Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica după Naşterea Domnului
Evanghelia: Matei 2,13-23
Apostolul: Galateni 1,11-19

Matei 2,13-23

După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt. Şi au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi, trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
Diverşi alţi autori
Diverşi alţi autori
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Duminica după Naşterea Domnului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Suntem încă sub stăpânirea bucuriei care ne-a luminat şi încălzit sufletele în noaptea de mister a Naşterii Mântuitorului lumii, eveniment care a schimbat cursul istoriei prin faptul că a plătit preţul împăcării omului cu Dumnezeu, i-a redat omului posibilitatea de a-şi atinge scopul vremelnic şi veşnic pentru care a fost creat, totodată demnitatea de fiu al Lui, pierdută prin păcat. Prin Cristos şi în Cristos, adică prin harul sfinţitor dobândit de El pe Cruce, omului i s-a deschis cerul, închis până la venirea în chip de rob a acestui Copil-Dumnezeu, respins însă tocmai de către aceia pentru care a venit, în primul rând, ca să-i mântuiască.

Acest Copil, Dumnezeu din Dumnezeu, Cuvântul Tatălui, consubstanţial cu El şi “prin care s-au făcut toate şi fără de care nu s-a făcut nimic din ceea ce s-a făcut”, – cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul -, a venit pentru noi cu o întreită misiune: de profet, de arhiereu şi de rege. El este Marele Profet spre care converg, în care se întâlnesc toate profeţiile Testamentului Vechi şi care, fiind chipul Tatălui şi purtătorului Lui de cuvânt, Îl face cunoscut înaintea oamenilor, le vorbeşte despre scopul pentru care a venit, despre suferinţele, moartea, învierea Sa din morţi şi despre împărăţia Sa, care începe aici şi se desăvârşeşte în Cer. Acest Copil Divin este şi Marele Preot, Arhiereul veşnic, care, jertfindu-Se pe Cruce, îl împacă pe om cu Tatăl ceresc, împărtăşindu-i viaţa divină, pe care i-o alimentează şi sporeşte prin Sfintele Taine, canalele prin care i se varsă în suflet harul sfinţitor izvorât din coasta lui Isus străpunsă pe Cruce. Prezenţa acestui har în suflet imprimă tuturor gândurilor şi faptelor sale bune, precum şi încercărilor de tot felul, valoare meritorie supranaturală, adică putere sfinţitoare, mântuitoare. Acest Copil-Dumnezeu a venit şi cu prerogativa de Rege, Împărat al universului, al omenirii, drept pe care îl are în calitate de Creator şi Răscumpărător al lumii. El este Stăpânul suveran căruia îi aparţinem, ca proprietate, cu tot ce suntem şi avem; totul, în viaţa noastră, trebuie să se desfăşoare conform voinţei Sale, exprimată în poruncile Sale concretizate în îndatoririle stării noastre. Aceasta este singura cale spre atingerea ţelului nostru suprem – mântuirea. Căci “Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri”.

Numai trăind în lumina acestor gânduri, inspirate de naşterea Stăpânului vieţii mele, viaţa mea se va îndumnezei cu adevărat, iar sufletul meu va deveni un locaş curat, un sanctuar vrednic de El. Altfel, zadarnic am aprins lumânarea în Noaptea sfântă, căci ea nu a putut izgoni întunericul din sufletul meu; zadarnic am ascultat sau intonat şi eu cu colindătorii mesajul îngeresc: “Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, oamenilor de bunăvoinţă” (Luca II,14), deoarece, într-un suflet mort prin păcat, toate acestea nu-şi găsesc ecoul dorit de Isus Domnul păcii.

Şi, fiindcă mâine, odată cu încheierea sărbătoririi Sfintei Naşteri, se încheie şi anul, să corelăm reflecţiile de mai sus cu un scurt popas spiritual, spre a face o privire retrospectivă, un examen de conştiinţă asupra anului parcurs; căci nu ştim dacă Stăpânul zilelor, în mila Sa, ne va mai răbda încă un an.

Venim de la Dumnezeu şi ne întoarcem la El în ora în care nu gândim. În faţa Lui are preţ nu numărul anilor ce îi trăim aici, pe pământ, nici cine am fost sau ce rol, strălucit sau anonim, am avut pe scara vieţii sociale, ci important şi singurul lucru preţios este cum ne-am îndeplinit acest rol pentru a ne asigura mântuirea şi cum, în ce stare ne va surprinde ultima clipă: vii sau morţi sufleteşte, adică în prietenie cu Dumnezeu, sau în duşmănie cu El, cu El sau fără El. Non numerantur, sed ponderantur. Anii nu se numără, ci se cântăresc cât sunt de grei, de încărcaţi cu roade, cu fapte bune, acestea vor fi scara pe care vom urca spre Cer, spre Domnul, Judecătorul şi Răsplătitorul vieţii. Să nu uităm că fiecare clipă ce trece ni se impută. Transeunt et imputantur.

De aceea, să-L rugăm pe Isus să ne lumineze cu Spiritul adevărului ca să ne cunoaştem şi recunoaştem aşa cum suntem, cu păcatele, scăderile şi omisiunile noastre, şi să ne îndreptăm în anul ce vine, dacă mila Sa ni-l va acorda.

În acest scop, împreună cu autorul unor meditaţii destinate preoţilor şi călugărilor (Vercruysse Bruno, preot S.I. Noui meditaţii practice pe toate zilele anului, vol. II, în româneşte de dr. Alexandru Nicolescu, Lugoj, 1927, p. 650), să ne punem două întrebări:

1. Ce a fost pentru mine anul ce se încheie?

2. Ce îmi rămâne din anul ce se încheie?

1.a. Din partea lui Dumnezeu acest an a fost pentru mine un neîntrerupt şir de binefaceri, atât pe plan natural, cât şi pe cel supranatural, al harului.

În ordinea naturală, Dumnezeu mi-a păstrat viaţa, sănătatea, integritatea corporală, ferindu-mă de atâtea primejdii în care alţii au rămas invalizi sau şi-au pierdut chiar viaţa. Câţi şi-au pierdut vederea sau au căzut la pat imobilizaţi pentru totdeauna, ori, pierzându-şi echilibrul mintal, nu s-au putut bucura de viaţă.

În ordinea suprafirească, apoi, cu câtă grijă a vegheat Dumnezeu asupra mea, luminându-mă în momentele de răscruce, mângâindu-mă în clipele de încercare şi dându-mi răbdare şi tărie în faţa ispitelor sau în eventualele atacuri nedrepte, ca, astfel, să-mi păstrez prietenia cu Dumnezeu. Dacă memoria m-ar ajuta să derulez pe îndelete zilele anului, nu aş găsi nici una în care Dumnezeu să nu mă fi sprijinit.

Acesta a fost pentru mine, din partea lui Dumnezeu, anul ce se încheie.

1.b. Dar, oare, din partea mea, ce a fost? Corespuns-am rolului ce mi l-a încredinţat Dumnezeu în familie – ca soţ, tată sau fiu -, în societate sau în stat? De câte ori mi-a şoptit în tainiţele conştinţei calea ce trebuia s-o urmez, decizia ce trebuia s-o iau? De câte ori mi-a ieşit în cale un adevărat sărac ori năpăstuit, infirm, iar eu am trecut nepăsător? De câte ori mi s-a oferit prilejul să iert o ofensă, să aplanez un conflict cu un semen sau coleg de serviciu, iar eu am refuzat? De câte ori, pe drumul Crucii, m-a întâmpinat Isus, invitându-mă să-L urmez cu propria-mi Cruce, şi am murmurat? Am refuzat să iau jugul blând al Evangheliei, preferând comoditatea, mediocritatea, închistarea în egoism.

Refuzuri, neglijenţe, omisiuni, căutare de mine însumi, trădare a Iubirii întrupate în Iesle, acesta a fost, din partea mea, anul ce se încheie.

Dar să răspundem şi la a doua întrebare.

2. Ce îmi rămâne din anul acesta?

Nimic; totul a trecut. Au trecut atât nepăsarea şi neglijenţa în dobândirea virtuţilor, cât şi concesiile făcute pornirilor dezordonate ale omului vechi din mine: orgoliului, comodităţii, lăcomiei, vorbăriei deşarte şi judecăţilor temerare; au trecut şi strădaniile depuse în îndeplinirea obligaţiilor religioase şi a iubirii de semeni; cu un cuvânt, au trecut şi faptele bune, şi cele rele. Totul a trecut.

Totuşi, dacă, dintr-un punct de vedere, nu mi-a rămas nimic din anul ce a trecut, ci totul a trecut, apoi, din alt punct de vedere, nimic nu a trecut, ci totul mi-a rămas; deoarece, deşi acţiunile mele, bune ori rele, considerate ca acte fizice au dispărut în mod ireversibil, totuşi, considerate ca valoare sau non valoare spiritual-morală, ele s-au fixat pentru totdeauna în veşnicie, atrăgându-mi răsplata sau pedeapsa, Acest adevăr are valoare şi pentru gândurile şi faptele mele cele mai tăinuite.

Dacă în anul ce se sfârşeşte aş fi avut în vedere totdeauna aceste adevăruri, ca acum când fac acest bilanţ, cum aş fi folosit orice prilej ca să evit păcatul şi să mă îmbogăţesc în cele spirituale!

În faţa acestor constatări, oare, atâtea haruri şi binefaceri, primite de la Dumnezeu, nu mă obligă să-I mulţumesc cu smerenie şi să-L ador în persoana Copilului-Dumnezeu din Iesle, dar totodată şi să mă ruşinez pentru nerecunoştinţa, nepăsarea şi infidelitatea cu care L-am tratat pe Împăratul şi Binefăcătorul meu suprem?

Cum să repar acest trecut? Sfântul Pavel ne îndeamnă: “Răscumpăraţi zilele căci sunt rele”. Dar cum voi răscumpăra ceea ce nu se mai întoarce? Căci timpul este ireversibil. Fugit irreparabile tempus, spune Virgiliu. Clipa pierdută s-a mistuit pentru totdeauna şi va constitui acuza şi motivul osândirii în faţa Judecătorului meu suprem.

Şi totuşi, noi posedăm miraculoasa putere de a răscumpăra vremea. Cum? Folosind bine clipa prezentă: prin rugăciune, fapte de caritate şi îndeplinirea cu promptitudine şi exactitate a îndatoririlor familiale şi profesionale. Voi răscumpăra vremea dacă, începând chiar de acum, mă voi dezbrăca de omul cel vechi care sunt, adică de trufie, egoism, lăcomie şi vai, poate, fariseism, minciună, şi, folosind cu fidelitate harurile Copilului Isus, mă voi lăsa transformat de El într-un om cu adevărat nou, într-un alt Cristos, însufleţit de credinţa vie, care lucrează prin dragoste, adică dăruire de sine, răbdare, toleranţă, înţelegere pentru slăbiciunile şi mizeriile materiale şi morale ale semenilor, virtuţi prin care, Cristos, născut în mod mistic în noi prin harul botezului, creşte şi lucrează în noi şi, prin noi, în lume.

Iată de ce, în această duminică ultimă din an, în care îl sărbătorim pe Sfântul Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare, patronul familiei creştine, al Bisericii universale şi, în mod special, al diecezei noastre, Dieceza Română Unită de Cluj-Gherla, să-l implorăm pe el, care l-a crescut şi ocrotit pe Isus, să ne ajute în anul ce vine să ne asemănăm tot mai mult cu El, ca să putem spune cu Sfântul Pavel: “Trăiesc, dar de acum nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”.

 

* * *

 

Despre visuri, vedenii, minuni şi prooroci mincinoşi

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Mă spăimîntezi prin visuri şi cu vedenii mă îngrozeşti (Iov 7, 14)

Iubiţi credincioşi,

Dumnezeiasca Evanghelie de azi ne vorbeşte de visul Sfîntului şi dreptului Iosif şi de porunca îngerului lui Dumnezeu care i S-a arătat şi i-a zis: Sculîndu-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo pînă ce îţi voi spune ţie (Matei 2, 13). Aceasta m-a îndemnat să vorbim astăzi despre visuri şi vedenii şi despre deosebirea lor. Trebuie să ştim că visurile sînt deosebite. Că sînt visuri de la Dumnezeu, sînt şi de la diavoli, sînt visuri de la fire şi de alte multe pricini. Şi dacă le-am crede aşa repede, fără să ştim deosebirea lor, uşor ne putem rătăci.

Noi, fiii Bisericii ortodoxe, ştim că toate visurile şi vedeniile care sînt scrise în Sfînta Scriptură au fost recunoscute de Biserica Universală-Ortodoxă şi sînt bune şi de la Dumnezeu. Dumnezeu S-a arătat lui Noe şi i-a poruncit să facă corabia (Facere 6, 14). Dumnezeu s-a arătat lui Avraam în chip de trei îngeri la stejarul Mamvri (Facere 18, 1-3). Iacov a avut vedenie dumnezeiască în drum spre Mesopotamia (Facere 21, 12). Iosif a avut vis de la Dumnezeu (Facere 37, 6). Tot aşa Moise a avut descoperiri şi vedenii de la Dumnezeu (Ieşire 3, 2). La fel, Sfinţii Prooroci au avut vedenii de la Dumnezeu (Isaia 6, 15; Ieremia 24, 1; Iezechiel 10, 9). Mai multe vedenii au avut Sfîntul Prooroc Daniil (Daniil 7, 11) şi Sfîntul Prooroc Zaharia (Zaharia 2, 7).

Despre visuri şi vedenii vorbeşte şi dreptul Iov, zicînd: Dumnezeu îi vorbeşte prin vis şi prin vedenii nopţii cînd somnul se lasă peste oameni şi cînd ei dorm în aşternuturile lor (Iov 33, 15). În alt loc, acelaşi sfînt şi dumnezeiesc Iov, zice: Tu mă spăimîntezi prin visuri şi cu vedenii mă îngrozeşti (Iov 7, 14). În altă parte a Sfintei Scripturi, Dumnezeu zice: De va fi întru voi prooroc Domnului, Mă voi arăta lui în vedenii şi în somn îi voi grăi lui (Numerii 12, 6).

Despre vedenii şi visuri vorbeşte Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, zicînd: După aceea voi turna din Duhul Meu peste tot trupul şi vor prooroci feciorii voştri şi fetele voastre, iar bătrînii voştri, visuri vor visa, iar tinerii voştri vedenii vor avea (Ioil 3, 1). În Legea Darului au avut vedenii de la Dumnezeu Sfîntul Apostol Petru (Fapte 11, 5), precum şi Sfîntul Apostol Pavel (Fapte 9, 3). Vedenii şi descoperiri cu totul dumnezeieşti a avut şi Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan de Dumnezeu Cuvîntătorul (Apocalipsa 1, 10). Vise de la Dumnezeu a avut şi Sfîntul şi Dreptul Iosif, logodnicul prea Sfintei Fecioare Maria (Matei 1, 20-24; 2, 13; 2, 19-20). Vedenie de la Dumnezeu a avut şi Sfîntul Apostol şi întîiul mucenic şi Arhidiacon Ştefan (Fapte 7, 55). În multe locuri ale Sfintei Scripturi găsim multe mărturii despre vise, vedenii şi descoperiri arătate de Dumnezeu patriarhilor, proorocilor, apostolilor, oamenilor sfinţi şi cuvioşilor părinţi aleşi de Dumnezeu, prin care El a binevoit să-Şi arate slava, voia şi poruncile Sale spre folosul de obşte al neamului omenesc.

Iubiţi credincioşi,

Să ne întrebăm: este bine ca noi creştinii să credem orice vis şi orice vedenie fără nici o cercetare? Nu! Pentru că sînt nenumărate vedenii şi visuri de la diavoli, prin care omul neiscusit, de le crede, se duce în pierzare şi el şi toţi care vor cădea în mreaja vedenilor, a visurilor şi a nălucirilor aduse de Satana şi de slugile lui. Tocmai de aceea Iisus Hristos, prin gura sfinţilor Săi prooroci, ne face atenţi să nu credem şi să nu ascultăm de proorocii mincinoşi şi de vedeniile lor cele înşelătoare. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui Prooroc Ieremia, în această privinţă: Aşa zice Domnul Savaot: Nu ascultaţi cuvintele proorocilor, că în deşert îşi fac vedenii, din gura lor grăiesc şi nu din gura Domnului (Ieremia 23, 16). Şi iarăşi zice: N-am trimis Eu pe aceşti prooroci, ci ei alergau. Nici am grăit către ei, ci ei prooroceau (Ieremia 23, 21). Şi iarăşi zice: Auzit-am cele ce grăiesc proorocii. Căci ei proorocesc în numele Meu minciuni, zicînd că vis au visat (Ieremia 23, 25). Şi iarăşi zice: Pentru aceea, iată, Eu am necaz pe proorociii ce grăiesc vise şi povestindu-le, înşeală pe poporul Meu cu minciunile lor şi cu înşelăciunile lor, dar Eu nu i-am trimis pe ei şi Eu nu le-am poruncit lor şi nu vor fi de nici un folos poporului acestuia (Ieremia 23, 32).

Iată acum după ce semne se pot cunoaşte adevăratele proorocii. Întîi ele trebuie să împlinească aceleaşi condiţii ca şi minunile Mîntuitorului, ale Sfinţilor Apostoli şi ale Sfinţilor Părinţi. Al doilea ele trebuie să predice un singur Dumnezeu. Adevăratele proorocii nu aduc nebunie şi mîndrie celor ce le vorbesc; nu sînt înşelătoare, iar cel ce le vorbeşte nu umblă după cîştig, după averi, nu se grijeşte de cele necesare vieţii, ci se mulţumeşte cu întreţinerea pe care i-o trimite Dumnezeu. Adevăratele proorocii se împlinesc întotdeauna, iar cel ce le vorbeşte din partea lui Dumnezeu este gata să sufere pentru ele, chiar pînă la moarte.

Dar e nevoie să vorbim ce sînt minunile. “Minunile sînt fapte dumnezeieşti mai presus de minte şi de puterea omenească. Ele sînt fapte săvîrşite în firea văzută, numai cu puterea lui Dumnezeu, ce întrec legile minţii şi ale firii. Ele se fac în momente extraordinare, hotărîte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi îndreptarea noastră în vederea mîntuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tîlcuiesc căile Sale cele necunoscute. Dumnezeu este cel dintîi şi cel mai mare făcător de minuni ca Unul ce este Însuşi izvorul lor”.

După ce se cunosc adevăratele minuni? Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase prin mai multe condiţii din care însemnăm:

- Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi mai ales să fie cuprinse în Sfînta Scriptură şi în Sfînta Tradiţie;

- Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;

- Să nu contrazică Sfînta Scriptură sau Sfînta Tradiţie;

- Să urmărească mîntuirea sufletelor omeneşti;

- Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti;

- Săvîrşitorul minunii să grăiască numai adevărul, să ducă o viaţă fără pată şi să nu urmărească interese personale sau scopuri egoiste;

- Să îndrepte viaţa celor ce văd minunea;

- Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;

- Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti. (Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, M-rea Neamţ, 1965, p. 14-15)

Ce sînt vedeniile? Vedeniile sînt arătări pricepute de ochii minţii, fie în stare de funcţionare normală a organismului, fie în somn complet sau pe jumătate, fie în extaz.

Cum se cunosc adevăratele vedenii? Vedeniile care lasă în suflet linişte, pace, umilinţă şi dragoste multă pentru Dumnezeu şi oameni pot fi considerate bune, după ce s-au verificat, precum cea de pe drumul Emausului: Au nu era inima noastră arzînd întru noi? (Luca 24, 32) (Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila Bisericească, 1940, p. 319-321).

Mai luminat arată Sfîntul Maxim Capsocalivitul care sînt semnele adevăratelor vedenii, în convorbirea sa cu Sfîntul Grigorie Sinaitul, zicînd: “Iar semnele Harului, în vremea vedeniilor adevărate, cînd se apropie de om darul Sfîntului Duh, sînt acestea: îi adună mintea; îl face să fie cu luare aminte şi smerit; îi aduce aminte pomenirea morţii, a păcatelor, a Judecăţii de apoi şi a muncilor veşnice; îi face sufletul umilit şi ochii blînzi şi plini de lacrimi. Cu cît se apropie darul de om cu atît îl îmblînzeşte în suflet şi-l mîngîie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos şi prin nemărginita Lui iubire de oameni îi pricinuieşte în minte vedenii înalte şi adevărate”.

Să arătăm şi ce sînt visurile. “Visul este o mişcare a minţii în nemişcarea trupului”, spune Sfîntul Ioan Scărarul. Cum se cunoaşte un vis dacă este adevărat? Acelaşi Sfînt Ioan Scărarul zice aşa: “Visele care ne vestesc muncă şi judecată, sînt de la Bunul Dumnezeu. Iar dacă vor veni cu deznădejde, acelea sînt de la diavolul” (Filocalia IX, Cuvîntul 3, p. 14). Încă şi Sfîntul Diadoh al Foticeei zice: “Visurile trimise sufletului din iubirea de oameni a lui Dumnezeu sînt mărturiile neînşelătoare ale unui suflet sănătos”.

Dar să vedem ce sînt proorocii mincinoşi (sectanţii). Proorocii mincinoşi sînt “lupi răpitori” (Matei 7, 15). Proorocii mincinoşi sînt “fii ai celui viclean” (Matei 13, 38). Proorocii mincinoşi sînt neghinele ţarinei lui Hristos care este lumea creştină (Matei 13, 27). Proorocii mincinoşi sînt “vase ale mîniei lui Dumnezeu” (Romani 9, 22). Proorocii mincinoşi sînt “fii ai gheenei” (Matei 23, 15). Toate sectele rupte de Trupul lui Hristos care este Biserica ortodoxă (Romani 12, 5; Efeseni 4, 14), sînt numiţi “prooroci mincinoşi şi fii ai celui viclean” (Matei 13, 28).

În ce vreme se vor arăta cei mai mulţi prooroci mincinoşi? După cuvîntul Mîntuitorului cei mai mulţi prooroci mincinoşi şi hristoşi mincinoşi se vor arăta în vremile cele de apoi şi vor înşela pe mulţi (Matei 24, 11; Marcu 13, 6). Cum se pot cunoaşte proorocii mincinoşi? Să ştiţi şi să ţineţi minte că proorocii mincinoşi se pot cunoaşte după aceste semne:

- Se cunosc după faptele lor (Matei 7, 16-20; Luca 6, 44);

- Învaţă pentru bani (Iezechiel 13, 19; Miheia 3, 11);

- Proorociile lor nu se împlinesc niciodată (Deuteronom 18, 22);

- Vestesc pace celor răi (Iezechiel 13, 10; Ieremia 6, 14; 8, 11; 14, 13);

- Sînt iubiţi de cei răi (Ieremia 5, 21; Miheia 2, 11);

- Proorocesc vedenii mincinoase şi năluciri ale inimii lor (Ieremia 14, 14; 23, 15; Plîngerile lui Ieremia 12, 14);

- Nu ascultă şi nu spun profeţii drepte şi adevărate (Neemia 9, 30; Ieremia 7, 24-26);

- Îndrăznesc a vorbi minciuni în numele Domnului (Ieremia 14, 14; 23, 26; 27, 15; 29, 9);

- Sînt urîciune înaintea Domnului (Deuteronom 18, 10-12; Ieremia 23, 30-32; Iezechiel 13, 8);

- Sînt trimişi ca pedeapsă de la Dumnezeu (III Regi 21, 22-25; II Paralipomena 18, 1; 11, 21).

Iar minunile false şi mincinoase se cunosc după aceste semne:

- Nu sînt vrednice de numele lui Dumnezeu, nefiind cunoscute în Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie;

- Nu se săvîrşesc cu mijloace cu care au fost făcute minunile Mîntuitorului şi ale Sfinţilor;

- Contrazic Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie;

- Se contrazic una pe alta şi se opun unele altora;

- Nu urmăresc mîntuirea sufletului omenesc, ci mîndria şi lauda;

- Nu aduc folos şi spor vieţii sufleteşti, ci păcatului şi morţii;

- Săvîrşitorul este mincinos, trufaş, nesupus, plin de păcate şi lucrează cu scopuri personale şi egoiste;

- Minunile mincinoase niciodată n-au putere şi har de a îndrepta patimile celor ce văd minunile;

- Minunile mincinoase nu poartă în ele siguranţa şi puterea Duhului Sfînt;

- Minunile mincinoase nu dovedesc lucrarea proniei lui Dumnezeu;

- Minunile mincinoase pot amăgi repede pe cei nelegiuiţi şi pe fiii pierzării care n-au primit iubirea adevărului (II Tesaloniceni 2, 9-11);

- Minunile cele mincinoase şi minunile cele viclene şi înşelătoare pe care le vor face antihriştii şi slugile lui, numai pe aceia îi vor putea înşela ale căror nume nu sînt scrise în cartea Vieţii.

Cum se cunosc vedeniile înşelătoare ale proorocilor mincinoşi? Vedeniile înşelătoare ale proorocilor mincinoşi sînt acelea ce le săvîrşeşte diavolul, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, din pricina nesincerităţii omului şi a păcatelor lui tăinuite. Diavolul angajează starea sufletelor bolnave, nesincere, neascultătoare şi cuprinse de ură faţă de tot ce este pe placul lor, indiferent de binele în sine. Celor înşelaţi, diavolul le dă chiar imbold de efort ascetic, de credinţă şi de fapte bune, mai ales celor ce dispun de un firesc potolit, înfăptuind astfel o evlavie diavolească cu care se sileşte să înşele chiar şi pe cei aleşi.

Vedeniile care lasă în suflet tulburare sub orice formă sînt de la diavolul. Acest lucru îl adevereşte Sfîntul Maxim Capsocalivitul în convorbirea cu Grigorie Sinaitul din Sfîntul Munte al Athosului: “Cînd duhul cel rău al înşelăciunii se apropie de om, îi tulbură mintea şi îl sălbăticeşte, îi face inima aspră şi întunecată, îi pricinuieşte temere şi trufie, îi slăbănogeşte ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul. Îi arată cu nălucire înaintea ochilor lumină nu strălucită şi curată; îi face mintea tulburată şi demonizată şi îl îndeamnă să zică cu gura lui cuvintele necuviincioase şi hulitoare. Acela care vede pe duhul înşelăciunii de multe ori se iuţeşte şi este plin de mînie şi totdeauna se făleşte cu faptele sale. Smerenia cu desăvîrşire nu o ştie, nici plînsul cel adevărat şi lacrimile. Se află fără de sfială şi fără frică de Dumnezeu zace în patimi şi în cele din urmă îşi iese cu totul din minte şi vine la pierzarea cea desăvîrşită” (Filocalia, vol. I, Sibiu 1940, p. 353-359).

Iar visurile înşelătoare se cunosc după următoarele semne: ele nu rămîn întru aceeaşi înfăţişare, nici nu arată multă vreme o formă netulburată. Căci ceea ce nu au diavolii din voie liberă, ci împrumută din dorinţa de a amăgi, nu poate să-i îndestuleze pentru multă vreme. De aceea spun lucruri mari şi ameninţă cumplit, luînd uneori chipuri de ostaşi, iar uneori cîntă în suflete cu strigare. Dar mintea, recunoscîndu-i din aceasta, cînd este curată, trezeşte trupul. Iar uneori se bucură că a cunoscut viclenia lor. De aceea, vădindu-i adeseori, chiar în vis îi înfurie groaznic. Dar se întîmplă uneori că şi visele cele bune nu aduc bucurie sufletului, ci aşează în el ca într-o stare dulce şi lacrimi fără de durere. Iar aceasta se întîmplă celor ce au înaintat mult în smerita cugetare (Ibidem).

Sfîntul Ioan Scărarul zice: “Diavolii slavei deşarte şi mîndriei, pe cei slabi la minte, în visuri şi în vedenii înşelătoare, îi fac prooroci”. Şi iar zice: “Cînd vom începe în a ne pleca diavolilor şi a cugeta visurile lor, apoi şi deştepţi fiind noi, ne batjocoresc”. Şi iarăşi zice: “Cela ce viselor se încrede, cu totul este neiscusit. Iar cela ce nu crede în vise, filosof este” (Scara, Cuvîntul 3, p. 14).

Să arătăm şi mărturia Sfintei Scripturi care zice: Deşarte nădejdi şi mincinoase sînt omului neînţelegător să prindă umbra şi să alerge după vînt. Aşa este cel ce crede viselor; şi iarăşi: Vrăjile şi descîntecele şi visele deşarte sînt, şi iarăşi zice: Căci pe mulţi i-au înşelat şi au căzut cei ce au nădăjduit în ele (Isus Sirah 34, 1-70).

Iubiţi credincioşi,

Aceasta este ultima Duminică a anului, închinată Naşterii Domnului. Am vorbit în această Duminică despre adevăratele şi falsele vise, vedenii şi profeţii, pornind de la visele Sfîntului şi dreptului Iosif, căruia îi poruncea Dumnezeu prin arhanghelul Gavriil să fugă cu Fecioara Maria şi Pruncul Iisus Hristos din faţa mîniei lui Irod.

În această privinţă vă îndemn ca să luaţi aminte, că s-au înmulţit la noi şi în lume tot felul de secte şi de “profeţi mincinoşi” care se declară că sînt “trimişii” lui Dumnezeu şi învaţă lucruri străine de credinţa şi trăirea noastră ortodoxă. Vă rugăm să nu-i ascultaţi, că sînt de la cel rău. Sînt unii care cred în vise şi aşa zise “vedenii” sau “descoperiri” şi învaţă pe credincioşi practici străine de Biserica şi cultul ortodox. Feriţi-vă de toţi aceştia şi ascultaţi numai de Biserică, de sfinţii ei, de preoţi şi slujitori. Cînd aveţi vreo nedumerire, alergaţi la preoţi şi la sfintele mănăstiri şi întrebaţi ce trebuie să faceţi şi cum să credeţi ca să vă mîntuiţi.

Acum la sfîrşit de an, să ne rugăm Bunului şi Atotmilostivului nostru Mîntuitor, Cel născut din Fecioara Maria pentru mîntuirea noastră, să ne ierte păcatele făcute în anul trecut şi să ne binecuvînteze începutul şi curgerea anului viitor, să-l trecem cu pocăinţă şi folos după voia lui Dumnezeu.

Să-L rugăm pe Domnul nostru Iisus Hristos să întărească dreapta credinţă şi Biserica cea dreptmăritoare în lume, să ne dea păstori şi părinţi duhovniceşti buni, iar peste oameni să-şi reverse din belşug, bucuria şi lumina Duhului Sfînt. Amin.

 

* * *

 

Duminica după Naşterea Domnului

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte” (Galateni 4,6). Cei care au fost în biserică la Liturghia de Crăciun au auzit că şi în acest an, în acea mare zi, când ne-am adunat cu toţii în jurul ieslei din peştera din Betleem, Dumnezeu a înfăptuit pentru noi misterul reînnoirii spiritului înfierii în inimile noastre. Cristos Domnul a spus: când te rogi, să spui aşa: “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău…” (Matei 6,9). Acest mister al reînnoirii înfierii noastre faţă de Dumnezeu a fost realizat în ziua Naşterii lui Cristos.

Nimic nu este accidental în Biserică. Şi nu fără motiv tocmai în ziua Naşterii lui Cristos Biserica ne spune prin cuvintele Apostolului Pavel: “Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său… ca să dobândim înfierea” (Galateni 4,4-5). În aceasta constă misterul, misterul care deosebeşte aceste zile ale perioadei Crăciunului de toate celelalte zile ale anului. În aceste zile măreţe se va forma Familia lui Cristos, şi noi devenim membri ai acestei familii, fraţi şi surori între noi, copii ai unicului Tată ceresc. Şi doar în această mare familie se poate realiza refacerea Pomului Vieţii, Euharistia, Sacramentul Trupului şi Sângelui lui Cristos.

Acest lucru ni l-a oferit ziua de Crăciun. Şi când am ascultat din nou cântul îngerilor: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2,14), ne-am întors spontan către Maica lui Dumnezeu şi i-am spus: “Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii…” (din imnul Cuvine-se cu adevărat). De aceea, Sfânta Biserică i-a dedicat ei a doua zi de Crăciun, numind-o Serbarea Preasfintei Fecioare Maria, ziua în care credincioşii se adună pentru a o sărbători pe Maica lui Dumnezeu.

Iar Evanghelia pentru această duminică, “Duminica după Naşterea Domnului”, ne relatează din nou ceea ce a trăit Maica lui Dumnezeu după Naşterea lui Cristos, subliniind măreţia ei în suferinţă şi participarea ei la mântuirea noastră. Ea a devenit scara care a unit Cerul şi pământul. A devenit punctul culminant al Vechiului Testament prin care s-a întrupat a doua Persoană a Preasfintei Treimi. Asemenea unui crin alb, ea nu va înceta niciodată să atragă inimile oamenilor cu frumuseţea ei nepământească. Şi omenirea nu o va uita niciodată, nu va înceta niciodată să fie uimită în faţa neprihănirii ei şi a infinitei ei sfinţenii. Să citim cu atenţie Evanghelia de astăzi; este, de fapt, prima pagină a vieţii ei, a suferinţelor ei. Cristos tocmai s-a născut şi inima mamei Lui a început deja să sufere. Uneltirile lui Irod, plânsetele, uciderea pruncilor – patrusprezece mii; apoi fuga în Egipt, emigrarea.

După cum ne spune tradiţia: Maica lui Dumnezeu împreună cu Pruncul au călătorit pe un măgar, împreună cu Iosif în vârstă de optzeci de ani şi cu fiul lui Iosif, Iacob, prin pustie, în Egipt. Iar în Egipt căldură mare, grija pentru procurarea hranei; nu aveau un adăpost. Bătrânul Iosif era tâmplar. Ce câştig putea să obţină el într-o ţară străină? Şi apoi o nouă revelaţie: trebuie să se întoarcă. Din nou însă Maica lui Dumnezeu a trebuit să se ascundă, de teama că Cristos va fi găsit, pentru că domnea acum fiul lui Irod. Au locuit la Nazaret, unde bătrânul Iosif a trudit pentru familia lui; a urmat apoi moartea lui. Şi Cristos a crescut. A început activitatea lui de propovăduire. Aici Maica lui Dumnezeu a văzut răul din cei din jurul Lui. Fariseii şi saducheii erau tulburaţi. Li se părea că propovăduirea lui Cristos le-ar putea deranja aparentul echilibru rezultat din concesiile cerute de legea romană pe care le-au făcut liderii evrei. Maica lui Dumnezeu a văzut toate acestea. Şi mai apoi trădarea lui Cristos, judecata înaintea lui Pilat, răutatea fariseilor. Răstignirea. Maica lui Cristos la picioarele crucii. Moartea lui Cristos. Acestea ne arată viaţa Maicii lui Dumnezeu.

Şi în acelaşi timp, în aceşti două mii de ani, ea a devenit Maica tuturor generaţiilor. Să ne gândim doar la milioanele de oameni care merg în pelerinaj la sanctuarele dedicate ei, unde se găsesc icoane făcătoare de minuni: au trecut pe acolo străbunii noştri, părinţii noştri, şi copii şi nepoţii noştri vor trece pe acolo. Când inima lor este cuprinsă de singurătate, de disperare, cu toţii simt o minunată mângâiere când se roagă ei. Aceasta este Mama noastră. Ea stă astăzi înaintea noastră. Biserica ne-o oferă ca model pentru viaţa noastră creştină.

Dar mai trebuie să facem un pas, în prima zi a lunii ianuarie – Tăierea împrejur a lui Cristos. Pentru noi aceasta trebuie să fie ziua în care mărturisim: “Da, sunt creştin; şi în spiritul vieţii mele mă voi strădui ca Fericirile date nouă de Domnul să devină, să spunem aşa, bătaia inimii mele”. Şi atunci, cu o astfel de hotărâre, pentru noi va veni într-adevăr un An Nou.

 

* * *

 

Cristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Astăzi, iubiţi fraţi şi surori, celebrăm Duminica după Naşterea lui Isus Cristos. Continuăm lectura noastră evanghelică despre Naşterea Fiului lui Dumnezeu, Isus Cristos. Pasajul evanghelic pe care tocmai l-am citit evidenţiază unul dintre cele mai importante adevăruri ale creştinismului: Fiul lui Dumnezeu a devenit Om pe deplin şi pentru totdeauna. Natura Sa umană nu a fost diferită de natura noastră umană – ca şi copil a avut nevoie de protecţie aşa cum avem şi noi nevoie, chiar dacă EL este Fiul lui Dumnezeu. El a venit pe pământ nu pentru că avea nevoie să se întrupeze, ci pentru că Dumnezeu nu a dorit să ne vadă căzând mai adânc în păcat şi imperfecţiune. Ce mare iubire are El faţă de poporul Său! Niciodată nu s-ar fi conceput ca Dumnezeu să se facă Om de dragul oamenilor. Doar iudaismul avea un lanţ de profeţii despre Mesia. Dar doar punând toate profeţiile la un loc putem înţelege că Mesia urma să se nască într-un mod neobişnuit. Cărturarii şi fariseii Israelului ştiau totul perfect. De aceea au putut să răspundă la întrebarea lui Irod cu privire la locul naşterii lui Cristos.

Astfel, Isus Cristos s-a născut în Betleemul Iudeii. Nu a fost loc pentru El în oraş aşa că Maria şi Iosif au trebuit să se adăpostească într-un staul. Acest loc foarte sărac a fost singurul loc în care a putut să se nască Fiul lui Dumnezeu. Dar ieslea în care a fost pus Isus nu a fost ultima încercare prin care a trebuit să treacă Fiul lui Dumnezeu. După cum am auzit astăzi, El nu a putut să rămână în Israel pentru că regele Irod îl căuta. Irod se temea de un copilaş pentru că credea că acest Copil îi va lua regatul. Fiind un om însetat de sânge şi plin de mândrie, Irod nu a putut suporta gândul că altcineva ar putea deveni rege. Istoria ne spune că acest rege Irod cel Mare şi-a ucis chiar şi propriul fiul în urmărirea Regelui nou-născut. Dar Dumnezeu a ştiu de dinainte toate acestea. Dumnezeu a prevestit aceste evenimente prin profetul Osea: “Din Egipt l-am chemat pe Fiul Meu” (Osea 11,1). Trebuie să înţelegem că Iosif i-a dus pe Maria şi pe Pruncul Isus în Egipt nu pentru că cunoştea şi dorea să împlinească profeţia, ci pentru că trebuiau să fugă de Irod. Profeţia s-a împlinit şi oamenii a putut vedea că Isus era Mesia despre care au vorbit toţi profeţii. Faptul că Iosif, Maria şi Pruncul Isus au trebuit să se refugieze în Egipt evidenţiază faptul că Isus a acceptat pe deplin natura noastră umană şi a devenit un Om adevărat care putea să fie rănit şi chiar omorât. În primele secole ale creştinismului au fost mulţi eretici care au crezut că Isus nu a fost un Om adevărat ci doar a părut a fi un Om. Pasajul evanghelic de astăzi subliniază faptul că natura Sa umană a fost reală şi nu diferită de a noastră.

Irod nu a ştiut că Isus a fugit în Egipt. El s-a înfuriat pentru că magii nu s-au întors să îi spună unde era Isus, aşa că a dat poruncă să fie ucişi “toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi” (Matei 2,16). Irod a făcut un lucru foarte nemilos – a ucis 14.000 de copii doar pentru a rămâne ceva mai mult rege al Israelului. Dar nu a folosit la nimic, pentru că a murit oricum la scurt timp după aceasta. După moartea lui Irod un înger al Domnului i-a apărut din nou lui Iosif în vis şi i-a spus să îi ducă pe Prunc şi pe Maria înapoi în Israel. În timp ce se întorceau, Iosif a aflat că Arhelau, fiul lui Irod, care era de asemenea foarte crud, domnea acum Iudeea, şi s-a temut să meargă acolo. Evanghelia spune: “luând poruncă, în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi venind a locuit în oraşul numit Nazaret” (Matei 2,22-23), împlinind o altă profeţie despre Mesia: “Nazarinean se va chema” (Judecători 13,5).

Evanghelia lui Matei a fost scrisă pentru creştini pentru a le arăta că în Isus s-au împlinit toate profeţiile Vechiului Testament şi că fără îndoială El este Mesia, Mântuitorul tuturor. Pentru noi, creştinii, pasajul evanghelic de astăzi este semnificativ pentru că am aflat că Isus este atât Fiul adevărat al lui Dumnezeu cât şi Om adevărat. Natura Lui umană a fost la fel de slabă ca a noastră, dar natura Lui divină a fost mai puternică decât orice am putea înţelege. Să ne amintim, în Grădina Măslinilor, când soldaţii au venit să îl aresteze pe Isus, şi Petru a vrut să îşi folosească sabia în apărare, Cristos a spus că l-ar putea ruga pe Tatăl să îi trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri. Dumnezeu ar putea să îşi trimită oricând îngerii să îl apere pe Fiul Său Unul Născut, nu doar în Grădina Măslinilor.

Aşadar, iubiţi fraţi şi surori, astăzi am aflat că Isus Cristos este Dumnezeu şi Om într-o singură persoană. Acest mister nu este unul pe care să îl putem cuprinde deoarece ar trebui să fim perfecţi pentru a face acest lucru, şi este imposibil să fim perfecţi! Putem doar să privim cu uimire această îmbinare uimitoare a celor două naturi în persoana lui Isus. După naşterea lui Cristos mântuirea noastră s-a apropiat şi după învierea Lui din morţi mântuirea noastră a devenit posibilă. Aşadar, să ne adunăm în fiecare duminică şi sărbătoare să îi aducem mulţumire lui Dumnezeu pentru iubirea lui de nedescris pentru noi. Să mergem cu adevărat pe drumul Său, chiar dacă acest drum a fost unul al suferinţei şi al morţii. Să fim uimiţi de felul în care s-a umilit de dragul nostru şi să fim recunoscători! Să preţuim ceea ce am primit de la Mântuitorul nostru, pentru că a fost făcut din iubire faţă de noi. Fie ca Domnul milostiv să ne dea tăria să facem acest lucru. Amin.

 

* * *

 

Evanghelia trăită

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: pr. Angelo Pop
Copyright: L`Osservatore Romano

“…Scoală-te ia copilul şi mama lui şi fugi în Egipt…” (Mt 2,13)

Este normal să venim în lume întâmpinaţi de o familie. Chiar şi Fiul celui Preaînalt a vrut să vină astfel. Ba mai mult, El a fost cel care a dat fizionomia de familie casei lui Iosif şi a Mariei din Nazaret Am putea să ne gândim că o familie aşa de sfântă, aşa de unică , ar fi foarte departe – nu doar în timp – de noi, făcându-ne astfel să o admirăm doar de la o anumită distanţă. Nu aceasta este intenţia sărbătorii de astăzi, ci aceea de a celebra misterele familiei din Nazaret şi ai cunoaşte virtuţile creştine pentru a le retrăi în casele noastre.

A asculta de Dumnezeu

Evanghelia de astăzi ne ajută să descoperim anumite aspecte care iluminează realitatea familiei, traversată de momente de bucurie şi de durere de neuitat. Nici măcar familia din Nazaret nu a scăpat de această suferinţă, imediat după vizita plină de bucurie şi glorie a magilor. Acest lucru are loc din cauza violenţei ucigaşe a lui Irod, a cărui supraputere este pusă în criză de umilul Rege născut în Betleem. Evanghelistul Matei descrie mesajul îngerului apărut în vis la Iosif, trezirea în miezul nopţii şi fuga sa în Egipt “cu pruncul şi mama sa“. Ascultarea este promptă, chiar dacă este dureroasă: familia lui Isus este obligată să plece pe jos, înfruntând neajunsurile pribegiei, sosirea într-o ţară străină, confruntarea cu o cultură diversă.

Dar mai înainte de toate este mândria celor puternici de ai răni pe cei săraci, pe cei mici, pe cei fără apărare. Atrage atenţia în această povestire evanghelică supunerea acestei familii faţă de Dumnezeu: gata să plece şi gata să se reîntoarcă în patrie, după moartea lui Irod. În punerea în practică a voinţei divine, familia din Nazaret este un exemplu preţios: în ea “comandă” Dumnezeu, căruia părinţii şi Fiul i se supun liber şi pe care îl ascultă cu generozitate. Este o familie care urmează planurile lui Dumnezeu, unită şi armonioasă, fără lamentări arogante, fără a căuta privilegii de merite, fără a-şi pierde credinţa în faţa injustiţiei, ci dimpotrivă întărindu-o în încercări.

Mare este responsabilitatea Mariei şi a lui Iosif faţă de Isus: au acceptat, amândoi, să servească misiunii pe care El trebuie să o împlinească, conform planului divin. Responsabilitatea părinţilor faţă de fii este un adevăr dintotdeauna cunoscut: nu doar că trebuie să răspundă fiilor, ci trebuie, să şi răspundă de fii lor. Sunt “învăţătorii” şi în acelaşi timp “apostolii” fiilor; sunt tată şi mamă, dar nu sunt “domnii” fiilor încredinţaţi; sunt responsabilii vieţii şi nu stăpânii ei.

Nu ar trebui să ne scape nici măcar responsabilitatea fiilor faţă de părinţi, cum ne aminteşte Înţelepciunea lui Isus Fiul lui Sirah, veche de secole, dar totuşi actuală: “Fiule, sprijineşte pe tatăl tău la bătrâneţe, şi nu-l mâhni în viaţa lui. Chiar dacă mintea lui se va împuţina, fii îngăduitor şi nu-l dispreţui, când eşti în toată puterea ta“(Sirah 3, 12-13).

Relaţiile evanghelice

A privi la familia din Nazaret, înseamnă a educa familiile creştine să devină ceea ce sunt chemate să fie. Ne aminteşte aceasta psalmistul “Viaţă şi binecuvântare asupra casei ce se teme de Domnul”. De aici apare şi invitaţia de a considera şi verifica ce lucruri merg bine în raporturile familiare: în aceasta trebuie să se persevereze…, aceasta ar putea să se amelioreze…, aceasta ar putea să se întărească…, aceasta distruge…, aceasta ar trebui să fie schimbat….

Sunt reflecţii care ar trebui să îi antreneze pe toţi membrii familiei, fiecare după condiţia sa de soţ, soţie, fiu sau părinte. În aceste relaţii care variază cu evoluţia vârstei şi a circumstanţelor concrete, Apostolul Pavel ne îndeamnă să lăsăm să intre Domnul, Evanghelia, virtuţile creştine: “Cuvântul lui Cristos să locuiască în voi din plin. Învăţaţi-vă şi mustraţi-vă unii pe alţii cu toată înţelepciunea. Îmbrăcaţi-cu sentimente de milă, bunătate, umilinţă, răbdare, iertându-vă uni pe alţi reciproc. După cum Dumnezeu v-a iertat pe voi, aşa să faceţi şi voi. Mai presus de toate să fie dragostea, care este legătura desăvârşirii. Voi fiilor ascultaţi de părinţii voştri, voi părinţi nu întărâtaşi pe copii voştri ca să nu se descurajeze“(Col 3, 12-14.16.20).

Există aşadar o reciprocitate de cultivat între membrii unei familii, îngrijindu-se unul de altul, deschişi mereu la necesităţile aproapelui. La aceasta ajută mult rugăciune comună, pe lângă cea individuală. Vocaţia de a fi Biserică se învaţă şi se exprimă în “biserica de acasă”. În familia creştină Dumnezeu este Domnul! Din păcate nu întotdeauna este aşa : uneori există egoismul care face pe stăpânul, separând în loc să unească. Celebrând Liturghia de astăzi nu putem să nu ne rugăm pentru familiile răvăşite de răni profunde..

pr. Corrado Maggioni-Monfortano

 

* * *

 

Sfânta familie: un model pentru familiile noastre

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Prin faptul că familia din Nazaret are înţelepciunea şi curajul să asculte de voia lui Dumnezeu – să-L pună pe pruncul Isus în centru vieţii lor; să-L crească, să-L hrănească, să-L apere de cei care doreau să-i ia viaţa şi să-L educe -, se impune ca model demn de urmat pentru fiecare familie care trăieşte pe pământ.

N-a fost atât de uşor începutul vieţii de familie pentru Iosif şi Maria aşa pe cum noi astăzi ne închipuim. Dintr-o dată ei au trebuit să renunţe la planul lor de viaţă şi să urmeze în mod liber vocea Domnului care a ajuns la urechile lor prin cuvintele Îngerului şi prin puterea Spiritului Sfânt. Chiar dacă noi nu ne putem bucura de prezenţa pruncului în casele noastre asemenea lor, putem să-L cunoaştem din Sfintele Scripturi, să-L primim în sfânta Cuminecătură şi să ţinem seama de voia Domnului în deciziile noastre, în rugăciunile noastre şi în relaţiile cu cei din casa noastră.

Naşterea lui Isus a adus cu sine, nu doar pace şi bucurie, ci mai cu seamă multe probleme pentru părinţii Săi. Irod (simbol al omului care priveşte doar la viaţa şi la puterea pământească trecătoare; incapabil să se deschidă şi să creadă în Dumnezeu) vrea cât mai repede să ucidă pruncul. Iosif şi Maria sunt ajutaţi şi protejaţi de Dumnezeu prin Îngerul Său, asemenea tuturor familiilor care se confruntă cu necazurile vieţii. Ceea ce-i deosebeşte pe Iosif şi pe Maria de foarte multe familii ale zilelor noastre este faptul că nu s-au predat (descurajat) în faţa primejdiilor, ci au luptat şi s-au lăsat conduşi de glasul Îngerului şi nu de “glasurile” lor umane limitate. Prin urmare, în urma unei lungi călătorii la Betleem, şi după ce le-a fost refuzată ospitalitatea de către semenii lor; cu un copil abia venit pe lume, singura soluţie este să fugă în Egipt.

Iubiţilor, inimile noastre sunt revoltare la gândul că locuitorii Betleemului de atunci l-au refuzat pe Mesia, dar fiecare trebuie să ne întrebăm cu sinceritate dacă nu cumva şi noi îl eliminăm pe Dumnezeu din familiile noastre, din viaţa noastră. În acest sens ar trebui să ne examinăm cu privire la relaţiile noastre cu membrii familiei noastre: soţul, soţia, copiii, bunicii. Comunicăm cu ei? Îi respectăm? Îi protejăm de pericole? Ne lăsăm pe noi pentru a-i ajuta pe ei?

Prin venirea sa în lume pruncul Isus arată că are nevoie de familie. El a sfinţit familia şi n-a distrus-o. Noi participăm la această misiune a Mântuitorului, sau ne punem cu tot dinadinsul împotriva Lui atacând şi distrugând familia?

Dacă am ascultat cu atenţie pericopa evanghelică de astăzi putem nota că membrii Sfintei Familii nu doar ascultă şi fac voia Domnului ci se raportează între ei cu mult respect, încredere şi dăruire. Ce puţin respect există astăzi în familiile noastre unde soţul şi soţia se văd ca fiind “patronul” celuilalt şi se cred “proprietatea” celuilalt şi nu persoane – copii liberi şi iubiţi ai lui Dumnezeu – sau darul pe care Domnul i l-a dat pentru a se bucura de el/ea şi pentru a-i sluji la mântuire. Sunt soţii de astăzi conştienţi de rolul primordial sau de misiunea pe care o au cu privire la mântuirea celuilalt?

Iosif şi Maria ne demonstrează faptul că Soţii creştini nu sunt două persoane care se limitează la ei înşişi, ci sunt două persoane care privesc, gândesc, comunică şi hotărăsc de comun acord să se îndrepte către un altul (copiii) şi către o anumită direcţie (calea strâmtă, de multe ori presărată şi cu spini) care duce la mântuire. Cuplul creştin decide să caute fericirea împreună. Nici unul nu pretinde că este sensul absolut al vieţii celuilalt, ci sunt conştienţi că sensul vieţii ambilor este Dumnezeu. Prin ceea ce Maria şi Iosif au făcut ne arată că şi-au iubit copilul. Şi noi putem învăţa de la ei să iubim şi să avem grijă de copii pe cere Dumnezeu ni i-a dat.

Din cele zece porunci pe care Domnul le dă prin Moise poporului cunoaştem datoria copiilor de a-şi cinsti părinţii, iar aceasta este o poruncă divină şi nu o simplă chestiune de educaţie. Apostolul Pavel ne arată că există datorii reciproce între soţ şi soţie şi între părinţi şi copii, iar împlinirea lor este plăcută în ochii lui Dumnezeu. Aceste datorii au la bază iubirea creştină, iar dacă sunt împlinite conduc familia la perfecţiune.

În multe locuri Evanghelia lui Matei ne îndeamnă să tindem către perfecţiune, către Împărăţia cerurilor. În acest sens familia este chemată să fie loc de înţelegere, de iubire, de dăruire şi de susţinere reciprocă. Ce bine este să ai o familie care te primeşte atunci când încetezi să mai “alergi” pe cărările vieţii; o familie care nu te acuză, nu te comandă, nu te judecă şi care este formată din persoane pe acre te poţi baza la nevoie: persoane de care nu îţi este frică. Isus a avut o astfel de familie: Iosif s-a trezit din somn, a ascultat de Domnul, şi a fugit cu pruncul pentru a-i salva viaţa.

Cum Iosif şi Maria şi-au exercitat rolul de părinţi educatori? Oare n-ar fi fost mai uşor pentru ei să lase copilul în Templu ca să fie pregătit de persoane mult mai instruite? De ce au ales să aibă soarta refugiaţilor? Nu! Isus, la fel ca toţi copiii nu are nevoie de multe lucruri; Isus şi copiii au nevoie doar de părinţii lor şi de iubirea dintre ei. Copiii au nevoie să-i simtă aproape pe părinţi şi să se convingă de faptul că părinţii le vreau binele, iar din iubirea părinţilor copiii învaţă că există un Dumnezeu care este mai mare decât părinţii şi care îi iubeşte.

Pentru copii iubire părinţilor este şi va rămâne mereu un semn evident al iubirii Tatălui. Când părinţii nu-şi iubesc copiii şi nu le dedică timp, cresc nişte copii orfani, fără Dumnezeu şi îngreunează acestora calea către mântuire deoarece îi lipsesc de alimentul sufletesc cel mai esenţial.

Ar putea să ne mire îndemnul “fugi”! adresat lui Iosif. Este o poruncă care ne prezintă un Dumnezeu “aparent” fără soluţii în faţa răutăţilor oamenilor. Pericolul cel mai mare al familiilor de astăzi este acele de-a rămâne fără Isus. Vă doresc tuturor să fugiţi de cel rău, dar asemenea lui Iosif, să nu uitaţi să-l luaţi cu dumneavoastră pe pruncul Isus, pentru că El ne spune “Fără Mine nu puteţi face nimic”.

Iubiţilor, învăţătura bisericii ne cere să fugim de relaţii tensionate, de împietrirea inimii, de acuzaţii reciproce, de intoleranţă, de nerăbdare, de orgoliu şi de tot ceea ce ar putea să destrame familiile noastre, dar în acelaşi timp ne arată că fără ca să apelăm la ajutorul lui Isus este imposibil. De fapt, putem spune că sărbătoarea Crăciunului este: a-L lua la noi pe micul prunc şi pe mama Sa, a permite ca pacea lui să intre în sufletele noastre. Parcă evanghelistul Matei doreşte să ne arate că familia a fost necesară pentru Isus, dar şi că familia are nevoie de Isus pentru ca să fie salvată de la rău şi să ajungă la mântuire.

 

* * *

 

Fuga în Egipt

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Naşterea trupească a Mântuitorului este a doua creaţiune a lumii. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup omenesc, prin Sf. Fecioară Maria – cu conlucrarea Sf. Duh, pentru a noastră mântuire. Evenimentul a fost dumnezeiesc fiindcă prin el s-au pus temeliile morale ale vieţii creştine.

Dumnezeu Însuşi S-a întrupat în om, pentru ca omul să se poată ridica la Dumnezeu. Naşterea trupească a lui “Adam cel nou” sau “Adam spiritual”, cum îl numeşte Sf. Apostol Pavel pe Mântuitorul (I Cor. 15, 45), creştinii o sărbătoresc an de an. În zilele acestui mărit praznic, ei trăiesc atmosfera înălţătoare, care actualizează “taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută”, adică hotărârea din veşnicie a lui Dumnezeu de a şterge greşeala omului pe această cale (I Cor. 2, 7). Cântările bisericeşti ne fac să trăim această contemporanizare astfel: “Hristos se naşte, măriţi-L; Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L; Hristos pe pământ, înălţaţi-vă…”. Ideea o exprimă şi colindele noastre: “Astăzi s-a născut Hristos, Mesia, chip luminos…”.

Grea încercare pentru mintea omenească de a înţelege minunea Naşterii Mântuitorului, ea fiind mai presus de puterile limitate ale firii noastre. Celor trufaşi li s-a părut o absurditate, iar “poporului ales”, purtător al făgăduinţelor mesianice, o dezamăgire, fiindcă nu şi-a luat asupra sa rol politic, de eliberator al lor de sub stăpânirea romană, de aceea a fost întâmpinat cu împotrivire şi ostilitate, “Întru ale Sale a venit şi ai săi nu L-au primit (Ioan 1, 11).

Irod era împărat pe vremea când s-a născut în Betleemul Iudeii Mântuitorul, şi aflând de la magi despre naşterea Pruncului Isus, şi-a pus în gând să-L ucidă. Îngerul Domnului, însă, s-a arătat în vis lui Iosif, după plecarea magilor şi i-a spus: “Scoală-te, ia Pruncul, şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce îţi voi spune…”. Iosif aşa a făcut, a luat Pruncul şi pe mama Lui şi au plecat în Egipt. Ei au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu” (Mat. 2, 15). Când Irod s-a văzut înşelat de magi “s-a mâniat foarte şi trimiţând a ucis pe toţi pruncii care erau în Betleem şi în toate hotarele lui, de doi ani şi mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul: “Glas în Roma s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela plângea pe fiii săi şi nu voia să se mângâie, pentru că nu mai sunt”. Profetul Ieremia cu câteva sute de ani înainte de venirea Mântuitorului, în viziunea ce o avea despre tragedia copiilor de pe vremea lui Irod, deplângea cu aceste cuvinte durerea fără mângâiere a mamelor reprezentate prin Rahela, o străbunică a poporului Israil.

După moartea lui Irod, acelaşi înger al Domnului s-a arătat lui Iosif în vis, spunându-i să vină cu pruncul în pământul lui Israel “căci au murit cei ce căutau viaţa pruncului. Iosif, sculându-se a luat pruncul şi pe mama Lui şi a venit în pământul lui Israel. Şi auzind că domneşte Arhelam în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo şi, luând poruncă în vis, s-a dus în părţile Galileii. Şi a venit şi a locuit în oraşul Nazaret, ca să se împlinească ce s-a spus prin prooroci, că Nazarineanul se va chema” (Matei 2, 13-23).

Sinistră figură este Irod! Mintea noastră refuză să înţeleagă cum un suflet omenesc poate fi atât de crud, încât în faţa neputinţei de a găsi pe Mântuitorul, cuprins de o sălbatică furie, să dea ordin să omoare atâtea fiinţe nevinovate.

Şi totuşi cuvântul evanghelic ni-l descrie ca pe un fapt istoric împlinit. Irod a ajuns la tron “ca o vulpe” a domnit “ca un tigru” şi şi-a sfârşit viaţa “ca un câine”, spune un istoric. Uciderea pruncilor de doi ani şi mai mici i-a adus blestemul din partea lui Dumnezeu şi a lumii. A fost blestemat şi de însuşi poporul său şi chiar de romani. În cruzimea lui, nu s-a dat în lături de la atrocităţi şi crime, nu numai împotriva supuşilor săi, ci şi împotriva membrilor familiei sale, soţie, fii, soacră. El a pus la cale uciderea primei sale soţii Marian (el a avut nouă soţii legitime), a soacrei sale, şi a trei din proprii lui fii.

După un timp de cruzime feroce în fărădelegile sale, au început remuşcările, mustrarea conştiinţei, se pare că îl ajunsese răzbunarea divină pentru viaţa lui monstruoasă. A plecat în locuri pustii, spunând că pleacă la vânătoare. Ajunsese în pragul disperării, nici un leac nu-i mai era de folos. Trupul de viu îi putrezea, picioarele îi ardeau, răsuflarea îi era greoaie şi-i mirosea cale de o poştă. Fiindu-i silă de el însuşi, a încercat să se omoare cu un cuţit. Până la urmă, a murit de o boală cumplită. Este sfârşitul tuturor nelegiuiţilor, aşa cum zice psalmistul: “Moartea păcătoşilor este cumplită” (Ps. 33, 20).

Conştiinţa morală, trezită din rătăcirea ei, l-a pedepsit pe Cain, pentru uciderea fratelui său Abel, pe Pilat din Pont, care a semnat sentinţa de moarte a Mântuitorului, pe Iuda care L-a trădat pe Mântuitorul, pe Neron şi pe toţi nelegiuiţii asemenea lor. Acestora li se poate aplica cuvântul Sf. Apostol Pavel: “Orice călcare de poruncă şi orice neascultare şi-a primit dreapta răsplătire” (Evrei 2, 2).

De atunci şi până astăzi au trecut 2000 de ani. Învăţătura Mântuitorului s-a răspândit cu o repeziciune fără seamăn, între toate neamurile şi acolo unde a pătruns, ca prin minune a transformat toate obiceiurile păgâne de atunci. O viaţă nouă a început în lume, de la bordeiele săracilor până la palatele bogaţilor şi tot ce lumea de azi are mai valoros sub raport etic şi cultural, se datorează în cea mai mare măsură creştinismului.

Mântuitorul n-a fost înţeles în scurtul popas făcut pe pământ, ci s-au găsit oameni care L-au urât şi cu orice preţ să-L răpună, dar s-au greşit socotelile. Prima prigoană pornită contra Mântuitorului, cu scopul de a-L ucide, a fost în vremea lui Irod. S-au găsit mereu în decursul veacurilor, oameni şi sisteme de cugetare şi care au căutat nu numai să-L combată, ci chiar să-L ucidă din nou, dispreţuind şi distrugând tot ce este concretizare a învăţăturii Sale. Ei credeau că ucigând pe Mântuitorul, va dispare viaţa creştină, lucrarea creştină, omul creştin.

S-a întâmplat şi se întâmplă însă, cu totul altfel. Jertfa de pe Golgota, în loc să intimideze, să potolească, a provocat şi provoacă un interes deosebit pentru religia creştină, şi o ataşare de ea până la sacrificiu. Isus, Fiul lui Dumnezeu vine în chip de prunc ca o întrupare deplină a nevinovăţiei – şi face din starea de pruncie spirituală condiţia cea mai de preţ a renaşterii oamenilor şi a primirii lor în împărăţia cerurilor.

Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, coboară printre noi oamenii în chip de prunc, pentru a ne face mai pilduitoare viaţa Sa întreagă trăită în duhul nevinovăţiei, al iubirii curate şi al facerii de bine, al iertării şi al dăruirii totale pentru fericirea semenilor – tot atâtea virtuţi care pecetluiesc nevinovata pruncie spirituală.

Scump şi dulce e numele lui Isus care mângâie, întăreşte şi înalţă sute de milioane de creştini şi pe care atâtea inimi şi guri Îl cheamă cu înfrigurare, de la leagănul pruncilor până la patul de moarte. El este calea care luminează şi îndrumă viaţa noastră cu înţelepciunea şi belşugul bunătăţii Sale. El este Marele Păstor de suflete, călăuzind paşii noştri pe cărările mântuirii.

Domnul Isus Hristos-Nou-Născutul-la Betleemul Iudeii a fost personificarea virtuţii şi ne-a povăţuit ca purtarea noastră să lumineze înaintea oamenilor “pentru ca văzând faptele noastre cele bune să preamărească pe Tatăl Cel ceresc” (Matei 5, 16). Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminică după Naşterea Domnului nostru Isus Hristos

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Încă ne gândim la misterul Crăciunului şi la Isus venit pe pământ sub chip de Prunc. Dar iată că în loc să se înmoaie inimile celor răi, puternicii acestei lumi se gândesc să-L omoare. Irod se teme ca Isus Hristos să nu-i ia coroana împărătească. Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ nu să împărăţească, ci să servească, să sufere şi să moară pentru mântuirea neamului omenesc. Împărăţia lui Hristos nu este din această lume. În fiecare etapă a existenţei Bisericii au apărut noi irozi, care s-au străduit să provoace moartea lui Hristos şi să şteargă urmele Lui de pe pământ. Această duşmănie infernală nu învinge Împărăţia lui Hristos pe pământ (cf. Matei 16, 18).

Isus Hristos, Împăratul atotstăpânitor, fuge din faţa răutăţii lui Irod. În Grădina Măslinilor Mântuitorul S-a adresat lui Simon Petru: «Ţi se pare, că nu pot Să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum, mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?» (Matei 26, 53). Este de ajuns doar un înger pentru a putea învinge mii de armate duşmane pământeşti! De ce oare Fiul lui Dumnezeu a fugit în pământ străin? Isus Hristos a dorit să arate şi cu această ocazie condiţia noastră de străini în această lume, patria noastră fiind în Ceruri.

Îngerul îi spune în vis lui Iosif să ia pe pruncul Isus şi pe Mama Lui şi să fugă în Egipt. Oare nu ar fi fost mai bine pentru Sf. Iosif şi Preacurata Fecioară Maria să fugă cu Isus Hristos în ţinutul Magilor din Răsărit? Aceştia L-ar fi primit cu cea mai mare bucurie. De ce să fugă în Egipt? Îngerul nu-i spune lui Iosif, cât de mult trebuie să locuiască cu Maria şi pruncul Isus în străinătate. Porunca este clară: «Ridică-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L omoare»(Matei 2, 13). Ascultarea lui Iosif a fost pusă la grea încercare, dar el ascultă în linişte. Evanghelistul nu ne relatează nici un cuvânt rostit de Sfântul Iosif: el doar ascultă şi îndeplineşte porunca venită din cer: pentru păzirea vieţii Domnului Isus şi pentru Preacurata Fecioară Maria este gata să facă orice sacrificiu. Sfântul Matei consemnează un gest simplu şi fără echivoc: «Şi ridicându-se, a luat noaptea Pruncul şi pe Mama Lui şi a plecat în Egipt» (Matei 2, 14).

Călătoria în Egipt putea să ţină o săptămână. Există multe legende, care descriu în mod poetic această călătorie. Se spune, că păsările cântau pentru a-i ferici pe Iosif şi Maria pe întreg cuprinsul drumului greu. Pomii fructiferi îşi aplecau ramurile lor şi Iosif lua de pe ei fructe proaspete pentru Preacurata Fecioară Maria. În momentul în care oştenii lui Irod se apropiară de Preasfânta Familie, aceasta, în mod miraculos a devenit invizibilă pentru ei. Asemenea istorioare relatează autorii pioşi, dar în realitate nu a fost aşa. Călătoria spre Egipt a fost grea, amară şi periculoasă. Sfântul Iosif şi Preacurata Fecioară Maria aveau o singură mângăiere, că ei se sacrifică pentru Isus Hristos, Mântuitorul lumii.

Cu treisprezece secole înainte de naşterea lui Isus Hristos, poporul israelit călătorea din Egipt spre Palestina, iar atunci, Domnul, s-a îngrijit în mod miraculos de acest popor nerecunoscător. Domnul Dumnezeu i-a condus pe israeliţi prin intermediul unui stâlp de foc, i-a apărat înaintea faraonului egiptean şi i-a condus în mod miraculos prin Marea Roşie; le-a oferit apă din piatră, le-a trimis mană din cer, iar când s-au săturat de mană, atunci Domnul le-a trimis prepeliţe, ca să mănânce carne.

De această dată călătoreşte dreptul Iosif, protectorul Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, călătoreşte Preasfânta Mamă a Dumnezeului iubitor de oameni, Isus Hristos, iar în braţele ei se află Fiul Tatălui, pentru care nu înfăptuieşte nici o minune! Cerul parcă este închis înaintea lor . Aici se ascunde de fapt un adevăr foarte important pentru noi: «Când tu nu te-ai lenevit să te ridici şi să-ţi laşi prânzul tău ca să te duci să ridici pe cel mort, binefacerea ta nu s-a ascuns de Mine, ci Eu eram cu tine» (Tobia 12, 13) spune Sfânta Scriptură. Prin manifestarea iubirii oferim deseori prietenilor un buchet de flori frumos mirositoare, dar Domnul Dumnezeu pe cei pe care îi iubeşte îi încearcă. Să nu uităm niciodată că experienţele, suferinţele, neajunsurile şi diferitele amărăciuni, sunt legate de misterul Providenţei Divine.

Evanghelistul nu spune unde a locuit Preasfânta Familie în Egipt. O relatare spune, că Maria şi Iosif au locuit în Heliopol (astăzi o suburbie veche a oraşului Cairo). În locul în care a trăit Preasfânta Familie, se află construită o biserică ortodoxă. Aurul celor trei înţelepţi de la Răsărit i-au ajutat Sfântului Iosif să găsească o încăpere în Egipt. În acest timp Irod, mânios, a poruncit să fie ucişi toţi copiii de aproximativ doi ani din Betleem şi împrejurimile lui. De la Irod te puteai aştepta la orice, căci era un om hain, nu avea încredere în nimeni, deseori îşi suspecta proprii lui prieteni şi ucidea oameni nevinovaţi. La începutul domniei lui a omorât trei sute de oficiali, apoi a omorât-o pe propria lui soţie Mariam, pe mama sa Alexandra şi pe cei trei copii ai lui: Antipatri, Alexandra şi Aristobul. Mai mult decât atât! Irod a ştiut că poporul se va bucura în ziua morţii lui, de aceea a poruncit ca în timpul morţii sale să fie închişi două sute de oameni însemnaţi şi a comandat să fie omorâţi în ziua morţii lui, pentru ca în acea zi să fie plângere în Palestina. Binenţeles că această poruncă nu a fost îndeplinită, iar în ziua morţii lui locuitorii s-au bucurat.

La porunca lui Irod au pierit între douăsprezece şi paisprezece mii de prunci iar Biserica îi aminteşte ca sfinţi pentru faptul că ei au murit pentru Hristos. Moartea lor a fost un botez al sângelui. Irod s-a gândit că-L omoară pe Hristos, dar Providenţa Dumnezeiască altfel a lucrat: Irod a murit. Istoricul Iosif Flavius scria că: “Irod s-a ţinut de putere ca o vulpe, a domnit ca un tigru, dar a murit ca un câine”. Expresia “a murit ca şi Irod”, constituie finalul fiecărui torţionar, al fiecărui duşman al lui Dumnezeu. În timpul pascal Biserica rosteşte cuvintele psalmistului: «Precum se stinge fumul, să se stingă; cum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa să piară păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu»(Psalmul 68, 3). Tuturor duşmanilor mai devreme sau mai târziu le vine moartea şi judecata lui Dumnezeu. După moartea lui Irod Preasfânta Familie s-a întors în Palestina şi a locuit în Nazaret. Exodul lui Isus este şi o recapitulare a istoriei lui Israel, pentru că se cuvenea ca Acela care aduce mântuirea lumii să arate că El este plinirea promisiunii făcute lui Avraam.

Fuga Preasfintei Familii în Egipt ne învaţă să avem încredere în Domnul Dumnezeu. Providenţa Divină întotdeauna priveghează asupra noastră. În timpul celebrării Vecerniei rostim cuvintele «Domnul este Păstorul meu: nimic nu-mi va lipsi» (Psalmul 23, 1). Noi suntem copiii lui Dumnezeu. În timpul unor astfel de experienţe trebuie să avem încredere în Domnul Dumnezeu, Tatăl nostru, care este în Cer! Niciodată nu suntem singuri, pentru că Providenţa Divină veghează întotdeauna asupra noastră.

Rugăciune

O, Înţelepciune veşnică, plină de îndurare şi infinită în binefaceri, ai dorit să Te asemeni cu noi, locuind şi petrecând împreună cu noi oamenii. Şi aceasta, chiar atunci, când Tu, Cuvântul, Ai devenit Om, când Cuvântul, S-a făcut Corp, şi a locuit între noi, pentru ca şi noi, prin Tine să ne putem bucura, să putem asculta cuvintele, pe care ni le-ai adresat în profunzime şi în tăcere, la rândul nostru putând să-Ţi răspundem, precum Profetul Samuel: «Vorbeşte, Doamne, căci servitorul tău ascultă ». Aceasta, pentru ca să putem desluşi şi să ne îndepărtăm în tăcere, de tot ceea ce este străin de Dumnezeu, îndulcindu-ne şi îndreptându-ne inima şi fiinţa noastră spre Cuvântul şi Înţelepciunea cea veşnică, care s-a făcut om şi a locuit între noi.

Doamne, fă-ne să devenim adevăraţi fii ai Tatălui Ceresc, mântuindu-ne de răul acestei lumi. Amin. (După J. B. Bossuet)

 

* * *

 

Duminica după Crăciun

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Din pericopa evangheliei de azi, Matei fiind singurul care, în câteva rânduri ne vorbeşte despre copilăria lui Isus, vom încerca să vorbim despre ceea ce înseamnă a lăsa propriul pământ, a fi străin pe pământ, strigătul pământului, reîntoarcerea la pământ şi locuirea în pământ. Vă invit ca, preţ de câteva minute, să vă puneţi în discuţie, pământul fiind voi înşivă, plecând cu meditaţia de la pericopa de azi.

Scoală-te, ia pruncul şi pe mama lui şi fugi în Egipt.

Este invitaţia făcută lui Iosif de către Domnul prin înger. Este acelaşi verb folosit la imperativ precum în cazul paralizatului, precum în vindecarea soacrei lui Petru, a învierii fiicei lui Iair şi a fiului văduvei din Nain.

Prin acest verb este evocată trezirea la viaţă, Iosif este chemat să lase somnul, starea în care se află şi să ia cu el pruncul şi pe mama lui şi să plece în Egipt. Alegerea Egiptului nu este întâmplătoare.

Egiptul este locul salvări lui Iosif, fiul lui Iacov, vândut de fraţii săi şi datorită lui va fi un loc de salvare pentru tot poporul care, în Egipt, va găsi mâncare în timpul secetei.

Dar el evocă şi pământul robiei lui Israel, acel pământ despre care Domnul a poruncit: “nu vă veţi mai întoarce niciodată în acest pământ.. Dt. 17,16.

Acum se porunceşte fuga tocmai în pământul în care faraonul a poruncit să se ucidă primul întâi născut de sex masculin dintre copiii evreilor.

Iată, ni se cere, prin urmare, să lăsăm pământul, pământul propriu, să lăsăm rădăcinile noastre, tot ceea ce ne ţine agăţaţi, uneori cu obstinaţie, mă gândesc aici la obiceiuri, convingeri, orice ne ţine legat de ceva. Cererea Domnului este de a lăsa totul… a lăsa acel pământ unde eşti cetăţean, unde ai drepturi, unde eşti recunoscut… şi a merge acolo unde te trimite El.

Apelul este: Trezeşte-te, scoală-te, precum soacra lui Petru din boala ei, precum paralizatul de pe targa lui… fiecare dintre noi are vreo boală… vreo targă…

Fugiţi: este vorba de o cerere urgentă, fugiţi, îndepărtaţi-vă!

Riscaţi să mergeţi în Egipt, un loc care pare ambiguu şi riscant!

Iubiţi credincioşi,

Nu numai că Iosif trebuie să fugă cu familia în Egipt, dar trebuie şi să rămână acolo.

Nu este vorba despre o călătorie temporară, ci despre o adevărată şedere.

Ei vor trebui să locuiască în Egipt şi să asume rolul de străin. Condiţia celuilalt, cel care este diferit, a celui care are nevoie să fie primit într-un pământ care nu este al său.

De ce? Pentru că fuga în pământ străin devine garanţia vieţii. Deoarece Irod va căuta copilul, să îl ucidă.

A rămâne în pământul altuia…a înţelege că în pământul altuia suntem noi diferiţi, suntem străini. Asumarea condiţiei de străin… a face experienţa acestui fapt de a fi diferiţi, a acestei necesităţi de a fi primiţi… Acestea toate consimt să îţi salvezi viaţa.

Pentru că pământul ce oferea siguranţă devine locul în care se consumă drama injustiţiei, suprimarea altuia.

Irod, regele iudeilor este tulburat de anunţul că există un alt rege al Iudeilor, chiar dacă este vorba despre un copil, despre un rege slab, cu nevoi, precum orice copil mic.

Dar în acest pământ, pământul lui Irod, nu există loc pentru un frate, pentru cel care este ca tine, nu există toleranţă. Şi, prin urmare, porunceşte să fie ucişi copiii care erau la Betleem şi în împrejurimi.

Iată că acest pământ devine locul din care răsună strigătul: Un strigăt s-a auzit din Rama. Strigătul ce se înalţă de la pământ este, încă o dată, precum în cartea Facerii, strigătul sângelui fratelui: glasul sângelui fratelui tău strigă la mine din pământ.

Rama este locul în care a fost îngropată Rachela, potrivit tradiţiei şi este, deci, un strigăt dramatic acela ce se aude în Rama: Rachela moare, dând luminii pe ultimul său fiu, Beniamin.

Murind, nu moare, ci dă viaţă, aducând pe lume un fiu.

Iată de ce este atât de puternic acest strigăt, pentru că este acela al unei mame care, nu numai că şi-a dat viaţa aducând pe lume un fiu, dar exprimă şi durerea aceleia care îi vede ucişi pe cei cărora le-a dat viaţă, durerea celei care vede suprimată acea viaţă pentru care ea a dat totul.

Iată de ce nu mai există mângâiere: Rachela plânge şi nu vrea să fie mângâiată.

Atunci când pământul devine loc de suprimare a fratelui, a celui care spune “sunt ca şi tine,…” atunci când noi înşine facem ca pământul să fie aşa, suprimând chipul fraţilor noştri, ne privăm de posibilitatea de a avea viaţă în viitor..

Să ascultăm strigătul pământului …

În faţa acestui strigăt nu spunem de multe ori, oare, sunt eu custodele fratelui meu…

Iubiţi credincioşi,

Cadrul final al textului ne arată reîntoarcerea în propriul pământ: du-te în pământul lui Israel.

Este împlinirea promisiunii. Şi pentru Iosif.

Dar cum se împlineşte? El intră în propriul pământ nu ca un conchistador, ci slab, ca poporul lui Israel după experienţa babilonică, el va intra ca unul care a experimentat îndepărtarea, diversitatea, experienţa de a fi rămas într-un pământ străin, experienţa exilului care l-a schimbat.

Numai făcând experienţa diversităţii se poate recunoaşte în această diversitate o posibilitate de a trăi.

Numai atunci este posibil să trăieşti în pământul tău.

Iosif s-a dus şi a locuit într-un oraş ce se chema Nazaret. Aici încă odată se face referire la cuvintele lui Natanael: “din Nazaret poate veni ceva bun?

Şi totuşi, acest pământ, acest oraş va deveni pământ de locuit.

A te întoarce în propriul pământ ca un om slab … Adesea, noi percepem pământul nostru şi certitudinile noastre ca şi o proprietate, nereuşind să vedem darul…

A şti să te reîntorci în propriul pământ cu o privire diferită… a şti să recunoşti viaţa şi posibilitatea de a trăi acolo unde niciodată nu am fi gândit că se poate să fie…

A locui în pământul, a face casă tocmai în locul despre care se spune: “de aici nu poate ieşi nimic bun? … a lăsa ca acest pământ să intre în identitatea noastră, să treacă prin noi … a te lăsa contaminat de acest pământ… numai atunci este posibil să locuieşti cu adevărat.

Iubiţi credincioşi,

Pentru a vorbi despre pământ trebuie să lăsăm propriul nostru pământ, este necesar să traversăm alte pământuri, până ajungem să fim străini în pământul altuia pentru a putea descoperi că în acel pământ, al altuia, este posibil să descoperim că ne-am salvat viaţa.

Pentru a putea vorbi despre pământ este necesar să ascultăm strigătul care vine din el şi apoi să ne reîntoarcem la pământul nostru, dar ca străini, schimbaţi, deschişi pentru a-l înţelege pe celălalt.

Pentru a vorbi despre pământ, este necesar să locuim în el.

Este vorba despre o călătorie ce este obligatoriu să o facem, pe urmele unui om-Dumnezeu care a ales să treacă prin orice pământ şi să îşi aşeze cortul în orice pământ, pământ blestemat, pământ de exil, pământ de exterminare, pământ de refugiu, pentru ca, la sfârşit, orice locuitor al pământului să poată locui în El. Amin.