Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci
Evanghelia: Ioan 3,13-17
Apostolul: Galateni 6,11-18

Ioan 3,13-17

Și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică. Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Nick Brown
IPS Ioan Ploscaru
dc. Vasile Tudora
IPS Cyril Salim Bustros
pr. Ion Cârciuleanu
Diverși alți autori
pr. Mihai Tegzeș
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Iubirea lui Dumnezeu

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

“Căci așa a iubit Dumnezeu lumea,
încât pe Unicul-Născut Fiu al Său
L-a dat, pentru ca oricine crede în El
să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”
(Ioan III, 16)

Dumnezeu este iubire. Astfel îl definește pe Dumnezeu Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, în Epistola întâi catolică (IV, 8 și 16). Și ce este iubirea? Iubirea este a dori, a voi și a face bine altuia. Deci ea presupune în mod necesar renunțarea la sine, la interesul egoist, spre a dărui și a se dărui semenului, dăruire ce își află expresia cea mai înaltă în jertfirea vieții.

Întreaga creațiune este manifestarea iubirii lui Dumnezeu. Ce este pământul cu minunatele-i priveliști ce ne fascinează ochiul și ne desfată sufletul? Ce este lumea mirifică a fenomenelor și a legilor după care este organizată și guvernată materia din Univers, începând cu atomul și sfârșind cu necuprinsele și îndepărtatele galaxii, dacă nu materializarea iubirii fără de margini a Creatorului? Ce este atracția atomică și moleculară ce alcătuiește corpurile nenumăratelor și variatelor forme de viață vegetală și animală? Ce este gravitația universală ce atrage aștrii făcându-i să se rotească în jurul unui Soare central, dacă nu expresia aceleiași iubiri a Ziditorului lumii? Ce este iubirea animalului pentru puiul său, mergând până la sacrificarea propriei vieți, dacă nu un palid reflex al iubirii Părintelui ceresc, cel ce a sădit o parte din iubirea Sa în toate ființele însuflețite?

Dar cea mai expresivă oglindire a iubirii lui Dumnezeu în creațiune este omul, căci în el Dumnezeu a pus o scânteie din ființa Sa, dându-i inteligență – ca să-l poată cunoaște din contemplarea mărețiilor operei Sale; și voință – ca să poată tinde spre bine și frumos și să le înfăptuiască, dăruindu-se astfel semenilor lui, după modelul Creatorului.

Dumnezeu nu S-a mărginit să-Și manifeste iubirea prin actul creării; dacă El nu și-ar exercita o clipă influența Sa atotputernică asupra lumii spre a o menține în existența dată în momentul creării, lumea ar dispare în neantul din care a fost scoasă. De aceea, prin ceea ce se cheamă Pronie sau Providență, El susține și guvernează fiecare ființă în parte spre atingerea scopului ei.

Mai mult, Dumnezeu fiind însăși iubirea, bunătatea Sa față de om nu cunoaște margini. El nu l-a părăsit nici după ce acesta s-a rupt de el prin păcat, ci S-a plecat cu milă spre mizeria în care ajunsese și l-a ridicat din nou la înălțimea demnității de fiu adoptiv al lui Dumnezeu, din care căzuse, alegând în acest scop un mijloc pe care numai infinita Sa iubire îl putea inventa. Anume: S-a făcut om, întru toate asemenea nouă, afară de păcat, luând asupra Sa păcatele noastre împreună cu pedeapsa pentru ele și acceptând în mod liber să fie răstignit pe cruce.

Dar a fost, oare, necesară această iubire divină, care a mers până la nimicire, ca să ne răscumpere din păcat? Nu ar fi fost destul ca Fiul lui Dumnezeu să rostească un singur cuvânt către Tatăl, în numele omenirii, ca să ne împace cu Dumnezeu? Doar tot ce face El are o valoare meritorie infinită! Da, ar fi fost de ajuns și numai atât. Dar, întrucât omul a fost acela care a păcătuit, tot omul trebuia și să dea satisfacție, să ispășească. Or, ofensa pricinuită prin păcat fiind nemărginită, iar omul fiind din fire mărginit, nici chiar omenirea întreagă la un loc nu ar fi putut da o satisfacție adecvată, adică infinită, lui Dumnezeu. Iată de ce, înțelepciunea și iubirea nesfârșită a lui Dumnezeu a găsit această modalitate de ispășire adecvată, mai presus de orice închipuire: întruparea Fiului Său în persoana lui Isus Cristos. În felul acesta, El, Dumnezeu, care prin firea Sa nu poate suferi, suferă prin firea umană pe care Și-a asumat-o și cu care S-a unit în mod substanțial, dar neamestecat, iar divinitatea Sa conferă suferinței Sale o valoare de ispășire infinită, dumnezeiască. Astfel, în misterul nepătruns al Întrupării se întâlnesc și se conciliază în mod perfect exigențele Dreptății infinite a lui Dumnezeu cu acele ale Iubirii Sale infinite. Iar rezultatul cooperării acestor două atribute divine este îndumnezeirea firii noastre umane, împărtășirea noastră din firea și viața divină, aici și în veșnicie. Iată punctul culminant al iubirii lui Dumnezeu! “Căci așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Născut Fiu al Său L-a dat, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16). Iată suprema dovadă că Dumnezeu este iubire. A spus-o Isus însuși: “Nimeni nu are mai mare dragoste decât aceasta ca cineva să-și pună sufletul pentru prietenii săi” (Ioan XV, 13). Or, Isus a realizat un și mai mare grad în iubire, căci El Și-a dat sufletul nu numai pentru prietenii Săi, ci și pentru toți dușmanii lui din prezent, trecut și viitor, realizând ceea ce se cheamă “nebunia iubirii”, prin moartea Sa pe Cruce.

Contemplând acest tablou, ar trebui să exclamăm și noi cu un sfânt: “Tanti me amasti, ut Te odisse videaris”! (Atât de mult m-ai iubit, Doamne, încât se pare că Te-ai urât pe Tine Însuți!) Și, spontan ne vine pe buze întrebarea: Cum poate omul să stea nepăsător, cum poate răspunde prin refuz unei astfel de iubiri? Cum nu se lasă atras de această iubire ca o planetă de soarele din care s-a desprins și în jurul căruia se învârte? Cum nu-l fascinează chemarea lui Isus: “Așa să vă iubiți unii pe alții precum Eu v-am iubit pe voi”? Și văzând cum ura seamănă în jurul nostru discordie, lacrimi și pustiire, nu puțini se întreabă: Cum se împacă toate acestea cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu Providența Sa? Nu cumva au dreptate aceia care afirmă că Dumnezeu a uitat de lume, că e pasiv, că o lasă de capul ei?

Ce rătăcită și hulitoare judecată! Deoarece, deși pare paradoxal, ceea ce nouă ni se pare a fi o absență a lui Dumnezeu din lume și o abandonare a ei este de fapt o latură a iubirii lui față de noi. Și iată cum. Dumnezeu conduce lumea după două feluri de legi: legile fizice – care dirijează fenomenele lumii materiale și care acționează în mod determinist, necesar, independent de voința omului – și legile morale – care depind, în aplicarea lor, de concursul liber al voinței omului. De aceea și relele întâlnite în lume sunt de două feluri: rele fizice -, cum sunt bolile, cataclismele naturale, moartea, decurgând din legile fizice inexorabile, și rele morale -, generate de exercitarea abuzivă a libertății din partea omului, care în loc să lucreze conform legii morale -, adică poruncii lui Dumnezeu reflectată în conștiința sa -, o încalcă, provocând astfel rău, fie sieși, fie aproapelui și, în ambele cazuri, ofensă lui Dumnezeu, legiuitorul suprem.

Or, a pretinde ca Dumnezeu să împiedice sau chiar să suprime orice rău fizic: boală, calamitate, ar însemna a pretinde ca El să suspende la fiecare pas legile firii, deci a pretinde o minune. Pe de altă parte, dacă aceste legi fixe ce conduc cursul fenomenelor naturale s-ar schimba la tot pasul, ele l-ar dezorienta pe om, iar acesta nu le-ar putea pune în slujba sa. Totodată, permițând aceste rele și neintervenind pentru împiedicarea lor, Dumnezeu o face aceasta în scopul de a ne servi drept avertisment, cotitură pentru viața noastră, apel la convertire.

În privința relelor de ordin moral, adică a celor provocate de om prin abuzul de libertatea sa, Dumnezeu îi respectă omului libertatea pentru că numai ceea ce face omul în mod liber capătă valoare morală, este meritoriu sau nemeritoriu în fața lui Dumnezeu. O faptă săvârșită sub imperiul silei nu are nici o valoare. Desigur, Dumnezeu îl luminează pe om – arătându-i prin îndemnuri lăuntrice, prin evenimente ori prin semeni, calea cea bună de urmat -, dar El nu-l forțează, nu-l silește să apuce pe drumul arătat de El. Atât de mult îi respectă Dumnezeu libertatea pe care i-a dăruit-o, încât preferă să permită ca omul să abuzeze de ea, încălcând legea morală, decât să i-o suprime. Nu-l pedepsește imediat, ci îl așteaptă îndelung, îl rabdă, îi trimite gânduri bune spre a se întoarce de la păcat, deoarece fiind El preabun, nu vrea ca făptura Sa cea mai iubită să se piardă murind în stare de păcat, ci să revină la Sânul Său părintesc și să-i redea viața divină pierdută: “Căci nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca s-o mântuiască prin El” (Ioan III, 17). În înțelepciunea Iubirii Sale nemărginite, Dumnezeu, prin Fiul Său, a așezat pe pământ Împărăția milei și răbdării Sale, rezervându-Și pentru Ziua Judecății exercitarea prerogativei de Judecător preadrept. Și așa e normal, ca premiul negrăit al fericirii fără sfârșit să fie precedat, aici pe pământ, de o perioadă de încercări, de examene, de luptă, prin care fiecăruia să i se ofere posibilități nelimitate de a-și câștiga merite prin fapte bune și astfel să se desăvârșească, pentru ca în cer să-și primească cununa unei fericiri proporționate cu hărnicia și fidelitatea cu care a fructificat aici pe pământ talanții, darurile primite de la Dumnezeu. Și tot atât de normal și logic este ca omul leneș, nepăsător și împietrit în păcat, la sfârșitul perioadei de încercare să-și primească pedeapsa meritată pentru faptul de a fi refuzat să iubească Iubirea.

Așadar, iubiții mei, să-L adorăm și să-L slăvim pe bunul Dumnezeu pentru iubirea și mila Sa nețărmurită și să-I mulțumim pentru îndelunga Sa răbdare, căci, oricât de contradictoriu și paradoxal li s-ar părea celor ce judecă superficial, Dumnezeu rămâne același infinit de bun și iubitor Părinte, și atunci când ne copleșește cu mângâieri și favoruri sensibile, ca și atunci când norii suferințelor de tot felul ne cernesc viața, ori când infamii și hulitorii sunt lăsați să se bucure în voie de glorie și bleșug, El, Părintele nostru, tolerând până la ziua marii socoteli neghina alături de grâu, “plouă și peste cei buni, și peste cei răi, și răsare soarele Său și pestre cei drepți, și peste cei nedrepți” (Matei V, 45). Amin.

 

* * *

 

Despre semnul Fiului Omului

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30)

Iubiți credincioși,

Unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului și Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi și arătarea Sfintei și de viață făcătoarei Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare și negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui. Această arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare și nespusă bucurie tuturor binecredincioșilor creștini care au cinstit-o și s-au închinat ei, altarul cel sfințit cu sîngele lui Hristos. Însă mare spaimă și cutremur va aduce peste cei răi și necredincioși care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfînta Cruce.

Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfînt a arătat că Sfînta Cruce este semnul de biruință al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creștinilor ca pe o puternică armă prin care creștinii vor birui pe nevăzuții vrăjmași. Iată ce zice psalmistul: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din fața arcului (Psalm 59, 4). Preasfîntul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei Cruci creștinii vor atrage asupra lor lumina feței lui Dumnezeu, după cum scrie: Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne (Psalm 4, 6).

Sfînta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoșata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului și vor plînge toate neamurile pămîntului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere și cu slavă multă (Matei 24, 30). Da, frații mei, toate popoarele pămîntului vor plînge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer și la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci popoarele păgîne cînd vor vedea venirea Domnului nostru Iisus Hristos, înconjurat de toate oștile îngerești și de arătarea Sfintei Cruci pe cer? Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce va zice Pilat care după ce L-a biciuit, a dat voie iudeilor și ostașilor lui ca să-L răstignească? (Marcu 15, 15). Ce vor face arhiereii Ana și Caiafa? Ce vor zice atunci bătrînii și fariseii și toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător și a Sfintei Cruci venind pe norii cerului?

Ce vor zice atunci sectanții care defaimă Sfînta Cruce, cînd vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toți cei ce se numesc creștini, dar înjură și hulesc Crucea lui Hristos? Vai și amar celor orbi, răi și necredincioși că atunci fiecare va vedea ce a făcut în viață, dar va fi prea tîrziu și nu va fi vreme de pocăință.

Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii zic că împreună cu Crucea Domnului se vor arăta pe cer și celelalte unelte și semne ale pătimirii lui Hristos precum: sulița, piroanele, cununa de spini, buretele, trestia, bicele și frînghiile. Iar unii din Sfinții Părinți zic că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer se va însemna Crucea pe fețele tuturor drepților, cum citim în Apocalipsă: Îngerii se sfătuiesc între ei unii cu alții și zic: “Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunțile lor” (Apocalipsa 7, 3).

După semnul Sfintei Cruci care va fi pe frunțile celor drepți, vor cunoaște îngerii pe cei aleși ca să-i adune, după mărturia Apostolului, “întru întîmpinarea Domnului în văzduh”. După acest semn va cunoaște Păstorul oile Sale cuvîntătoare. Voievodul va cunoaște pe ostașii Săi, Judecătorul pe drepții Săi, Părintele pe fiii Săi.

Unii din Sfinții Părinți zic, că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer, în văzduh, se va arăta și sicriul Legii Vechi, ca unul ce a fost închipuire a Crucii, cum zice la Apocalipsă: “Și s-a deschis Biserica lui Dumnezeu în ceruri și s-a arătat sicriul Legii în Biserica Lui” (Apocalipsa 11, 19). Aceasta va dovedi că Legea nouă a Harului este unită cu cea Veche și că pe amîndouă Legile același Dumnezeu le-a dat și le-a așezat.

Despre plînsul popoarelor păgîne și al sectelor la arătarea Crucii pe cer scrie și fericitul Augustin, zicînd: “Atunci se vor tîngui și vor plînge toate semințiile pămîntului, văzînd pe pîrîșul lor Crucea. Căci Crucea îi va mustra pe ei și cu arătarea sa se va cunoaște păcatul lor și vor mărturisi nebunia lor și robirea lor, dar fără de folos. Vor plînge pentru că acolo nu va mai fi cu putință să se pocăiască, nici să scape de dreptatea lui Dumnezeu, nici de hotărîrea blestemului. De aceea se vor tîngui pentru păcatele lor din trecut, pentru înfricoșările ce le vor sta în față la înfățișarea Preadreptului Judecător și pentru muncile și pedepsele cele veșnice care urmează să-i cuprindă. Așa vor plînge soarta lor cea ticăloasă și jalnică. Crucea care mai înainte era semn al dragostei și al păcii, nădejdea celor păcătoși, mîngîierea celor scîrbiți, scăparea celor deznădăjduiți, atunci cînd se va arăta pe cer, va fi semn al tuturor pedepselor și îngrozirea tuturor păgînilor și necredincioșilor, spaima înfricoșată a celor păcătoși spre pierzarea celor care au fost hulitori ai Crucii.

Nu vor găsi atunci acei hulitori și necredincioși nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de vederea și strălucirea cea preaînfricoșată a Crucii lui Hristos, care pe cer va străluci de mii de ori mai mult decît soarele. Atunci Crucea, copacul eliberării și lumina vieții, va străluci asupra lor, nu ca pînă acum, ca semn al eliberării și al mîntuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră mîntuire, ci va străluci ca un fulger și ca un tunet spre pedeapsă și răzbunare asupra și răzbunare asupra celor necredincioși și hulitori. Și dacă Crucea Domnului, biruința lui Hristos asupra iadului și a morții, va îngrozi lumea necredincioasă, cine altul o va mîngîia și mîntui? Și dacă semnul milostivirii va fi semn de pieire, cine altul îi va mai învia? Și dacă Sîngele lui Hristos vărsat pe altarul Crucii va striga asupra lor, cine va mai apăra atunci pe cei necredincioși și hulitori?

Crucea atunci se va arăta spre mai mare bucurie și veselie pentru cei credincioși, care pentru dragostea Celui ce a sfințit-o cu preascump Sîngele Său, au purtat-o în viață împotriva necazurilor și a scîrbelor. Aceștia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu mare evlavie, cu dragoste și cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu și spre mîntuirea lumii”.

Sfîntul Apostol Pavel, zice: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Acest adevăr îl vor cunoaște toți păgînii și necredincioșii cînd vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă și strălucire negrăită. Atunci vor cunoaște necredincioșii și sectanții că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru a zdrobit porțile iadului, a deșertat cămările cele dedesubt ale lui și a deschis porțile cele cerești; a surpat prin ea puterea vrăjmașului și boldul morții și a pierdut închinarea la idolii cei fără simțire.

Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruință cu care Atotțiitorul Dumnezeu al creștinilor a supus și tras la adevărata închinare a cinstitului și slăvitului Său nume toată lumea creștină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui tot genunchiul, al celor cerești, al celor pămîntești și al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10).

Crucea este numită “Semnul Fiului Omului”. Ea este pomul mîntuirii și al vieții, fiindcă pe el, Hristos viața noastră a adus mîntuirea lumii: a întins mîinile Sale spre noi să ne îmbrățișeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute și să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorît balsamul Preasfîntului Său Sînge, ca să vindece rănile noastre sufletești nevindecate.

Sus pe lemn, Domnul cel Preasfînt Și-a deschis pieptul Său, să ne dobîndească pe noi în inima Sa și să ne izbăvească de mînia cea viitoare. Pe aceste daruri ale Crucii le primim acum. Însă în ziua cea mare a judecății de apoi nici unele din aceste daruri nu se vor afla la cruce. Unde este atunci deschiderea mîinilor lui Hristos? Unde este plecarea capului Său? Unde este coasta cea împunsă și deschisă? Unde este Sîngele Lui? Unde este Hristos cel înviat? Auzi pe proorocul Osea, care zice: Merge-vor ca să caute pe Domnul și nu-L vor afla, că s-a depărtat de la ei (Osea 5, 6). O cuvînt amar, o, vorbă otrăvitoare! Noi însă, ca să ne arătăm veseli la arătarea slăvită și purtătoare de biruință a Crucii să zicem fiecare cu Sfîntul Apostol Pavel: Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, fără numai în Crucea Domnului nostru Iisus Hristos (Galateni 6, 14).

Deci de mare folos ne este să avem mare evlavie și să cinstim Crucea lui Hristos, pînă cînd încă răsuflăm aerul acesta. Să ne întoarcem cu toată inima către semnul Fiului Omului, pe care L-a sfințit cu Preasfînt Sîngele Lui și să zicem din toată inima noastră: “Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauți și să mă afli, și Te-ai răstignit ca să mă izbăvești de robia diavolului, mă rog și mă cuceresc Ție, pentru Crucea aceasta pe care ai fost întins și pironit și ai suferit cu atîta iubire de oameni pentru a noastră mîntuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi și Sîngele Tău, deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmașilor Tăi, ai făgăduit tîlharului raiul și Ți-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ție și cer de la Tine să se facă nouă, în ziua judecății, Crucea Ta, unealtă a vieții și nu a morții și pierzării; să ni se facă cheia raiului în ceruri, ca să împărățim cu Fiul în veci”.

Iubiți credincioși,

Dacă citim cu atenție Sfînta Scriptură, învățăturile Sfinților Apostoli, Viețile Sfinților și cuvintele Sfinților Părinți putem găsi mii de minuni care s-au făcut cu semnul Fiul Omului, adică cu Sfînta Cruce.

Dintre acestea multe, la sfîrșitul acestei predici vom aminti măcar una care s-a întîmplat în părțile Indiei.

Într-un oraș de acolo unul din creștini s-a mutat din alt oraș și a uitat în casa unde stătuse, o Cruce pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Această Cruce, găsind-o un închinător de idoli, a arătat-o multor oameni din partea locului de o credință cu el, zicînd: “Acesta este Dumnezeul creștinilor”. Răspîndindu-se vorba aceea printre locuitori, a ajuns vestea pînă la mai marele lor, care a chemat pe acela ce găsise Crucea și i-a poruncit să i-o arate. Și erau de față ca la trei sute de bărbați în jurul dregătorului. Deci, luînd-o el în mîinile sale și uitîndu-se la ea cu luare aminte a întrebat pe ai săi, dacă cu adevărat este Dumnezeul creștinilor. Iar unul a răspuns: “Da, Acesta este cu adevărat!” Atunci a zis eparhul: “Acesta este Dumnezeul care ajută creștinilor, un osîndit și un spînzurat?” Și au scuipat toți Crucea și au înapoiat-o în mîinile aceluia care o adusese.

Dar, o preaslăvită minune! Îndată ce omul acela a luat Crucea în mîinile sale de la eparh, capul Mîntuitorului care era plecat spre dreapta pe Cruce a început a se întoarce spre stînga și a privit cu ochii vii și deschiși la toți cei care erau de față. Deci cuprinzîndu-se toți de mare frică, au căzut la pămînt afară de acela care ținea Crucea în mîinile sale.

După un timp, venindu-și toți în simțire, sculîndu-se ca dintr-un somn adînc, a strigat eparhul cu glas mare: “Cu adevărat, mare este Domnul creștinilor!”

Apoi a zidit o mică biserică în locul acela și a împodobit-o, a pus în ea Crucea cea făcătoare de minuni a lui Hristos și au început să cinstească și să i se închine cu toată evlavia. Iar dregătorul acela împreună cu fiul său au primit Sfîntul Botez de la un preot creștin și, trăind cu mare evlavie în credința cea dreptmăritoare a lui Hristos, la adînci bătrînețe s-a odihnit în Domnul.

Deci, frații mei creștini, dacă păgînii aceia, numai de la închipuirea Mîntuitorului pe Cruce au pătimit acest fel de spaimă, încît au rămas fără glas ca niște morți, ce vor pătimi la înfricoșata Judecată de apoi, păgînii, sectanții și necredincioșii care hulesc semnul Crucii lui Hristos, cînd o vor vedea venind pe norii cerului cu negrăită slavă și vărsare de lumină și prea mare strălucire? Oare nu vor zice: “Acesta este lemnul care era iudeilor sminteală și elinilor nebunie. Acesta este lemnul prin care Hristos a zdrobit porțile iadului și a descuiat cămările cele dedesubt și a deschis porțile cerești și a surpat toate puterile iadului și ale morții?”

Iubiți credincioși,

În încheierea acestei predici, vă rog să cinstiți Sfînta Cruce cu mare evlavie și să nu vă luați după oamenii cei rătăciți de la adevărata și dreapta credință, care nu se închină Sfintei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Aceștia sînt oameni bolnavi la gîndire și la înțelegere și fii ai pierzării, prin care diavolul depărtează de la Biserica lui Hristos pe cei slabi în credință și necunoscători ai Sfintei Scripturi și pe toți cei nelămuriți în dreapta credință. Fugiți de acești oameni și de învățăturile lor, țineți minte că Biserica cea dreptămăritoare este mama noastră duhovnicească, care v-a născut la viață nouă prin apă și prin Duh și să nu vă rupeți de ea, căci Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 4, 5), ale cărui mădulare sînteți. Amin.

 

* * *

 

Căci Dumnezeu așa a iubit lumea…

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Căci Dumnezeu așa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul născut L-a dat ca orice crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan III, 16)

Frați creștini,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ne descopere iubirea cea mare a lui Dumnezeu pentru neamul omenesc. Bunul Dumnezeu de la început a iubit pe om, căci a pus în el suflet nemuritor și l-a așezat în fericirea raiului ca să moștenească toate bunătățile și frumusețile veșnice. Fiind zidirea cea mai aleasă din toate câte a făcut, numai în om a pus o scânteie din El, scânteia dumnezeiască, care este sufletul omului.

Dar omul profitând de marea libertate pe care i-a dat-o Dumnezeu și învins de invidia diavolului, s-a lăsat înșelat și călcând porunca Dumnezeiască și a fost scos afară și aruncat în robia demonilor și a patimilor. Din caza păcatului neascultării, a mândriei precum și a invidiei diavolului, de atunci înainte tot neamul omenesc trebuia să meargă în suferințele iadului.

Vrăjmașul – diavol – care tot din mândrie și neascultare căzuse mai înainte și din înger luminat deveni diavol întunecat, începu să ispitească pe oameni cu toate răutățile lui. Până la venirea Domnului Hristos a făcut mare prăpăd în lume, căci a coborât mai prejos decât dobitoacele. O făcuse sclavă patimilor și tuturor păcatelor, încât ajunsese biata lume să nu se mai închine lui Dumnezeu ci își făurise fiecare seminție idolii ei pe care îi cinstea.

Văzând Dumnezeu lumea de atunci răzvrătită, nemulțumită și nerecunoscătoare, a zis în mânia Sa:” Îmi pare rău că am făcut pe om, dar am să-L pierd.” A înecat astfel cu apă toată suflarea omenească, scăpând numai Noe și familia sa în corabia pe care o făcuse după planul lui Dumnezeu. Văzându-se salvați, aceștia au adus jertfă de mulțumire Celui Atotputernic.

Dar oamenii n-au stat alături de Dumnezeu mult timp după ce pământul fusese spălat cu apă și însuși Noe făcu primul păcat atunci când se îmbătă. El, omul cel neprihănit scăpat de potop, iată că acum se înecă în paharul cu vin și așa intră răul și blestemul în lume, căci tot el a blestemat pe fiul său Ham care a râs de el când l-a văzut beat. Înmulțindu-se neamul omenesc s-au înmulțit și bețivii, apoi de la beție s-au înmulțit celelalte păcate: desfrânările, crimele, și o mulțime de fărădelegi care au intrat în casele multor aleși ai lui Dumnezeu. Atât de mult au îndobitocit aceste patimi neamul omenesc, că zăcea biata lume ca un bolnav și chinuit de tâlhari.

Omenirea era distrusă, nu avea nici un chip de salvare și nimeni n-o putea ridica. Toți erau neputincioși, chiar proorocii Vechiului Testament, cu toate speranțele lor, datorită blestemului ajungeau tot in temnițele iadului. Cine ar putea să spună prin cuvinte ce stare nenorocită avea lumea până la Domnul Hristos?! Bețivii și desfrânații, idolatrii și criminalii făceau să curgă multe lacrimi amare și întunecau văzduhul cu răutatea și păcatele lor.

Nimeni de pe pământ nu putea să izbăvească lumea, fiindcă toți erau lipiți de patimi și păcate. Păcatul era pricina a toată răutatea și veninul șarpelui lăsat în om de diavol. Dumnezeu, îngrijorat de starea aceasta nenorocită în care zăcea lumea, din iubirea Sa cea mare a voit să-l ridice pe om din căderea aceasta jalnică și s-a adresat tuturor ființelor cerești: îngerilor, heruvimilor, serafimilor, arhanghelilor, întrebându-i, care își ia asupra sa misiunea aceasta grea de a-l salva și a-l mântui pe om. Cerul însă a rămas mut. Nimeni nu s-a gândit să coboare la noi ca să ne salveze.

Atunci, Fiul lui Dumnezeu fiind legat în aceeași iubire cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a voit să vină la noi. El a primit pentru mântuirea noastră, să ia această misiune minunată. El n-a venit să viziteze Ierusalimul, Bethleemul sau Nazarethul, n-a venit să viziteze țările și orașele de pe pământ. El a știut că vine într-o misiune foarte grea și deși venea printre ai săi, aceștia nu L-au cunoscut și nu L-au primit. El a venit la paharul cel amar din Grădina Ghetsimani, a venit la coroana de spini, El, Împaratul Slavei, a venit să fie bătut scuipat și hulit, iar apoi răstignit pe Cruce; El a venit să-și verse tot sângele pentru ca să ne împace cu Tatăl Său.

Iată iubire dumnezeiască, căci Tatăl L-a trimis ca să ne scape de toate blestemățiile și să ne împace cu El. De aceea zice Mântuitorul că nimeni nu s-a suit în cer, fără numai Cel ce s-a coborât din cer, Fiul Omului care este în cer. Prin aceste cuvinte Iisus a arătat că este Dumnezeu și om. Puterea de a se sui în cer și de a se coborî, numai Dumnezeu o are.

El se numește și Fiul Omului, căci ne-a arătat că atunci când s-a coborât din cer s-a făcut om în pântecele Fecioarei Maria, iar după Învierea Sa s-a înălțat la cer și a șezut la dreapta Tatălui.

Scopul venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ a fost ca să izbăvească lumea de păcate și de muncile iadului, dar aceasta izbăvire cerea o jertfă foarte mare, cerea viața Fiului Omului. De aceea zice Mântuitorul în Evanghelia de astăzi: “După cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viața veșnică.”

Icoana aceasta a răstignirii Mântuitorului a fost închipuită în Vechiul Testament de Proorocul Moise. Iată cum s-au petrecut lucrurile: când Moise conducea poporul prin pustie, evreii aceștia au început să cârtească împotriva lui și i-au zis: “La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustie? Căci aici nu este nici pâine, nici apă și sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă.”

Văzând Dumnezeu această cârtire, s-a mâniat pe ei și a trimis asupra lor mulțime de șerpi veninoși și au murit mulți din popor otrăviți. Dându-și seama de greșeală, au venit la Moise și i-au cerut să-L roage pe Dumnezeu ca să-i izbăvească. Dumnezeu a zis către Moise: “Fă un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp și oricine va fi mușcat și va privi la șarpele de aramă nu va muri.” Moise a făcut întocmai și șarpele de aramă a izbăvit pe evrei de otrava șerpilor veninoși.

Această icoană veche s-a repetat atunci când a fost răstignit Domnul Hristos pe Cruce, căci șarpele de aramă închipuia pe Domnul Hristos, iar stâlpul închipuia Sf. Cruce. Iisus a fost răstignit pe înălțimea Muntelui Golgota și toți care privesc și cred în jertfa Lui sunt izbăviți de veninul păcatului. El a fost înălțat și răstignit pe Cruce ca să-L poată vedea toate țările, toate continentele și tot pământul, să-L vadă toți evreii, grecii, arabii, romanii și păgânii de pretutindeni și crezând în El să se mântuiască. De aceea L-a dat Tatăl ceresc pe Fiul Său ca jertfă, acolo pe această înălțime a Golgotei.

Această icoană a răstignirii Mântuitorului ar trebui să nu lipsească din casa nici unui creștin, ca să privească cu atenție la rănile Lui, să vadă sângele vărsat pentru mântuirea noastră. Iată deci ce greșeală mare fac sectanții care s-au despărțit de Biserică și nu vor să vadă că sfintele icoane sunt semnele biblice ale lui Dumnezeu. Icoanele reprezintă lucrurile mântuitoare la care trebuie să privim, să medităm cu ochii trupului și ai sufletului ca să ne putem mântui. Ei sărmanii însă ori că nu înțeleg, ori că au căzut din har și nu pot pricepe duhul adevărat al înțelesului Sf. Scripturi.

Asemenea înălțării șarpelui în pustie, mai sunt o mulțime de închipuiri din Vechiul Testament care întăresc zugrăvirea și închipuirea icoanelor din Noul Testament. Mai departe în Evanghelia de astăzi vedem că Dumnezeu a iubit atât demult lumea încât a dat pe Fiul Său cel Unul născut pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară ci să aibă viață veșnică. Observăm că Sf. Evanghelie accentuează și întărește aceste cuvinte: ” Să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Aceasta este voința lui Dumnezeu ca lumea să se mântuiască prin Fiul Său, nu să se osândească.

Dar pentru ca să se mântuiască lumea trebuie să asculte și să facă ce spune Dumnezeu și Fiul Său, care a dat jertfa supremă pentru izbăvirea neamului omenesc. Cine nu-și amintește Evangheliile din Săptămâna patimilor? Câte suferințe! Sângele curgea șiroaie, trupul era sfâșiat, apoi coroana de spini, piroanele, bătăile în mâini și picioare, amărăciunea fierii și oțetului, înjurăturile barbare, scuipările și toate hulele, sulița care i-a străpuns coasta, pe toate le-a îndurat Scumpul nostru Mântuitor; apoi Crucea cea grea pe care a dus-o pe Golgota, precum și lacrimile și jalea sfintei Sale Maici care îi sfâșiau inima.

Iată cât de scump a trebuit să plătească Dumnezeu nebuniile noastre, păcatele și greșelile noastre. Dumnezeu care este iubire desăvârșită a putut să facă această mare jertfă. Pământul tării noastre este presărat pretutindeni cu sfinte cruci și troițe pictate, care mai de care mai frumoase. Pe dealuri, pe câmpii și în cimitire, pe la răspântii de drumuri întâlnim pe Iisus răstignit ca să ne aducem aminte de jertfa Lui. Privindu-le parcă-L auzim spunând: ” Iată Eu ce am făcut pentru voi, voi ce faceți pentru Mine? “.

Să stăm o clipă și să cugetăm asupra acestor cuvinte ale Domnului. Suntem noi gata să răspundem cu aceeași dragoste cu care ne-a iubit și să ne dăm viața pentru El, sau mai degrabă să ne lepădăm la cea mai mică ispită? Am auzit cu toții că a suferit din dragoste pentru noi, cum și-a pus sufletul pentru noi, El care este mângâierea întristărilor noastre, El care este odihna sufletului nostru, prietenul cel apropiat în necazuri și izvorul vieții noastre.

Să venim la El căci este Lumina lumii, să ne întoarcem la El, căci este Calea, Adevărul și Viața. Să ne apropiem de El cu toată încrederea, că oricine a cerut de la El cu credință nu a rămas nemângâiat. Iisus le-a iertat păcatele, căci pentru păcătoși a murit. El și astăzi ne cheamă pe toți zicându-ne: ” Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi” .

El ne cheamă mereu și ne așteaptă, dar să știți că ne așteaptă numai până într-o zi. Când va veni clipa morții s-a sfârșit așteptarea Lui și s-au sfârșit și chemările Lui. Atunci urmează ziua răsplătirii, ziua când cei care L-au iubit cu adevărat vor cunoaște darurile cerești.

Cei care și-au astupat urechile la dragostea Lui și i-a apucat moartea fără să răspundă la chemările Lui, vor primi răsplata focul gheenei, împreună cu toți păcătoșii care au călcat în picioare sângele Lui cel scump, răbdarea și așteptarea Lui.

Înainte vreme mulți creștini care erau mai înstăriți puteau răscumpăra pe cei ce erau robiți și pe cei care erau condamnați chiar la pedepse cu moartea. Cei salvați rămâneau după aceea recunoscători toată viața.

Așa s-a întâmplat odată cu nepotul unui sfânt părinte, care din obișnuință rea se apucase de furat. Fiind prins a fost condamnat pe loc la spânzurătoare. Călăii care îl duceau la moarte au cerut la toată lumea ca să strângă o sumă oarecare de bani pentru că vroiau să-l scape de la moarte. În cele din urmă s-a găsit cineva care a plătit drahmele necesare, iar cel condamnat a fost eliberat. Cine poate spune bucuria cea mare a acestui om scăpat de la moarte? A fost și el recunoscător, căci a rămas ca să slujească toată viața omului care a plătit pentru el.

Cu cât suntem mai mult datori scumpului nostru Mântuitor care a plătit cu viața Sa pentru salvarea noastră de la moarte? Nimeni nu s-a găsit pe fața pământului care să plătească marea datorie pe care o aveam și de altfel nimeni nu putea aduce o astfel de jertfă. Acum rămâne ca El – Mântuitorul nostru – să vadă pe fiecare dintre noi cum îi răsplătim și cum ne facem datoria față de bunătatea Sa dumnezeiască. Înțelegem noi astăzi măcar cât a fost de mare dragostea Lui pentru noi?

Eu, din partea mea cred că dacă aș avea zeci de mii de vieți pământești pe care să le petrec în cea mai aspră pocăință și dacă aș face toate faptele bune posibile omului și tot n-aș putea răspunde cât de puțin dragostei Lui dumnezeiești. Unii însă consideră că e suficient să creadă că există Dumnezeu, dar nu vor să aibă de-a face cu El; nu le trebuie biserica Lui, nu le trebuie rugăciuni, iar pregătirea sufletească se grăbesc s-o facă abia pe patul morții.

Altuia i se pare c-a dat mult de pomană atunci când întinde vreunui sărac doi-trei lei, sau niște vechituri de îmbrăcăminte și rămășițe de mâncare. Altul se plânge că nu are timp de biserică și de rugăciune, dar în schimb nu-i ajunge timpul pe la filme, teatre, meciuri, stând ore întregi și privind la televizor, iar pentru suflet nu găsește timp nici zece minute de rugăciune.

Uni vin la biserică de la mari distanțe, cu cheltuială și cu dragoste, iar alții deși sunt aproape nu se pot apropia nicidecum de sfântul locaș pentru a aduce slavă lui Dumnezeu pentru darurile primite. Deși aud clopotele chemându-i la casa lui Dumnezeu ei amână mereu, până într-o zi când vor fi duși de alții ca să-și ia rămas bun de la bisericuța care toată viața i-a chemat, fără ca ei să poată răspunde acestei chemări.

Altul vine la biserică din evlavie, vine de dimineață, stă atent la biserică două-trei ore, se închină și se roagă, în timp ce alții trec pe la biserică așa din obișnuință, atunci când merg la tutungerie sau la chioșcul cu ziare. Unul vine la biserică din interes pământesc, vine și cere ca Dumnezeu să-i mai dea ceva și dacă i-o da e bine, iar dacă nu, nu mai vine la biserică și nici nu mai vrea să creadă că mai există Dumnezeu.

Mulți ar dori ca Dumnezeu să fie sluga lor și să facă după poftele lor, ca și cum nu e destul cât a făcut pentru noi și cât face. De la El primim căldura și lumina, de la El primim vinul, untdelemnul, pâinea fructele si toate bunătățile și în schimb nu are Dumnezeu nici o mulțumire din partea noastră și dimpotrivă aude atâtea insulte, hule și nemulțumiri din gura spurcată a omului nelegiuit. Astfel trăiesc o mulțime de oameni ce se numesc și creștini departe de adevărata credință pe care ne-a spus-o Sf. Evanghelie de astăzi.

Unii nu au credință de loc în timp ce alții au credință ce se aseamănă cu a demonilor lipsită de fapte, căci credința fără fapte este moartă așa cum ne spune Sf. Ap. Iacob. Nu trebuie înțeles greșit ca sectanții, care spun că te poți mântui numai prin credință. Credință a avut și Iuda, dar la un moment dat s-a lepădat și l-a vândut pe Domnul Hristos, așa cum fac și creștinii noștri.

Credință, spun că au și creștinii și curvarii precum și hoții și criminalii. Și ei spun că au credință în Dumnezeu, dar faptele lor sunt drăcești. Omul care are credință în Dumnezeu, este acela care dovedește acest lucru prin faptele bune pe care le face, nesuferind păcatul și se poartă cuviincios în tot locul, are o vorbire sănătoasă și folositoare, are dragoste și milă de aproapele, sare în ajutorul celui lipsit și necăjit, merge la biserică în duminici și sărbători, postește și se roagă. Se roagă pentru vrăjmașii lui și nu ține dușmănie pe nimeni, se luptă cu răbdare să ajute pe cei ce nu cunosc credința, aducându-i la calea adevărului.

Așa trebuie să facă cel care vrea să fie plăcut lui Dumnezeu și să nu piară ci să aibă viață veșnică, căci numai aceștia vor avea viață veșnică. Nu se poate deci fără fapte bune, dar nu se poate nici numai cu ele și fără credință, pentru că fapte bune fac și păgânii și necredincioșii, dar fără credință in Dumnezeu aceste fapte nu sunt primite. Pot să facă cât mai multe fapte, dacă nu le fac în numele Sf. Treimi și a credinței noastre ortodoxe, nu sunt primite.

Să nu mai pierdem timpul frați creștini, că poate puțin ne-a mai rămas. Să facem fapte bune și să ne ferim de cele rele, urâte și murdare. Să ne apropiem cu credință și să arătăm și noi dragostea noastră prin trăirea noastră, prin faptele noastre, acum până nu se închid ușile milei cerești, până nu vine noaptea cu întunericul ei cel groaznic si purtător de moarte, acum cât sufletul mai este în trup.

Astăzi să ascultăm glasul dulce a lui Iisus să nu ne împietrim inima, astăzi să ne hotărâm și să lăsăm toate păcatele, toate obiceiurile rele, înjurăturile, drăcuielile și blestemele. Să facem numai bine acum până nu e prea târziu.

Când Dumnezeu a vrut să piardă cele două cetăți Sodoma și Gomora, a căutat atunci și nu a găsit în cele două mari orașe pline de păcate și urgii mari nici măcar zece drepți pentru care să le cruțe, decât Lot cu familia sa căruia i-a zis: ” Mântuiește-ți sufletul și să nu te uiți înapoi, nici să te oprești în câmp, ci fugi în munte ca să nu piei cu ei”.

Tot așa și noi să căutăm mântuirea sufletului, să fugim în munte de Sodoma și Gomora lumii stricate a veacului acestuia. Să ieșim din focul patimilor, din cetățile dărâmate de ură și necredință, unde fierbe păcatul desfrânărilor, a vrăjilor și a duhurilor necurate. Să ne salvăm sufletul de înșelăciunile lumii, ca să câștigăm veșnicia cu toate bucuriile ei. Să fugim în munte și să renunțăm la toate ca și Lot, fără a ne uita înapoi ca femeia acestuia, căreia i-a fost milă de neamuri când le-a auzit țipând în flăcări și uitându-se înapoi s-a prefăcut în stâlp de sare.

Noi însă, urmându-i lui Lot să fugim la muntele Golgota, la Biserica lui Dumnezeu care este cel mai înalt munte duhovnicesc și singurul loc de scăpare. Să îmbrățișăm Crucea lui Hristos și să-i sărutăm rănile care și astăzi sângerează pentru noi, să alipim obrazul nostru de preacuratele Lui picioare și să lăsăm ochii să plângă cu lacrimi amare care să spele întinăciunile și nelegiuirile noastre. Să învățăm de la Iisus ce este iubirea, iertarea și jertfa. O dumnezeiască și necuprinsă dragoste a lui Dumnezeu, o Părinte ceresc Cel ce ești bun și milostiv te-ai uitat spre noi din cer și ne-ai văzut căzuți în ghearele demonului, ai văzut cum suntem legați în lanțuri de păcate, ai auzit plânsul nostru și Te-ai miliostivit de lacrimile noastre. Te-ai îndurat de sufletele noastre, Ți-ai adus aminte că ești Tată și ai fii, că ești Dumnezeu și ai pe pământ oameni rătăciți, pentru care ai trimis pe singurul Tău Fiu ca să-i salveze, să-i răscumpere de păcat și săi întoarcă la credință.

N-a mai rămas nimic care să nu fie făcut din marea Ta iubire pentru noi. La toată dragostea aceasta mare pe care ne-ai arăta-o am înțes că suntem îndatorați pe vecii vecilor ca să-Ți slujim și orice am face noi pe lângă fapta Ta ar părea ca o tinichea ruginită în mijlocul celor mai scumpe bijuterii.

De aceea, gura mea nu mai poate vorbi și îmi trebuie mai multe lacrimi decât vorbe, dar nădăjduiesc în ajutorul Harului Tău, dimpreună cu toți creștinii care s-au adunat aici. Nădăjduim și noi să ne mântuim și să-Ți aducem laude, cinste și închinăciune aici, în viața aceasta, câte zile mai avem și sus în ceruri, în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Dumnezeu așa a iubit…

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3,16)

Unii îl consideră pe teologul elvețian Karl Barth ca fiind unul dintre cei mai mari teologi ai generației sale. În timp ce ținea un curs seminariștilor, un tânăr l-a întrebat: “Ați putea să concentrați într-o singură propoziție esența credinței creștine?” Toți seminariștii stăteau cu urechile ciulite, așteptând să audă ceva măreț, profund, și complicat în același timp. Dr. Barth a răspuns: “Am scris numeroase cărți de teologie în care am încercat să explic marele geniu al religiei creștine. Nu am încercat însă niciodată să pun totul într-o propoziție… Dar dacă voi vreți aceasta, cred că pot. Propoziția unică pe care aș oferi-o ca expresie a ceea ce este cu adevărat creștinismul ar fi dintr-un cântec pe care obișnuia să mi-l cânte când eram mic. Iată versurile: Știu că Isus mă iubește / Pentru că Biblia asta-mi vestește.” Dacă ar fi fost oricine altcineva, nu ar fi scăpat ușor cu o astfel de definiție. Dar era Karl Barth, un mare intelectual, un geniu, un spirit enciclopedic.

Despre această mare iubire ne vorbește astăzi Evanghelia. De fapt pasajul Ioan 3,16 a fost numit “Evanghelia în miniatură”. Dacă ar fi să pierdem întreg Vechiul Testament, chiar și Noul Testament dacă l-am pierde, ar fi foarte trist, un dezastru, dar tot am avea inima Scripturii dacă știm acest unic verset. Pentru că în acest verset avem cuprins întregul mesaj al creștinismului: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Săptămâna viitoare vom celebra Înălțarea Sfintei Cruci – o zi ce aniversează descoperirea Crucii pe care a fost răstignit Isus. Timp de aproape patru secole, crucea a fost pierdută, îngropată, până a fost descoperită de Sf. Elena și ridicată din pământ, în uralele mulțimii. Acesta este un detaliu minor în istoria Crucii. Importantă este Crucea în sine și ce semnifică ea pentru noi. Părinții Bisericii au ales în mod înțelept cuvintele Evangheliei de astăzi, să fie citite în duminica dinaintea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, deoarece aceste cuvinte cuprind adevărata semnificație a Crucii: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Pentru a înțelege mai bine acest verset, să îl împărțim în trei părți mari: marele FAPT, marele ACT și marea PROMISIUNE.

Marele FAPT

Prima parte, marele FAPT, este iubirea lui Dumnezeu: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea”. Ni se atrage atenția imediat asupra faptului că Dumnezeu este iubire. Tot ce face El vine din iubire. Din iubire l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul și asemănarea Sa, și l-a pus într-un paradis al frumuseții. Iubirea l-a făcut pe Dumnezeu să ne dea Cele Zece Porunci prin mâna lui Moise, și tot din iubire ne-a trimis profeții. Aceeași iubire explică gestul de a ni-l trimite pe Fiul Său în lume, pentru a face reală omului iubirea Tatălui, pentru a arăta compasiunea Sa pentru bolnavi și pentru cei apăsați de păcate. Iubirea l-a condus la Cruce. Iubirea l-a făcut pe Isus să se roage pentru cei care l-au crucificat: “Tată, iartă-le lor căci nu știu ce fac.” Din iubire, între agonie și moarte Isus a găsit energia să îl asculte pe cel crucificat lângă El, care i-a strigat: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în Împărăția Ta”. Iubirea l-a făcut să se ridice din mormânt și să spună: “Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”. Toate aceste semne ale iubirii lui Dumnezeu sunt cuprinse și sintetizate în acest unic și frumos verset: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.

Marele ACT

Marele ACT al iubirii lui Dumnezeu este că “pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”. Un faimos călugăr din Evul Mediu a anunțat că avea să predice seara, în Catedrală, despre iubirea lui Dumnezeu. Oamenii s-au strâns în liniște, așteptând predica, în timp ce afară ultimele raze de soare se stingeau odată cu venirea întunericului. Când în sfârșit nu mai era nici o licărire de la soare, călugărul s-a dus la candelabru, a luat o lumânare și cu ea aprinsă a mers la statuia în mărime naturală a lui Cristos pe cruce. A luminat rănile de la picioarele Lui, apoi cele de la mâinile Lui, iar mai apoi coasta Sa. În tăcere, s-a înălțat apoi pe vârfuri, luminând capul statuii și coroana de spini. Aceasta a fost predica sa. Oamenii au stat în liniște și au plâns, fiecare știind că se afla în centrul unui mister, conștient că privea la expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu – o iubire atât de profundă, atât de mare, atât de eternă, încât nici nu poate fi exprimată, nici nu poate fi măsurată. Acesta este marele ACT al creștinismului – iubirea lui Dumnezeu a dat lumii ceea ce era mai prețios pentru El: Fiul Său Cel Unul-Născut.

Marea PROMISIUNE

Al treilea aspect din Ioan 3,16 este marea PROMISIUNE: “oricine crede în El piere, ci are viață veșnică”. Aceasta este esența creștinismului: promisiunea mântuirii și a vieții eterne prin credința în Isus Cristos, Domnul nostru. Acest adevăr se află în centrul credinței creștine; aceasta este marea PROMISIUNE a creștinismului. De aceea a putut Victor Hugo să scrie: “Când voi fi coborât în criptă, voi putea spune, ca mulți alții, ‘Zilele muncii mele s-au sfârșit’, dar nu voi putea spune ‘Viața mea s-a sfârșit’. Mormântul nu este o alee înfundată; este un drum ce conduce dincolo. Marchează sfârșitul unui apus și începutul unor noi zori.”

Datorită acestei promisiuni, nu rămânem îngropați în pământ, ci avem putea de a ne ridica la o nouă viață: noi nu vom pieri. Datorită acestei promisiuni, cel care crede în El, are viață veșnică; avem speranță, iar viața este eternă. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru această mare PROMISIUNE: “Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Această mare iubire a lui Dumnezeu cere de la noi un răspuns. Răspunsul Sfântului Pavel a fost: “Iubirea lui Cristos mă călăuzește… căci pentru mine viață este Cristos”. Răspunsul nostru nu poate fi altul.

În concluzie

Rezumând ceea ce am spus, găsim trei mari adevăruri în Ioan 3,16: primul este marele FAPT – “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea”; al doilea este marele ACT – “(încât) pe Fiul Său Cel Unul-Născut l-a dat”; al treilea este marea PROMISIUNE – “(ca) oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Avem aici esența întregii Evanghelii, a întregului mesaj al creștinismului. Crezând acest verset, ne punem în chiar inima credinței creștine. Ne punem în prezența iubirii lui Dumnezeu. Găsim iertarea, mântuirea, pacea lui Dumnezeu și viața veșnică.

Rugăciune

Doamne Dumnezeule, ce iubire! uimitoare! divină! Primește sufletul meu, viața mea, pe mine de-a întregul!

 

* * *

 

Sinteza Noului Testament

Autor: pr. Nick Brown
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Evanghelia de astăzi (Ioan 3,13-17) ne reamintește un fapt important în vederea apropiatei sărbători a Sfintei Cruci, pe care o vom celebra la 14 septembrie. Isus ne spune că așa după cum Moise a înălțat șarpele în pustiu, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului. Este o referire la Cartea Numerilor (21,9) din Vechiul Testament, unde ni se spune că israeliții, după eliberarea lor din robia Egiptului, străbătând sălbăticia deșertului, erau adesea răniți de șerpi veninoși. Ca soluție la mușcătura de șarpe, Dumnezeu i-a cerut lui Moise să facă un șarpe din aramă și să îl pună pe un stâlp, astfel încât oricine privește șarpele de aramă să fie vindecat de mușcătură. Aici Cristos se folosește din nou de Vechiul Testament ca de un instrument pedagogic pentru a ne arăta că El este împlinirea Vechiului Legământ.

Cristos ne arată că așa după cum israeliții credincioși erau vindecați prin simbolul morții (în acest caz șarpele), la fel și noi suntem mântuiți prin Cristos răstignit pe Cruce. Și în timp ce Crucea era simbolul morții, asemenea șarpelui, ea devine acum simbol al vieții. În acest caz ne aflăm în fața unuia dintre paradoxurile creștinismului. Alte exemple de paradoxuri sunt “Dumnezeu devenit om” sau “Fecioara după naștere”… Și totuși, oricât de nepriceput sunt unele lucruri pentru noi, existența pământească a Mântuitorului a fost prefigurată de-a lungul Vechiului Testament. Cristos devine noul Adam; Iona în pântecele peștelui îl prefigurează pe Cristos în mormânt, după crucificare; iar șarpele de aramă prefigurează acțiunea mântuitoare a morții pe Cruce a lui Cristos. În timp ce șarpele simbolizează păcatul și efectele lui mortale, șarpele de aramă simbolizează scăparea de blestem și de păcat. Mai mult, metalul în sine sugerează dreptatea judecății lui Dumnezeu. Șarpele pe stâlp, făcut de Moise la comanda lui Moise, a devenit străvechiul simbol al profesiunii medicale, după cum putem vedea și astăzi.

Ca și creștini, nu trebuie să subestimăm niciodată importanța Vechiului Testament și locul lui în viețile noastre, deoarece de fapt fără Vechiul Testament nu am putea niciodată să înțelegem pe deplin Noul Testament. Fără Vechiul Testament nu am înțelege la ce se referă Cristos în Evanghelia pe care am ascultat-o astăzi. Părinții Bisericii au subliniat mereu importanța Vechiului Testament și a mesajului său, ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu ce ne arată calea mântuirii. Și atunci dacă mesajul Vechiului Testament poate fi explicat pe scurt ca fiind o indicație a căii de urmat, o prefigurare, cum s-ar sintetiza mesajul Noului Testament?

Isus îl sintetizează spunând: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Acesta este mesajul esențial al Evangheliei, rezumat în 27 de cuvinte. Dumnezeu ne-a iubit; Dumnezeu ne-a iubit atât de mult încât și-a trimis Unicul său Fiu. Acest mic dar important pasaj este esența credinței noastre. Dacă ne-am întâlni cu cineva care niciodată în viața lui nu a auzit de creștinism, de credința noastră, de practicile noastre, atunci acesta ar fi pasajul care i-ar ilustra totul despre Dumnezeu, despre noi, despre mântuirea noastră.

În continuarea pasajului, Isus spune că: “Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.” Isus nu a condamnat pe nimeni cât timp a stat pe pământ. A fost foarte sever cu mulți. A condamnat chiar practicile unor farisei, dar nu a condamnat pe nimeni la eterna suferință, la iad. De fapt Dumnezeu nu trimite oamenii în iad. Înțelegerea raiului și iadului a cunoscut din păcate diverse deformări. Cerul nu este sus, iar iadul nu este jos. Ce este de fapt iadul? Iadul este absența lui Dumnezeu (fie că vorbim de existența de aici, de pe pământ, fie de existența de după moarte). Când îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, suntem în iad! Cine ne condamnă deci la iad? Noi înșine! Întoarceți spatele lui Dumnezeu, respingeți-l pe Dumnezeu, refuzați mila Lui și vă veți afla în iad. Există oameni care trăiesc în iad încă de pe pământ, dar din păcate nu își dau seama de aceasta. Le place să dea vina pe societate, pe cei din jurul lor, chiar și pe Biserică, dar răspunsul la problemele lor se afla chiar în ei! Tot ce trebuie să facă este să îl descopere pe Dumnezeu, să descopere Împărăția Lui din ei, și atunci își vor da seama ce au pierdut tot acest timp. Dumnezeu nu ne poate condamna la un chin etern. Nu este în natura Lui să facă așa ceva. El poate doar să iubească, dar nu poate forța pe nimeni să îl iubească. Dacă alegem să îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, iubirii Lui necondiționate, atunci ne creăm propriul iad.

Relația noastră cu Tatăl din Ceruri este foarte similară cu cea a unui cuplu căsătorit. Pentru ca o relație să meargă cu adevărat este nevoie de colaborarea ambelor părți, dar mai important, de iubirea reciprocă. La fel și în relația dintre Dumnezeu și noi, cu o singură diferență: Dumnezeu nu poate decât să ne iubească. Și totuși, atât de des transformăm relația noastră într-una cu o singură direcție. Relația nu poate funcționa așa. “Mariajul” nostru cu Dumnezeu este unul pentru eternitate. Să nu îl încheiem într-un divorț, ci să îl facem să meargă. Mai mult, să îi încurajăm și să îi ajutăm pe cei de lângă noi să mențină această relație, acest mariaj cu Creatorul.

 

* * *

 

Așa a iubit Dumnezeu lumea

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Viața creștină

Dragi credincioși,

“Așa a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Unul Născut L-a dat să moară pentru noi, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In. 3,16). Nu Dumnezeu Tatăl a coborât să moară pentru lume, ci a dat pe cineva pe care-L avea mai scump decât propria Sa viață.

Am citit că un tată se duse la circ cu copilul său să vadă animalele. Erau acolo tigrii și lei care se urcau pe mese, pe scaune, făceau anumite figuri. Dar, la neatenția dresorilor, unul dintre lei a sărit peste grilaj în public, tocmai lângă omul cu copilul. Tatăl a avut timp să împingă copilul și să strige: “Fugi!”. Copilul a scăpat, dar tatăl a fost omorât.

Dumnezeu Tatăl a iubit pe Fiul Său mai mult decât orice. De câte ori vorbește despre El, îl numește “Fiul Meu cel iubit în care am binevoit”. Acest cuvânt, “am binevoit”, înseamnă: în care este toată gingășia dragostei. Dar omul, cum îl iubește pe Dumnezeu? Și dintre oameni au fost care și-au dat viața pentru Dumnezeu. Credința, speranța și dragostea lor a fost mai mare decât orice bun pământesc.

Se citește în viața Sfântei Perpetua, care a murit în anul 202 în Cartagina (Tunisia de azi), că, fiind creștină, a fost arestată și închisă cu o mulțime de creștini. Nu aveau nici mâncare, nici aer, erau strâmtorați, iar soldaților nu le păsa, pentru că știau că vor fi omorâți. A fost închisă cu ea și sclava ei, Felicitas, care era însărcinată. Ea s-a rugat să nască în închisoare, înainte de a fi omorâtă. Așa s-a întâmplat. În durerile nașterii, a început să geamă. Unul dintre soldați a zis: “Tu acum gemi și plângi, dar când vei fi aruncată înaintea leilor ce vei face?”. Ea a răspuns: “Acum sufăr eu, atunci va suferi Cristos”.

Sfânta Perpetua avea un copil mic. Tatăl ei era păgân și a încercat s-o abată de la credință, să se închine zeilor, divinităților păgâne și va fi eliberată din închisoare. A venit și a îngenuncheat înaintea ei și a zis: “Pentru perii mei albi, ascultă-mă și leapădă-te de credința asta”. Dar ea a răspuns: “Nu pot s-o fac, pentru că sunt creștină”. Tatăl i-a adus copilul și a spus: “Pentru dragostea ce o ai pentru copilul acesta, părăsește credința aceasta”. Ea a spus: “Dumnezeu îmi este martor cât de mult îl iubesc, mi-aș da oricând viața pentru el, dar eu nu pot să mă leapăd, pentru că am o dragoste și o datorie mai mare față de Dumnezeu”. Perpetua și sclava Felicitas au fost scoase din închisoare și li s-a tăiat capul, cum este consemnat în Martirologiul roman.

Dar, și în zilele noastre s-au petrecut asemenea persecuții. Nu trebuie să uităm că toți episcopii noștri și-au dat viața pentru Isus Cristos și au murit în închisoare. Încă să-ți taie capul nu e mare lucru: se dă o dată, mori și ai ajuns în cer. Cine a ajuns în cer, nu este supărat pe cel care i-a tăiat capul, poate i-a făcut un mare bine. Dar, ei și-au dat viața încet. Ani de zile, boala, foamea, setea, mucegaiul, frigul, trebuia să le sfârșească viața, zi de zi, ceas de ceas. Primul dintre episcopii morți în închisoare a fost Vasile Aftenie, Episcop de București. El era întrebat permanent în închisoarea de la Securitatea din București despre cine îi dădea informații din guvern, despre ce s-a hotărât la Moscova referitor la Biserica Unită. El nu a voit să denunțe pe ministrul care-i era prieten, care-l informa asupra evenimentelor ce vor urma. Atunci a fost torturat. Deși era un om foarte voinic, a murit, nu se știe cum, la 10 mai 1950. După el a murit Anton Durcovici, Episcop romano-catolic de Iași, în închisoarea din Sighet. L-am auzit spunând: “Mor de foame”. Murea de foame, era bolnav și nu putea mânca, mâncarea care era mai mult furaje.

Al treilea care a murit tot acolo, în 11 iulie 1952, a fost Valeriu Traian Frențiu de la Oradea. Și-a dat viața pentru Cristos. De multe ori îl întreba pe Episcopul Ioan Suciu: “Dacă mor în închisoare, ajung în cer îndată?”. Episcopul Ioan Suciu, care era un om foarte învățat, a zis: “Fii sigur, pentru că ți-ai dat viața pentru credință”. Apoi a murit Episcopul Ioan Suciu de la Blaj. Fiind grav bolnav, l-au izolat; credeau că moare, dar n-a murit; așa l-au pus cu ceilalți episcopi. El a avut noroc că nu l-au izolat și a murit între ei. În 15 ianuarie 1955 a murit Episcopul Tit Liviu Chinezu de la București. Când era pe moarte a fost izolat în altă cameră. Fiind luna ianuarie, ger mare, au lăsat geamurile deschise. Unul care făcea curățenie pe coridor a putut deschide vizeta și l-a văzut. Capul și o mână spânzurau de pe pat, iar dușumeaua era plină de sânge. Așa și-a dat viața pentru Isus.

În închisoare, când cineva era pe moarte, îl izolau, îl puneau singur, ca ceilalți din cameră să nu știe ce s-a întâmplat cu el; în afară de aceasta, spuneau că l-au dus la spital. Dar, nu-l duceau la spital; noi auzeam cum strigă dintr-o altă cameră: “Apă, apă, dați-mi puțină apă”. Venea milițianul și bătea cu cizma în ușă, spunând: “Ai acolo apă, poți să bei”. Dar, el nu avea putere să se întindă, să ia apa. A doua zi se auzea mai slab, zicea: “Afă, afă…”, iar a treia zi nu se mai auzea nimic. Când nu se mai auzea nimic, noi eram atenți cum se deschideau porțile și, la miezul nopții, venea trăsura cu care cărau gunoiul și-l aruncau în căruță. Dacă albiturile erau personale i le lăsau, dacă erau ale închisorii îl dezbrăcau și-l aruncau gol în căruță, apoi îl duceau la cimitirul numit al vagabonzilor și sinucigașilor.

Acolo existau trei gropi. Îl băgau în una dintre ele și nivelau groapa; apoi mai făceau una, pentru a nu se ști, pentru că uciderea lor era o crimă și crimele trebuiau ținute în secret.

Dacă ei, care sunt acolo în cer, nu ne vor ajuta să primim bisericile, atunci este semn că Dumnezeu nu voiește lucrul acesta, așteaptă de la noi altceva. Dumneavoastră, care veniți aici regulat, vă rugați, vă spovediți, vă împărtășiți, pentru a avea sufletul curat. Să vă rugați să fie voia lui Dumnezeu.

Amin!

 

* * *

 

În acest semn vei învinge!

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org

“Din muritori am ajuns nemuritori. Acestea-s faptele mari ale Crucii. Ai aflat biruința! Ai aflat chipul biruinței”
Sf. Ioan Gură de AurPrin acelea prin care diavolul a biruit pe om prin acelea l-a biruit și Hristos pe diavol. Ascultă cum! Semnele înfrângerii noastre au fost: fecioara, lemnul și moartea. Fecioară a fost Eva, – nu cunoscuse încă pe bărbat – , lemn a fost pomul, și moarte a fost pedeapsa dată lui Adam. Și iată iarăși, Fecioară, lemn și moarte, aceste semne ale înfrângerii, au ajuns semne ale biruinței. În locul Evei Maria; în locul pomului cunoștinței binelui și răului, lemnul Crucii; în locul morții lui Adam moartea lui Hristos. Ai văzut că diavolul a fost biruit prin acelea prin care biruise? Prin pom l-a biruit diavolul pe Adam; prin Cruce l-a biruit Hristos pe diavol. Lemn și într-o parte, și lemn și în alta: unul a trimis în iad, iar celălalt a chemat din iad pe cei plecați acolo. Și iarăși lemn într-o parte, și lemn în alta: unul a ascuns gol pe cel făcut rob, iar celălalt a arătat tuturor gol pe Biruitor, din înălțimea Crucii. Moarte și într-o parte, moarte și în alta: una a osândit pe cei de după Adam, iar cealaltă a înviat pe cei ce muriseră înainte de moarte lui Hristos [1]Așa ne învață Sf. Ioan Gură de Aur

Iată de ce Biserica noastră cinstește Nașterea Maicii Domnului și Înălțarea Sfintei Cruci atât de aproape una de cealaltă, pentru că cele două praznice sunt strâns legate între ele în iconomia mântuirii neamului omenesc. Amândouă au în comun pe Iisus Hristos; Fecioara, pentru că în pântecele ei preacurat a încăput Cel Neîncăput, iar Crucea, pentru că pe lemnul ei s-a răstignit Mielul lui Dumnezeu, ca jertfă de răscumpărare a întregii omeniri.

Astăzi ne vom apleca cu precădere asupra ultimei dintre aceste două mari sărbători și vom încerca să pătrundem, pe cît ne este cu putință, în înțelesurile Sfintei Cruci a Domnului.

Vechiul Testament preînchipuie simbolic în multe locuri Crucea, ea fiind prezentă în planul mântuirii încă de la facerea lumii. Pomul vieții, așezat de Dumnezeu în mijlocul raiului, este o primă conturare a acesteia. Biserica pomenește aceasta în cântările ei: „O, preaslavită minune! pomul cel de viață, prea sfânta Cruce, la inălțimea ridicată, iți arată astăzi…” (Stihira 1, Laude, 14 Septembrie). Deasemenea și în icoane pomul vieții închipuie lemnul Sfintei Cruci; el fiind zugrăvit deosebit de ceilalți pomi ai raiului, mai înalt și uneori având chiar o formă treflată, asemănătoare Crucii.[2]

O altă preînchipuire a crucii a fost și șarpele de aramă al lui Moise ridicat în pustie. Domnul a zis către Moise: “Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; [..] Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp; și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia. (Num. 21, 8-9). Nu este oare aceasta preînchipuirea biruinței lui Hristos asupra morții, a vindecării omenirii sfâșiată de diavol de către Mântuitorul răstignit? Așa ne spune și Evanghelia de astăzi „după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să se înalțe Fiul Omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (In. 3, 14).

Prin urmare Crucea a fost aleasă încă dintru începuturi ca instrument al mântuirii și al descoperirii nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu pentru omenire. Crucea nu se va arăta însă în plinătatea sa decât prin răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Aceasta este adevărata sa strălucire. Toate celelalte nu sunt decât preînchipuiri, zugrăviri palide ale celor ce trebuiau să se împlinească prin Jertfa Fiului Preaiubit.

Sfântul Atanasie cel Mare ne spune că Mântuitorul a ales crucea drept cale a jerfirii Sale pentru că acesta era singurul fel de moarte în care trebuie sa întinzi mâinile. Altfel spus, să sfârșesti îmbrățișând, “adunând pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați” (Ioan XI, 52).[3] Sfântul Chiril al Ierusalimului[4] adaugă “Mântuitorul a suferit pentru ca să împace prin Sângele Crucii cele din cer si cele de pe pamânt. (Col. 1, 20). Prin jertfa de pe Cruce omenirea este din nou împăcată cu Dumnezeu, iar oamenii, devenind fii ai lui Dumnezeu, primesc darul nemuririi prin biruința asupra morții, Învierea lui Hristos.

Crucea este strâns legată de Taina Învierii, căci fără Înviere Crucea nu s-ar fi dovedit altceva decât un lemn mort, fără însemnătate, iar Mântuitorul un om ca toți ceilalți. Însă prin Înviere s-a descoperit pentru totdeauna dumnezeirea lui Hristos, iar Crucea sfințită cu Sfânt Sângele Său s-a transformat în armă nebiruită asupra vrăjmașului: „Doamne, armă asupra diavolului Crucea Ta ai dat nouă, că se îngrozește si se cutremură, nesuferind a căuta spre puterea ei, că morți ai sculat și moartea ai surpat” spune o cântare din alcătuirea slujbei Sfântului Maslu.

Cu lemnul Crucii Sale Hristos a zdrobit zăvoarele și a sfărâmat porțile iadului. Au fost zdrobite și nu descuiate, sfărâmate și nu deschise, pentru ca să se știe că aceste porți nu vor mai putea fi niciodate încuiate, iar victoria Luminii asupra întunericului este definitivă! Ce frică și ce deznădejde va fi fost atunci pe toată ceata cea netrebnică a diavolilor a căror putere se vădea neputincioasă în fața Atotputernicului Mântuitor. Câtă bucurie și speranță însă se va fi văzut pe chipurile drepților care după veacuri de întuneric erau mângăiați de vederea Luminii Celei Neapropiate ce răsărea ca o torță în noapte de pe lemnul Sfintei Cruci! Lumină, Mântuitorule, strălucind peste toți cei din iad, ai luminat pe cei ce zăceau jos; iar portarii iadului nesuferind raza Ta, ca niste morți au căzut, și cei ce s-au izbăvit de dânsii, acum, văzând Crucea, cântă așa: Aliluia![5]

Încă din timpul Apostolilor Crucea a fost luată ca simbol al creștinilor. Sfântul Apostol Pavel spune ”Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine, si eu pentru lume!”

Tot prin semnul Crucii a fost încheiată și prigoana creștinilor de către Sfinții Împărați Constantin și Maica sa Elena. În Proloage citim că împăratului Constantin, plecând in întâmpinarea dușmanului său, care îl copleșea numeric, a vazut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria, cu slove alcătuite din stele: “Prin acest semn vei invinge”. Iar, in noaptea ce a urmat, tot el a vazut, în vis, pe Insusi Domnul Iisus Hristos, apropiindu-se de el și îndemnându-l să-și facă steag ostășesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci, punându-l pe arme, a mers la Roma și a biruit pe pierzatorul Maxențiu, care, căzând în raul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. În anul imediat următor, în ianuarie 313, prin edictul de la Milan Împăratul Constatin care pentru aceasta va fi numit cel Mare, declară religia creștină ca religie recunoscută a Imperiului roman, încheind astfel șirul sângeros al prigoanelor ridicate asupra creștinilor de împărații păgâni. Iată cum, încă o dată, Crucea Domnului se arată ca instrument al grijii dumnezeiești față de omenire, încununând rugăciunile și credința nestrămutată a mucenicilor lui Hristos

Împărăteasa Elena este cea care mergând la Ierusalim descoperă prin minune dumnezeiască Crucea Domnului, care se afla îngropată în apropierea mormântului Mântuitorului. Găsind ea trei cruci și neștiind care din ele este cea a Domnului, se roagă și iată Crucea face o minune înviind un om din morți, arătându-se puterea ei de viață dătătoare. Iar pe data de 14 septembrie 326,episcopul Macarie înălță Crucea Domnului în fața mulțimii, înălțare pe care o prăznuim până în zilele noastre.

Tot crucea Domnului se va arăta și la a doua venire a lui Hristos marcând momentul de cotitură finală pentru omenire, când toate semințiile popoarelor vor fi judecate de Hrisos. De data aceasta însă Hristos nu va mai fi dulce Mângâietor ci aspru Judecător. Iată cum ne descrie părintele Cleopa aceasta: Nu vor găsi atunci acei hulitori și necredincioși nici un loc de scăpare sau sprijin ca să se ascundă de vederea și strălucirea cea preaînfricoșată a Crucii lui Hristos, care pe cer va străluci de mii de ori mai mult decît soarele. Atunci Crucea, copacul eliberării și lumina vieții, va străluci asupra lor, nu ca pînă acum, ca semn al eliberării și al mîntuirii prin Iisus Hristos care S-a jertfit pe ea pentru a noastră mîntuire, ci va străluci ca un fulger și ca un tunet spre pedeapsă și răzbunare asupra celor necredincioși și hulitori. Atunci însă Crucea se va arăta spre mai mare bucurie, Celor credincioși, care, pentru dragostea Celui ce a sfințit-o cu preascump Sîngele Său, au purtat-o în viață împotriva necazurilor și a scîrbelor. Aceștia au sărutat semnul Sfintei Cruci cu mare evlavie, cu dragoste și cu lacrimi spre slava lui Dumnezeu și spre mîntuirea lumii.[6]

Și noi iubiți frați ne putem adăpa din izvorul nesecat de putere al lemnului Crucii, prin însemnarea trupurilor noastre cu semnul sfânt al ei. Sfântul Ambrozie (339-397), episcop al Milanului, vorbind despre semnul Sfintei Cruci, spune: <>.[7] Purtând pururea în inimi și în suflete semnul Sfintei Cruci a lui Hristos ne vom duce mai ușor povara propriei noastre cruci pe acest pământ.

De aceea Semnul Sfintei Cruci trebuie să ne însoțească în fiecare moment al vieții noastre. Să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci la intrarea în biserică, când plecăm și când ne întoarcem acasă. Să ne închinăm înainte și după masă, în primejdii și în izbăviri, în necazuri și bucurii. În tot timpul și în tot locul să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci pentru că prin cruce vine mântuirea noastră. Datorită Crucii dracii fug, datorită Crucii diavolul se izgonește. Datorită crucii firea omenească se ia la întrecere cu firea îngerească [8] ne spune Sf. Ioan Gură de Aur.

Pentru credincios crucea are o putere foarte mare fiind o pavăză de nestrăbătut pentru forțele răului care ne înconjoară. Sfîntul Apostol Pavel, zice: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18).

Să încheiem însemndu-ne cu semnul Cinstitei Cruci rostind laolaltă: De trei ori fericită și preacinstită Cruce, ție ne inchinăm credincioșii și te mărim, veselindu-ne de dumnezeiasca ta inălțare; ci ca o pavăză și armă nebiruită, ocrotește și acoperă cu darul tău, pe cei ce cântă: Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor! Amin.

[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Predici la Sărbători Împărătești și Cuvântări de laudă la Sfinți, Ed. IBMOR, 2002, p. 83
[2] din Pr. Prof. Nicolae Petrescu, Dreapta invatatura despre cinstirea Sfintei Cruci, Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2 ianuarie-iunie 1995, pag. 102-109., www.crestinism-ortodox.ro
[3] Pr. Constantin Galeriu, Jertfa Mântuitorului Hristos, de pe www.crestinism-ortodox.ro
[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza XIII
[5] Acatistul Sfintei Cruci, Icosul 6
[6] Arhim Cleopa Ilie, Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci
[7] Pr. Prof. Nicolae Petrescu, op.cit.
[8] Sf. Ioan Gură de Aur, op. cit. p 100

 

* * *

 

Prin Cruce suntem vindecați de infirmitățile noastre

Autor: IPS Cyril Salim Bustros
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În 14 septembrie în fiecare an celebrăm sărbătoarea Înălțării Sfintei și Dătătoarei de viață Cruci. Tradiția relatează că Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, a descoperit lângă Golgota cele trei cruci pe care fuseseră răstigniți Cristos și cei doi tâlhari. Episcopul Macarios a identificat adevărata Cruce a lui Cristos ca fiind cea care, atinsă, a redat imediat sănătatea perfectă unei femei aflate pe moarte. Sfânta Cruce a fost păstrată în Bazilica Învierii din Ierusalim până în 4 mai 614, când perșii au cucerit orașul și au incendiat Bazilica. În 628, împăratul Heraclius i-a înfrânt pe perși și a redat Sfânta Cruce Ierusalimului în 14 septembrie. Și de atunci, Biserica celebrează sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci a lui Cristos.

Evanghelia de astăzi este aleasă în pregătire pentru această sărbătoare. Isus face referire la un eveniment care s-a întâmplat în Vechiul Testament. Evreii în drumul lor prin deșert au fost mușcați de șerpi, după cum citim în cartea Numerilor: “Și grăia poporul împotriva lui Dumnezeu și împotriva lui Moise zicând: ‘La ce ne-ai scos din pământul Egiptului, ca să ne omori în pustiu, că aici nu este nici pâine, nici apă și sufletul nostru s-a scârbit de această hrană sărăcăcioasă’. Atunci a trimis Domnul asupra poporului șerpi veninoși, care mușcau poporul și a murit mulțime din popor din fiii lui Israel”. Pentru a vindeca poporul, Moise, urmând porunca lui Dumnezeu, a făcut un șarpe de aramă și l-a înălțat pe un stâlp, și oricine, mușcat de un șarpe, care privea la șarpele de bronz, se vindeca (Numeri 21,5-9). Șarpele periculos este combătut aducând în locul lui un șarpe mai puternic, sau, ca să fim mai exacți, un șarpe puternic capabil să îl distrugă pe cel dușmănos.

Comparându-și crucea cu șarpele de bronz înălțat de Moise, Isus ne spune că toți cei care sunt mușcați de șarpele păcatului pot fi vindecați privind cu credință Crucea dătătoare de viață. În momentul în care un păcătos face acest lucru este mântuit, așa cum Dumnezeu i-a spus lui Moise: “tot cel mușcat care se va uita la el va trăi”. Oricine a fost mușcat; nu contează cât de departe a ajuns otrava în progresul ei spre a deveni fatală, cel care doar privește trăiește. La fel este declarația din Evanghelie: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică”. Oricine: nu există excepție. Nu păcatul ci necredința poate bloca drumul păcătosului spre Mântuitorul.

La crucea lui Isus erau trei bărbați care îl priveau: doi păcătoși, tâlharii răstigniți alături de el, și un necredincios, sutașul. Unul dintre tâlhari îl hulea: “Nu ești Tu Cristos? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și pe noi”. Dar celălalt l-a certat pe primul: “Nu te temi tu de Dumnezeu, că ești în aceeași osândă? Și noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău”. Apoi i-a spus lui Isus: “Pomenește-mă, Doamne, când vei veni în împărăția Ta”. Și Isus i-a răspuns: “Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai”. Observați cele două priviri: privirea celui nepocăit și cea a celui pocăit. Cel de-al treilea care a privit la Isus pe Cruce a fost centurionul. Citim în Evanghelia după Sf. Marcu: “Iar sutașul care stătea în fața Lui, văzând că astfel și-a dat sufletul, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu” (Marcu 15,39).

Dumnezeu ne-a dat ochi să privim. Isus a venit să ne învețe cum să privim. El a spus: “Luminătorul trupului este ochiul… de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine e întuneric, dar întunericul cu cât mai mare!” (Matei 6,22-23). Omul a devenit un păcătos pierdut printr-o privire, primul lucru relatat despre Eva în legătură cu căderea în păcat a protopărinților noștri fiind acela că femeia a socotit că “rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochiului la vedere” (Geneză 3,6). A fost o privire a poftei. Și în Predica lui de pe Munte, Isus a spus: “Ați auzit că s-a zis celor de demult: ‘Să nu săvârșești adulter’. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5,27-28). Isus a venit să purifice privirea noastră.

Viața creștină începe prin a privi, după cum citim la Isaia: “Întoarceți-vă către Mine și veți fi mântuiți, voi cei care locuiți toate ținuturile cele mai îndepărtate ale pământului! Că Eu sunt Dumnezeu tare și nu este altul” (Isaia 45,22). Și botezul este numit “iluminare”: creștinul vede prin lumina lui Cristos. Viața creștină continuă cu a privi, după cum citim în Epistola către Evrei: “să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra Isus, începătorul și plinitorul credinței” (Evrei 12,1-2). Și la sfârșitul vieții creștine trebuie să îl căutăm pe Cristos, după cum le scrie Sf. Pavel Filipenilor: “cetatea noastră este în ceruri, de unde și așteptăm Mântuitor, pe Domnul Isus Cristos” (Filipeni 3,20). Și în viața veșnică îl vom vedea pe Dumnezeu “față la față”. De la început la sfârșit, singurul lucru care ni se cere este să privim la Isus Cristos, și prin lumina Lui vedem lumina lui Dumnezeu, după cum cântăm în Doxologia cea mare: “Că la Tine este izvorul vieții: întru lumina Ta vom vedea lumină”. În Sfânta Euharistie privim la Isus Cristos răstignit pentru mântuirea noastră și înviat pentru sfințirea noastră, ne unim cu El, și de la El primim Spiritul Sfânt, după cum cântăm după Împărtășanie: “Văzut-am lumina cea adevărată, luat-am Spiritul cel ceresc, aflat-am credința cea adevărată, nedespărțitei Sfintei Treimi închinându-ne, că aceea ne-a mântuit pe noi”.

 

* * *

 

Convorbirea lui Isus cu Nicodim

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

La 14 septembrie vom sărbători dumnezeiescul praznic al Înălțării Sfintei Cruci, una din cele 12 sărbători mari de peste an. În această mare și sfântă zi va fi înălțată spre deosebită cinstire sfânta cruce.

Pentru noi creștinii Crucea este puterea lui Dumnezeu prin care ne mântuim (I Cor. 1, 18). Crucea este altarul pe care s-a adus jertfă Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii. Valoarea crucii izvorăște din valoarea jertfei adusă pe ea. Iar jertfa adusă pe cruce este o jertfă nouă, săvârșită de Arhiereul Noului Testament, Domnul nostru Isus Hristos, care a înlocuit toate jertfele vechi și ne-a adus împăcarea reală cu Dumnezeu.

Duminica de astăzi se numește Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. La Sfânta Liturghie s-a citit Evanghelia care redă misiunea Sa de a se jertfi pentru păcatele lumii ca Arhiereu al Noului Așezământ și că jertfa Sa a fost preînchipuită simbolic în Vechiul Testament, prin diferite acte de cult, simboluri și proorocii.

Între acestea este și cel pomenit în Sfânta Evanghelie de astăzi.

Cunoaștem din Sfânta Scriptură că atunci când poporul evreu, ieșit din robia Egiptului în drum spre Canaan s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu și a lui Moise, Dumnezeu a trimis asupra lui șerpi veninoși care mușcau poporul și murea mulțime mare din fiii lui Israel. Pocăindu-se, au rugat pe Moise să se roage la Dumnezeu pentru iertare. Atunci Domnul a zis către Moise: “Fă-ți un șarpe de aramă și-l pune pe un stâlp; și de va mușca șarpele pe vreun om, tot cel mușcat, care se va uita la el, va trăi. Și a făcut Moise un șarpe de aramă și l-a pus pe un stâlp, și când un șarpe mușca vreun om, acesta privea la șarpele cel de aramă și trăia” (Numeri 21, 5-9).

Șarpele înălțat pe stâlp, care mântuia de moarte trupească pe cei ce priveau la el cu credință, simbolizează pe Mântuitorul cel înălțat pe Crucea de pe Golgota, Care mântuiește de moartea cea veșnică pe oricine privește spre El și primește cu credință jertfa Sa mântuitoare. Mântuitorul, în convorbirea avută la Ierusalim cu Nicodim, a arătat, chiar de la începutul activității Sale publice, că rolul Său în această lume este de a se jertfi pentru viața lumii.

Mântuitorul se afla în Ierusalim la sărbătoarea Paștilor din primul an al activității Sale publice (31 d. Hr.). Nicodim, membru al Sinodului, întrezărind printr-o viziune clară că noul prooroc galilean “de la Dumnezeu a venit învățător”, vine la Domnul Isus să stea cu El de vorbă în taină. Domnul îi vorbește despre împărăția lui Dumnezeu, despre renașterea spirituală a omului și despre puterea vieții veșnice izvorâte din jertfa Sa de pe Cruce. Zice Domnul: “Precum Moisi a înălțat șarpele în pustie așa trebuie să se înalțe Fiul Omului pentru ca oricine crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 15).

De altfel,în tot timpul activității Sale, Mântuitorul va arăta în diferite rânduri că-Și va pune sufletul pentru cei ce-L urmează și că se va da pe mâna oamenilor păcătoși care-L vor omorî, dar a treia zi va învia.

Așadar, Arhieria Noului Testament este arhieria desăvârșită.

Marele Arhiereu al creștinătății este în același timp și arhiereu și jertfă. Jertfindu-se odată în mod sângeros pentru întreaga omenire a adus lumii răscumpărare veșnică, devenind “preot în veac după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 49, 4; Evrei 7, 17). “Hristos, zice Sfântul Apostol Pavel, n-a intrat într-o sfântă a sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer ca să se înfățișeze pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24). “Lucrul de căpetenie este că avem astfel de arhiereu care s-a așezat de-a drepta scaunului măririi în ceruri” (Evrei 8, 1) “și poate să mântuiască pe cei ce se apropie, printr-Însul, de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25).

Arhiereii și preoții Bisericii creștine, orânduiți de Mântuitorul Hristos pentru cei ce cred în răscumpărarea Lui aduc după porunca Sa, lui Dumnezeu, aceeași jertfă, însă în mod nesângeros. Sfânta Liturghie este minunata și dumnezeiasca perpetuare în timp a jertfei de pe Golgota, cu scopul de a se împărtăși creștinii din roadele ei. Același Arhiereu, Mântuitorul Hristos se jertfește necontenit pentru a ne dărui mântuire.

Să ne înălțăm o clipă ochii sufletești spre jertfa de pe Golgota! Era ziua de 14 Nisan (6 aprilie) a anului 34 d. Hr. După proorocia lui Daniil era anul în care trebuia să înceteze pentru totdeauna valoarea jertfelor de animale (Daniil 9, 24-27). La templul de pe vechiul Sion se făceau pregătirile pentru jertfirea mielului pascal.

Întregul Ierusalim se afla în ajun de sărbătoare. În afara orașului, de pe o stâncă în formă de căpățână, simbol al omenirii păcătoase, se înălța în zarea largă a văzduhului un nou altar și o jertfă nouă.

Altarul era o cruce; jertfa un om al suferinței, prezis de proorocul Isaia (Isaia 53, 1-9). Încoronat de oameni cu cunună de spini, pironit în cuie la mâini și picioare, batjocorit de adâncul răutății omenești, trupul lui Hristos devine rug de durere pe care ard toate durerile lumii. Chinurile sunt de neînchipuit. Setea-I devine arzătoare. Sângele-I zguduie în zvâcniri puternice trupul încordat de înțepenirea istovitoare, rânjetul satanic al decăderii omenești strigă de jos: “Coboară-Te acum de pe cruce, ca să credem în Tine”. De pe rugul suferinței nu se aude însă nici plâns, nici răcnet, nici blestem. Un fulger al dragostei dumnezeiești străbate întunericul urii omenești: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac” (Luca 23, 34).

La ora trei după amiază, când la templu începea jertfirea mielului pascal, Mielul lui Dumnezeu Care ridicase pe Cruce păcatele lumii, strigă de pe Golgota: “Săvârșitu-s-a! Părinte, în mâinile Tale îmi dau duhul” (Ioan 19, 30 și Luca 23, 46).

Opera mântuirii, închipuită simbolic de jerfele Vechiului Testament, era săvârșită acum în mod real. Pământul s-a cutremurat; catapeteasma templului s-a despicat; zidul morții a căzut prin moartea lui Hristos.

De pe cruce a răsărit învierea și puterea vieții veșnice; Hristos, Mântuitorul lumii, “Arhiereul cel pururea viu” (Evrei 7, 25), “a intrat în cer și S-a înfățișat pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9, 24) cu jertfa Sa mântuitoare.

Din clipa aceasta, tot cel ce privește spre Golgota și spre Altarul mântuirii (Sf. Cruce), cu credință, nu moare ci are viață veșnică, pentru că “așa de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Prin aceasta, Sfânta Biserică ne cheamă să medităm serios asupra iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de noi care am fost răscumpărați prin moartea pe cruce a Fiului Său.

Din iubire, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca omul să fie ridicat la demnitatea de fiu al lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu luând ca pe un prinos firea noastră a ridicat-o la stăpânul tuturor și prin acel prinos a “făcut să fie binecuvântat întreg neamul nostru omenesc” – cum zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Din iubire, Dumnezeu poartă de grijă tuturor și fiecăruia în parte, din iubire primește pe păcătosul care se pocăiește și tot din iubire îl face părtaș al jerfei Fiului Său și al Împărăției Sale.

Iubirea este chemarea noastră către Dumnezeu și aproapele, concretizată în fapte de iubire.

Acestea sunt adevărurile de credință pe care ni le înfățișează Sfânta Evanghelie de astăzi. Ea ne îndeamnă să ne ridicăm sufletele spre Sfânta Cruce, să privim spre jertfa mântuitoare a Domnului nostru Isus Hristos, să vedem dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, să ne întărim sufletele în credință și nădejde. “Având Arhiereu mare care, cum zice Sf. Apostol Pavel, a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea” (Evrei 4, 14).

Să păstrăm în noi trează conștiința că suntem răscumpărați din moarte prin jertfa Domnului și că putem trăi în veci. Hristos cu brațele întinse pe cruce, îmbrățișează pe tot cel ce aleargă la Dânsul cu credință.

Cu capul încununat de spini, ne primește în împărăția veșnică cu inima străpunsă de suliță, arde de dragoste pentru noi. “Să ne apropiem, deci, cu îndrăznire de scaunul darului ca să luăm milă și să aflăm har” (Evrei 4, 16). “Cu ochii ațintuiți asupra lui Isus” (Evrei 12, 2) să nu ne lăsăm osteniți, slăbind în lupta cu păcatul, ci să mergem pe “calea cea vie croită nouă de Domnul” (Evrei 10, 20) prin fapte, dragoste și dăruire față de aproapele, spre a ajunge în “Împărăția cea gătită nouă de la întemeierea lumii” (Matei 25, 34).

Fie ca Domnul iubirii să ne ocrotească viața și să ne îndrume gândul și fapta, pentru a putea spera cu psalmistul: “Te iubesc din inimă Doamne, tăria mea! Doamne tu ești izbăvitorul meu și întărirea mea” (Ps. 18, 1-2). Mângâiere află sufletul meu în îndeplinirea poruncilor Tale, acum și pururea, și în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Omul și crucea sa

Autor: Diverși alți autori
Copyright: Ziarul Lumina

Să remarcăm pentru început că pericopa face parte din convorbirea lui Iisus cu Nicodim, iar pentru o înțelegere mai bună a momentului, recomandăm recitirea întregii convorbiri (Ioan 3, 1-21).

Nicodim ne este un bun exemplu de bună-ascultare și receptivitate, de aceea este bine să ne amintim câteva lucruri despre persoana sa.

El făcea parte din tagma cărturarilor iudei, fiind membru de vază al Sinedriului. Sinedriul era cel mai înalt for de judecată al iudeilor, cu sediul în Ierusalim, un fel de guvern de astăzi, numărând șaptezeci de membri, plus arhiereul în funcțiune, fiind alcătuit din arhierei, preoți, saduchei, farisei, cărturari și bătrâni ai poporului. Lui Nicodim i-a stârnit admirație învățătura lui Iisus, de aceea, într-o noapte (se înțelege, din prudență), s-a dus la El pentru o convorbire de taină. De atunci, el a rămas ucenic “într-ascuns” al lui Iisus și, discret, odată I-a luat apărarea chiar în fața colegilor din Sinedriu. Să ne amintim, astfel, că, atunci când sinedriștii au trimis slujitori să-L aducă pe Iisus legat, ca să-L condamne, Nicodim i-a luat apărarea indirect, zicând: “Oare Legea noastră judecă un om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut?” (Ioan 7, 50-51). Iar exemplul suprem de receptivitate și atașament față de Iisus îl avem la coborârea de pe cruce și așezarea în mormânt. El, împreună cu Iosif din Arimateea, alt membru al Sinedriului (!), se vor îngriji de cele necesare: mormânt, giulgiu, smirnă, aloe etc.

“Educația spartană”

Iată, așadar, iubiți frați, că nu doar ucenicii și apropiații au fost pregătiți pentru înțelegerea patimilor și a jertfei Sale, ci și suflete inițial aflate în tabăra potrivnică, temei limpede al universalității mântuirii. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim și ca mulți alții asemenea lor, suntem și noi chemați a ne pregăti pentru înțelegerea Crucii (misiunii) Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieții, în sens de misiune creștină curajoasă și jertfelnică înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Mai ales părinții și educatorii suntem îndatorați a prelua rolul pregătitor la care ne cheamă Mântuitorul prin exemplul Său dumnezeiesc. Altfel spus, să ne pregătim ca să pregătim, având în vedere mai ales generațiile tinere, de care depinde nemijlocit viitorul națiunii. Concret, a-i pregăti să profeseze un creștinism autentic și să îmbrățișeze o carieră utilă țării, familiei, lor înșiși, în spirit de jertfă și patriotism sincer.

Accentul pe educație patriotică sănătoasă se întâlnește în toate statele civilizate, începând cu lumea antică. A rămas proverbială, bunăoară, expresia “educație spartană”, care provine de la Sparta, stat sclavagist din Peloponez, organizat de Lycurg (secolul al IX-lea î.Hr.). Ei bine, aici, tinerii erau formați pentru a deveni buni cetățeni-militari, spre a dovedi virtuți în acest scop: disciplină, rezistență la oboseală, frig și foame, respect față de tradiții și bătrâni, curaj și iubire nețărmurită pentru țară. Erau obișnuiți cu hrană frugală, vegetariană, cu îmbrăcăminte sobră, aceeași pentru toate anotimpurile. Educația se făcea în familie până la 7 ani, după care, până la 30, erau cazați în internate, specificul instruirii fiind preponderent fizico-militar, cu ajutorul exercițiilor pentatlonului (lupte, alergări, sărituri, aruncarea discului, aruncarea lăncii). Deoarece se urmărea creșterea unor oameni viguroși, noii născuți cu deficiențe fizice și debilii erau suprimați. Iată, multe dintre metodele spartane pot fi valabile și azi, mai puțin, evident, cea a suprimării născuților cu deficiențe, căci și ei au dreptul la mântuire, iar printr-o educație adecvată pot fi și ei utili societății.

Marele nostru pedagog, Simion Mehedinți (1862-1962), reține de aici însă ideea selecției. El spune: “Pentru a educa, trebuie întâi să selectăm” (Altă creștere. Școala muncii), adică să-l repartizăm pe fiecare potrivit vocației și posibilităților. El dă un exemplu aparent banal, dar deosebit de semnificativ: un dresor de animale, Hagenbek, la un moment dat, din douăzeci de lei câți i-au fost încredințați pentru dresaj, numai patru au trecut testele de preselecție…

Pregătirea pentru crucea vieții

Revenind la subiectul nostru, pregătirea pentru crucea vieții, în sens de misiune, numai printr-o selecție și repartiție serioasă a tinerilor, urmată de o educație “spartană”, dar în duh creștin și actual, se poate ajunge la rezultatele dorite. În acest sens, nu trebuie ignorată situația dramatică de acum, în care, cu bani, fiecare urmează facultatea pe care o dorește, indiferent de vocație și aptitudini. Anual, absolvă serii uriașe la Drept, Medicină și chiar Teologie, plus la alte nenumărate facultăți, mai ales particulare, fără acoperire în pregătire și necesar, din vina unor decani și profesori lacomi de bani și lipsiți de conștiință, dar, de multe ori, și a tinerilor înșiși, deodată cu a părinților acestora, care țin neapărat să ajungă “cineva”, fără vocație și însușirile necesare. Cum își vor purta crucea și ce misiune creștină vor face acești absolvenți plătitori, extrem de slab pregătiți, este dureros să ne imaginăm!

De aceea, iubiți credincioși, împlinirea misiunii noastre creștine pe pământ trebuie să aibă mereu în atenție jertfelnicia Mântuitorului, a ucenicilor Săi și a tuturor celor care I-au urmat cu deplină conștiinciozitate. Nu doar declarativ, prin simpla apartenență la creștinism, prin participarea la slujbe sau închinarea la icoane și în fața Crucii, de ar fi cât de evlavioasă. Căci Însuși Mântuitorul ne-a avertizat limpede: “Nu oricine Îmi zice: “Doamne, Doamne” va intra în împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Așadar, cel ce face, precum El a făcut voia Tatălui și precum ucenicii L-au imitat: jertfelnic, până la capăt, viețuind modest, cu iubire pentru toți, inclusiv vrăjmași, cu osteneală, curaj și demnitate. Am zice, în termeni moderni, în spirit de performanță etică, întrucât, iată, pentru cuvântul “cruce”, în sens de “misiune”, se poate utiliza această expresie. Iar performanța nu presupune neapărat titluri universitare, ci fiecare să fie conștiincios și de bună credință în munca și în familia lui, de ar fi cât de modestă.

Exemplul olimpicilor

Pentru țară, un mecanic harnic și credincios este mai important decât un academician ateu și corupt. Iar pe un țăran care îmi vinde produse nemăsluite și nu mă înșeală la cântar, îl prețuiesc cu aceeași dragoste ca pe oricare dintre prietenii mei. Avem, desigur, nenumărate exemple de performanțe profesionale obținute în urma unor sacrificii uriașe de timp, odihnă, comoditate, care pot fi luate ca model în plan uman, așa cum îi luăm pe sfinți în plan duhovnicesc. Bunăoară, olimpicii, din toate categoriile, care, până să ajungă pe podium, au dovedit din plin: hărnicie, bună drămuire a timpului, răbdare, stăpânire de sine, spirit de sacrificiu. După cum nu ducem lipsă nici de exemple contrare, ratați de toate felurile, care și-au bătut joc de timpul lor, căci munca și învățătura le-au fost străine, având în schimb alte pasiuni: vagabondaj pe străzi și prin baruri, ore în șir la televizor, mai nou, zile și nopți în fața calculatorului sau interminabile convorbiri și bipuri pe celulare, preocupări care favorizează parazitismul social și decăderea morală. Tinerii de azi ar trebui să ia pildă de la cei din prima categorie, așa cum și-a propus, spre exemplu, generația de elită din perioada interbelică.

Lauda creștinului

Nu ne cere nimeni, desigur, să trăim neapărat în regim de austeritate, dar cu toții suntem chemați să prețuim cum se cuvine timpul vieții, acest dar unic de la Dumnezeu, pregătindu-ne a purta crucea cu demnitate, “răstignind” pe ea orice ispită care ne-ar abate din cale și refuzând orice mărire și laudă care ne depărtează de Hristos, așa cum minunat mărturisește Sf. Apostol Pavel, în epistola către Galateni, din care se citește în această duminică, la Sfânta Liturghie, mărturisire care încheie cuvântul nostru: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine și eu pentru lume!” (6, 14).

pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon

 

* * *

 

Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Nicodim, membru al sinedriului, este un om fără prejudecăți. Mai apoi Îl va apăra pe Isus și-L va înmormânta cum se cuvine. Momentan îi este frică. Merge noaptea la Isus. Nu știm ce dorește să-L întrebe, dar Isus îi răspunde: condiția necesară pentru mântuire este “nașterea din nou”. Nicodim, puțin nedumerit întreabă: “Un om, deja bătrân, cum poate să se nască din nou?”. Isus nu enumeră diferite fapte pe care omul trebuie să le facă sau porunci pe care trebuie să le respecte, ci arată nevoia unei schimbări radicale a vieții omului. A renaște, nu înseamnă a face ceva în plus, a gândi mai bine, ci a-L primi pe Spiritul pe care Dumnezeu ni-L dă și a-I permite să lucreze în viața noastră, pentru ca să schimbe “inima de piatră” în “inima de carne” și omul egoist, în omul care iubește și-și cheltuiește viața pentru binele aproapelui.

Trebuie să subliniem că “Fiul omului“, este o expresie prin care Isus se desemnează pe Sine, în timp ce cuvântul “șarpe” se referă la un eveniment din VT (cfr. Num 21, 4-9): atunci când Poporul ales, în loc să fie recunoscător față de Dumnezeu care l-a eliberat din robie, s-a răzvrătit din cauza greutăților întâmpinate prin deșert și a fost mușcat de șerpii veninoși, aducători de moarte; poporul înfricat și pocăit pentru necredința sa, a cerut ajutorul lui Moise, care din porunca Domnului a înălțat un șarpe de aramă: cel care, după ce ar fi fost mușcat și l-ar fi privit, nu murea. Este clar că cel care salva omul de la moarte, nu era șarpele, ci credința în promisiunea Domnului.

Astfel cu ajutorul acestui episod din VT, în câteva cuvinte, Isus explică cine este El, care este misiunea Sa și care trebuie să fie relația noastră cu El.

De fapt, constatăm că Dumnezeu ne-a iubit într-atât, încât a intervenit să ne salveze viața, slăbită de păcat și condamnată la moarte, pentru a ne da viața plină, cea dumnezeiască: în acest sens L-a trimis la noi pe Fiul Său, care, înainte de-a se sui la cer, a fost înălțat pe cruce; cine Îl privește cu credință tare, primește de la Dumnezeu viața fără de sfârșit.

Iubiților! Să ne amintim că: atunci când poporul Israel a străbătut deșertul în căutarea Pământului făgăduit, de multe ori s-a plictisit, a lenevit și a clevetit, învinuindu-l pe Moise. Dumnezeu a luat apărarea profetului Său și trimițând șerpi peste el, a arătat că lenea și clevetirea sunt izvor de moarte, de distrugere…

La necaz mare, poporul se roagă de Moise, să mijlocească pentru el. Nu numai că îi recunoaște rolul de mijlocitor către Dumnezeu, dar înțelege că singurul care poate să-l ajute este Domnul. Dumnezeu intervine tot prin șarpe, dându-i un înțeles pozitiv, adică vindecător. Acest fapt ne arată că Domnul poate să schimbe în bine, inclusiv răul cel mai mare!

În vechiul Orient, șarpele era și simbol al vieții, al vindecării. Cel care va privi la șarpe, va fi salvat. Șarpele de aramă – dar de la Dumnezeu pentru vindecarea păcătoșilor – este și o punere la încercare a credinței lor. Va fi salvat numai cine va privi la el. Prin urmare, Dumnezeu îl mântuiește pe om, numai cu colaborarea acestuia din urmă. Nu șarpele mântuiește, ci încrederea în Cuvântul lui Dumnezeu: “cine se întorcea să îl privească, era mântuit nu de ceea ce vedea (șarpele de aramă), ci numai de tine, Mântuitorul tuturor oamenilor” (Sap 16, 7).

Astfel, șarpele – prin care a intrat moartea în lume – își schimbă menirea, devenind cel care vindecă viața. În timp ce șerpii veninoși sunt mulți, șarpele “vindecător” de aramă este unul singur, semn al lui Isus, adevăratul eliberator de cel rău și de moarte! De fapt, “șarpele de aramă” demonstrează oamenilor că nu pot să se mântuiască prin propriile puteri, ci au nevoie de un mijlocitor.

Șarpele de aramă a fost păstrat în templul din Ierusalim până când regele Ezechia, pentru a evita căderea unora în idolatrie, l-a distrus (cfr. 2 Regi 18, 4). Acum, semnul ridicat peste lume în vederea mântuirii celor care cred, este numai Isus cel răstignit și înviat (cfr. Io 3, 14-15). De fapt, Isus S-a făcut om, pentru a dărui oamenilor viața divină. El a urcat pe cruce, pentru ca toți cei care îl vor privi, să se vindece de bolile lor, tot la fel cum s-au vindecat evreii mușcați de șerpi în deșert. Prin urmare, trebuie să trecem dincolo de semnele vizibile și să ne abandonăm cu credință tare, milei mântuitoare și atotputerniciei lui Dumnezeu. Mântuirea înseamnă ascultare de Dumnezeu și urmarea lui Cristos pe drumul crucii, pentru a primi viața veșnică (cfr. Io 19, 37).

Din vv. 16-17 observăm că mântuirea universală realizată de Cristos, își are izvorul în misterul iubirii lui Dumnezeu față de oameni. Răspunsul omului, constă în a accepta sau a refuza iubirea Tatălui, care S-a descoperit prin Cristos. Este o iubire care nu judecă, nu acuză lumea, ci o mântuiește. Amin.

 

* * *

 

Sfânta Cruce – semnul iubirii care învinge păcatul și moartea

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Sfânta Evanghelie a Duminicii dinaintea Înălțării Sfintei Cruci face o legătură între șarpele care a fost înălțat de către Moise în pustie și înălțarea pe Cruce a Mântuitorului Iisus Hristos. Se știe că în timp ce poporul evreu traversa pustia, mulți oameni mureau fiindcă erau atacați de șerpi veninoși. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise să înalțe un șarpe de aramă și oricine se va uita la șarpele de aramă, înălțat în pustie, se va vindeca. Această vindecare a oamenilor care erau mușcați de șerpi era o preînchipuire a Crucii Mântuitorului Iisus Hristos. În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Nu vedeți potrivirea chipului cu adevărul? Atunci evreii au scăpat de moarte, dar de o moarte temporală; acum credincioșii sunt scăpați de moartea veșnică. Atunci șarpele înălțat în aer vindeca mușcăturile șerpilor; Iisus vindecă rănile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se ușurează de toate păcatele sale. Acolo spânzura un chip de aramă, care reprezenta un șarpe; aici trupul Domnului pe care l-a format Duhul Sfânt. Acolo, un șarpe mușca și un șarpe vindeca; aici moartea biruiește moartea și moartea dăruiește viață” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Ioan, omilia 27, 2; trad. în limba română de diacon Gheorghe Băbuț, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 1997, p. 129).

În Antichitate crucea era un instrument de tortură și de ocară pentru răufăcători. Dar Mântuitorul Iisus Hristos, primind a fi răstignit pe cruce din iubire pentru oameni și luând asupra Sa păcatele lumii, a transformat crucea din instrument de ocară și de tortură în simbol al iubirii de viață făcătoare. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a biruit păcatul și moartea, iar prin Învierea Sa din morți a arătat slava Crucii ca fiind slavă a iubirii Sale jertfelnice, sfințitoare și de viață făcătoare. De aceea, cântăm noi în fiecare Duminică: “Iată, prin cruce, a venit mântuire la toată lumea“.

Transformarea morții lui Hristos în viață veșnică arată și transformarea Crucii din

instrument de tortură sau de ocară în izvor de mântuire, de viață veșnică. Evanghelia ne spune că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16).

Apoi Iisus spune că “Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (In. 3, 17). Așadar, vedem că Sfânta Cruce arată cât de mult a iubit Dumnezeu lumea. Sfânta Cruce este semnul iubirii nesfârșite și mai presus de înțelegere a lui Dumnezeu față de oameni, o iubire care respectă libertatea omului chiar și atunci când omul Îl respinge pe Dumnezeu sau nu Îl primește. Crucea Mântuitorului Iisus Hristos reprezintă iubirea lui Dumnezeu arătată oamenilor într-o lume plină de ură și de violență. De fapt, Hristos a fost răstignit pe cruce, ca urmare a invidiei, a urii și a violenței mai-marilor cărturarilor și fariseilor, care Îl invidiau și Îl urau pe Iisus tocmai pentru că mulțimile Îl iubeau pe El, credeau în El și Îl urmau.

La răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos au participat și păgânii, adică soldații romani, care ocupaseră Țara Sfântă și erau conduși de procuratorul Ponțiu Pilat. Dar atât de mare a fost iubirea lui Dumnezeu arătată în Mântuitorul Iisus Hristos, încât El nu a răspuns la ură cu ură, la răutate cu răutate, la dispreț cu dispreț, ci S-a smerit și a răbdat umilința și suferința până la moarte, și încă moartea pe cruce, destinată tâlharilor sau răufăcătorilor. Ca Dumnezeu atotputernic, Iisus Hristos putea oricând să nimicească pe vrăjmașii Săi, dar nu a răspuns la răutate cu răutate, ci a zis: “Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Lc. 23, 34). Această putere a iubirii jertfelnice, de a ierta, în loc de a te răzbuna, de a birui răul cu binele, este iubirea smerită a lui Hristos.

Smerenia împreună cu răbdarea îndelungă a Mântuitorului Iisus Hristos, arătată pe Cruce, face din Sfânta Cruce armă nebiruită și semn de înfricoșare pentru demoni, care sunt mândri și răi. Smerenia Lui și bunătatea Lui îi înfricoșează pe demonii mândri și răi. În acest sens, spune Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Coloseni, că Hristos Domnul a dezbrăcat (dezvăluit, demascat) puterile diavolești și le-a țintuit pe Cruce (cf. Col. 2, 14-15), adică demonii, care au îndemnat pe oamenii răi să Îl răstignească pe Hristos, au fost biruiți prin smerenia și răbdarea Mântuitorului Iisus Hristos, prin iubirea Sa jertfelnică și mai presus de înțelegere.

Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16). Iubirea aceasta a lui Dumnezeu, Care Îl trimite pe unicul Său Fiu într-o lume bolnavă de păcat, de ură și de răutate pentru a o vindeca de păcat și moarte, este iubire mântuitoare și făcătoare de viață. Întrucât Hristos Cel care a murit pe cruce a fost fără de păcat, moartea ca plată a păcatului nu a putut să-L stăpânească, iar El a biruit cu moartea Sa puterea morții înviind din mormânt.

În noaptea de Paști, noi ridicăm cu ambele mâini Sfânta Cruce în văzul tuturor, adăugăm lumânarea de Înviere la ea și spunem: “Hristos a Înviat!“, apoi ni se răspunde: “Adevărat a Înviat!”, deoarece Hristos Cel răstignit este Hristos Cel Înviat, Care și după moartea Sa poartă în trupul Său semnele Crucii, adică semnele cuielor din mâini și picioare, precum și semnul lăsat de lancea care L-a străpuns.

Semnele Crucii rămân veșnic în trupul Mântuitorului Iisus Hristos, Cel Înviat și Înălțat la ceruri, pentru a ne arăta cât de mult ne-a iubit El pe noi și S-a dăruit nouă, ca pe noi să ne ridice la ceruri. De aceea, Sărbătoarea Înălțarea Sfintei Cruci, ca cinstire a Sfintei Cruci, este preamărirea iubirii jertfelnice, a iubirii smerite, singura iubire pe care Dumnezeu o prețuiește. El nu prețuiește iubirea posesivă și mândră, ci iubirea smerită, care deschide sufletul omului spre a iubi pe Dumnezeu și pe semeni.

Evanghelia de astăzi ne mai spune că “Dumnezeu nu a trimis pe Fiul Său în lume ca să osândească, ci ca lumea să se mântuiască prin El” (In. 3, 17). Deci, Mântuitorul vine să mântuiască, nu să osândească lumea. El vine să cheme, să vindece pe cei bolnavi, să hrănească pe cei săraci, să îndrepte pe cei rătăciți, să ridice pe cei păcătoși și căzuți, vine să dăruiască viață adevărată.

Crucea este lumină și binecuvântare spre mântuire. Crucea este semnul credinței în iubirea lui Dumnezeu, iubire mai tare decât moartea. De aceea, noi am făcut din Cruce semnul mântuirii, iar când spunem “Doamne, ajută-ne”, “Doamne, mântuiește-ne”, “Doamne, miluiește-ne”, ne însemnăm cu Sfânta Cruce, deoarece ea este semnul iubirii Preasfintei Treimi pentru noi.

De aceea, și biserica este construită sub formă de cruce, iar pe turlele ei se află o cruce, care ne amintește de iubirea lui Hristos pentru noi.

Să ne ajute bunul Dumnezeu ca să îl iubim pe Hristos Domnul mai mult, ori de câte ori vedem Sfânta Lui Cruce, pe biserică și în biserică, la margine de drum, pe morminte sau lângă o fântână. Oriunde vedem Sfânta Cruce, să ne aducem aminte cât de mult ne iubește Dumnezeu pe noi și așteaptă răspunsul nostru.

Purtăm crucea cu lănțișor la gât de când suntem botezați, ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci dimineața când ne trezim din somn, seara când ne culcăm, înainte de masă și după masă. Mamele noastre făceau semnul Sfintei Cruci peste pâinea care urmează să intre în cuptor, iar țăranii noștri încrustau semnul Sfintei Cruci pe poarta lor, ca să intre pe ea în curte sau în casă ca într-o biserică, ca într-un loc sfințit, prin rugăciune și fapte bune. Noi așezăm crucea la margine de drum sau la răscruce de drumuri, ca să ne aducem aminte de Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a zis: “Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” (In. 14, 6).

Când vedem Sfânta Cruce lângă un izvor sau lângă o fântână sau pe acoperișul fântânii, ne aducem aminte de Hristos Cel Care a zis: “Eu sunt Apa cea vie. Cine bea din Apa aceasta nu va înseta niciodată” (cf. In. 4,14). Această apă este harul lui Hristos prezent în noi prin lucrarea Sfântului Duh. Sfânta Cruce stă de strajă și la mormintele celor adormiți în Domnul, pentru a ne aminti că rugăciunea noastră pentru ei este mai tare decât moartea. Noi iubim astfel pe cei dragi ai noștri trecuți la Domnul ori de câte ori îi pomenim în rugăciune ori săvârșim un parastas în amintirea lor, dăm de pomană săracilor în numele lor sau sădim flori pe mormintele lor și le îngrijim mormintele lor. Crucea iubirii duhovnicești care este mai tare decât moartea și a bucuriei învierii stă de veghe pe mormintele celor dragi ai noștri, părinți, frați și cunoscuți, care au trecut la Domnul, întrucât noi așteptăm învierea morților și viața veșnică. Crucea de pe mormintele lor ne spune că ne vom întâlni cu ei, în iubirea Preasfintei Treimi. Cine L-a iubit pe Dumnezeu în lumea aceasta Îl va iubi și în veșnicie, pentru că și Dumnezeu ne iubește veșnic.

Iată cât de prezentă este iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viața noastră, prin semnul Sfintei Cruci. Aceasta ne îndreptățește și ne îndeamnă să cinstim Sfânta Cruce, să ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, ca iubirea lui Dumnezeu să ne ocrotească, să ne dăruiască sănătate, să ne ferească de primejdii, de accidente, de rătăciri, să ne scape de întâmplarea cea rea și să ne păzească de toți vrăjmașii văzuți și nevăzuți. Simțind noi că din Crucea lui Hristos vine bucuria Învierii, ne vom ruga mai mult în fața Sfintei Cruci, vom merge mai des la biserica din parohie sau mănăstire, deoarece biserica este purtătoare a luminii și harului Sfintei Cruci spre slava lui Dumnezeu și spre a noastră mântuire. Amin!