Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Nașterea Maicii Domnului
Anul A (B, C)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Nașterea Maicii Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

O, Marie, pentru întreaga lume nașterea ta a fost speranța și aurora mântuirii

Chiar de la începutul sfintei Liturghii de azi, Biserica ne îndeamnă Să celebrăm cu bucurie nașterea fericitei Fecioare Maria, fiindcă din ea a apărut soarele dreptății, Cristos, Dumnezeul nostru (Antifonul la intrare).

Liturgia mai sărbătorește, afară de Nașterea Preacuratei Fecioare Maria, Nașterea lui Isus la 25 decembrie și pe cea a Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie.

Nașterea preacuratei face parte din planul divin al mântuirii omenirii întregi și de aceea este un mister. Ca să-i înțelegem valoarea și măreția, va trebui oare să o comparăm cu nașterea lui Isus sau cu cea a sfântului Ioan Botezătorul? Nașterea lui Isus a fost prea dumnezeiască pentru puterile minții noastre de a o înțelege. Sfânta Scriptură o compară cu cea a unui soare care răsare din înălțime (cf. Lc 1,79), adică lumină din lumină (Crezul). Nașterea lui Ioan Botezătorul este minunată: este prevestită de arhanghelul Gabriel tatălui său, Zaharia, asigurându-l că va fi motiv de bucurie nu numai pentru familia lui, ci și pentru mulți alții (cf. Lc 1,11-15); vestea i se pare lui Zaharia atât de minunată că nici nu o poate crede și de aceea rămâne mut (id. 1,20); pruncul tresare de bucurie în sânul Elisabetei și se umple de Duhul Sfânt la vizita preacuratei (id. 1,40-41); acum, când minunea se înfăptuiește și pruncul se naște, bucuria lui Zaharia este atât de mare că i se dezleagă limba pentru a-i da numele de Ioan (id. 1,64). Isus însuși vorbește despre nașterea lui Ioan Botezătorul, afirmând că nu s-a născut om mai mare din femeie ca el, fiind mai mare decât oricare al profet, că este îngerul Tatălui ceresc trimis să-i pregătească terenul pentru opera mântuirii (Lc 7,24-28). Putem compara nașterea preacuratei cu cea a lui Ioan Botezătorul?

Dacă vrem să descriem în cuvinte omenești valoarea și măreția nașterii Fecioarei Maria, ar trebui să ne folosim de cuvintele inspirate ale Sfintei Scripturi, prin care să demonstrăm că o întrece pe cea a lui Ioan Botezătorul. Dar Scriptura tace. De ce?

Când cuvintele omenești sunt incapabile de a ne reda măreția unui lucru, Scriptura tace. De exemplu: Isus a venit să ne vestească împărăția lui Dumnezeu, măreția și fericirea ei, dar niciodată n-a încercat să ne-o descrie în cuvinte, fiind imposibil de redat ceea ce Dumnezeu a pregătit acelora care îl iubesc (cf. 1Cor 2,9). Întrezărim măreția nașterii Fecioarei Maria din câteva cuvinte ale lui Isus spuse unei femei entuziasmate ascultându-i predica, fericind pe aceea care l-a născut și crescut. Mântuitorul îi spune: Fericiți sunt mai curând cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și-l păzesc (Lc 11,27-28).

De aici deducem că cel mai fericit dintre toți este Isus însuși, fiindcă, ascultând cuvântul Tatălui, a devenit Cuvântul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, rămânând în veci cel mai credincios păstrător al acestui cuvânt părintesc din care s-a născut și cu care s-a identificat, ca apoi să devină Cuvântul întrupat.

Preacurata Fecioară Maria, aleasă din veci în planul Tatălui ca să devină mamă a Fiului său pe pământ, mama Cuvântului Întrupat, s-a născut ca o consecință a ascultării lui Isus față de Tatăl. Fecioara Maria spune că toate neamurile o vor numi fericită. De ce? Fiindcă s-a născut din fericita ascultare a Fiului lui Dumnezeu.

O astfel de naștere întrece în măreție creația întregului univers, a tuturor celor văzute și nevăzute, este unică și nu are termen de comparație. Or, o astfel de măreție este imposibil de redat în cuvinte omenești, ba cred că nici în cuvinte îngerești, ci doar dumnezeiești: Maria s-a născut ca urmare a ascultării lui Isus față de cuvântul dumnezeiesc al Tatălui veșnic, Cuvântul iubirii infinite prin care și pentru care toate au luat ființă (In 1,3-4). Nașterea lui Ioan Botezătorul se poate descrie, fiind consecința naturală a unor evenimente mai puțin minunate, pe când Maria s-a născut din ascultarea Fiului dumnezeiesc față de Tatăl ceresc, înainte ca ea să-l nască pe Fiul lui Dumnezeu ca Fiu al Omului.

Semnificația istorică a acestei minuni o putem afirma în cuvinte. Nașterea Fecioarei Maria este preludiul nașterii lui Isus, fiindcă o dată cu apariția ei în această lume începe să se realizeze planul lui Dumnezeu pentru o minune și mai mare: întruparea Fiului său divin. În Fecioara din Nazaret Cel Preaînalt ne pregătește mama și regina. Mama și regina prevestește apariția Regelui regilor, ne spune că Fiul lui Dumnezeu este gata vă vină, să răsară ca un soare din înălțimi, că promisiunile din vechime, referitoare la mântuirea lumii, sunt gata să devină realitate istorică pe pământ.

Micheia a prorocit-o ca pe aceea care trebuie să nască (5,2), desemnând timpul nașterii ei ca pe începutul unei noi ere, când de la Betleemul din Efrata va veni acela care este desemnat să stăpânească peste Israel (id. 1). De fapt, de la Betleem, o dată cu nașterea lui Isus din Fecioara Maria, începe era mântuirii: vremea mesianică.

Nașterea preacuratei este, prin urmare, aurora răscumpărării; apariția ei proiectează o lumină nouă asupra lumii întregi: lumina nevinovăției, a curăției, a harului; reflectă măreața lumină a aceluia care este lumină din lumină și vine să lumineze în întuneric, vine să devină Lumen gentium – Lumina neamurilor – cum îl numește bătrânul Simeon pe pruncul din brațele sale (cf. Lc 2,32).

Mama luminii, ferită de păcat printr-un privilegiu unic și plină de har (Lc 1,28) prin meritele lui Isus, nu numai că vestește iminența răscumpărării, ci ne silește dulce ca aurora ca să ne deschidem ochii spre a ne acomoda cu lumina care ne va veni de sus, ca în lumina ei Fiul lui Dumnezeu să ne poată vedea pe noi neprihăniți, ea fiindu-ne model unic. Zămislirea ei neprihănită este prima floare care îmbucură lumea și atrage bunăvoința Celui Preaînalt pentru a duce la îndeplinire făgăduința din paradisul

pământesc de a zdrobi capul Șarpelui viclean (Gen 3,15). (cf. P. Gabriele din S.M. Maddalena, Intimita divina, Roma 1975, pag. 1559).

Dacă preacurata a voit să rămână în istoria mântuirii ca o simplă roabă a Domnului, nici un evanghelist n-a îndrăznit să o scoată din umbra nașterii lui Isus. Dacă totuși au trebuit să o prezinte lumii, au prezentat-o numai în calitate de mamă a Mântuitorului, dar total acoperită de vălul smereniei, total ascunsă în Cristos, în cuvântul său și cu el în Dumnezeu în care își găsea toată bucuria. Vălul smereniei preacuratei va acoperi chiar și minunea nașterii lui Isus din peștera din Betleem. Acest sentiment de roabă a Domnului este prin excelență trăsătura mesianică pe care o prefigurează pentru acela care a fost prevestit de profeți drept slujitorul lui Iahve, care din fire este Dumnezeu, dar s-a despuiat pe sine însuși și a luat fire de sclav (Fil 2,6-7).

Azi, când preacurata se află în slava cerească și apostolul Ioan ne-o descrie îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare, purtând pe frunte o coroană de douăsprezece stele (Ap 12,1) și înțelegem că a fost aleasă de Tatăl, înainte de oricare altă făptură ca să colaboreze la întruparea Cuvântului și să rămână peste veacuri modelul desăvârșit al Bisericii lui Isus, Maria poate spune în Duhul Sfânt, care și-a ales-o de mireasă din clipa veșnică în care Fiul și-a ales-o de mamă: Domnul m-a avut de la începutul veacurilor, mai înainte de oricare altă făptură a sa (Prov 8,22), de aceea: Sufletul meu îl preamărește pe Domnul, iar inima mea tresaltă de bucurie pentru Dumnezeu, Mântuitorul meu, fiindcă lucruri mari a înfăptuit pentru mine Cel Puternic, privind la smerenia slujitoarei sale (Lc 1,46-47. 49a.48).

Iată cum apare Maria la orizontul istoriei în misterul nașterii sale: fiică preaiubită a Tatălui, mamă neprihănită a Fiului și mireasă a Duhului Sfânt plină de toată strălucirea harului. După demnitatea lui Dumnezeu, cea a Fecioarei mame este cea mai mare care se poate concepe (Pius al XI-lea, Lux veritatis, cf. Intimita divina, pag. 473).

Sărbătoarea de azi este, prin urmare, o chemare la viața ascunsă cu Maria în Cristos și cu Cristos în Dumnezeu. Fericiți cei pe care Dumnezeu însuși, prin diferite împrejurări, îi conduce pe calea smereniei, simplității, lipsiți de tot ceea ce strălucește în ochii oamenilor, ca apoi să primească împărăția cerurilor.

Toată viața primită din clipa nașterii, Neprihănita o va folosi pentru a descifra planul Creatorului din lume și pentru a se încadra cât mai corect în el în calitate de roabă.

Dacă vrem să ne dovedim copiii ei și să avem parte de fericirea de care se bucură ea, trebuie s-o urmăm pe calea smereniei slujind lui Dumnezeu și fraților noștri.

 

* * *

 

Nașterea Maicii Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Să celebrăm cu bucurie nașterea fericitei Fecioare Maria: din ea a apărut soarele dreptății, Cristos, Dumnezeul nostru!

(LR, Introit)

Soarele dreptății, Cristos, înainte de a fi izvorul bucuriilor de pe pământ, a fost obiectul bucuriilor cerești ale Tatălui și Duhului Sfânt, fiindcă din Tatăl s-a născut mai înainte de toți vecii (Crezul). Pășind pe urmele veșnice ale Fiului, vom găsi în lumina lui Dumnezeu primele trăsături, prima schiță după care mama lui Cristos va apărea în această lume. Aleasă de Tatăl ceresc, înainte de orice altă făptură, ca să colaboreze la întruparea Cuvântului, Maria spune în Duhul Sfânt: Domnul m-a avut de la începutul timpurilor, mai înainte de orice altă creatură a sa (Prov 8,22). Și când Adam, destituit din starea harului, a fost alungat din paradisul pământesc, o singură rază de lumină a pătruns în întunericul umanității decăzute: Dușmănie voi pune între tine și femeie – a spus Domnul către șarpe – între sămânța ta și sămânța ei: ea îți va zdrobi capul (Gen 3,15).

Iată cum apare Maria la orizontul omenirii! Născându-se din veci în planul Tatălui de mântuire ca mamă a Mântuitorului, va zdrobi capul Satanei, va fi neprihănită, toată frumoasă și curată, care nici măcar pentru o clipă nu va fi sclava ispititorului, ci va fi mereu creatura nepătată, aparținând în totalitate lui Dumnezeu, fiică predilectă a Celui Preaînalt pe care a putut să o pregătească și să o privească mereu cu cea mai mare plăcere încă înainte de a se naște pe acest pământ (cf. Intimita divina, pag. 473).

Încă înainte de a se naște, Maria strălucește prin chemarea unică din partea Tatălui de a-i fi fiica preaiubită, prin chemarea unică din partea Fiului de a-i fi mamă și prin chemarea unică din partea Duhului Sfânt de a-i fi mireasă toată frumoasă. În această întreită alegere stă toată măreția aceleia care a fost rânduită de Dumnezeu să sfărâme capul șarpelui prin sămânța ei, prin Cristos Isus. Maria este darul Preasfintei Treimi.

Profetul Micheia, pătrunzând în planul divin al mântuirii prin lumina Duhului Sfânt, a prezis-o ca pe aceea care trebuie să se nască (5,2), desemnând necesitatea existenței ei în planul divin și nașterea în timp ca pe începutul unei noi ere, când de la Betleemul din Efrata va veni acela care este desemnat să stăpânească peste Israel (id. 1). De fapt, de la Betleem, o dată cu nașterea lui Isus din Fecioara Maria, va începe era mântuirii: vremea mesianică.

Minunată a fost și nașterea preacuratei pentru această viață din părinții ei Ioachim și Ana. Acești sfinți soți s-au unit în căsătorie cu credința fermă că fac voința lui Dumnezeu care i-a destinat să ducă la îndeplinire planul iubirii sale din sânul creației: Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul! (Gen 1,28). Deși viața lor se desfășura în mod normal firii, constatând că nu se încadrează total în planul divin de înmulțire a neamului omenesc și mai ales al creșterii poporului lui Dumnezeu și al venirii celui făgăduit de profeți, credința le-a trezit impulsul spre o rugăciune mai asiduă, pentru posturi și pomeni, ca Dumnezeu să le dea ceea ce natura le-a tăgăduit: o odraslă prin care să se înscrie total în planul iubirii lui Dumnezeu de pe pământ. Speranța că rugăciunile, posturile și pomenile vor fi bine primite i-a însoțit până la bătrânețe. La Liturghia sfinților Ioachim și Ana se spune: Plini de Duhul Sfânt, părinții Fecioarei Maria așteptau mângâierea lui Israel (Vers. la Evanghelie). De fapt unitatea iubirii din sânul familiei o dă Duhul lui Dumnezeu, care este Duhul armoniei din sânul Preasfintei Treimi, dintre Tatăl și Fiul, iar pe pământ dintre Cristos și Biserică. Duhul Sfânt este acela care pune în firea naturală a omului cele șapte daruri ca pe o sămânță: înțelepciunea, înțelegerea, sfatul, puterea, știința, evlavia și frica de Dumnezeu, chiar dacă în măsură diferită în bărbat și femeie, care apoi se dezvoltă împreună cu credința, speranța și iubirea, maturizându-se prin sacramentul Confirmațiunii. Conform voinței Creatorului, bărbatul are mai multă înțelepciune decât femeia; el se bazează mult pe puterea minții sale (bărbații sunt mai raționaliști); femeia, în schimb, are mai multă înțelegere; judecata ei pornește mai mult din inimă decât din rațiune, de aceea pune mai mult cont pe iubire; cât privește darul sfatului, nimeni nu poate tăgădui prioritatea mamei în educația copiilor, ea este îngerul lui Dumnezeu din sânul familiei; în schimb, bărbatul se bucură de darul puterii prin care își folosește forțele fizice și spirituale numai pentru bunăstarea familiei și prin acest dar se afirmă ca un fel de rege al creației, ca Adam chemat de Dumnezeu să dea nume tuturor făpturilor sale și să lucreze grădina Edenului (cf. Gen 2,14. 19). Cât privește darul științei, între bărbat și femeie domnește un echilibru valoric: bărbatul deține științele practice, tehnice, iar femeia deține știința vieții: Eva fiind rânduită de Creator să fie mama tuturor celor vii (Gen 3,20). În ceea ce privește darul evlaviei, femeia își dovedește primatul prin trăirea mai intensă a credinței. Fapt evident prin participarea lor masivă la oficiile liturgice. Bărbatul deține însă darul fricii de Dumnezeu mai mult decât femeia, așa cum ne relatează Sfânta Scriptură: Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu (Ps 111,10), desăvârșind sfințenia în frica de Dumnezeu (2Cor 7,1). Să ținem cont: chiar crudul Irod se temea de Dumnezeu și-l proteja pe Ioan Botezătorul, pe când Irodiada măcina răzbunarea în inima ei fără nici o frică.

Fiecare persoană simte dorința după plinătatea ei: bărbatul simte că îi lipsesc în mare măsură darurile înțelegerii, sfatului și evlaviei; dar le privește în femeie, pe care vrea să o aibă de partea sa, ca să-i suplinească lipsurile. Femeia, în schimb, simte că îi lipsesc darurile înțelepciunii, puterii și fricii de Dumnezeu și privește cu admirație la bărbatul care le are și vrea să-l aibă de partea ei, ca să-i suplinească lipsurile și să-i apere valorile; bărbatul oferă înțelepciune, putere, inventivitate și frica de Dumnezeu; femeia oferă soțului înțelegere, sfaturi din inimă, gingășie, evlavie. Schimbul reciproc de daruri face din familie un colț de rai.

Sfinții Ioachim și Ana și-au bazat alegerea inimii lor pe darurile spirituale reciproce și astfel au ajuns la plinătatea unității în familie. Dorința de a avea o odraslă, pe care să o introducă în cunoașterea iubirii lui Dumnezeu prin credință, s-a concretizat într-o rugăciune pornită ca dintr-un singur suflet, ca dintr-o singură inimă. Plini de Duhul Sfânt, părinții Fecioarei Maria așteptau mângâierea lui Israel (Lc 2,25). Dumnezeu a privit la inima lor, pe care el însuși le-a pregătit-o, și i-a binecuvântat cu acea odraslă în care darurile Duhului Sfânt și-au aflat plinătatea încă din prima clipă a zămislirii ei. Pentru aceasta preacurata Fecioară Maria a ales din fragedă pruncie să rămână fecioară, spre a-i sluji numai lui Dumnezeu, fiindcă nu-i lipsea nimic din ceea ce aparține din fire ca dar bărbatului, nu simțea lipsa înțelepciunii, puterii și nici a fricii de Dumnezeu. Conștientă de tot ceea ce are din partea lui Dumnezeu, când îngerul Gabriel îi aduce vestea că va zămisli și va naște un prunc, preacurata îi răspunde: Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat? Ceea ce vrea să spună: Cum va fi aceasta, din moment ce eu nu am nici o trebuință de bărbat, fiindcă nu-mi lipsește nimic din darurile lui? La care îngerul îi confirmă plinătatea celor șapte daruri ale Duhului Sfânt care dau unitatea familiei și ea va zămisli tocmai în virtutea lor care o încadrează în familia lui Dumnezeu: Duhul Sfânt se va coborî asupra ta și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceasta și Sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu se va chema (Lc 1,28-35) și va putea spune și datorită mamei sale: Duhul Domnului este asupra mea (Lc 4,18).

Prima dată când Maria apare în Evanghelia după sfântul Matei este la sfârșitul genealogiei lui Isus: Iacob a născut pe Iosif logodnicul Mariei, din care s-a născut Isus numit Cristos (1,16). În Evanghelia după sfântul Luca se face prima mențiune la Buna-Vestire. În Evanghelia după sfântul Marcu, dar și cea după sfântul Ioan, ea apare ceva mai târziu, pe parcursul desfășurării misterului lui Isus. În orice caz, Maria intră în Evanghelie numai în vederea lui Isus, numai în calitate de mamă a Mântuitorului; și chiar dacă prezența ei transpiră pe multe pagini, mai ales la Luca, ea este atât de discretă și voalată de umilință încât dispare în cea a Fiului. Ea s-a născut și a trăit cu adevărat ascunsă cu Cristos în Dumnezeu. Rămâne de datoria noastră și spre fericirea noastră să-i descoperim această măreție de a fi ascunsă cu Cristos în Dumnezeu, fiindcă, dacă ar fi fost posibil să o întrebăm în clipa când a fost așezată în leagănul istoriei pentru prima dată: Cine ești tu? ne-ar fi răspuns: Eu sunt slujitoarea, roaba, Domnului. Sunt o simplă creatură dependentă total de voința lui Dumnezeu. Acest sentiment al dependenței totale de voința lui Dumnezeu dă preacuratei Fecioare Maria cea mai mare demnitate, așa cum se exprimă papa Pius al XII-lea: După demnitatea lui Dumnezeu, cea a Fecioarei mame este cea mai mare care se poate concepe (Lux veritatis). Dependența totală de voința lui Dumnezeu îi dă preacuratei sentimentul de slujitoare, de roabă, care constituie trăsătura mesianică prin excelență pe care o prefigurează pentru acela care a fost prevestit de profeți drept slujitorul lui Iahve (Is 52,13) și care având forma lui Dumnezeu, s-a nimicit pe sine luând forma sclavului (Fil 2,6-7).

Ascunsă fiind cu Cristos în Dumnezeu, Maria este conștientă de mărețiile sale și atât de clară în smerenia sa încât le poate cânta fără să se neliniștească: Toate neamurile mă vor numi fericită, fiindcă mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic (Lc 1,48-49). Cu toată umilința a prorocit slava proprie fără să-și rețină pentru sine nici cea mai mică firimitură de merit; gloria ei trebuie să slujească numai spre a-l preamări pe acela care a știut să facă dintr-o creatură atât de mică o mamă pentru Dumnezeu, o regină pentru cer și pământ, o mijlocitoare puternică pentru mântuirea noastră (cf. Intimita divina pag. 1556).

Care este datoria noastră în ziua de azi față de această capodoperă divină?

Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru această făptură atât de minunată; să o iubim, să-i imităm virtuțile și mai ales smerenia și să-i cerem ajutorul de a ne trăi și noi viața pământească ascunși cu Cristos în Dumnezeu, ca să ne naștem apoi pentru împărăția cerurilor. Amin.

 

* * *

 

Nașterea Maicii Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cu credință și cu bucurie să sărbătorim Nașterea Sfintei Fecioare

Ziua de 8 septembrie în care prăznuim Nașterea Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, este cea dintâi dintre cele douăsprezece sărbători ale anului liturgic bizantin, care începe la 1 septembrie. Din oficierea sărbătorii citim: Din seminția lui Iese și din neamul lui David, astăzi s-a născut printre noi Maria, copiliță divină. De aceea, tot universul se bucură și se reînnoiește și se veselește, cerul și pământul tresaltă de bucurie (Liturghia bizantină).

Azi suntem și noi chemați să ne reînnoim, să ne veselim și să ne bucurăm de nașterea preasfintei Maici a lui Dumnezeu, a Bisericii și a noastre.

Catehismul Bisericii Catolice spune că: Evlavia Bisericii față de sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creștin. Sfânta Fecioară este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. Din cele mai vechi timpuri, sfânta Fecioară e venerată sub titlul de născătoare de Dumnezeu, sub a cărei ocrotire credincioșii aleargă rugându-se în toate primejdiile și nevoile (CBC pag. 217).

Din acest citat reținem patru lucruri importante: evlavia către Maica Domnului face parte intrinsecă din cultul creștin, ceea ce vrea să spună că acela care nu o cinstește pe aceea pe care a cinstit-o Fiul lui Dumnezeu nu se poate numi creștin; cultul ce-l acordăm Mariei este deosebit față de cel acordat lui Dumnezeu, dar și față de cel acordat sfinților obișnuiți; Maria este cel mai mult cunoscută sub titlul de născătoare de Dumnezeu, ceea ce ne interesează și pe noi azi cel mai mult și apoi faptul că în toate timpurile și în toate locurile creștinii au alergat la ocrotirea ei, ceea ce dovedește temeinicia credinței creștine.

Este natural, dacă o cinstim ca născătoare de Dumnezeu, să o cinstim și în misterul nașterii ei; fiindcă, n-ar fi putut fi născătoare de Dumnezeu, dacă mai întâi n-ar fi fost ea însăși, în nașterea ei, capodopera lui Dumnezeu.

Nașterea Maicii Domnului, fiind lucrarea deosebită a lui mai frumoasă și mai importantă decât creația întregului univers, nu o sărbătorim ca pe un simplu fapt natural: apariția în lume a unui copil – deși și acest lucru este minunat, așa cum îl relatează mama macabeilor din Sfânta Scriptură, când își încurajează fiii ca mai bine să moară decât să păcătuiască, spunându-le: Nu știu cum ați fost zămisliți în sânul meu, nici cum v-am dat duh și viață, iar înfiriparea aceasta a fiecăruia nu eu am întocmit-o. De aceea Creatorul lumii, care l-a zidit pe om de la nașterea lui și care dă tuturor viață, el vă va da iarăși cu milostivire duh și viață (2Mac 7,22-23).

Omul, prin naștere, fiind opera lui Dumnezeu, este o minune a chipului divin (cf. Gen 1,26-31). O spune și psalmistul: L-ai făcut cu puțin mai prejos de îngeri și l-ai încununat cu mărire și slavă (Ps 8,6). Sfântul Irineu afirmă că omul viu este măreția lui Dumnezeu. Chiar și păgânii aveau această concepție superioară, cum că omul este coroana creațiunii, deoarece Sofocle, renumit scriitor grec din antichitate, o spune clar: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai mare dintre toate este omul (Antigona).

Prin nașterea născătoarei de Dumnezeu sărbătorim mai mult decât un fapt natural sau un aniversar, sărbătorim un mănunchi de mistere ale credinței, adevărate capodopere dumnezeiești și anume: sărbătorim nașterea celei zămislite fără de păcatul strămoșesc printr-un privilegiu unic al lui Dumnezeu, pentru meritele lui Isus Cristos; sărbătorim nașterea celei pline de har, față de care Creatorul, în vederea maternității ei divine, nu s-a zgârcit în daruri; sărbătorim nașterea mamei Fiului lui Dumnezeu și a noastră; sărbătorim nașterea reginei îngerilor (Litaniile) și a întregului univers; sărbătorim pe aceea care s-a născut special pentru a ne da o lecție de credință: fericită pentru că a crezut, așa cum o numește Elisabeta, verișoara ei (Lc 1,45). Sărbătorim deci nașterea aceleia care ne deschide calea fericirii pe acest pământ prin credință. S-a născut pentru fericire, dar fericirea se naște din credință; s-a născut pentru a crede și crezând să fie fericită.

S-a născut aceea care a crezut.

Prin credință, părinții ei, Ioachim și Ana, au continuat să aducă jertfe lui Dumnezeu cu lacrimi și rugăciuni fierbinți până la bătrânețe, ca Dumnezeu să le dea un urmaș… Prin credință, Ana, fiind în vârstă înaintată, o zămislește în sânul ei pe aceea despre care îngerul Domnului o asigură că va purta numele Maria, care în limba egipteană înseamnă binecuvântată de Dumnezeu; în ebraică Myriam înseamnă doamnă, stăpână, steaua mării. Prin credință, deja de la naștere, Ioachim și Ana o oferă pe fiica lor, Maria, lui Dumnezeu și desăvârșesc acest act de recunoștință prezentând-o la templu și încredințând-o preoților încă de la vârsta de trei ani, spre a învăța să-i slujească lui Dumnezeu, transformând credința în caritate.

Prin credință, Maria alege să rămână fecioară; apoi alege logodna îngerească cu Iosif, bărbatul cel drept; alege să devină mamă a lui Dumnezeu rămânând fecioară; prin credință îl zămislește pe Isus în sufletul ei, înainte de a-l zămisli trupește în sânul ei feciorelnic și astfel Dumnezeu devine în ființa Mariei Emanuel – Dumnezeu cu noi – și ne dă dreptul să-i cântăm: Nașterea ta, o, Fecioară, Maică a lui Dumnezeu, a adus bucurie lumii întregi. De fapt, din tine s-a născut soarele dreptății: Cristos Isus, Dumnezeul nostru care, dezlegându-ne de blestem, ne-a dat fericirea și, biruind moartea, ne-a dat viața cea veșnică. Prin credință îl însoțește pe Isus de la peștera săracă din Betleem și până pe Calvar; prin credință îl așteaptă să învie din morți și după înălțare să-l trimită pe Duhul Sfânt. Prin credință ne-a devenit “mamă” sub cruce, când Isus i-a spus: Iată fiul tău (In 19,26), identificând în persoana lui Ioan evanghelistul pe tot creștinul care îl urmează pe Isus până pe Calvar, conform chemării personale: Cine vrea să fie ucenicul meu, să se lepede de sine însuși (de păcatele sale), să-și ia crucea zilnic și să mă urmeze (Mt 16,24).

Prin credință, deși mică fizicește, preacurata s-a născut mare și prin credință va deveni fericită și prin ea s-a născut, s-a deschis, calea fericirii noastre.

Când autorul Scrisorii către Evrei vrea să scoată în evidență că cel ce vrea să fie mare în ochii lui Dumnezeu și să-i moștenească făgăduințele, arată că trebuie să fie credincios și enumeră figurile mari ale istoriei mântuirii: pe Abel, care a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât a lui Cain; pe Enoch, care a fost luat de pe pământ, ca să nu vadă moartea; pe Noe, care a pregătit arca salvatoare; pe Abraham, care a ascultat de glasul Domnului; pe Sara, care a zămislit la bătrânețe; pe Isaac, pe Iacob, pe Iosif din Egipt și mai ales pe Moise, care n-a voit să fie fiul fiicei faraonului, ci a ales să sufere cu poporul lui Dumnezeu etc. Autorul își continuă numărătoarea altor bărbați distinși și încheie capitolul al 11-lea cu aceste cuvinte: Toți aceștia, care prin credința lor au devenit renumiți, n-au primit ceea ce le fusese făgăduit, deoarece Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârșirea.

Ceea ce Dumnezeu a orânduit mai bun pentru noi, ca să luăm “desăvârșirea”, adică justificarea și fericirea totală în Dumnezeu, este credința în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Prima, care a luat partea cea mai bună prin credința în Cristos și prin ea fericirea de a fi mai presus de Abel, Enoch, Noe, Abraham, Sara, Moise și alții, este Maria.

Nașterea preacuratei Fecioare Maria – fericită pentru că a crezut – are menirea să ne întărească în credința că Isus este Fiul lui Dumnezeu – inițiatorul și desăvârșitorul credinței noastre (Evr 12,2) – are menirea să ne nască pentru cer, pentru Dumnezeu.

Un învățător din Israel, cu numele de Nicodim, venea noaptea la Isus, ca să afle secretul desăvârșirii, fericirii. De ce noaptea? De teama iudeilor și poate pentru ca ziua să nu fie privit în ochi, ca să i se vadă sufletul. Isus îi spune: Adevăr, adevăr îți spun, de nu se naște cineva din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu. Dar Nicodim, văzând că Isus îi citește în suflet și pe întuneric, caută să abată discuția, zicând: Cum poate omul să se nască din nou, o dată ce este bătrân? Oare poate să intre a doua oară în sânul mamei sale și să se nască iar? Isus i-a răspuns: Amin, amin, îți spun, de nu se va naște cineva din apă și duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu (In 3,1-5).

Maria este prima care s-a născut de sus, ca noi să ne naștem din apă și duh, adică să ne trăim Botezul, să transformăm credința în caritate, ca să nu rămână moartă, deoarece credința fără fapte este moartă (Iac 2,16).

Cu credința și evlavia adevăraților creștini din toate timpurile, să ne rugăm și noi: Doamne, te rugăm să reverși asupra slujitorilor tăi comorile harului ceresc; nașterea Fiului tău din fecioara Maria a însemnat începutul mântuirii noastre: sărbătoarea nașterii ei să ne aducă belșug de pace! (LR). Amin.

 

* * *

 

Nașterea Sfintei Fecioare Maria

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Sapientia

Biserica în înțelepciunea ei a știut să acorde atenția cuvenită persoanelor care au marcat viața ei în decursul istoriei. Astfel în calendarul Bisericii Romano-Catolice întâlnim numai trei sărbători care se referă la nașterea uneia dintre aceste persoane. În ordine cronologică aceste sărbători urmează astfel: Nașterea Sfintei Fecioare Maria, Nașterea lui Ioan Botezătorul și Nașterea Domnului Nostru Isus Cristos.

Dacă pentru crearea universului au fost suficiente cuvântul creatorului și voința sa liberă, pentru recreearea lui, adică pentru răscumpărarea lui, iubirea veșnică a Tatălui a rânduit întruparea, moartea și învierea lui Isus Cristos – Cuvântul veșnic și, fiindcă prima “prăpastie” dintre Dumnezeu și om, o săpase o femeie, Eva prin neascultarea ei, se cuvenea ca restabilirea armoniei dintre Dumnezeu și om să fie părtașă și o femeie, o nouă Evă, care prin contrast cu cea veche trebuia să fie nepătată, preasfântă, demnă de Fiul lui Dumnezeu pe care avea să-l nască. Sfântul Irineu, vorbind despre neascultarea Evei, afirmă că: “ea a fost vindecată prin ascultarea Mariei și din această acțiune rezultă că ea este cauză de mântuire pentru ea și pentru neamul omenesc”. Această femeie aleasă în acest scop, este Preacurata Fecioară Maria a cărei naștere o sărbătorim astăzi.

Ziua de naștere a Sfintei Fecioare Maria este o zi de deplină bucurie, bucurie pentru locuitorii cerului și ai pământului. De aceea în această mare sărbătoare Biserica i se adresează în rugăciunea de la începutul Sfintei Liturghiei cu aceste cuvinte: “Nașterea ta, o Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, bucurie a vestit lumii întregi, căci din tine s-a născut Soarele dreptății, Cristos Domnul”.

Se bucură părinții ei care atât de mult își doriseră un copil. Sfântul Ioan Damascenul le aduce complimente, adresându-le aceste cuvinte: “Ioachim și Ana soți binecuvântați! Lumea întreagă vă rămâne îndatorată, căci datorită vouă ea a putut să ofere Creatorului cel mai frumos dar și anume o mamă vrednică de cinste, singura vrednică de cel care a creat-o”. Se bucură întreg pământul, căci nașterea Sfintei Fecioare Maria prevestește ceasul apropiatei eliberări. Se pleacă astăzi peste leagănul Mariei și se bucură însăși Sfânta Treime: Tatăl își vede în acest prunc capodopera mâinilor sale; Fiul își privește mama, iar Sfântul Duh își admiră mireasa.

Celebrul poet italian Dante Alighieri în renumita sa operă Divina Comedie în capitolul Paradisul (XXIII, 127-129) descrie într-un stil ce îi este specific entuziasmul cu care îngerii și sfinții cântă fericiți la nașterea Mariei: “Bucură-te Regina Cerului!”

Iată întregul univers se bucură și cântă la această mare sărbătoare și împreună cu însuși Creatorul contemplă cea mai frumoasă creatură din univers. Dar dacă îngerii și sfinții, chiar Sfânta Treime se bucură la nașterea ei, care este atitudinea noastră? Să adorăm negrăitele desfătări ce le-a avut Sfânta Treime la nașterea ei fericită. Această naștere nu a fost ca a celorlalți copii. Aceștia vin în lume ca păcătoși și dușmani ai lui Dumnezeu, și e necesar ca apa botezului să-i purifice de păcatul strămoșesc cu care se nasc, însă Sfânta Fecioară s-a născut fără acest păcat deoarece este privilegiata lui Dumnezeu. Sigur, unii sau alții ar putea obiecta: înălțimea calităților ei ne îndepărtează de dânsa. Cum putem noi sărmani păcătoși să ne apropiem de cea care este privilegiata lui Dumnezeu, de cea care în întregul pelerinaj al vieții ei pământești a exercitat atât de perfect toate virtuțile, dând dovadă de cea mai mare puritate, umilință, răbdare, iubire, și mai ales ascultare față de Dumnezeu, dintre toate creaturile raționale?! Însă a o considera pe Sfânta Fecioară ca inaccesibilă și excepțională în calitățile ei numeroase ne-ar putea face să ne simțim dispensați în a o imita. Ea este aleasa lui Dumnezeu, dar simultan este exemplu demn de urmat pentru noi creștinii. Într-adevăr a fi conceput fără păcat este un privilegiu unic. Sfânta Fecioară Maria încă de la zămislire este deja botezată prin acțiunea Duhului Sfânt. Dar, oare, noi creștinii nu am fost botezați imediat după naștere? Nu am primit noi, oare, harul sfințitor? Ea s-a născut fără păcatul originar, dar noi după Botez n-am fost, oare, purificați de acest păcat? De aceea nu există motive să ne simțim dispensați în a o imita.

Nașterea sfintei Fecioare Maria este un eveniment ce nu poate fi trecut fără observație. Ea semnifică vestea cea bună adusă întregii Biserici. Dar precum aurora vestește ziua ce urmează, tot astfel nașterea Sfintei Fecioare a vestit și a inaugurat viața preasfântă a ei, viața și mai minunată a lui Isus și viața Bisericii care este extensiunea misterioasă a aceleia a lui Isus, după cum ne învață Conciliul Vatican al II-lea în Constituția Dogmatică despre Biserică, Lumen Gentium.

Noi cunoaștem toate particularitățile vieții ei din meditarea misterelor mântuirii pe care le sărbătorim în timpul anului liturgic. Cuvintele rostite de sfânta Fecioară ne dau posibilitatea să pătrundem în sanctuarul sufletului ei și să admirăm frumuseți incomparabile. Dar aceste frumuseți supranaturale care au strălucit în viața ei, nu a fost altceva decât expansiunea comorilor de haruri și de sfințenie ce le-a avut deja la nașterea ei. Misterul nașterii ei care, în ordinea naturii, a fost primul dintre misterele vieții exterioare ale Mariei, a fost așadar preludiul și anunțul tuturor celorlalte mistere, conținându-le precum sămânța plantei conține însăși planta ce va răsări din ea.

Fiind preludiul vieții lui Isus, nașterea Sfintei Fecioare a fost în același timp aurora unei zile mai frumoase și mai strălucite. De fapt, în timp ce începe viața unei sublime regine, de asemenea începe și viața Cuvântului întrupat care se va naște din ea. Până la venirea lui Isus în lume, toate evenimentele biblice legate de nașterea Mântuitorului erau “pregătire” și “vestire” ale venirii sale între noi. Maria a fost ultima și excelenta pregătire și anunțul cel mai sfânt al venirii lui Mesia. Cuvântul lui Dumnezeu înainte de a ne vizita în surghiunul nostru pământesc își alege un tabernacol pe care îl sfințește și îl împodobește. Iată, Maria, ca un tron sublim figurat în acela pe care l-a construit regele Solomon în mărețul templu zidit lui Dumnezeu, a fost scutită de orice păcat, îmbrăcată în sfințenie și îmbogățită cu toate harurile. Nașterea Sfintei Fecioare Maria a însemnat și începutul mântuirii noastre. Iată de ce sărbătoarea de astăzi este o zi de bucurie. Desigur, nu de intensitatea bucuriei sfinte ce caracterizează sărbătoarea nașterii lui Cristos, dar o bucurie ce trebuie să ne cuprindă la anunțul apropiatei împliniri a acestui fericit mister.

Nașterea Sfintei Fecioare Maria este în același timp anunțul și începutul vieții Bisericii în care noi suntem încorporați prin sacramentul Botezului. Nașterea ei este începutul și anunțul împărăției harului. Sfințenia cu care se îmbracă sufletul ei, este rodul harului. Ea însăși este model de perfecțiune după care se vor forma aleșii lui Dumnezeu. În calitate de fii ai Sfintei Fecioare Maria să mergem și noi pe urma sa. Janez Jenko, un teolog ceh în cartea sa intitulată “Maria și timpul nostru”, relatând despre primul președinte al S.U.A., George Washington, spune că avea lângă patul său o imagine a Maicii Domnului. Un profesor, bun creștin venind în vizită și văzând acea imagine a exclamat: “Credeam că sunteți protestant!” Președintele îi răspunse: “Sunt, dar cum poți să iubești Fiul, să-l cinstești, dacă nu o iubești pe Mama sa?”

În fața unei astfel de persoane nobile nu ne rămâne altceva de făcut decât să o contemplăm pe Maria în misterul lui Cristos și al Bisericii. Sfântul Părinte Papa Ioan al XXIII-lea, care a pregătit lucrările de deschidere ale Conciliului al II-lea din Vatican, a încredințat această importantă lucrare de reformă a Bisericii, ocrotirii sfintei Fecioare Maria. Acest Conciliu ne învață că Mama lui Dumnezeu și mama noastră este cu totul orientată spre Cristos, cu totul relativă, dependentă, și subordonată misterului său. Dar care este semnificația acestor cuvinte: “cu totul relativă, dependentă și subordonată misterului lui Cristos?” Maria, ca simplă creatură ieșită din mâinile celui Preaînalt comparată cu această infinită Maiestate, este o ființă relativă care își are existența de la Creator ca oricare altă creatură. Numai Dumnezeu este Cel care este, adică Cel care există prin sine. Cu toate acestea din condescendența lui Dumnezeu, Sfânta Fecioară Maria este membru eminent și mijlocitoare prin execelență a poporului lui Dumnezeu. De aceea astăzi, în sărbătoarea nașterii ei, să cerem mijlocirea ei la Fiul său Isus Cristos pentru ca El să ne ofere harul necesar de a putea păși pe urmele ei și, atrași fiind de parfumul virtuților sale, să nu încetăm a o iubi și a o preamări împreună cu întregul cor al îngerilor și al sfinților. Să reînnoim respectul, iubirea și încrederea ce trebuie să o avem față de Sfânta Fecioară.

Mihai DIAC

 

* * *

 

Nașterea Sfintei Fecioare Maria

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Orice naștere este un izvor de bucurie și motiv de recunoștință față de Dumnezeul cel Viu care a chemat la viață pe noul născut. Însă nașterea Mariei, sărbătorită astăzi, trezește în Biserică o bucurie și o recunoștință deosebită, căci odată cu nașterea ei, începe să capete contur speranța de veacuri a omenirii. Acum se deschide drumul mântuirii noastre, deoarece pe ea a ales-o Dumnezeu ca Mamă a Celui care avea să înfăptuiască mântuirea.

Cu privire la nașterea Maicii Domnului au vorbit profeții, patriarhii, dar înainte de toți, din veșnicie, a acționat Dumnezeu. Acest lucru îl amintește Sf. apostol Paul în prima lectură de astăzi creștinilor din Roma: că Dumnezeu nu uită de cei pe care i-a chemat, potrivit planului său, că El rămâne fidel față de promisiunea Sa.

În cartea Genezei ni se relatează păcatul primilor părinți care, deși inițial erau într-o comuniune perfectă cu Creatorul, nu au rezistat ispitei celui rău și astfel, prin neascultarea lor omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu. În persoana protopărinților omenirea nu a făcut altceva decât un gest de nerecunoștință: a întors spatele lui Dumnezeu, Celui care i-a dat existență. Acestui gest din partea omului Dumnezeu îi răspunde cu o promisiune. Și anume, promite că va trimite un Răscumpărător care să refacă această comuniune. Însă pentru a se naște, Răscumpărătorul avea nevoie și de o mamă. La ea face referință Dumnezeu când aruncă blestemul asupra șarpelui: “Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei” (Gen 3, 15). Dumnezeu o alege pe Maria ca Mamă a lui Cristos, Mamă a Unicului Său Fiu, întrupat pentru a împăca lumea cu Tatăl. Prezența Domnului în sânul Mariei face din ea un loc sfânt, un Templu al Creatorului de care trebuie să ne apropiem cu un respect deosebit pentru că Dumnezeu a voit-o pentru Cristos.

La împlinirea timpurilor, într-un sătuc din nordul Palestinei, în casa sfinților Ioachim și Ana, vine pe lume cea mai frumoasă, cea mai curată, cea mai gingașă ființă care a existat vreodată. Bucurie pentru părinți, bucurie pentru omenire. Cu privire la această sărbătoare a nașterii Mariei, Sf. Andrei din Creta exclamă:”Toată făptura să cânte de bucurie să tresalte și să participe la veselia acestei zile. Căci aceasta este ziua în care printr-un plan minunat creatura devine locuința aleasă a Creatorului”.

Este adevărat că toți oamenii sunt egali atât la naștere cât și la moarte. “Gol am ieșit din sânul mamei mele – spune Iob – gol și fără nimic mă voi întoarce în mormânt” (Iob 1,21). În fața acestor două realități nu există nici o deosebire între fiul împăratului și fiul cerșetorului, între fiul unui președinte de stat și fiul șomerului. Însă în ceea ce o privește pe sfânta Fecioară, Dumnezeu a făcut o deosebire între ea și ceilalți oameni.

Nașterea Mariei este rodul planului minunat al lui Dumnezeu. Ceea ce o deosebește și mai mult de ceilalți oameni este faptul că Maria primește acel favor din partea lui Dumnezeu de a fi scutită de păcatul originar. De acest păcat am fost eliberați și noi, însă prin botez. Dar Maria a fost zămislită fără prihana strămoșească. Era și normal ca mama Celui Sfânt și Nepătat să fie neatinsă nici de cel mai mic păcat, să fie imaculată.

Astăzi o sărbătorim pe aceea care a devenit Templul Creatorului, pe aceea despre care Isaia prorocul zice: “Iată Fecioara va zămisli și va naște un Fiu, și-i va pune numele Emanuel” (Is 7, l).

Dacă nașterea Mariei este un motiv de bucurie pentru Biserică, în schimb, este un motiv de spaimă pentru puterile întunericului simbolizate de șarpele cel viclean. Și pentru ce această spaimă? Pentru că satana nu s-a mai putut folosi de a doua Evă, care s-a născut plină de har, așa cum s-a folosit de prima. Dacă prin neascultarea primei Eve, omenirea a decăzut, în schimb, prin ascultare, Maria repară greșeala Evei și prin răspunsul pozitiv de a coopera la planul de mântuire al lui Dumnezeu, zdrobește capul șarpelui infernal. Diavolul primește lovitura de moarte. Maria devine astfel aurora care vestește sosirea “Soarelui” Cristos, la a cărei operă de mântuire a cooperat.

Când a cooperat Maria la mântuirea noastră? Din momentul în care a acceptat voința lui Dumnezeu: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“. Însă, în mod special, pe Calvar sub crucea Fiului ei. “Cristos este capul, noi suntem mădularele – ¬spune Sf. Augustin - Maria l-a născut pe Cristos la Crăciun, pe noi ne-a născut pe Calvar“. Atunci a devenit Mama noastră, când Isus i-a spus de pe cruce: “Iată fiul tău…” Putea să-i arate pe toți oamenii și să spună: “Iată-i pe fiii tăi”.

Isus cunoaște inima omului, știe că omul are nevoie de mângâiere atunci când se află în greutăți, în suferință, în ispite și de aceea a lăsat-o pe Maria ca Mamă a lumii întregi. La ea să poată alerga toți cei care-și pun încrederea în ajutorul ei în momentele critice, în momentele în care șarpele viclean atacă. Însă, Maria nu se mulțumește să stea și să aștepte. Ea însăși, ca o mamă iubitoare ce se îngrijește de copiii ei vine în întâmpinarea noastră, ne cheamă, ne îndeamnă să apelăm cu mult curaj la sprijinul ei. Căci ea, prin intervenția ei maternă la Isus ne poate mijloci harul pentru a crește și mai mult în credință, conform voinței lui Cristos. Ea este gata oricând să primească pe oricine și să-i ofere harul pentru a-l feri de pericole.

Cum se întâmplă cu orice mamă pământească, grijile materne ale Mariei durează de-a lungul întregii noastre vieți. Deci să nu ezităm de a apela la Maria, căci “niciodată nu s-a auzit să fi fost părăsit cel care a alergat sub ocrotirea și ajutorul ei“.

Francisc Matieș

 

* * *

 

Nașterea Sfintei Fecioare Maria

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Este normal și logic ca atunci când se naște un copil, familia, prietenii și vecinii să se bucure. La fel de normal este ca aniversările să se sărbătorească cu veselie. Astăzi Biserica ne invită pe toți la bucurie cu ocazia unei aniversări cu totul deosebite: nașterea Sfintei Fecioare Maria. De ce este deosebită? Este clar: este vorba de Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu, Mama lui Cristos-Mântuitorul, fapt pus în evidență de textele liturgice de azi. Celebrarea de astăzi onorează nașterea Fecioarei Maria, însă adevărata semnificație și scopul acestei nașteri, acestui eveniment mântuitor este nașterea Mesiei, întruparea Cuvântului. Maria este Steaua dimineții care în aurora ce precede răsăritul soarelui anunță venirea Mântuitorului, Soarele dreptății în istoria umanității. Venirea lui Dumnezeu printre oameni, ca lumină strălucitoare și realitate divină, clară și vizibilă, este marele dar minunat al mântuirii care ne este oferit.

În prima lectură, sfântul Paul descrie milostivirea divină care cheamă pe oameni la un destin etern: în cazul Mariei, ea a fost încă din eternitate destinată de Treimea Preasfântă să fie Mama Fiului. În acest scop a fost copleșită cu toate harurile. Dumnezeu dă fiecăruia harul necesar misiunii sale în lume. Azi ne amintim că și noi am primit de la Dumnezeu o chemare la sfințenie, la împlinirea unei misiuni precise în lume. Azi putem considera de asemenea că e logic să dorim să sărbătorim aniversarea nașterii noastre pentru că însuși Dumnezeu a voit în mod expres să ne naștem și pentru că prin această naștere ne-a chemat la un destin etern de fericire și de iubire.

Câți ani împlinește Mama noastră din ceruri? Pentru ea timpul nu trece, pentru că a atins plinătatea vârstei, acea eternă și deplină tinerețe care se naște din participarea la tinerețea lui Dumnezeu care, după cum spune sfântul Augustin, “e mai nouă decât toate lucrurile”, pentru că este eternă și imutabilă. Probabil am avut ocazia să constatăm de aproape bucuria și tinerețea interioară a vreunei persoane sfinte și să vedem cum dintr-un trup asupra căruia apasă greutatea anilor iese în relief totuși tinerețea inimii, a sufletului. Tinerețea interioară este cu atât mai profundă cu cât e mai mare unirea cu Dumnezeu. Maria, fiind creatura care a fost cea mai intim unită cu el, este desigur cea mai tânără dintre toate creaturile. Tinerețea, maturitatea și frumusețea în Dumnezeu se fundamentează. Astfel, în măsura în care și noi ne apropiem de Dumnezeu, izvorul vieții, el ne va reînnoi în intimitatea noastră, ne va inunda de bucurie și vitalitate cu harul său.

Fecioara Maria, încă din adolescență se bucura de o deplină maturitate interioară proporționată cu vârsta. Acum, în cer, în plinătatea harului, ne contemplă și ascultă laudele și rugăciunile noastre. Astăzi ea ascultă cântecul nostru de mulțumire adus lui Dumnezeu care a creat-o. Din cer ea ne privește și ne înțelege pentru că, după Dumnezeu, este cea care știe cel mai mult despre viața noastră, despre oboselile noastre, despre datoriile noastre.

În al doilea rând, pe lângă invitația la bucurie prilejuită în mod normal de orice aniversare, sărbătoarea de azi ne face să privim cu profund respect conceperea și nașterea fiecărei ființe umane, căreia Dumnezeu i-a dat un trup prin părinți și în care a infuzat un suflet nemuritor și irepetabil, creat direct de el în momentul conceperii. Fiecare creatură este un mister al lui Dumnezeu, un act specific Creatorului. Fiecare ființă umană e chemată să fie fiu al lui Dumnezeu, este chemată la un destin etern și fericit. De aceea fiecare om, bărbat sau femeie, copil sau bătrân, merită toată atenția și grija noastră. În mod special fătul din sânul matern are dreptul de a se naște, are dreptul la o viață demnă de vocația de a fi fiu al lui Dumnezeu. Dacă relația noastră directă cu Creatorul ar fi conștientizată și interiorizată mai profund, nu ar mai exista atâtea neînțelegeri între oameni, discriminări și violențe.

În al treilea rând, sărbătoarea de azi ne învață să descoperim valoarea zilelor obișnuite, valoarea vieții cotidiene și a lucrurilor care par lipsite de importanță. Nici un eveniment extraordinar nu a însoțit nașterea Mariei, iar Evangheliile nu ne vorbesc despre acest lucru. S-a născut probabil într-un oraș din Galileea, poate chiar în Nazaret. Oamenii nu știau nimic în acea zi. Lumea continua să dea importanță altor evenimente. Adesea, ceea ce este important pentru Dumnezeu rămâne ascuns ochilor oamenilor, ochi care sunt mereu în căutarea a ceea ce este extraordinar, în căutarea senzaționalului. Apoi, timp de mai mulți ani, Fecioara Maria a trecut neobservată. Întregul Israel aștepta această copilă anunțată de Sfintele Scripturi, dar nu știa că trăia deja printre oameni. În exterior Fecioara Maria se diferenția puțin de alte fete de vârsta ei. Avea voință, era inteligentă, avea memorie, iubea cu o intensitate dificil de înțeles pentru noi, cu o iubire care se conforma iubirii lui Dumnezeu. Poseda o imaginație vie care îi permitea să aibă o viață bogată în inițiative. Inventivitatea ei consta de fapt în găsirea unor moduri simple de a-i sluji pe ceilalți, ușurându-le astfel existența.

Contemplând viața ei obișnuită, învățăm să ne împlinim datoriile zilnice în prezența lui Dumnezeu: să-i slujim pe alții fără rușine, fără a invoca mereu drepturile și privilegiile pe care ni le atribuim, să ducem la bun sfârșit munca pe care o facem.

În urmă cu câțiva ani o persoană de la țară, o femeie, s-a gândit să facă o vizită unei prietene care locuia la oraș. Această femeie se remarca prin capacitatea ei de interiorizare, fapt care o ajuta să fie întotdeauna calmă și cu fruntea senină. Vizita a fost o surpriză foarte plăcută pentru prietena ei. Către seară au căzut de acord să facă o mică plimbare. Pe stradă, ca de obicei, multă mișcare și mult zgomot. La un moment dat femeia se oprește și își întreabă prietena: “Auzi?” “Ce să aud?” îi răspunse prietena. Însă ea continuă: “Ascultă! Auzi?” “Ce-ți veni? Cu atâta zgomot în oraș ce aș putea să aud?” “Cântă un greier!” – veni răspunsul.

Dumnezeu ne vorbește prin lucruri și evenimente pe care noi aproape că nici nu le percepem, atât de distrași suntem de zgomotul lumii. Dacă o imităm pe Mama noastră din ceruri vom învăța să ascultăm glasul melodios al lui Dumnezeu, vom învăța să dăm valoare lucrurilor mici de zi cu zi, să dăm sens supranatural acțiunilor și evenimentelor din viața noastră, ca de exemplu: deșteptarea de dimineață pentru o nouă zi, hrana care de cele mai multe ori e modestă, fiecare pas pe care îl facem, fiecare cuvânt pe care îl adresăm celor din preajmă, suferințele ca și bucuriile, oricât de mici ar fi, toate muncile pe care le facem, oricât de neînsemnate ni s-ar părea. De asemenea, vom învăța să dăm valoare acțiunilor, cuvintelor și sentimentelor celor din preajma noastră.

Toate aceste mici lucruri privite și făcute cu dragoste atrag milostivirea divină și măresc continuu harul sfințitor în suflet. Maria este exemplul perfect al abnegației, al acestei dedicări cotidiene “care – spune Papa Ioan Paul al II-lea – constă în a face din propria viață o ofertă Domnului”.

Sorin DIAC