mijlocul Ierusalimului si incep sa predice multimii pestrite, de acolo: evrei, romani, parti, elemiti, greci, etc. si…toti inteleg cuvantul lor!

Samanta bisericii primare formata dupa Invierea lui Isus, acolo in Foisor, unde pe langa ucenici se gasea in rugaciune Preacurata Fecioara impreuna cu femeile mironosite, constituie germenii din care se va naste Biserica Universala cea care, pentru a se dezvolta, a avut nevoie de aceasta suflare a Spiritului Sfant, ce a venit peste cei din Foisor, in ziua de Rusalii, la zece zile dupa Inaltare si 50 dupa invierea Domnului, sub forma limbilor de foc ce au incalzit inimile tuturor celor care au crezut in Cristos, facandu-i sa fie intelesi de toti ascultatori prezenti. De fapt acesta este miracolul Rusaliilor – miracolul intelegerii reciproce – facand din oameni o familie universala, compusa din toate rasele si neamurile pamantului. Acestea au casa Biserica iar aparator si sprijinitor pe Fiul lui Dumnezeu, care a asigurat-o ca nimeni si nimic, nici o vicisitudine a lumii sau uneltire a diavolului nu o vor putea atinge.

Limbile de foc ce au coborat peste cei adunati in Foisor, atunci, au devenit peste veacuri puterea misionarilor, martirilor, marturisitorilor de credinta, a facatorilor de pace, izvoratorul iubirii evanghelice, a celor care ucid, cu limba de foc a rugaciunii, orice uneltire si progenitura diavoleasca.

In ziua de Rusalii se implinesc cele spuse de Ieremia in cap. 31/v34: “Iata vin zile cand… voi pune legea mea in inima lor…caci toti ma vor cunoaste de la cel mic pana la cel mare.”

In plan teologic Spiritul Sfant este suflul Sacramentelor ce asigura acel echilibru si eficacitate ca ele sa fie active si sa actioneze concomitent, unind efectul propriei cauzalitati ( ex opere operato) cu efectul ministrului sau primitorului (ex opere operantis) in desavarsirea si validarea sacramentului. Chiar in prezenta noastra, a participantilor la sfanta Liturghie, se petrece actiunea Spiritului Sfant cand acesta insufleteste cele doua specii ale painii si vinului, personificand prezenta Trupului si Sangelui lui Cristos in sfanta Impartasanie.

Daca Spiritul Sfant daruieste Bisericii “uneltele” lucrari divine, tot el daruieste madularelor Bisericii harurile prin care, acest trup mistic, sa se miste, sa fie activ, ca darul: intelepciunii, intelegerii, sfatului, tariei, stiintei, evlaviei si al fricii de Dumnezeu, care ne aduna si pe noi in “Foisorul Ierusalimului,” nascut din jertfa Fiului lui Dumnezeu, mireasa sa – Biserica crestina universala. Haruri ce sunt nedespartite de sacramente. Si care conlucreaza la desavarsirea spirituala si la consolidarea nemuririi Bisericii lui Cristos, pana la cea de a doua venire a sa. Amin.

 

* * *

 

Identitatea Spiritului

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

La Rusalii, într-un climat de bucurie, Biserica celebrează primirea darului Spiritului Sfânt, care este cadoul cel mai mare al Înviatului, darul cel mai preţios pe care Tatăl şi Fiul l-au oferit oamenilor. Darul Spiritului este “evenimentul” superb, care a determinat naşterea oficială a Bisericii. Această “putere” de lumină, mângâiere şi iubire, transmisă de Dumnezeu oamenilor, sub forma “limbilor de foc”, i-a schimbat pe apostoli în chip radical, din oameni înfricaţi, ascunşi, timoraţi, devenind mărturisitorii vioi, îndrăzneţi şi cutezători ai Învierii. Din acea zi, Biserica şi-a început hotărât călătoria prin lume şi nu s-a mai oprit, în ciuda tuturor adversităţilor.

De fapt, Rusaliile nu sunt un eveniment întâmplat o singură dată în trecut, ci un dar continuu, o prezenţă permanentă şi nobilă a Spiritului în inima Bisericii: “Ei s-au umplut de Spirit şi au început să vorbească“. Cu alte cuvinte, după ce au primit darul Spiritului, apostolii au început să vorbească despre Dumnezeu într-un mod nou, aparte, înălţător, pentru că inimile lor erau noi. Primind Spiritul, ei au intrat într-un raport de familiaritate cu Domnul, care îi făcea să se simtă fiii iubiţi ai Săi. Astfel, ei propovăduiau fraţilor lor, “Evanghelia” pe care Dumnezeu a realizat-o în favoarea omului, adică Învierea.

Predicare lor era înţeleasă inclusiv de cei care erau vorbitori de alte limbi. Acest fapt este posibil, deoarece Spiritul primit în inimi, este Cel care transformă relaţiile dintre persoane: persoanele care se iubesc, fac tot posibilul să se înţeleagă, căci Spiritul le învaţă singurul limbaj care poate uni oameni de culturi, rase, limbi diferite, adică, limbajul dragostei divine. Notăm că Spiritul este cel care îi adună pe aceşti oameni diferiţi într-o singură familie, în Biserică, loc în care oricine poate să-şi păstreze cultura, tradiţiile, fără să se simtă străin. Şi depăşind neînţelegerile şi individualismul, fiecare se deschide dialogului şi inter-schimbului frăţesc de daruri, calităţi pe care le-a primit de la Spiritul, din abundenţă, după cuvintele apostolului: “În dar aţi primit, în dar să daţi“.

Iată marele cadou pe care Spiritul Sfânt ni-l face: ne dăruieşte un nou şi inedit mod de a trăi relaţia cu Dumnezeu şi cu cei de lângă noi. Dăruieşte Bisericii capacitatea de a transmite vestea Învierii “în alte limbi”, adică tuturor oamenilor de pe pământ.

Spiritul poate să ne dea iubirea, pentru că El este relaţia, legătura, întâlnirea şi îmbrăţişarea tandră dintre Tatăl şi Fiul, dar este atât Iubirea care îi determină să Se dăruiască continuu lumii, cât şi duioşia şi îndurarea ,cu care ne tratează pe noi, muritorii.

Spiritul Sfânt, este izvorul care îndreaptă toate căile şi descoperirile noastre către adevăr: “Tot ceea ce este adevărat, indiferent de către cine este descoperit, provine de la Spiritul Sfânt” (San Tommaso). El este Împărţitorul tuturor darurilor divine: “Roadele Spiritului sunt iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, înţelegerea…” (Gal. 5, 22). Spiritul este iubirea seducătoare,care produce în sufletele noastre bucuria şi pacea, iar creştinii care primesc iubirea Sa,trăiesc fericiţi şi în pace cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu cei din jurul lor. Această imensă putere a iubirii, faţă de cei care fac rele, se exprimă prin răbdare, iar faţă de cei nedreptăţiţi, se exprimă prin “bunăvoinţă”, adică prin dorinţa de a face bine altora.

Iubiţilor, Sfântul Augustin ne cere să ne testăm dacă am făcut din inimile noastre un sălaş al Spiritului: “Întreabă-ţi inima. Dacă este plină de iubire, ai în tine Spiritul lui Dumnezeu“.

“Când va veni Spiritul adevărului, vă va conduce la tot adevărul” (Io. 16, 13). Spiritul nu ne va descoperi lucruri noi. Isus este întregul şi minunatul adevăr, adică revelaţia completă şi definitivă a lui Dumnezeu şi a iubirii Sale. Dar Spiritul este cel care ne ajută să pătrundem tot mai adânc în această revelaţie.

El îi va convinge pe apostoli că Isus este Mesia, în ciuda faptului că a fost refuzat şi omorât. Spiritul este cel care ne învaţă să-L chemăm pe Dumnezeu-Tatăl şi să ne încredem deplin în El. Spiritul ne dă putere să rezistăm înaintea multiplelor ispite, să ne împotrivim răului, să reîncepem din nou şi mereu, viaţa sfântă, după fiecare cădere în păcate, să rămânem neîncetat fideli lui Isus.

Atunci când devenim conştienţi de cât de mult ne sprijină Spiritul, noi începem să devenim cu adevărat activi, mulţumind, mai întâi de toate lui Isus şi Tatălui, pentru acest infinit şi preţios cadou… Atunci când caut adevărul, încep să mă simt în comuniune cu Spiritul şi-L rog să mă lumineze, să mă întărească, să mă sprijine, pentru a-L urma tot mai mult pe Isus. Amin.

 

* * *

 

Rusaliile: Mijlocitorul, biruitor al fricii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Din cele mai vechi timpuri, cu cât imperiile erau mai puternice, cu atât erau mai nefericite, pentru că simţeau mai profund nevoia de unitate universală a tuturor naţiunilor, lucru pe care acestea nu au putut să-l înfăptuiască. Observăm că marii cuceritori au trecut asemenea unui fulger prin lume, chiar dacă au dorit să-şi facă un nume, o faimă… dar, din păcate, fără ajutorul lui Dumnezeu. Biblia ne învaţă că fără Dumnezeu, omul este un nimeni, iar încercarea lui de a face lucruri mari, este destinată falimentului garantat (cfr. Turnul Babel), deoarece construirea unei lumi unite, nu este un lucru care stă în puterea omului, ci în cea a lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne vrea binele, însă atunci când omul uită de binefacerile Domnului şi doreşte să se realizeze doar prin propriile-i puteri, nu face altceva decât să I se împotrivească lui Dumnezeu şi să se opună fraţilor săi. Omul trebuie să înveţe cum să se comporte, de la Isus, care pe cruce S-a abandonat în mâinile Tatălui, încrezător în mila Lui.

Evanghelistul Ioan reia ideea – prezentă şi în evenimentul Turnul Babel - conform căreia se observă că, atunci când lumea nu are clare ideile despre Dumnezeu, se dezbină, se ceartă, contrar adevăratei credinţe, care uneşte oamenii cu Dumnezeu şi între ei. De fapt, Isus este cel care ne cheamă să fim uniţi cu El, prin cuvintele: “De însetează cineva, să vină la Mine şi să bea, cine crede în Mine. După cum a spus Scriptura: “Din sânul lui vor curge râuri de apă vie” (Io. 7, 37-38).

Din pericopa de astăzi, observăm că sunt oameni care stau de partea lui Isus (Nicodim, mulţimile) pentru că sunt de partea adevărului şi oameni care sunt deranjaţi de adevăr şi caută cu toate puterile, să-l anihileze. Chiar dacă oamenii se opun unităţii, Spiritul este mai tare şi-i va ajuta pe cei care cred, să realizeze o comuniune deplină cu Dumnezeu şi de asemenea, între ei.

I. Cincizecimea: Spiritul, Mijlocitorul comuniunii

Lecturând Faptele Apostolilor 2, 1-11 ne punem întrebarea: cum de acei oameni, de limbi diferite, au putut să asculte mesajul ucenicilor, fiecare în limba proprie? Cum de apostolii, mai înainte, dezorientaţi şi fricoşi, deodată au început să predice Învierea? Cum de s-a schimbat atât de radical situaţia? Ce i-a determinat să aibă atâta încredere şi curaj, încât să nu le mai fie frică?

Din Evanghelie, cunoaştem că Isus i-a trimis pe apostolii Săi la propovăduire, la fel cum Tatăl, L-a trimis pe El. Până când Isus a fost cu ei pe pământ, Domnul era sprijinul, apărătorul şi consolatorul lor. După înălţarea Sa, Spiritul Sfânt îi va lua locul, fiind noul Consolator… Niciodată ucenicii nu vor vorbi în numele lor personal, ci întotdeauna în numele lui Isus, prin mijlocirea Spiritului, pe care Dânsul şi Tatăl l-au dăruit. Cu alte cuvinte, datorită Spiritului, ucenicii devin martorii şi mărturisitorii lui Isus.

Chiar dacă în urma Înălţării la cer, s-ar părea că Isus se desparte de ucenici, în mod definitiv, la Cincizecime, Dânsul demonstrează din nou, că îşi respectă “promisiunile”: “Încă puţin şi nu Mă veţi vedea, dar peste puţin, Mă veţi vedea“. Isus nu-i lasă singuri, ci le trimite un dar, care le va permite să-L simtă prezent şi aproape, chiar dacă nu-L pot vedea sau atinge. Această legătură apropiată – prin mijlocirea Spiritului – îi ajută pe ucenici să nu le mai fie frică şi să vestească tuturor că Isus a Înviat, pentru mântuirea noastră şi S-a suit la Cer, ca să pregătească tuturor, un loc de cinste.

Sărbătoarea “Cincizecimii“, vine de grecescul “Pentecoste” şi înseamnă “a cincizecea zi”. În trecut era o sărbătoare a evreilor apoi, a creştinilor.

Cuvântul “cincizecime” era folosit pe vremuri de evrei, pentru a desemna sărbătoarea culesului grâului. Într-un timp succesiv, sărbătoarea va comemora Alianţa de pe Sinai, dintre Dumnezeu şi poporul Său, înscrisă pe cele două table ale Legii; două, deoarece una o păstrează Dumnezeu, iar cealaltă poporul, reprezentat de Moise; două, pentru că este vorba de un pact care obligă ambele părţi. Sensul creştin al sărbătorii derivă de aici: dar acum Alianţa Bisericii cu Dumnezeu este în Spirit Sfânt, dar nou, care pătrunde în fiecare om şi-i dă posibilitatea să fie fidel iubirii Domnului, care bucură inima oamenilor şi cultivă relaţia lor cu Dumnezeu.

Dacă în VT “numărul 50″ era simbolul împlinirii unui timp, al încheierii unei epoci, al meditării la binefacerile Domnului din trecut – pentru ca omul să se încreadă în ajutorul lui Dumnezeu în vederea unui nou început… Cincizecimea ne spune că timpul lui Isus pe pământ s-a încheiat şi începe timpul Bisericii, timpul omului, al Spiritului. De fapt, în creştinism, sărbătoarea cade la 50 de zile după Paşti şi comemorează pogorârea Spiritului Sfânt peste apostoli, posibilitatea pe care Dumnezeu o dăruieşte oamenilor ca să trăiască legământul Alianţei în iubirea Sa. Este o sărbătoare mobilă, care depinde strict de data Paştilor.

II . Spiritul Sfânt: artizanul comuniunii şi dătătorul vieţii

Dacă în Cartea Facerii, Dumnezeu l-a creat pe om prin suflarea Sa, acum Isus – prin trimiterea Spiritului – apare ca şi Creatorul “omului nou”, liber de păcate şi de rău. De fapt, cuvintele care însoţesc gestul simbolic al “suflării” (cfr. Io. 20, 19-13) arată acest lucru: “Celor care le veţi ierta păcatele, vor fi iertate“. Prin Botez şi Spovedanie, Biserica dăruieşte oamenilor o viaţă nouă, bazată pe puterea Spiritului Sfânt, “Domnul şi de viaţă făcătorul“, cum mărturisim în Simbolul Credinţei.

De fapt, experienţa creştinului nu constă atât în cunoaştere, ci în puterea Spiritului lui Cristos. De aceea, creştinul nu poate fi comparat cu un om de ştiinţă, fiind un om plin de Spirit care emană lumină şi bucurie prin tot ceea ce face. Apostolul Pavel spune în acest sens: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine” şi “Roadele Spiritului sunt iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea şi stăpânirea de sine“. Dacă nu mai putem să adăugăm ceva la darurile Spiritului, avem posibilitatea – eliminând păcatele noastre – să permitem acestor daruri să ne reînnoiască viaţa.

Când au primit darul Spiritului Sfânt, apostolii au vorbit în limbi şi au răspândit iubirea lui Dumnezeu. Observăm că, în urma coborârii Spiritului, oamenii reuşesc să comunice între ei. Acest lucru ne arată că este vorba de un Spirit, cu mult diferit de “spiritul” nostru certăreţ sau, incapabil de dialog.

Cuvântul “Spirit“, vine de la latinescul “spiritus”, vânt, suflare, dar în mod special, “energie”. Este vorba de o energie (putere) diferită de a noastră, capabilă să reîmpace omul cu Dumnezeu şi pe oameni între ei, adică să creeze o comuniune, acolo unde înainte nu exista nici un fel de înţelegere… Chiar persoane de naţionalităţi diferite pot înţelege vorbele apostolului Petru (cfr. F.Ap. 2, 1-11). Acest lucru înseamnă că pogorârea Spiritului Sfânt dă viaţă unei comunităţi în care, fiecare poate să se încreadă în ajutorul celorlalţi, deoarece comunicarea dintre membrii ei se bazează pe iubirea frăţească…

Acest fapt caracteriza prima comunitate a creştinilor, căci cei care au primit Spiritul au devenit mai atenţi la nevoile semenilor lor, înlăturând diferenţele, distanţele şi barierele sociale dintre: bogaţi şi săraci, evrei şi păgâni, patroni şi sclavi… La urma urmei, Spiritul ajută pe cel care-L primeşte, să depăşească singurătatea. Astăzi există “grupuri” de tot felul, dar singurătatea continuă să-i apese pe membrii grupului, pentru că puterile strict omeneşti nu sunt îndeajuns, pentru a construi o relaţie autentică cu Dumnezeu.

Iată că Isus promite că va trimite un Mijlocitor. Comunicarea între noi şi, între noi şi Dumnezeu, nu se realizează în plinătatea ei, fără un Mediator. De fapt, Spiritul – ca Intermediar – ne ajută să depăşim limita noastră umană şi să comunicăm cu alţii. Spiritul coborât peste ei arată că evenimentele de la “Turnul Babel“, dezbinarea oamenilor şi “conflictul” lor cu Dumnezeu, au fost biruite!

III. Isus şi frica

Prezentându-se apostolilor, Isus le dăruieşte pacea, îndemnându-i să nu le fie teamă!

Frica are şi o latură bună atunci când ne avertizează că ne paşte un pericol, prevenindu-ne să fim mai atenţi. Totuşi, de multe ori avem un sentiment de nelinişte ireal, de exemplu: nu este sănătos se ne înspăimântăm de ce se va putea întâmpla mâine sau în viitor. Frica priveşte prezentul, dar dacă ne gândim la pericolele viitoare, cu siguranţă trăim condiţionaţi de teamă, în chip bolnav.

Neliniştea este o componentă a naturii umane. Cei care susţin că nu le este frică, sunt cei mai îngroziţi, încât le este teamă şi să se gândească la acest fenomen. Trebuie să ştim că frica nu este un duşman, ci un oaspete pe care îl putem primi în casă, convinşi de faptul că noi suntem mai tari decât acest sentiment. De fapt, apostolilor înfricaţi, Isus le spune: “Cum Tatăl M-a trimis, la fel, Eu vă trimit pe voi“… chiar dacă vă este frică, mergeţi în lume şi vestiţi Evanghelia, căci Eu v-am dat o putere care este mai mare decât teama voastră.

Dacă teama ne blochează şi ne determină să ne închidem în noi înşine, Isus ne cere să ieşim, să înfruntăm frica. Când apostolii îl vor asculta, vor vesti Evanghelia în lumea întreagă, nu pentru că erau neînfricaţi, ci pentru că teama nu îi mai oprea şi nu determina alegerile lor de viaţă.

O femeie trebuie să-i vorbească soţului, dar din cauza fricii, tace. Isus îi spune să îi vorbească, chiar dacă îi este teamă. Ea trebuie să înveţe să comunice. Lipsa comunicării este “drogul” care dezbină familiile.

Ne este frică de ce zice lumea şi atunci ne închidem în casă. Isus ne spune să ieşim afară. Să nu ne lăsăm condiţionaţi de părerile răutăcioase ale lumii… să ne debarasăm de ele. Un bărbat a descoperit că niciodată nu şi-a iubit soţia cu adevărat, dar îi este teamă să-i spună, ca să nu rămână singur. Isus îi spune să comunice şi să se lase ajutat. Nesinceritatea împiedică dezvoltarea, creşterea dar şi ucide relaţia de iubire…

Şi lui Isus i-a fost frică. Uneori pleca, se ascundea… În ultimele zile din viaţa Lui, teama L-a determinat să transpire sudori de sânge. Dar mereu a mers mai departe. Nu i-a permis fricii, sau ispitei, să-i blocheze misiunea.

IV. Cenacol şi “suflarea”

În Cenacol, cel care intră pe neaşteptate este Isus, cel Înviat. El dăruieşte tuturor – nu doar apostolilor – pacea, care aduce armonie în viaţa omului şi în lume, înlăturând orice teamă.

Cenacolul, locul în care ucenicii se aflau, era un adăpost sigur, acolo erau apăraţi, feriţi de pericole, dar dacă ar fi rămas în acel spaţiu, n-ar fi putut renaşte, n-ar fi putut trăi, n-ar fi putut predica mântuirea, n-ar fi ascultat de Domnul, la urma, urmei.

Asemenea apostolilor, toţi suntem convinşi că este bine să ne adăpostim la umbra unui loc sigur, dar observăm că nu este chiar aşa. Isus ne învaţă că nu trebuie să ne lăsăm condiţionaţi de frică! Pogorârea Spiritului, este sărbătoarea încrederii în Isus, care ne spune: “Acum ieşiţi pentru că aveţi puterea să faceţi acest lucru. Eu sunt cu voi. Spiritul Meu este în voi şi cu această putere ieşiţi şi faceţi ceea ce trebuie“.

Isus a suflat peste ei. “A sufla” peste cineva, înseamnă a-i transmite ceea ce avem mai intim în noi. În greacă “a sufla” (emphysao) exprimă acelaşi cuvânt, care s-a folosit în Cartea Facerii, când Dumnezeu a creat lumea. Prin gestul Său, Isus ne arată că Dumnezeu ne dă puterea Sa creatoare şi iubitoare: noi avem aceeaşi putere a lui Isus. Conştienţi de această forţă divină care locuieşte în noi, nu ne mai putem plânge (scuza) că nu putem face nimic, că nu suntem importanţi, că suntem un nimeni…

Din păcate, frica de a greşi şi neîncrederea în capacităţile proprii, ne opresc să facem ceva bun. Trebuie să ştim că suntem puternici, pentru că Spiritul lui Dumnezeu există în noi şi ne dă forţă. Când un om se vaietă că este neputincios, neagă prezenţa Spiritului din el. Când se scuză că este slab, fragil şi nu poate să facă ceva bun, oferă spaţiu diavolului, ca să-i stăpânească viaţa.

Dacă multe persoane nu-şi dau seama de puterea divină pe care o au, una dintre cauze este că “puterea” responsabilizează omul, dar el nu doreşte să-şi împlinească datoria.

Dacă Spiritul locuieşte în mine, înseamnă că trebuie să fiu atent faţă de calităţile şi resursele mele. Oamenii au multe bogăţii, calităţi, dar nu şi le dezvoltă. Calităţile noastre sunt asemenea copiilor: trebuie să le îngrijim, iubim, ascultăm şi să investim în ele. Dacă ne preocupăm să ne dezvoltăm calităţile, nu numai că vom fi fericiţi, ci ne vom simţi bogaţi, deoarece bogăţia mea… sunt eu. Dacă îmi respect calităţile, mă iubesc. Însuşirile omului sunt asemenea unei flori: dacă nu este îngrijită, se ofileşte.

Multe persoane sunt nefericite, pentru că fac multiple lucruri, dar nu se dezvoltă sau modelează pe ele însele. Sunt preocupate să producă bogăţii, să-şi formeze o imagine, să-şi mărească depozitul bancar. Creează în exteriorul lor, dar nu se maturizează sufleteşte. Dezvoltă afaceri, dar nu se transformă ca persoane. Au bogăţii în jurul lor, dar nu în suflet, care le este trist şi gol.

V. Iertarea păcatelor

Isus îşi conştientizează ucenicii, de puterea pe care o au: “Cărora le veţi ierta păcatele, iertate vor fi, cărora le veţi ţine, ţinute vor fi“. Prin urmare, avem două posibilităţi: să iertăm, asemănându-ne Domnului sau, să ţinem în noi, sinucigându-ne.

Un om şi-a înşelat soţia, pentru că se depărtase de el. Apoi a înţeles că o iubeşte şi s-a reapropiat de ea, dorind să reconstruiască o relaţie mai afectuoasă, bazată pe dialog şi înţelegere. Soţia nu doreşte să-l ierte. Este clar că se simte rănită, jignită. Ce să facă? Dacă nu iartă, dacă se răzbună… va continua să sufere, iar trădarea soţului îi va umple viaţa de venin şi amărăciune… Dar poate să ierte: “Într-adevăr, m-ai jignit. Dar ce a fost, a fost. Vino să refacem căsnicia noastră, armonioasă. Eu am înţeles că dacă relaţia noastră era puternică, tu nu deviai. Nu eşti tu singurul vinovat. Tu ai priceput acest lucru?”

Un om a fost amăgit de fratele său, când îşi împărţeau moştenirea. Nu reuşeşte să accepte că fratele său iubeşte mai mult banii, decât pe el. Nu mai poate schimba lucrurile. Ce să facă? Să ierte? Sau să se trezească în fiecare dimineaţă cu gândul la acest fapt care îi distruge viaţa? Să continue să urască toată viaţa? Să nu mai se încreadă în nimeni, pentru că a fost trădat chiar de către cei din familia sa? Sau poate să ierte. “Într-adevăr, fratele meu m-a rănit, dar nu vreau să permit nimănui să-mi amărască inima, nu doresc ca această durere să se abată peste toată viaţa mea. M-a înşelat, dar aceasta este problema lui. Eu vreau să iert, să alung ura din sufletul meu, altfel această ură va curma viaţa mea“.

Iubiţilor! Iertarea este un stil de viaţă care se experimentează zilnic, pornind de la cele mai mici lucruri… Tu ai primit puterea acesta. Într-adevăr: nu poţi evita rănile şi jignirile pe care alţii ţi le cauzează, dar poţi să ierţi si să trăieşti în pace. Prin urmare, iartă! Iartă dacă cineva te-a jignit, dacă te-a criticat, dacă nu te-a ajutat. Iartă şi mergi înainte. Ceilalţi pot să ne rănească, dar dacă noi nu-i iertăm, ne umplem inima de “venin”, ură, nemulţumire şi nelinişte.

Trebuie să profităm de faptul că iertarea stopează răzbunarea şi readuce pacea în inimi. H. Lacordaire spunea: “Vrei să fii fericit pentru o clipă? Răzbună-te. Vrei să fii fericit pentru totdeauna? Iartă“. Amin.