Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
Evanghelia: Marcu 8,34-38.9,1
Apostolul: Galateni 2,16-20

Marcu 8,34-38.9,1

Şi chemând la Sine mulţimea, împreună cu ucenicii Săi, le-a zis: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.

 

Autori

pr. George Dimopoulos
pr. Gheorghe Neamţiu
dc. Vasile Tudora
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Ilie Cleopa
pr. Visarion Iugulescu
IPS Cyril Salim Bustros
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

Predica Crucii – predica predicilor

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Predica predicilor… este predica Crucii, prezentată nouă astăzi de Mama Biserică, în duminica de după înălţarea Sfintei Cruci. Suntem cu toţii invitaţi să oferim Crucii inimile noastre, nu flori. Biserica ne îndeamnă să ne ridicăm de la cele lumeşti, să ne fixăm privirea asupra luminii emanate de Cristos şi de Crucea Sa. Semnul central al Evangheliei este Crucea lui Cristos: Dumnezeu pe Cruce – un lucru pe care mintea noastră nu îl poate cuprinde sau pricepe. Doar cei cu inima curată, cu sentimente sincere, pot avea o idee despre ce înseamnă. Doar cei care iubesc, care sunt gata să se jertfească pe sine pentru ceea ce iubesc, pot să înţeleagă Jertfa Fiului lui Dumnezeu. Ceilalţi vor rămâne indiferenţi. Dar din nou, nu putem compara iubirea dintre oameni şi iubirea pentru oameni a lui Dumnezeu.

Pentru poporul ales, Crucea va rămâne semn al puterii şi înţelepciunii lui Dumnezeu. Sf. Pavel ne spune că Crucea Domnului a fost nebunie pentru greci şi scandal pentru evrei. Primii (grecii, filozofii) doreau soluţia la problemele acestei lumi acesteia şi ale celei următoare, dar pe măsura înţelepciunii lor. Orice depăşea limitele înţelepciunii lor oricum limitate, refuzau să discute. O abordare greşită, “căci [...] întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu” (1Corinteni 1,21).

Ceilalţi (adică evreii) credeau că soluţia problemei lor stă în divinizarea banilor şi în ispăşirea conştiinţei. La fel se întâmplă şi astăzi. “Banii vorbesc.” Oamenii încearcă să materializeze cele mai imateriale idei. Nu îl recunosc pe Dumnezeu şi nici voia Lui, care este spre propria lor mântuire, şi nu se ajută unii pe alţii. Doar predica creştină a Crucii poate salva lumea, şi de fapt nu pe toţi, ci doar pe cei care sunt atenţi (1Corinteni 1,18).

Crucea este cea mai mare mângâiere pentru credincioşi, pentru cei care îl acceptă pe Cristos, pe Cristos răstignit. Când evreii au terminat cu răstignirea Domnului, satisfăcuţi de ceea făcuseră şi privindu-l pe Omul-Dumnezeu suferind, i-au spus: “Mântuieşte-te pe Tine Însuţi, coborându-te de pe cruce!” (Marcu 15,30), crezând că jertfa Domnului este o condamnare ordinară. Când Cristos s-a urcat pe Cruce El a oferit lumii mântuirea, dar fiecare om pentru a-şi “primi” mântuirea trebuie să se urce, în felul lui, lângă Cristos pe Cruce. În limbaj teologic, venirii lui Cristos în această lume i se spune “kenoză” – golire de sine – şi ultimul pas al acestei kenoze este Crucea. Prin golire pe sine, prin răstignire – doar astfel omul pământesc poate să fie glorificat.

În viaţa creştinilor, Crucea înseamnă jertfă. Dar astăzi omul nu mai este dispus să se sacrifice. Mai mult, adesea oamenii îi dispreţuiesc pe cei care se jertfesc pentru alţii. Cristos nu a promis însă discipolilor săi tronuri aici pe pământ dacă îl vor urma. Nici noi nu putem spera în recompense aici pe pământ, pentru că El însuşi nu posedă lucruri pământeşti. “Împărăţia Mea nu este din această lume.” Promisiunea că vom avea o viaţă bună nu se referă la lumea aceasta. “Păsările cerului au cuiburi şi vulpile au vizuini, dar Fiul Omului nu are unde să îşi plece capul”. El nu ne-a promis funcţii înalte aici pe pământ, pentru că nici El nu a ocupat vreo funcţie înaltă: “Nu am venit ca să fiu slujit, ci ca să slujesc şi să îmi dau sufletul drept răscumpărare pentru mulţi.” El nu ne-a promis vremuri calme, paşnice, “deoarece dacă m-au persecutat pe Mine, şi pe voi vă vor persecuta”. Şi atunci ce ne-a promis Cristos? Sacrificii, golire de sine… crucea: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.”

Dragii mei, viaţa noastră va fi o cruce. Fiecare va avea o cruce de dus, mai mare sau mai mică, din aur, argint sau lemn. Astăzi cultele creştine au o mare problemă – lipsa de preoţi demni. Mii de bărbaţi studiază teologia dar nu devin niciodată preoţi. De ce? Care este motivul? Motivul este că toţi caută o viaţă uşoară, fără responsabilităţi, o viaţă fără cruce. Şi toţi cei care refuză să îşi poarte crucea suferă o schimbare de atitudine, devenind ostili faţă de cei care îşi acceptă crucea. Cei care îşi duc crucea slujesc Biserica şi semenul, şi se oferă ca jertfă pentru binele societăţii, al păcii în lume.

Dragi credincioşi, dorim să trăim mai bine, noi, ceilalţi, societatea ca întreg? Să ne îmbunătăţim viaţa prin Cruce. Nu prin acuzaţii şi calomnii, nici cu cuţitul sau cu puşca – ci cu crucea. Crucea, nu doar ca o decoraţie, nici ca sigiliu pe declaraţii de război, şi nici ca cea încrustată în coroanele regilor – nu, ci Crucea aceea simplă, înscrisă în inimile noastre. Crucea, învăţătorul şi simbolul vieţii noastre, după cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur. Amin.

 

* * *

 

Preţul sufletului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Căci ce îi va folosi omului de ar dobândi
lumea întreagă, dar îşi va pierde sufletul.”
(Marcu VIII, 36)

Rostind aceste cuvinte, Isus Cristos ne dezvăluie incomparabila valoare a sufletului şi importanţa unică a mântuirii lui. El, Isus, care, fiind înţelepciunea infinită, nu se poate înşela asupra valorii lucrurilor, deoarece le cunoaşte atât în esenţa lor, cât şi în raporturile dintre ele, ne avertizează că lumea întreagă este un nimic, raportată la un singur suflet.

În măruntaiele pământului se ascund uriaşe zăcăminte de aur şi argint, diamante şi pietre scumpe; pe pământ sunt palate pline de comori şi strălucire, atâtea uluitoare înfăptuiri ale ştiinţei şi artei; dar tot ce atinge retina şi ne fascinează spiritul, de la mica noastră planetă până la cei mai îndepărtaţi aştri accesibili observaţiei astronomilor, tot ce fantezia cea mai aprinsă ar putea să plăsmuiască, toate, absolut toate la un loc, nu valorează cât un singur suflet, cât sufletul meu sau al celui din urmă cerşetor. Pentru ce? Pentru că, chiar şi atunci când le-aş avea pe toate acestea, ele nu mi-ar servi la nimic dacă sufletul mi l-am pierdut; adică dacă printr-un singur păcat de moarte eu l-am pierdut pe Dumnezeu şi odată cu El fericirea mea veşnică, lumea întreagă cu toate comorile ei nu mă pot face fericit. În schimb, chiar dacă am pierdut toată lumea, dacă-L am pe Dumnezeu în suflet eu nu am pierdut nimic, pentru că, avându-L pe Dumnezeu, în El am totul, sunt fericit.

Ca să-mi dau seama de preţul sufletului, să mă gândesc că răscumpărarea lui a cerut preţul morţii pe Cruce a lui Dumnezeu în persoana Fiului Său. Iată valoarea sufletului. El valorează cât sângele lui Isus, Dumnezeu întrupat. Iată ecuaţia: sufletul – Dumnezeu mort pe Cruce.

Cutremurătoare realitate! Dumnezeu a pus în mine această comoară infinită care L-a costat sângele Fiului Său. Cum am eu grijă de ea? Cum preţuiesc eu sufletul meu? Ce fac eu pentru sfinţirea, pentru mântuirea lui? Deoarece singurul lucru necesar, singura preocupare ce trebuie să-mi mistuiască toate energiile fiinţei mele este mântuirea. Tot ce posed, tot ce există în mine şi în jurul meu: talent, sănătate ori boală, ştiinţă, avere ori sărăcie, toate, nu sunt pentru mine, în intenţia lui Dumnezeu, altceva decât tot atâtea mijloace şi trepte de care trebuie să mă servesc spre a-mi atinge mântuirea. Orice lucru, orice creatură care mă împiedică să-mi realizez acest scop ultim trebuie să le înlătur, oricât de scumpe mi-ar fi, chiar dacă ele ar echivala cu pierderea unui ochi sau a unui braţ. Astfel trebuie înţelese cuvintele Mântuitorului din predica Sa de pe munte: “Şi de te sminteşte ochiul tău cel drept, scoate-l şi-l leapădă de la tine (…). Şi de te sminteşte mâna ta cea dreaptă, taie-o şi o leapădă de la tine, căci mai bine-ţi este să piară unul din mădularele tale, şi nu tot trupul să se arunce în gheena” (Matei V, 29-30).

Iată de ce Mântuitorul îl numeşte “nebun” pe bogatul lacom de bogăţii şi plăceri, care se îngrijeşte numai de trup şi cum să-şi sporească avuţia, uitându-şi cu totul de suflet şi de mântuirea acestuia.

Şi oare nu este într-adevăr nesăbuit şi nebun acela care de toate se îngrijeşte, însă cu lucrul cel mai important nu-şi bate capul? Deoarece a-ţi fi indiferent dacă toată strădania ta îţi va aduce osânda, când ea ţi-ar fi putut asigura fericirea deplină şi nesfârşită, înseamnă a lucra împotriva iubirii de tine însuţi, împotriva instinctului de autoconservare.

Cu câtă chibzuială se pregăteşte exploratorul care vrea să plece într-o expediţie în căutarea unui ţinut îndepărtat plin de bogăţii, din care însă nu ştie dacă cineva s-ar fi întors. Îşi ia toate proviziile pe care le crede necesare, căci îşi spune: dar dacă ţinuturile pe care trebuie să le străbat vor fi pustii? Îşi ia pelerină, cort şi barcă pneumatică pentru eventualitatea că va avea de întâmpinat ploi abundente, ori râuri şi lacuri pe care va trebui să le treacă. Îşi ia unelte şi arme, căci îşi zice: poate va trebui să-mi croiesc drum prin păduri virgine şi să înfrunt fiare sălbatice ori canibali. Şi, astfel pregătit pentru eforturi extenuante şi riscuri neprevăzute, exploratorul porneşte la drum, mânat numai de dorinţa de a ajunge fericit în acea ţară despre care a auzit, dar despre care nimeni nu ştie sigur nici măcar dacă există.

Cine nu rămâne uluit de îndrăzneala şi înţelepciunea cu care s-a pregătit acest explorator temerar?

De ce nu ar proceda asemeni acestuia orice necredincios ori indiferent în ale religiei, în loc să se laude batjocoritor cu nepăsarea sa în faţa marilor întrebări care i se pun: Ce va fi cu sufletul tău după moarte? Unde vei ajunge după această scurtă peregrinare pământească? Oare unul ca acesta nu este asemenea nebunului din Evanghelie, lipsit de cea mai elementară prudenţă şi iubire de sine, atunci când evită să mediteze şi să răspundă la aceste întrebări şi nu face nimic pentru a preveni surprizele catastrofale ale necunoscutului de dincolo de mormânt? Cu atât mai mult cu cât, nu numai cei mai mari filosofi şi savanţi, în consens cu omenirea din toate veacurile, ci mai presus de oricine Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat îi spune necredinciosului că moartea nu pune capăt sufletului său, ci ea e doar poarta prin care, după această scurtă călătorie, el va intra într-un eldorado mai real şi mai adevărat decât orice realitate pipăibilă, în ţara veşnicei fericiri a cărei existenţă ne-a certificat-o El însuşi – care a venit din ea -, Fiul lui Dumnezeu?

Nu este firesc şi cuminte ca în faţa acestor mărturii necredinciosul să se întrebe, măcar, dacă există totuşi această ţară despre care vorbesc atâtea glasuri? Chiar dacă mă îndoiesc, sau chiar dacă nu cred, nu este oare rezonabil şi prudent să mă asigur contra consecinţelor catastrofale ce mă aşteaptă dincolo, în ipoteza că ar exista? Nu merită să fac toate preparativele, să fiu gata a accepta toate renunţările şi luptele ce mi se cer pentru a nu-mi rata acea fericire? Căci dacă nu există viaţă veşnică, nu am pierdut nimic; dar dacă există, nefăcând nimic pentru ea, am pierdut totul.

Iată întrebările pe care trebuie să şi le pună oricine se iubeşte pe sine cu adevărat; şi dacă vrea să fie consecvent şi logic cu sine, el trebuie să pună în rezolvarea problemei mântuirii proprii cel puţin acelaşi zel şi acelaşi efort pe care-l pune în rezolvarea afacerilor vremelnice.

Dar şi mai mult decât atât. Întrucât însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a demonstrat prin învăţătura şi minunile Sale că această viaţă, în totalitatea ei, are valoare numai în măsura în care este trăită în lumina veşniciei, trebuie să mă întreb mereu, înainte de orice acţiune: “\uid hoc ad aeternitatem” (Ce-mi foloseşte acest lucru, această acţiune pentru veşnicie)? Să imprim – cum spunea cineva – clipei prezente maximum de veşnicie, adică să-mi îndeplinesc îndatoririle stării de viaţă cu cea mai mare desăvârşire posibilă, acceptând toate jertfele cu tot atâtea trepte spre desăvârşire şi mântuire. Cine se închide în egoismul său, gândindu-se numai la asigurarea bunăstării vremelnice şi refuză despuierea de sine pe care i-o cere slujirea semenilor, prin rostul pe care îl are în societate, cine nu renunţă astfel la sine spre a-L urma pe Cristos pe drumul Crucii, acela îşi pierde sufletul, adică viaţa veşnică; dar cel ce-şi pierde sufletul, adică viaţa, printr-o totală despuiere de sine, pentru Isus Cristos şi Evanghelie, acela şi-L va mântui. Amin.

 

* * *

 

Urmarea lui Hristos

Autor: dc. Vasile Tudora
Copyright: SfantaMaria-Dallas.org

Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie.
(Marcu 8, 34)

Iubiţi credincioşi,

Ni se vorbeşte în evanghelia de astăzi despre purtarea crucii. Dacă analizăm bine, orice om duce o cruce în spate. La propriu sau la figurat toţi purtăm o cruce. Episcopii, preoţii, călugării şi mirenii, chiar şi necredincioşii. La modul concret credincioşii creştini poartă la gât cruci din felurite materiale: aur şi argint pentru cei mai bogaţi, lemn pentru cei nevoiaşi sau lână împletită cu rugăciuni de călugări, pentru cei mai evlavioşi. Formele iarăşi diferă: de la o ţară la alta, de la o biserică la alta de un om la altul. Toate au însă în comun ceva: două braţe, unul vertical şi altul orizontal. Acestea încrucişate alcătuiesc ceea ce numim cruce.

Vom încerca în cele ce urmează să explicăm semnificaţia simbolică a acestor două braţe pentru a putea trece astfel la înţelegerea mai înaltă a crucii personale pe care Hristos ne îndeamnă astăzi să o purtăm.

Braţul vertical al crucii, în accepţiunea Sfinţilor Părinţi, îşi are rădăcina în pomul din rai prin care diavolul, ademenindu-i pe protopărinţii noştri Adam şi Eva, a adus tot răul în lume. Cum spunea Sfântul Ioan gură de Aur „ lemn într-o parte, lemn şi în alta”. Prin lemn a venit pieirea şi tot prin lemn a venit şi mântuirea. Era necesar ca lemnul mântuirii să se tragă din acelaşi lemn cu cel al al pierzaniei pentru că aceasta era misiunea Mântuitorului, să împlinească legea veche nu să o strice, să înnoiască lucrurile vechi nu să le distrugă. Apusese vremea Vechiului Testament în care păcătoşii erau înecaţi cu potop de apă şi arşi cu foc din cer. Sosise timpul împăcării, al celor de sus cu cele de jos, a lui Dumnezeu cu Omul şi a omenilor cu ei înşişi. Era timpul ca cineva din neamul lui Adam să se ridice şi să biruie diavolul care îl doborâse, era timpul ca cineva din neamul Evei să spele prin feciorie uşurătatea strămoaşei noastre, era timpul ca lemn din lemnul pieirii să se sfinţească cu sângele Fiului lui Dumnezeu prin care a venit mântuirea.

Iată de ce, dacă rădăcina Crucii este în pământul din care cu toţii am ieşit, vârful ei este în cer. Prin Jertfa Mântuitorului Sfânta Cruce a devenit pentru noi scară prin care, de acum, ca fii ai lui Dumnezeu, scuturându-ne de pe tălpi praful acestei lumi, putem ajunge în Ceruri.

De ce mai avea însă crucea nevoie şi de braţul orizontal? Ne răspunde Sfântul Atanasie arătându-ne că moartea pe cruce era singurul mod în care Hristos putea muri cu braţele întinse, îmbrăţişând lumea, adunând la piept pe toţi fii ei cei rătăciţi, fără rezerve! Tot omul care doreşte să se mântuiască este binevenit la pieptul lui Hristos! Aceasta este chemarea braţelor deschise de pe cruce: Oricine vrea să fie fiu al lui Dumnezeu să vină la Mine şi el va „rămâne în Mine şi Eu în el” (In. 15,5).

Vedem mai bine acum înţelesul celor două axe ale crucii: verticală a răscumpărării şi orizontală a iubirii. La întretăierea acestor două braţe ale Sfintei Cruci se află sensul evangheliei de astăzi, căci acolo îl găsim pe Hristos Mântuitorul. Prin jertfa Sa pe Cruce El a făcut posibilă întâlnirea dintre Dumnezeu şi om şi dintre om şi om. Fiind Om adevărat şi Dumnezeu adevărat el a împăcat cerul cu pământul şi acestei împăcări i-a adăugat o nouă dimensiune: cea a dragostei. Din dragoste S-a coborât pe pământ, din dragoste a propovăduit, din dragoste a suferit, a murit şi mai ales a înviat.

Aceasta este calea lui Hristos, calea dragostei. Această cale suntem îndemnaţi şi noi să o urmăm în Evanghelia de astăzi: „Oricine voieşte, să vină după Mine!”. Auziţi cum ne cheamă?

Dar cum îi putem noi urma lui Hristos? Cel care vrea să meargă pe calea lui Hristos trebuie să-şi ridice propria cruce, după exemplul Mântuitorului, care şi-a purtat singur crucea pe dealul Golgotei. La fel şi noi să ne străduim să ridicăm în spate învăţătura lui Hristos cea mântuitoare. Să-ne luăm fiecare un cuvânt sau un îndem al Lui şi să-l împlinim. Fiecare după cum i se potriveşte: unul cuvântul despre post, altul pe cel despre rugăciune, altul milostenia şi să-l împlinească.

Înainte de a împlini însă aceste fapte bune, trebuie să ne lepădăm de noi înşine, de egoism „de sine”, cum am auzit în Evanghelie, pentru ca faptele nostre să fie din dragoste şi nu din mândrie – Să nu fie! Dacă prin lucrarea acestor fapte nu ajungem la iubire, nu reuşim să ne transformăm sufletul ca să primim cu dragoste pe Dumnezeu în El, atunci nu am realizat nimic. Nu am făcut decât să purtăm o cruce prea mare în spate, a cărei greutate ne covârşeşte şi care nu face altceva decât să ne afunde mai mult în mocirla în care ne zbatem.

La ce i-ar folosi unui om să câştige recunoaşterea umanităţii pentru că posteşte ca Sf. Ioan Postitorul, sau se ridică de la pământ prin rugăciune ca Sf. Maria Egipteanca, sau este filantrop ca Sfântul Ierarh Nicolae, dacă el se hrăneşte din aceste laude pe pământ şi, în loc să se înalţe prin fapte, se scufundă prin mândrie? Adevărat grăiesc vouă: aceştia şi-au luat plata lor ! [1]

Prin Hristos însă toate acestea au căpătat un alt sens, pentru că la El toate se întâlnesc în iubire. După modelul Mântuitorului faptele bune nu mai sunt făcute egoist, ca „cele ale oamenilor” [2], pentru laudă, ci altruist pentru dragostea pe care Dumnezeu ne-o cere: unul spre celălalt şi cu toţii spre El!

Numai aşa ne vom putea scăpa sufletul, pierzând duhul lumii acesteia şi dedicându-ne viaţa urmării lui Hristos şi Evangheliei. Cu El alături purtarea Crucii personale devine mai uşoară. El este Cel Care ne spune „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre. Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.” [3]

Să nu ne ruşinăm aşadar să alegem fiecare dintre noi crucea care ni se potriveşte şi să-i urmăm cu fruntea sus lui Hristos prin iubire, ştiind că dacă mergem alături de El nici crucea nu va fi grea, nici drumul obositor, iar destinaţia este sigură! Amin.

[1] după Mt. 6, 2
[2] vezi Mc. 8, 33
[3] Mt. 11, 29-30

 

* * *

 

Căci ce-i foloseşte omului…

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Copyright: ProFamilia.ro

Cu ceva vreme în urmă într-un ziar a apărut pe prima pagină o imagine cu un sultan gras pus pe un cântar de modă veche, cu două braţe. Pe unul din talerele cântarului se afla sultanul, cu turbanul său din mătase şi cu un zâmbet larg pe faţă. Pe celălalt taler se afla un munte de diamante. Articolul explica faptul că, la petrecerea de ziua sa, sultanul primea în fiecare an de la supuşi greutatea sa în diamante. Şi cum avea cam 120 de kilograme, vă daţi seama de dimensiunea muntelui de diamante.

Acea imagine aminteşte de ceea ce Isus spune în Evanghelia de astăzi. Dacă am pune întreg universul pe unul din talere, spune El, iar în cealaltă parte am pune un singur suflet, sufletul ar fi mult mai greu decât universul. “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Sufletul unui roi

Un fermier a văzut odată un roi de albine în păduricea de lângă casă. Dorind să aibă un stup la fermă, a cumpărat unul, a mers în pădure şi a prins câteva albine pe care le-a dus în stup. A doua zi a mai prins câteva albine şi le-a dus în stup. A făcut aşa şi în zilele următoare dar nu avea spor: multe dintre albine se întorceau în pădurice. Uimit, fermierul a întrebat un apicultor: “Care e problema cu albinele acestea? De ce nu stau în stupul meu?” Răspunsul primit a fost: “Singurul mod de a muta un roi unde vrei tu este să prinzi mai întâi sufletul roiului. Odată ce l-ai prins, restul albinelor vor veni să stea în stupul tău.” “Şi care este sufletul roiului?”, a întrebat fermierul. ” Apicultorul i-a explicat: “Sufletul este regina. Prinde-o, şi toate celelalte albine, care toată viaţa o slujesc pe aceasta, o vor urma.”

Regina este pentru roi ca sufletul pentru om. Toate instinctele, dorinţele, gândurile şi emoţiile omului se supun sufletului. Dacă sufletul îl slujeşte pe Cristos, şi omul îl slujeşte. Platon spune cândva: “Dacă vrei ca trupul să fie bine, trebuie să începem vindecând sufletul”.

Ce este sufletul?

Sufletul nu este o parte a trupului, deşi este găzduit de acesta. Privind la tatăl său mort, aşezat într-un sicriu, un băiat a spus: “Acesta nu este tatăl meu. Este doar casa în care a trăit el odată.” Isus confirmă aceasta atunci când le spune discipolilor săi să nu se teamă de cei care pot ucide trupul, dar nu pot ucide sufletul. Sufletul tău este adevăratul tu, partea ta spirituală şi care astfel nu poate muri fizic; tu ca suflet speri, ai dorinţe, te rogi, suferi, iubeşti, eşti tentat, păcătuieşti, te pocăieşti şi poţi fi mântuit.

Un necredincios îi spunea odată unui preot că nu poate crede în existenţa sufletului. “La urma urmelor”, spunea el, “puteţi merge la un laborator medical şi veţi vedea că omul este de fapt doar apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…” Preotul i-a spus că nu doreşte să continue discuţia, ceea ce l-a înfuriat pe necredincios. “Mă aşteptam la aşa ceva. De fiecare dată când nu puteţi da un răspuns logic, refuzaţi să continuaţi discuţia.” Preotul i-a răspuns calm: “Sunt om cu raţiune, şi tocmai de aceea refuz să vorbesc cu o grămadă de apă, zahăr, fosfor, carbon, amidon…”

Ia sufletul unui om din trup, şi tot ce îţi rămâne sunt nişte materii chimice, valorând puţin sau nimic. Pune însă un suflet într-un trup şi omul va valora mai mult decât întreg universul.

Măreţia sufletului

Măreţia şi sacralitatea sufletului omului au trei motive: (1) este creat după chipul lui Dumnezeu; (2) preţul plătit pentru mântuirea sa a fost preţiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu; şi (3) este etern, supravieţuind universului. Ne este de folos să ne întrebăm des în viaţă: “Cât de mult va dura?” Un moment? O zi? O lună? Un an? O viaţă întreagă? Pentru veşnicie? Dumnezeu este veşnic. La fel şi credinţa. La fel şi sufletul care trăieşte cu Dumnezeu.

Era odată un rege care avea 365 de neveste în haremul său. Era foarte chipeş şi îi plăcea mult să mănânce şi să se distreze. Într-o zi el vizita o mănăstire. Acolo a întâlnit un călugăr. S-a uitat la el cu compasiune: “Vai, ce mare sacrificiu faci!” Călugărul nu a fost de acord şi i-a replicat: “Sacrificiul tău este mai mare!” Regele a rămas uimit: “Cum aşa?” “Simplu: eu am renunţat la lucruri trecătoare, pe când tu ai renunţat la ceva etern.” Cu adevărat, singurele lucruri care merită sunt cele ce durează o veşnicie.

Un bărbat se ruga odată: “Doamne, leagă-mă de ceva etern. M-am legat de casă, de pământuri, de averi, şi soarta a făcut să le pierd pe toate. M-am legat de iubire şi un singur microb a fost suficient să o ucidă. M-am legat de prietenii şi toate s-au destrămat. Doamne, leagă-mă de planul Tău, de Împărăţia Ta, de Tine, Dumnezeule, ca să fiu legat pe veşnicie.” Legat de Dumnezeu, sufletul este apărat pentru veşnicie.

Câştigarea lumii

Să câştigi lumea întreagă dar să îţi pierzi sufletul este cea mai proastă afacere posibilă, spune Isus. Aici cuvântul “lume” se referă la orice crede omul că este adevărata esenţă a vieţii. Pentru unii este profitul, pentru alţii succesul, pentru alţii faima, pentru alţii plăcerea ş.a.m.d. Să ne imaginăm pentru o clipă că un om câştigă lumea întreagă. Aceasta nu îl poate feri de probleme; nu îi poate da pacea conştiinţei; nu îl poate alina în durere; nu îi poate aduce o moarte liniştită; nu îi poate cumpăra cerurile. Tot ce poate face cu lumea pe care a câştigat-o este să o păstreze cât trăieşte, căci nu o poate lua cu el în viaţa de apoi.

O binecunoscută vedetă a filmului, care a câştigat întreaga lume, s-a sinucis. Comentând viaţa ei tragică, o revistă scria că a fost cea mai frumoasă fiinţă care a trăit vreodată. Folosindu-se de frumuseţea şi strălucirea ei, s-a căsătorit cu câţiva bărbaţi care au putut-o ajuta în îndeplinirea ambiţiilor ei. Îi folosea apoi se descotorosea de ei, căci nu îi mai erau de folos. Nulitatea comorilor pe care ea le dorea a dovedit-o viaţa ei nefericită. Nu putem, gândindu-ne la viaţa ei, să nu ne amintim de cuvintele lui Isus: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Pierderea sufletului

A-ţi pierde sufletul înseamnă a-ţi pierde cea mai mare comoară. Când un hoţ i-a furat lampa, Epictetus a spus: “Hoţul are de pierdut. Eu am cumpărat lampa şi m-a costat câţiva bănuţi. Dar pe el îl costă sufletul.” Ne pierdem sufletul atunci când nu mai trăim pentru Dumnezeu. Ne pierdem sufletul atunci când punem o altă persoană sau un obiect în centrul vieţii noastre. Ne pierdem sufletul când ne îndepărtăm de Dumnezeu şi nu mai experimentăm prezenţa sa. Ne pierdem sufletul când credem că nu mai există speranţă de iertare. Tocmai pentru a nu ne pierde sufletele Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său, să fie Salvatorul nostru. Prin Isus, nimeni nu îşi pierde sufletul. Prin Isus, poarta către Dumnezeu şi către mântuire este mereu deschisă. Prin Isus noi devenim vii pentru Dumnezeu şi pentru semeni. Prin Isus putem să câştigăm ceva mai valoros decât întreg universul: “Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul?”

Cum ne pregătim?

Evanghelia de astăzi ne spune cum să ne pregătim pentru ceruri. Isus spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie.” Dacă dorim să ne concentrăm pe salvarea sufletului nostru, secretul este să spunem “nu” păcatului. Când a fost întrebată despre secretul succesului ei extraordinar la violină, muziciana a răspuns: “Las baltă toate celelalte. Intenţionat nu acord atenţie altor lucruri pentru a mă concentra pe ceea ce este foarte important pentru mine.” Cum devii un şahist mare? Lăsând baltă toate celelalte. Cum devii un mare scriitor? Lăsând baltă celelalte. Cum devin un sportiv de performanţă? Lăsând baltă celelalte. Cum devii un creştin bun? Lăsând baltă toate lucrurile mai puţin importante decât viaţa, pentru a te concentra pe ceea ce este foarte important – chemarea lui Isus: “Urmează-mi!”

Ai sufletul asigurat?

“Tată, ţi-ai asigurat cumva şi sufletul?”, l-a întrebat într-o seară un băiat pe tatăl său. “Ce-i cu întrebarea aceasta?”, a răspuns tatăl. “Păi”, i-a spus băiatul, “te-am auzit vorbind cu unchiul David despre cum ţi-ai asigurat casa, cum ţi-ai asigurat maşina, cum ţi-ai asigurat viaţa, şi mă întrebam dacă nu cumva ţi-ai asigurat şi sufletul.”

Isus pune aceeaşi întrebare. Iată ce ne întreabă astăzi pe fiecare dintre noi: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”

 

* * *

 

Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim,
puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mîntui pe pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16).

Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe copii: Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită “punerea mîinilor preoţiei”. Tot prin rugăciune şi punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfîntul Mir, numită “Pecetea Darului Sfîntului Duh” (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va mîntui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mîinile lui Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos pe care a răbdat-o şi Mîntuitorul pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi aceasta să cunoască creştinul ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale este de multe feluri şi fericit este acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare îşi duce crucea suferinţelor pe pămînt în dragostea lui Hristos, spre mîntuirea sufletului său.

Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire această suferinţă. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este şchiop şi lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă cu bărbăţie această neputinţă şi mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl aşteaptă bucuria cea fără de margini.

Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară, deoarece multe şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-şi ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă şi prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum şi Miercurea şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.

Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni şi de a citi cît mai des Sfînta Scriptură şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt şi multe alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate Duminicile şi sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este uşoară nici crucea văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt, între care se numără şi călugării.

Unii dintre aceştia, dacă vor face precum au făgăduit înaintea Domnului, dacă vor trăi în ascultare, în sărăcie, în feciorie, nu numai cu trupul ci şi cu mintea şi cu inima lor de se vor părăsi de a pofti cele stricăcioase şi înşelătoare, de mare plată se vor bucura în veacul viitor. Atît călugării care au făgăduit să-şi păzească fecioria pînă la moarte, cît şi creştinii care voiesc să trăiască în feciorie şi curăţenie, au nevoie de post, de înfrînare la mîncări alese şi vin şi de trezvia minţii, unită cu rugăciunea şi cugetarea la moarte şi la judecata de apoi. Ei trebuie să aibă pururea frica lui Dumnezeu înaintea ochilor minţii, spre a-şi păzi mintea şi cele cinci simţiri de ispite, de gînduri rele şi de prietenia cu feţe care pot pricinui sminteală şi păcat.

Grea este crucea şi celor săraci şi necăjiţi care trăiesc în lipsuri şi sărăcie şi se luptă cu multe nevoi ale vieţii pămînteşti. Şi aceştia de îşi vor duce crucea suferinţei cu smerenie, cu răbdare şi cu mulţumire, mare plată îi aşteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotştiutor şi cunoaşte răbdarea, necazul şi suferinţa fiecăruia şi va răsplăti tuturor după faptele lor.

Dreptul Iov zice: O luptă este viaţa omului pe pămînt (Iov 7, 1). Sfîntul Apostol Pavel zice: “În această luptă mare, aveţi nevoie de răbdare” (Evrei 12, 2-7). Iar Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile şi suferinţele noastre, spre a ne duce Crucea pînă la sfîrşit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiţi credincioşi,

Acum, către sfîrşitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulţi ani şi pierzîndu-şi răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-şi pierde sufletul său.

Un călugăr cu viaţă aleasă din Sfîntul Munte Athos, fiind paralizat de mulţi ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputînd suferi acea boală chinuitoare. Aşa rugîndu-se, a venit la el un înger al Domnului şi i-a zis: “Dumnezeu voieşte să te curăţe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mîntuitorul decît calea Crucii care se face prin suferinţe. Deci dacă vrei să te cureţi de greşelile tale trebuie să mai zaci un an pe pămînt sau să stai trei ceasuri în iad”.

Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferinţă pe pămînt? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuţeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului şi plecă, zicînd aceste cuvinte mîngîietoare: “După trei ore voi veni la tine să te caut!” Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfîşietoare ale păcătoşilor care se chinuiau în gheenă şi feţele înfricoşate ale diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază şi o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea şi nu auzea decît suferinţe, lacrimi şi vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.

Atunci chinuitul călugăr a început a plînge şi a striga, însă nimeni nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de cînd a sosit acolo trecuseră sute de ani de suferinţă şi aştepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toţi păcătoşii închişi în gheenă nu erau ocupaţi decît de moartea lor prea amară şi groaznică şi de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor infernală, îşi băteau joc de suferinţele păcătoşilor.

În sfîrşit, îngerul cu un zîmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr şi-l întreabă: “Cum te afli, frate?” “Niciodată nu aş fi crezut că gura unui înger poate minţi! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoţi de aici după trei ore? Şi iată, au trecut sute de ani în aceste suferinţe groaznice! Ce zici tu?” A răspuns îngerul cu faţa luminată: “O oră a trecut, de cînd te-am părăsit şi mai ai încă două ore de stat aici!” “Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putinţă să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pămînt ani, secole chiar pînă la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ţi milă de mine!”

Zise îngerul: “Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor şi a toată mîngîierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ţi aduci aminte de acum înainte cît de grele şi de mari sînt muncile gheenei; iar chinurile de pe pămînt, oricît de groaznice ar fi, sînt numai umbră faţă de cele veşnice ale iadului (Viaţa repausaţilor, Bucureşti, 1899, p. 424-426).

Iubiţi credincioşi,

Din această istorioară adevărată şi din cele de mai înainte să înţelegem că nu este mîntuire fără Cruce şi fără suferinţă în această viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că “prin multe scîrbe ni se cade a intra întru Împărăţia Cerurilor”.

Tot creştinul care doreşte mîntuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile, scîrbele şi durerile vieţii îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea lui. Zice Sfîntul Isaac Sirul: “Precum focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului”. De aceea este bine ca în toată suferinţa şi întristarea să ne rugăm Preaînduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate şi să ne dea răbdare în necazuri şi supărări, aducîndu-ne aminte că: “Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curăţire de păcate”.

Niciodată în viaţă nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Şi nici a răbda nu putem fără mila şi ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Rămîneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila şi cu ajutorul Lui putem în viaţă toate. Acest adevăr ni-l arată Sfîntul Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea sîntem datori în toată vremea şi locul să cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă şi nădejde, să aşteptăm aducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21). Amin.

 

* * *

 

Despe lepădarea de sine

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie! (Marcu VIII, 34)

Fraţi creştini,

Domnul nostru Iisus Hristos este Învăţătorul universal, la şcoala Lui sunt chemate deopotrivă toate neamurile pământului, toate clasele sociale şi toate generaţiile ca să primească în suflet învăţătura Lui şi, mai ales, să-L urmeze. Toţi sunt chemaţi, dar nici unul nu este constrâns în nici o formă ca să primească învăţătura împotriva voinţei sale sau să facă din ordinul cuiva vreo faptă creştinească. Aceasta, pentru că în creştinism accentul principal se pune pe libertatea de voinţă şi pe libertatea de conştiinţă.

De aceea, Iisus zice: “Cel ce voieşte să vină după Mine”; este foarte clar, foarte precis; numai acela care voieşte, deci numai omul care vrea să urmeze de bună voie lui Iisus şi să-şi mântuiască sufleul. Centrul Evangheliei de astăzi este omul chemat să se mântuiască prin Crucea Domnului care are două feţe: una văzută – Crucea propriu-zisă – şi alta nevăzută – Crucea suferinţelor. Mai întâi de toate e bine să ştim că nimeni nu va putea lua spre mântuire această Cruce până nu va îndeplini cea dintâi condiţie pe care o pune Domnul Hristos omului: condiţia lepădării de sine.

Cea mai mare parte a lumii nu cunoaşte însemnătatea pentru mântuire pe care o are lepădarea de sine. În cursul veacurilor, mulţi s-au întrebat şi s-au frământat ca să găsească drumul spre lepădarea de sine. Unii au fost de o părere, alţii de alta. Unii au întrebuinţat o metodă, alţii alta, pornindu-se chiar cu duşmănie împotriva trupului, a progresului şi a descoperirilor, experienţelor omeneşti, dar adevărul n-a fost acesta, căci Dumnezeu nu este împotriva fericirii omului în lumea aceasta. El vrea să ne facă fericiţi şi vremelnic şi veşnic.

Dar, atunci, ce trebuie să înţelegem noi prin cuvântul lepădare de sine? Creştinul adevărat trebuie să înţeleagă în primul rând că lepădarea de sine înseamnă dezbrăcarea omului de haina cea veche şi murdară a păcatului. Trebuie să înţeleagă că nu va putea urma lui Hristos până nu va evada din cleştele tuturor patimilor, până nu va dărâma pe omul cel vechi plin de răutate, de egoism, de ambiţii deşarte, desfigurat de mulţimea fărădelegilor săvârşite. Fără această lepădare de sine, fără această renaştere nu poate fi un om nou al lui Hristos.

Oricare ar fi starea lui socială, oricare ar fi talentele lui, cultura lui lumească, el se aseamănă cu o floare frumoasă de trandafir, dar peste care sunt o mulţime de omizi murdare care o pasc cu lăcomie. Un astfel de om se mai poate asemăna cu un pom la a cărui rădăcină rod milioane de viermi. Lepădarea de sine înseamnă scuturarea omizilor, stârpirea filoxerei din sufletul nostru, omorârea viermilor şi eliberarea noastră din cătuşele întunericului şi ale morţii. Lepădarea de sine este trăirea în frumoasele virtuţi creştineşti, este vieţuirea minunată în poruncile Domnului şi trăirea cu Hristos.

Au fost mulţi care au chemat lumea la fericire vremelnică şi veşnică, făurind astfel multe religii. Dar numai Domnul Hristos ne-a spus adevărul şi ne-a arătat calea cea mai dreaptă care ne duce la fericirea cea adevărată. El ne spune şi astăzi: “Dacă vreţi să ajungeţi la adevărata pace şi linişte, să dobândiţi fericirea neînşelătoare, atunci lepădaţi-vă de voi înşivă, luaţi crucea şi urmaţi Mie!”

Ca să putem urma lui Hristos trebuie neapărat să împlinim aceste două condiţii: prima – lepădarea de noi înşine; a doua – să ne luăm Crucea noastră. Domnul ne spune de Crucea noastră, fiindcă fiecare om are Crucea lui. Cuvintele Sf. Evanghelii de astăzi sunt atât de legate între ele că nu putem sări peste nici unul, pentru că fiecare cuvânt îşi are valoarea lui. De aceea, zice Domnul mai departe: “Că cine va voi să-şi mântuiască sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi Evanghelie, acela îl va mântui”.

Cum trebuie înţelese aceste cuvinte? Cum adică, Domnul nu vrea să ne mântuim sufletul. Doar pentru aceasta a venit! Domnul Hristos care cunoaşte fiinţa sufletului nostru a vrut să ne spună prin aceste cuvinte şi să ne facă să înţelegem ca să dezrădăcinăm din suflet orice iubire de sine, iubire de slabă deşartă, iubire de orice patimă şi făţărnicie, care ne poate duce la pierderea sufletului pe veci. Cu aceste cuvinte vrea să ne mai spună să nu căutăm noi să ne salvăm sufletul care este legat de trupul păcatelor în lumea aceasta, ci mai bine să fim gata oricând de a jertfi totul pentru împărăţia cerului, pentru Evanghelie şi pentru adevăr.

Cine nu iubeşte pe Dumnezeu din tot sufletul său şi mai presus de orice, acela nu a ajuns la lepădarea de sine, ci este iubitor de sine şi, astfel, sufletul lui este în pericol în tot momentul ca să se piardă. Ce ar fi însemnat dacă sfinţii mucenici n-ar fi avut lepădarea de sine? Desigur că s-ar fi lepădat de Dumnezeu în acele grele suferinţe pe care le-au îndurat. Este cu neputinţă a ne mântui sufletul dacă nu avem lepădare de sine . Contra lepădării de sine şi a mântuirii sufletului cea mai blestemată patimă este iubirea de sine. Cu această patimă avem de luptat în tot momentul vieţii noastre şi, de aici, pleacă tot răul în lume.

Iubirea de sine cheamă lângă ea toate poftele lumeşti, pofta de averi şi de bani, poftele beţiei şi desfrânării, pofta mândriei şi lăudăroşeniei, pofta înşelătoriei, pofta înşelătoriei şi a nedreptăţilor şi toate poftele păcătoase care stăpânesc inima şi sufletul omului ducându-l până la crimă. Din cauza iubirii de sine, a iubirii acestui trup păcătos, se pierde sufletul cel nemuritor a cărui valoare nu se poate compara cu nimic de pe pământ. De aceea, zice Domnul Hristos mai departe în Evanghelia de astăzi: “Ce foloseşte omul să câştige lumea întreagă dacă-şi pierde sufletul? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?”

Salvarea sufletului o vom putea obţine numai dacă vom înţelege să lepădăm toate viciile şi păcatele, să ne lepădăm de eul nostru, de orgoliul nostru, de omul acesta vechi întinat de păcate. Să nimicim toate patimile din noi, să mortificăm toate mădularele din noi care ne duc spre păcat şi să luăm Crucea suferinţei. Fiecare din noi avem o suferinţă în lumea aceasta: unul boală, altul necazuri, altul nu se împacă bine cu copiii sau unii soţi nu se împacă între ei, ori un duşman sau servici greu şi aşa diferite suferinţe în lumea aceasta, care sunt crucile noastre.

Oricât am căuta să scăpăm de ele, nu vom reuşi, căci în lumea aceasta oriunde te-ai uita vezi numai suferinţă. Bogaţi şi săraci, împăraţi şi cerşetori, copii şi bătrâni, toţi au avut parte pe lumea aceasta de suferinţă, toţi au gustat din potirul suferinţei.

Un rege care a suferit multe necazuri în viaţă a jurat lângă leagănul copilului să că va face tot ce-i stă în putinţă ca să-l ferească de suferinţă şi să-i asigure o fericire desăvârşită. Pentru aceasta a chemat pe toţi înţelepţii să precizeze în ce constă fericirea adevărată. Unii au zis: în plăceri, alţii: în virtuţi, iar alţii au răspuns scurt: nu este fericire întreagă pe pământ.

Regele zise atunci: “copile, fericirea nu este cu putinţă în aceste condiţii; îţi voi face un castel şi-ţi voi aduce acolo toate frumuseţile pământului ca să fii ferit de tristeţi şi necazuri. Astfel numai tu vei fi fericit.” După ce zidi palatul încântător, regele îl aşeză pe prinţul moştenitor şi-i aduse acolo toate jucăriile din ţara sa. Iată că într-o zi copilul rupse una din jucării drept în două. Încercă repede s-o facă, dar în zadar şi începu astfel tristeţea şi mânia. Degeaba îi aduseră alte jucării, pentru că el plângea după jucăria stricată, fiindcă inima lui fusese legată de ea.

- Bietul copil, zise regele, abia făcu câţiva paşi în viaţă şi, iată, a şi început să sufere. De aici încolo dădu poruncă regele să dubleze paza în jurul lui. Dar sufletul copilului era neliniştit că nu ştie ce se află dincolo de acele ziduri unde era el închis.

Într-o noapte, după ce se făcu mai mare, ieşi pe furiş din castel şi plecă în lume să cunoască ce poate să fie. La prima casă întâlneşte nişte bătrâni săraci, neputincioşi. Până atunci prinţul nu ştiuse ce este bătrâneţea şi nici sărăcia. Trist şi tăcut, plecă mai departe, unde găsi un fel de spital în care suferea o mulţime de oameni cu fel de fel de boli urâte. El închise ochii să nu le mai vadă şi merse mai departe şi întâlni un coşciug cu o mulţime de lume în jurul lui îmbrăcată în negru. Oameni trişti şi plânşi şi coroane de flori.

Dar aceasta ce-o mai fi? Se întrebă el. Merge după ei şi ajunge la cimitir. Când vede că omul este aruncat cu coşciug cu tot în groapă şi mai pun deasupra şi pământ, rămâne încremenit, că nici nu auzise despre moarte până atunci. Neliniştea îi copleşi inima şi-i întristă sufletul.

Ca acest fiu de rege suntem şi noi toţi pământenii muritori, pentru că nu este om care să nu cunoască suferinţa. Când se naşte omul, se naşte în dureri, toată viaţa se luptă în durere. Pretutindeni stăpâneşte rugina suferinţei. În calea tuturor oamenilor apare mizeria, durerea, tristeţea şi moartea. Suferinţele este pretutindeni şi ea este recunoscută de religie. Toate religiile o au, într-o măsură mai mare sau mai mică şi toate predică mântuirea prin suferinţă.

Blestemul durerii îl întâlnim de la început din cartea Facerii, când Adam lucrează pământul în necazuri şi sudoarea frunţii sale. Pe Eva o întâlnim încovoiată de greutatea durerilor: ” În dureri vei naşte fii – a zis Dumnezeu – atrasă vei fi către bărbatul tău, iar el te va stăpâni”. Cine n-a auzit de viaţa şi de durerea tânărului Iosif cel vândut de fraţii săi? Cine n-a citit despre suferinţele lui Iov, ale profeţilor şi apostolilor?

Dar cine nu-şi aduce aminte din Evanghelii de viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de toate suferinţele Lui? Se naşte sărac într-un grajd. Toată viaţa Lui a fost numai suferinţă, în schimb El a mângâiat pe toţi cu cuvintele tămăduirii şi mântuirii. De asemeni, El a plâns pe prietenul Lazăr, a plâns cetatea Ierusalimului, a plâns în grădina Ghetsimani. Tradiţia spune că ochii Lui totdeauna plângeau. Mergea pe drumuri şi plângea pentru necredinţa şi rătăcirea poporului Său, plângea pentru noi păcătoşii şi pentru mântuirea noastră.

Dacă citim istoriile, tragediile şi memoriile împăraţilor şi regilor de pretutindeni, ne vom cutremura, căci şi aceşti oameni au suferit în rând cu toţi muritorii şi unii mai mult decât ei. “În anii durerii – spune o mare regină – am învăţat să mă rog şi am învăţat să recunosc pe Dumnezeu Tatăl nostru”. Atât de mare este suferinţa şi atât de nefericiţi sunt oamenii, încât toate cărţile din lume ar trebui să fie cărţi de consolare, de mângâiere şi întărire sufletească.

Un mare savant al lumii a spus că în 75 de ani nu s-a simţit bine pe pământ nici patru săptămâni. Aşa este. Viaţa noastră trece mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Dacă trecem în lumea plantelor şi le privim cum cresc, cum se ofilesc şi mor, întâlnim şi aici durere, fără ca ele să poată să ne spună care este chinul sau durerea ce le omoară. Toate lucrurile îşi au lacrimile lor; pretutindeni există suferinţă, pretutindeni dureri şi lacrimi, pretutindeni acelaşi cântec şi aceeaşi tânguire. Toate plâng, toate suferă şi suspină, aşteptândi mântuirea şi eliberarea din mizerie şi moarte.

Prin toate se adevereşte cuvântul Sf. Ap. Pavel care zice: “Prin multe suferinţe ni se cade nouă să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu”. Toată cultura, toată civilizaţia şi progresul nu sunt altceva decât o luptă cu suferinţa, o strădanie pentru înlocuirea suferinţei. Dar suferinţa este izvorul perfecţiunii şi al sfinţeniei. Faptele mari se nasc în suferinţă, aşa cum florile cele mai frumoase se nasc din spini.

Suferinţa este izvorul sublimului, este leagănul vieţii şi hrana sufletului. Numai prin suferinţă câştigăm viaţa viitoare. După cum pământul nu dă roade decât fiind muncit, tot astfel sufletul nostru are nevoie de durere spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa e bărbatul, iar fericirea e femeia. Din unirea lor se nasc gândurile cele înalte către patria cerească, se nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se simt bine dacă rămân cu unul din părinţi. Ei se simt bine atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea, suferinţa cu fericirea trebuie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia sufletului. Ne vine apoi îndemnul şi energia de a lucra cele drepte şi sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.

Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care întăreşte organismul. Cui pe cui se scoate. Suferinţa este ca un dascăl energic, în timp ce plăcerea moleşeşte. Biserica a slăbit întotdeauna în timp de linişte şi pace. Ea a făcut roade şi s-a întărit în prigoane şi în suferinţă. Bucuria, dacă este mai lungă, ne istoveşte şi ne oboseşte.

Sf. Ap. Pavel zice că Dumnezeu mustră şi ceartă pe fiii pe care-i iubeşte. “Dumnezeu se poartă cu voi – zice El mai departe – ca tatăl cu fiii săi, căci oare care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Dacă rămâneţi fără de certare, atunci sunteţi fii din desfrânare, nu fii adevăraţi ai Tatălui ceresc”. Suferinţa este o lege universală ea ne curăţeşte sufletul ca un fel de praf de curăţat şi ne deschide uşile împărăţiei lui Dumnezeu. Durerea sau suferinţa e Crucea noastră.

Crucea este puterea lui Dumnezeu, căci Crucea e nebunie pentru cei pieritori, iar pentru noi cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu răsplăteşte cu bucurie şi binecuvântare pe toţi fiii care se apropie de El cu inimă înfrântă şi smerită. Acesta este înţelesul suferinţei mântuitoare. Suferinţa este mama virtuţilor, căci durerile ne învaţă să fim credincioşi, să fim mai buni, să ne iubim unii pe alţii, să fim împăciuitori, îngăduitori şi iertători. Numai ochiul care plânge va vedea mai bine pe Dumnezeu.

În felul acesta suferinţa nu are numai o înfăţişare de monstru cu trăsături satanice, ci o altă faţă mântuitoare divină. Acest înţeles al suferinţei nu-l cunosc decât creştinii adevăraţi.Creştinii care caută să-şi mântuiască sufletul. Nu întâlnim acest lucru decât în creştinism. Nici o filosofie, nici o religie nu i-a descoperit acest sens până la Domnul Iisus Hristos.

Toate religiile aduc remedii contra suferinţei, dar nici una nu se aseamănă cu învăţătura Domnului Hristos, învăţătură care e venită de sus de la Tatăl, nu de jos de pe pământ. Spre exemplu: budismul, învaţă că pentru nimicirea suferinţei omul trebuie să-şi ucidă dorinţa de viaţă şi să se cufunde în Nirvana, în nefiinţă. Acestea sunt de-a dreptul crime împotriva vieţii. Ce greşeală mare. Cum să stingi şi să omori dorul de viaţă când el e atât de util şi universal pentru om?!

Creştinismul după Biblie a învăţat că suferinţa e urmarea păcatului şi mijlocul purificării. Suferinţa este mântuitoare când stă pe temelia încrederii în Dumnezeu. Iată, deci, că suferinţa este un rău care poate servi binelui. În inima creştinului stă Crucea Mântuitorului şi cultul ei. Crucea este steagul de luptă şi semnul de biruinţă al creştinului. Cea mai mare cruce de suferinţă a purtat-o Mântuitorul. El ne-a învăţat şi pe noi să fim răbdători în dureri şi fericiţi în suferinţă. El ne-a învăţat un lucru mare: ce atitudine să ia omul în faţa durerii. Când vine durerea, ce trebuie să faci tu, creştine?

Sunt oameni care în faţa durerii şi a necazurilor se revoltă, plâng, înjură deznădăjduiţi şi se întreabă mânioşi pentru ce atâta suferinţă? Ba unii chiar se iau la ceartă, Îl înjură pe Dumnezeu şi zic: “De ce Dumnezeu, dacă e bun, mă lasă să sufăr atât?” Unii au gânduri negre de moarte, alţii ajung chiar la sinucidere.

Crucea suferinţei lui Iisus ne învaţă să îndurăm durerea, adică să o suferim ca să se consume, căci ea tot vine. Profestul Isaia numeşte pe Iisus ca un om al suferinţei care ştie să rabde durerea pentru că El o primeşte şi o suferă ca pe o binecuvântare. Însă Dumnezeu nu îngăduie suferinţa pentru puterile noastre. El ştie cât putem noi să suferim. De câte ori nu zice omul: “Ah, nu mai pot, nu mai pot!” Şi poate mereu.

Aşa era un creştin, care de ani de zile se ruga lui Dumnezeu ca să-i schimbe Crucea suferinţei, căci zicea el: “Doamne, nu mai pot, vreau şi eu o cruce mai mică”. Iată că într-o noapte visează el o grămadă de cruci şi pe Domnul Hristos lângă ele care îi zise: “Iată fiule, ţi-am auzit rugăciunile tale şi îţi dau voie să îţi alegi crucea pe care o vrei tu”. Se uită el, puse mâna şi încearcă câteva cruci din grămadă. Dar toate erau mari şi grele. Când privi mai bine, văzu una mai mică într-o margine şi se repezi la ea, o ridică şi zise Domnului: ” Aceasta, Doamne, o vreau!”

- Bine, fiule, dar te-ai uitat să vezi ce scrie pe dosul ei? Când se uită omul pe spatele crucii era scris numele lui; era chiar crucea lui pe care o purtase până atunci şi de care voia să scape. Privind Domnul spre el cu blândeţe îi zise: “Vezi, fiule, că Eu nu îngădui suferinţa mai presus de puterile tale; aceasta ţi-am dat-o şi te-ai supărat că e prea grea. Du-o cu bărbăţie, fiule, până la sfârşit că aşa vei primi cununa vieţii veşnice. Atunci el îşi plecă capul în jos de ruşine şi se trezi din visul cel minunat şi plin de adevăr.”

Să fim încredinţaţi, deci, că Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem noi să ducem. Ni se pare nouă că suferinţele noastre sunt prea grele. Dintre toţi fii oamenilor nimeni n-a suferit mai mult decât IIsus. Pildă de suferinţă mai avem pe prooroci, pe apostoli, pe mucenici şi toţi sfinţii. Din pildele lor putem şi noi să învăţăm ce poziţie trebuie să luăm în faţa suferinţelor. Dumnezeu conduce lumea aceasta după legile lui eterne. Aici noi nu le putem pătrunde, dar vedem cu toţii mâna lui mângâietoare în suferinţele noastre. Dumnezeu transformă suferinţa în izvor de sfinţenie şi bucurie.

De multe ori, după suferinţă ne vin mari bucurii dacă, mai ales, am ştiut să suferim cu răbdare. Cine răzbună, cine răsplăteşte sângele şi suferinţele nevinovaţilor? Numai prin puterea Sa dumnezeiască, Iisus Hristos cel omorât de oameni are biserici şi apostoli în toată lumea. Proorocii, apostolii şi toţi sfinţii martirizaţi îşi au cultul lor şi numele lor scris pe vecie în Cartea Vieţii în ceruri şi în calendarul creştinătăţii pe pământ. Dar vrăjmaşii lor unde sunt? Cine mai pomeneşte cu bucurie despre ei?

Iată, deci, că Dumnezeu lucrează în lume. Mâna Lui mângâietoare o putem simţi la tot pasul cum transformă şi cele mai mari dureri în bucurii creştineşti şi cereşti. Dar, bineînţeles, aceasta numai acolo unde se află credinţa adevărată, unde sunt oameni care vor fi binecuvântaţi de pe urma suferinţei. Cine suferă nu este singur. Cu el suferă cetele sfinţilor şi ale martirilor. Un creştin adevărat nu fuge de suferinţă, nu o blestemă, ci luptă cu ea, rabdă şi o primeşte ca pe un dar de la Dumnezeu.

Aceasta este cea mai mare lecţie pe care o învăţăm înaintea Crucii lui Hristos. Căci El a binecuvântat Crucea şi El a primit-o cu bucurie. Crucea hrăneşte curajul, stăpâneşte firea şi întăreşte nădejdea de izbândă. Morala creştină ne învaţă că viaţa aceasta, fiind scurtă, şi durerile ei sun prea mici în raport cu viaţa care ne aşteaptă. Să suportăm, deci, suferinţa cu bărbăţie creştinească, căci prin suferinţă se curăţă sufletul de rugina păcatelor şi aşa vom intra în Împărăţia lui Dumnezeu cum au intrat toţi sfinţii Lui.

Crucea aceasta a suferinţei este cea mai grea de dus. Pe această cruce se poticnesc mulţi, nu ajung s-o ducă până la capăt, pentru că n-au pus la temelie mai întâi ceea ce ne-a recomandat Domnul Hristos, astăzi: lepădarea de sine. De aceea, Domnul Hristos ne-a spus mai întâi de lepădarea de sine, apoi să ne luăm Crucea şi, după aceea, să-L urmăm şi să-L avem înaintea ochilor noştri întotdeauna şi să învăţăm de la El cum să facem şi cum să răbdăm în toate zilele vieţii noastre. Cruciuliţa cea vizibilă, fie că o purtăm la gât sau că o avem în casă mai mare sau mai mică, de aur sau de argint, e uşor de purtat şi ne mândrim cu ea şi ne este ocrotitoare şi folositoare dacă ştim s-o respectăm cum trebuie, adică să n-o ducem prin locuri nepermise, să nu o afumăm cu tutun, că vai acelora şi în lumea aceasta şi dincolo.

Dar creştinii care se vor folosi cel mai mult şi care vor avea cu adevărat folosul cel mai mare vor fi aceia care vor purta această cruce cu două feţe pe care a purtat-o şi Iisus, adică crucea văzută cu chipul lui Iisus răstignit pe ea, iar pe cealaltă parte chipul suferinţelor pe care să le întâmpinăm în toate zilele. Ca să ne întărească şi mai mult în credinţă şi ca să ne facă să înţelege şi mai bine, spune că trebuie să-L mărturisim fără ruşine înaintea lumii necredincioase. Iată de ce zice mai departe Sf. Evanghelie: “Că oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni în mărirea Tatălui Săi cu sfinţii îngeri”.

Domnul Hristos a numit neamul acesta omenesc de pe pământ, desfrânat şi păcătos, căci precum femeia care-şi lasă bărbatul şi se duce cu altul este o desfrânată şi păcătoasă, tot aşa este desfrânat şi păcătos omul care părăseşte pe Dumnezeu prin fapte rele şi se leapădă de El, împreunându-se cu satana şi cu faptele lui.

Ce chinuri grozave au luat sfinţii mucenici numai să nu se lepede de credinţa în Hristos, căci ei ştiau sigur că lepădându-se, vor fi şi ei lepădaţi la ziua judecăţii. Lepădându-se înaintea tiranilor, el ştiau că vor fi şterşi din Cartea Vieţii, vor pierde Botezul şi toate tainele mântuitoare prin această lepădare. Această ispită i-a urmărit pe creştini în toate veacurile ca să-i facă să se lepede de Dumnezeu în vreun chip oarecare.

Să fie atent creştinul nostru! Chiar dacă nu mărturiseşte, căci poate n-are cum să-L mărturisească pe Hristos oriunde şi oricum şi, poate, nu merită chiar toate persoanele să primească învăţătura, dar cel puţin să fie atent să nu se lepede şi să nu se clatine în credinţa lui. Amar va fi la ziua judecăţii pentru acei creştini care se vor lepăda şi cărora Dreptul Judecător le va spune: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, că nu vă cunosc; voi nu M-aţi mărturisit, voi v-aţi lepădat.”

Noi creştinii suntem datori, dacă vrem să ne mântuim sufletul, să mărturisim cu gura ceea ce credem, chiar cu preţul vieţii noastre ca să ştie oricine de ce suntem creştini, de ce suntem botezaţi, cununaţi şi încreştinaţi. Să nu ne fie ruşine de numele de creştin, căci mare este numele acesta înaintea lui Dumnezeu şi al îngerilor. Mult mai de preţ suntem noi înaintea lui Dumnezeu decât orice de pe faţa pământului, pentru sufletul acesta nemuritor pe care-l purtăm, căci sufletul este scânteie nemuritoare din el şi vrea ca să-l ducem acolo în Împărăţia cerului lângă el, la Dumnezeu care ni l-a dat.

Să stăm bine şi să stăm cu frică să luăm aminte în toate zilele vieţii noastre la toate ispitele, la toate cursele care ne vin şi să fim gata a răspunde cu răbdare, cu credinţă, cu dragoste şi cu semnul sfintei cruci, căci noi creştinii ortodocşi numai prin facerea semnului sfintei cruci mărturisim pe Dumnezeu. De aceea, este lăsat de sfinţii părinţi ca noi creştinii ortodocşi să facem semnul sfintei cruci pe frunţile noastre şi pe piept, pentru ca să mărturisim pe Dumnezeu, să mărturisim că suntem ucenici ai Lui, să mărturisim suferinţa, moartea şi învierea Lui.

De sfânta Cruce se cutremură puterile iadului, voievodul întunericului fuge, nu suferă semnul acesta aşa cum nu îl suferă sectanţii care au fost înşelaţi de el. Să păstrăm bine credinţa noastră ortodoxă, să punem la suflet toate învăţăturile ei şi nu numai să le gustăm, ci să mâncăm zdravăn această hrană duhovnicească, cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi lucrător şi care va lucra în sufletul nostru, în viaţa noastră, în casele noastre, în copiii noştri şi aşa ne vom mântui.

Rugăciune
O, prea Milostive şi mult Îndurate! Cela ce ne-ai arătat calea cea adevărată, vino în ajutorul nostru şi, cu Harul Tău, ajută-ne să ne lepădăm de toate ticăloşiile vieţii acesteia, să ne lepădăm uşor de omul cel vechi al păcatului. Să ne luăm Crucea cea mântuitoare, să ne luăm suferinţele oricare ne vor veni asupra noastră ca să Te putem urma blânzi şi liniştiţi, să putem merge totdeauna după Tine, ca să ne mântuim şi noi din întunericul lumii acesteia şi să fim fii Tăi, în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Lepădarea de sine şi asumarea crucii

Autor: IPS Cyril Salim Bustros
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

De fiecare dată când dorim să câştigăm oameni alături de cauza noastră, partidul nostru sau clubul nostru, începem prin a arăta avantajele de care se vor bucura. Când Isus a dorit ca oamenii să îl urmeze, le-a spus nişte cuvinte stranii: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).

1. A se lepăda de sine

“Să se lepede de sine.” Să vorbim puţin despre “sine”. O mare problemă cu acest sine e că este mereu cu noi. Nu putem să ne îndepărtăm de el. Dacă nu ne înţelegem cu vecinii ne putem muta. Dar nu putem să ne mutăm departe de noi înşine. Chiar dacă am merge la capătul pământului, sinele este cu noi. Unii cad totuşi în această plasă şi cred că pot pleca în vacanţă lăsându-şi sinele în urmă. Alţii încearcă să scape de sine prin băutură sau sex. Scăparea este doar temporară. Atenţia îndreptată asupra unor lucruri oricât de incitante ar părea se va întoarce în cele din urmă asupra sinelui. Şi cu cât vom apela la refugii precum băutura, cu atât mai mult sinele, cu care trebuie să trăim împreună, va fi mai greu de suportat. În cele din urmă vom ajunge să ne urâm.

Dar ce poţi să faci cu acest sine? Se pot da multe răspunsuri. Profesorul va zice să ţi-l educi. Artistul să îl exprimi. Filozoful să îl cunoşti. Cristos: să te lepezi de el. Cum adică se renunţăm la noi înşine? Nu este un fel de sinucidere spirituală, de distrugere a personalităţii? Cum ar putea fi voia lui Dumnezeu să distrugem sinele pe care El ni l-a dat nouă? Dacă Dumnezeu ne-a dat personalitatea de ce ar trebui noi să o negăm? De ce le cere Domnul celor care doresc să îi urmeze să renunţe la ei înşişi? Dintr-un motiv bun: fiecare dintre noi avem un dublu sine. Plato descria fiinţa umană ca o caleaşcă trasă de doi cai: unul alb, domesticit, şi unul negru şi sălbatic. Alţii spun că omul nu este atât o fiinţă umană cât un război civil. În cei mai mulţi dintre noi există o tensiune constantă între aceste două sau mai multe părţi (sine) din care suntem compuşi.

Sfântul Paul le scria romanilor descriind situaţia fiecărei persoane umane: “Pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc. Iar dacă fac ceea ce nu voiesc, recunosc că Legea este bună. Dar acum nu eu fac acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu; căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. [...] Văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia?” Iar răspunsul este: “Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Cristos, Domnul nostru! Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului” (Romani 7,15-25). Cine mă poate elibera? Isus însuşi ne-a dat răspunsul când a spus: “Oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului. Iar robul nu rămâne în casă în veac; Fiul însă rămâne în veac. Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8,34-36). Isus este Mântuitorul nostru şi eliberatorul nostru, Cel care ne eliberează din sclavia păcatului.

2. A salva viaţa cuiva

Există un sine rău. Dar există şi un sine bun în fiecare dintre noi. Când fiul risipitor a ajuns la fund în îndepărtata ţară a păcatului, Evanghelia ne spune că “venindu-şi în sine, a zis…” Adevăratul sine din fiecare dintre noi este sinele bun. Este chipul lui Dumnezeu pe care fiecare dintre noi îl purtăm. Sinele păcătos este un străin, nu aparţine de noi, dar se luptă să pătrundă, să preia controlul. Iar Isus a venit pe pământ pentru a reface în noi adevăratul sine, acest chip al lui Dumnezeu. De aceea, când Isus îi spune omului să se lepede de sine se referă să se lepede de egoism şi de toate felurile de păcat care îl opresc de la a fi ceea ce Dumnezeu vrea ca el să fie. Isus ne cere să renunţăm la sinele fals, la sinele păcătos, pentru ca să avem în noi sinele adevărat, chipul lui Dumnezeu în noi.

Noi nu putem să avem o viaţă dublă, după cum a spus Isus: “Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6,24). Trebuie să alegem. Dacă i-am spus “da” lui Cristos trebuie să spunem constant “nu” păcatului şi răului. Aceasta doreşte să o spună Sfântul Pavel când spune: “M-am răstignit împreună cu Cristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Cristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20).

Acum ceva vreme zidurile Catedralei Sf. Sofia au fost curăţate şi, sub multele straturi de murdărie s-a descoperit un frumos mozaic reprezentându-l pe Isus Cristos. Această icoană este în fiecare om. Dumnezeu a pictat-o acolo. Este imaginea lui Dumnezeu în sufletele noastre, dar doar Dumnezeu ştie cum o acoperim, cum o ascundem sub păcatele noastre. De aceea Isus ne spune în Evanghelia de astăzi: “Daţi o şansă binelui din voi. Spuneţi ‘nu’ răului. Renunţaţi la sinele fals, la sinele păcătos şi lăsaţi adevăratul sine, chipul lui Dumnezeu în voi, să înflorească în toată splendoarea lui.”

3. A lua crucea

După această chemare la lepădarea de sine, Isus ne cheamă să ne luăm crucea: ” Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Fiecare dintre noi îşi are propria cruce: boala, sărăcia, durerea ori suferinţa. Isus nu a căutat suferinţa: ea i-a fost impusă cu forţa. A acceptat-o cu iubire şi nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu Tatăl. A-ţi lua crucea nu înseamnă a copia suferinţa lui Isus. Înseamnă însă a îndura suferinţele pe care le avem de înfruntat în propriile situaţii, în viaţa de zi cu zi. Este imposibil să refuzi suferinţa fără să refuzi astfel să accepţi viaţa ca întreg, fără a renunţa să ne angajăm în relaţii cu ceilalţi. Durerea, pierderea, amputarea există chiar şi în viaţa care curge cel mai lin: apare separarea de părinţi, se duc prieteniile din copilărie, mor oamenii dragi, prieteni sau rude, iar în final murim chiar noi. Iar la acestea fiecare îşi poate adăuga propria cruce. Care este atitudinea noastră în faţa crucii? Poate să fie o atitudine de revoltă în faţa suferinţelor, caz în care viaţa noastră va fi plină de amar şi mânie. Dar putem şi să ne unim suferinţele cu suferinţele lui Cristos pe cruce. Viaţa noastră se va schimba atunci: prin suferinţă va deveni de fapt mai matură, mai experimentată, mai modestă, mai umilă, mai deschisă faţă de ceilalţi – într-un cuvânt, mai umană.

Suferinţa deci, pentru creştini, nu trebuie să fie o soartă de acceptat în mod pasiv, un destin în faţa căruia trebuie să capitulăm. “Suferinţa este o schimbare trăită de om; este un mod de a deveni” (Hans Kung). Este o creştere. O creştere în credinţă, cu convingerea că suferinţa nu este realitatea ultimă. Realitatea ultimă este Dumnezeu, iar toate suferinţele vor dispărea odată cu viaţa veşnică. Aceasta este credinţa noastră în Dumnezeu iubire, aceasta este speranţa noastră în Dumnezeu cel viu. Când spunem crezul ne exprimăm credinţa în Dumnezeu dătătorul de viaţă: “Cred în Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţinătorul, Creatorul cerului şi al pământului”. Şi încheiem exprimându-ne speranţa în viaţa veşnică: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. În Apocalipsă citim că Dumnezeu este “Alfa, cel dintâi şi începutul” vieţii noastre de acum, pentru ca să fie şi “Omega, cel de pe urmă şi sfârşitul” vieţii viitoare.

Credinţa în înviere

Credinţa în înviere – şi spunem astfel pentru a sublinia contrastul cu necredinţa şi cu superstiţia – nu este o credinţă într-o curiozitate neverificabilă, pe care trebuie să o credem pe lângă toate celelalte. Credinţa în înviere nu este o credinţă în faptul învierii sau în Cristos înviat considerat separat: este credinţa fundamentală în Dumnezeu cu care Cristos înviat este acum una (cf. Romani 4,24). Credinţa în înviere nu este o anexă la credinţa în Dumnezeu, ci o radicalizare a credinţei în Dumnezeu. Este o credinţă în Dumnezeul care nu se opreşte la jumătatea drumului ci merge până la capăt. Este credinţa prin care omul, fără dovezi strict ştiinţifice dar cu siguranţă cu o încredere complet raţională, se bazează pe faptul că Dumnezeul începutului este şi Dumnezeul sfârşitului, că El este Creatorul lumii şi omului.

Credinţa în înviere nu trebuie deci interpretată simplu ca o interiorizare existenţială sau ca o schimbare socială, ci ca o radicalizare a credinţei în Dumnezeu Creatorul. Învierea înseamnă adevărata învingere a morţii de către Dumnezeu de către un Creator căruia credinciosul îi încredinţează totul, chiar şi sfârşitul, chiar şi înfrângerea morţii. Sfârşitul care este de asemenea un nou început. Oricine începe crezul cu credinţa în “Dumnezeu Atotţinătorul, Creatorul” poate să fie mulţumit să încheie cu credinţa în “viaţa veşnică”. Din moment ce Dumnezeu este Alfa, El este şi Omega. Dumnezeu Atotţinătorul care creează lucruri din nimic poate chema şi oamenii la viaţă din moarte (Romani 4,17).

Tocmai în faţa morţii puterea ascunsă a lui Dumnezeu se revelează. Omul nu poate să se învie pe sine din morţi. Dar omul se poate baza pentru aceasta pe Dumnezeu, care practic poate fi definit ca “un Dumnezeu nu al celor morţi, ci al celor vii” (Marcu 12,26-27); el poate să se încreadă în forţele Acestuia chiar şi în faţa inevitabilei morţi, de care de aceea se poate apropia cu încredere. În faţa lui Dumnezeu singura atitudine rezonabilă şi realistă este cea de încredere şi de adevăr. Oricine crede în mod serios în Dumnezeu cel viu crede şi în învierea din moarte la viaţă. Credinţa în Cristos înviat are sens doar ca şi credinţă în Dumnezeu Creatorul şi păstrătorul vieţii. Dar, pe de altă parte, credinţa creştină în Dumnezeu Creatorul este în mod decisiv caracterizată de faptul că “El l-a înviat din morţi pe Isus, Domnul nostru” (Romani 4,24). “Cel care l-a înviat din morţi pe Isus” devine practic descrierea Dumnezeului creştinilor.

 

* * *

 

Luarea Crucii şi urmarea lui Hristos

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Asemenea tuturor pericopelor evanghelice care se citesc la Sfintele Liturghii din celelalte Duminici de peste an şi pericopa evanghelică citită la Sf. Liturghie din Duminica de astăzi este încărcată cu multe şi folositoare învăţături şi chemări. Se pare însă că în nici o pericopă evanghelică nu se vorbeşte într-un text atât de scurt, atât de mult, de atâtea ori despre suflet, ca în pericopa evanghelică de astăzi. Am reţinut acest lucru şi din cuvintele Mântuitorului Isus Hristos aşezate în fruntea acestor învăţături şi aflate în evanghelia de astăzi: “Ce va folosi omului de ar dobândi lumea toată şi îşi va pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8, 36-37).

Un prim lucru pe care Sf. Evanghelie de astăzi ni-l reaminteşte şi ni-l pune în faţă este acela că omul este alcătuit din două părţi bine distincte: din trupul material văzut şi muritor, şi din suflet, adică partea nevăzută din fiinţă, nemuritor.

După învăţătura creştină, sufletul este o realitate deosebită de trup şi constituie însăşi principiul vieţii omeneşti. El este cea mai scumpă comoară a noastră pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Trupul se duce în pământ, din care a fost luat, iar sufletul supravieţuieşte în veac şi se întoarce la Dumnezeu care l-a dat (Ecles. 12, 7).

Sufletul e o substanţă simplă, imaterială sau spirituală, întrucât el este de natură dumnezeiască, deci e spirit creat, dovedit prin faptul că Sf. Scriptură vorbind despre suflet adesea îl numeşte pe acesta spirit, ca şi pe Dumnezeu, arătând în numeroase locuri că el nu poate fi distrus sau ucis deoarece este nemuritor. Sufletul este înzestrat cu libertate, deci are posibilitatea să se hotărască de la sine şi prin sine, să facă sau să nu facă ceea ce voieşte.

De asemenea el este nemuritor, ceea ce înseamnă că are o însuşire pe care numai fiinţele spirituale (îngerii) le au în comun cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că el vieţuieşte şi după despărţirea de trup, iar după venirea lui în trup la a doua venire a Domnului şi după judecata obştească va trăi în veci, fiind părtaş împreună cu trupul la fericire sau la osândă veşnică. A pierde sufletul înseamnă a pierde totul. Cu puterea sufletului putem orice, cu a trupului niciodată. Sufletul priveşte spre infinit şi veşnicie.

Iată de ce sufletul preţuieşte atât de mult.

El este principiul de viaţă care însufleţeşte sau face viu trupul, este scânteia dumnezeiască prin care se imprimă omului, chipul lui Dumnezeu. El este izvorul vieţii trupeşti, fără de care orice trup este şi rămâne materie moartă (Iac. 2, 26). Ca şi izvorul vieţii veşnice la care omul poate ajunge numai fiindcă posedă (are) suflet nemuritor.

În lumina aceasta putem înţelege mai uşor de ce învăţătura creştină înainte de orice altă grijă şi preocupare, cere fiecărui creştin grija şi preocuparea faţă de propriul său suflet, iar întrebarea Mântuitorului: -”ce va folosi omului de-ar dobândi lumea toată şi-şi va pierde sufletul?”- rămâne o piatră de hotar pentru viaţa fiecăruia din noi.

Aşadar, ceea ce aş dori să reţinem acum, în chip deosebit e aceasta: “Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie”, adică ne dă libertatea a-L urma sau nu. A fi liber nu înseamnă a fi o jucărie mecanică în faţa dorinţelor josnice, a patimilor care duc pe om spre cădere.

Omul are suflet, minte şi libertate şi e capabil de cele mai ingenioase şi neaşteptate iniţiative, reacţii, simţiri, care îi fac viaţa frumoasă, interesantă, iubită, preţuită.

În perspectiva scopului se oferă omului alegerea de bună voie în destinul ultim.

Forţa (sila) ar întuneca viaţa, l-ar umili pe om, l-ar coborî din starea sa de om.

Răsplata vine deci întotdeauna după un act personal, liber şi respectabil. Toată Sf. Scriptură e plină de îndemnuri la credinţă şi la fapte bune. “Dumnezeu va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Rom. 14, 12).

Vedem că la sfârşitul sfârşitului Hristos va spune: “Veniţi la Mine binecuvântaţii Părintelui Meu”.

Toate acestea înseamnă că există o responsabilitate, că există o libertate de a face ori de a nu face faptele bune. Ceea ce înseamnă că-L îndreptăţeşte pe Dumnezeu să ne ceară socoteală, adică să ne facă responsabili pentru faptele noastre. Dumnezeu ne deschide ochii sufletului spre fapta cea bună, spre a înţelege lumea, spre a ne înţelege destinul, spre a înţelege moartea, spre a înţelege rostul şi valoarea noastră pe acest pământ, dar suntem liberi să-L ascultăm sau nu. Aceasta este măreţia omului pe care Dumnezeu i-a dat-o: libertatea.

Dumnezeu i-a dat omului raţiune şi i-a spus: foloseşte-ţi raţiunea aşa cum trebuie. Hotărăşte-te să alegi între bine şi rău.

Adevărul e mereu prezent. “Pus-am înaintea voastră: binecuvântarea şi blestemul” (Deut. 11, 27), “viaţă şi moarte, binele şi răul, calea vieţii şi calea morţii” (Irim. 21, 8), foc şi apă, şi la oricare vei vrea vei întinde mâna”. Ce rezultă de aici? Că deşi suntem liberi Dumnezeu ne cheamă, ne inspiră şi ne ajută să facem binele. Şi atât cât ne este dat. Fiecare după puterea şi chemarea lui. Nu ne va cere socoteală Dumnezeu că n-am fost prea inteligenţi dar ne va cere socoteală dacă n-am făcut binele pe care trebuia să-l facem. Hristos primeşte la Sine numai în libertatea voinţei împotriva dorinţelor rele, condiţie de mare preţ, fără de care nu-l putem urma.

Aceste cuvinte: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze” sunt cuvinte pe care Domnul Isus Hristos le-a spus pentru toţi oamenii şi pentru toate timpurile pentru că ele ascund taina mântuirii noastre. Şi Mântuitorul ca să pecetluiască şi mai mult adevărul acestor cuvinte, lămurindu-le pe deplin, adaugă: “Căci cine va voi să-şi mântuiască sufletul său îl va pierde, dar cine-şi pierde sufletul său pentru mine şi pentru Evanghelie, acela îl va mântui” (Marcu 38, 35).

Ce cuvinte adânci. Aceste sunt poate cele mai adânci cuvinte din toată Evanghelia. Într-însele se oglindeşte, să spunem aşa, taina mântuirii noastre. Şi mulţi oameni care s-au îndepărtat de Mântuitorul, s-au îndepărtat pentru că n-au vrut să priceapă înţelesul acestor cuvinte dumnezeieşti.

Cu adevărat să poţi lua crucea şi să-L urmezi pe Hristos “trebuie să te lepezi de tine”. Acest “tine” al nostru este acela pe care Sf.

Apostol Pavel îl numeşte “omul cel vechi” şi “trup al păcatului”.

Prin lepădarea de sine Hristos şi Biserica sa înţeleg dezbrăcarea omului de haina cea veche şi întinată a păcatului, descătuşarea lui din lanţurile grele ale patimilor, curăţirea lui de patima răutăţii, a fărădelegii şi ambiţiilor deşarte, îngroparea omului vechi, a omului întunecat de păcat şi înălţarea unui om nou.

Lepădarea de sine este tocmai această ieşire a omului din întunericul necurăţiei duhovniceşti şi pătrunderea lui în marea de lumină a trăirii în slobozenie, în bucurie, în pace şi în neîntinare.

Trăirea duhovnicească a virtuţilor creştine, adică strădania de a transpune în faptă modul de gândire şi de vieţuire pe care ni l-a lăsat Mântuitorul Isus Hristos în chip văzut şi trăit între noi oamenii. Înseamnă strădania de a pune mereu de acord voinţa şi trăirea noastră cu voia lui Dumnezeu, ceea ce exprimă Sf. Apostol Pavel: “Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine”.

Lepădarea de sine nu înseamnă desfiinţarea personalităţii ci întărirea ei. Nu înseamnă fuga de viaţă, ci slujirea vieţii, dăruindu-ne pentru alţii. Hristos ne cere să ne depărtăm de răul ce s-a depus sau a pătruns în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău (păcatul) care pătrunde în fiinţa noastră şi pe care îl iubim ca pe noi înşine. Acest rău care pătrunde în fiinţa noastră ne denaturează făptura şi ne face să pierdem adevărata demnitate de creştin. Domnul Isus Hristos ne cere prin pilda Sa de pe cruce să lepădăm pe acest “om vechi” al păcatului şi urmând pilda Lui de dăruire să devenim oameni noi ai dragostei, ai păcii şi bunei înţelegeri.

Uneori noi îndrăgim păcatul atât de mult şi ne pare că nu putem trăi fără de el, îl iubim ca pe un copil mai mult decât pe noi înşine.

Dumnezeu vrea însă să ne lepădam de păcat şi să fim ca nişte adevăraţi fii ai lui Dumnezeu aşa cum ne-a creat.

Urmarea lui Hristos este drum peste Golgota cu pătimiri, cu răstigniri şi moartea păcatului dar şi străfulgerările de lumină ale Învierii întru bucuriile duhovniceşti ale vieţii pururea veşnice. “Că de vei muri împreună cu Hristos vei învia împreună cu El”. De te vei împărtăşi de patimile Lui te vei împărtăşi şi de slava Lui cea veşnică.

A “purta crucea” mai înseamnă a te purta în toate împrejurările grele ale vieţii după modelul şi învăţătura pe care ne-a dat-o Domnul Isus Hristos. Căci necazul produce răbdare, răbdarea nădejde, nădejdea credinţă şi dragoste care ne apropie de Dumnezeu. Ni se cuvine să vedem în încercările şi greutăţile vieţii chemări ale lui Dumnezeu de a ieşi biruitori cu ajutorul Lui asupra păcatului. “Certând ne-a iertat Domnul, dar morţii nu ne-a dat”. Cel ce voieşte să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze lui Hristos, acela să nu uite că harul lui Hristos îl va însoţi neîncetat pe calea izbăvirii sale, precum îngerul l-a însoţit odinioară pe dreptul Tobie căci zice Domnul: “Fără de mine nu puteţi face nimic”.

Ajută-ne Doamne Isus Hristoase să purtăm crucea Ta cu vrednicie, spre a ne bucura împreună cu Tine, de slava învierii şi a vieţii fără de sfârşit întru lumina pururea veşnică a Unirii Celei în trei străluciri. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Omul cu crucea pe umeri

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Contextul istoric: în anul 70 d. Cr., când Marcu scrie Evanghelia, viaţa primilor creştini nu era uşoară. Exista multă suferinţă, erau multe cruci. Dacă în anul 64 d. Cr., Nero decretase cea dintâi persecuţie a creştinilor, omorându-i pe mulţi, după 6 ani, romanii au distrus Ierusalimul şi Templul. Ba, mai mult, în lumea întreagă se profila o dezbinare între evreii convertiţi la creştinism şi cei care refuzau creştinismul. Piatra de poticnire era tocmai crucea lui Isus, deoarece evreii erau convinşi că un om răstignit nu putea fi Mesia, căci în Lege era scris că un om răstignit era blestemat (cfr. Deut 21, 22-23). Observăm că, pentru evrei conta mai mult părerea lor, decât ceea ce le descoperise Dumnezeu, prin Isus. Crezându-se foarte înţelepţi, chiar mai inteligenţi decât însuşi Dumnezeu, nu ascultau de învăţătura lui Isus şi nu o acceptau ca fiind adevărată. Erau convinşi că logica lor era mai importantă decât cea a lui Dumnezeu.

Prin pericopa de astăzi, evanghelistul ne arată care sunt condiţiile necesare pentru a-L urma cum se cuvine pe Domnul şi a trăi creştineşte. Asemenea evreilor, Petru nu înţelege discursul lui Isus, atunci când vorbeşte despre suferinţă şi cruce. El acceptă un Isus Mântuitor, dar refuză un Isus răstignit. Astfel Isus îi explică lui Petru importanţa crucii, în vederea mântuirii şi rolul ei în viaţa ucenicilor (cfr. Mc 8, 27; 9, 1).

Averea sau sufletul?

Ca să vorbim din punct de vedere creştin despre dualismul “mântuirea sufletului” – “câştigarea averilor”, trebuie să pornim de la cuvintele Mântuitorului: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul”? (Mc 8, 36). Această idee a lui Isus -redactată de toţi evangheliştii- se regăseşte şi în filozofia greacă. Socrate şi Platon consideră “sufletul” partea cea mai intimă a fiinţei umane.

Sufletul omului, acest “spaţiu” inaccesibil, nu este doar centrul persoanei, ci şi “locul” simbolic al prezenţei lui Dumnezeu în creatura Sa. Filozofia greacă n-a ajuns atât de departe, dar s-a apropiat de această idee. Filozofii greci consideră că “sufletul este asemănător -în chip maxim- cu divinul”. Astfel, din acest punct de vedere, putem considera că evoluţia filozofiei pre-creştine a pregătit lumea pentru a primi şi accepta “gândirea creştină”, Evanghelia. De-a lungul veacurilor, această realitate nevăzută, scânteia dumnezeiască din om, s-a manifestat diferit în: poezie, artă, sete de absolut, în căutarea unui sens ultim şi cu totul special… în iubire. Astfel, de fiecare dată când omul priveşte dincolo de graniţa eului său, trecând peste vederile înguste, referitoare strict la bunăstarea personală; când îl slujeşte pe fratele său aflat în nevoi, sufletul -partea cea mai intimă din el- îi descoperă adevărata lui valoare. I-am mulţumit Domnului pentru că mi-a dăruit o “flacără divină”, sufletul?

Omul şi crucea sa

Nu este uşor să-L urmăm pe Domnul, mai ales când viaţa ne rezervă clipe grele şi dramatice. În astfel de momente, este important să ascultăm de sfatul lui Isus: “Dacă cineva vrea să mă urmeze, să renunţe la sine însuşi, să-şi ia crucea şi să mă însoţească” (Mc 8, 34). Calea crucii este grea. Pe drumul său, omul are nevoie de dăruire, entuziasm, rugăciune şi în special, de credinţă. Nu este vorba de calea cea largă, ci de cea strâmtă, a jertfirii vieţii în vederea iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Este necesară încrederea în Isus şi recunoaşterea că El este adevăratul nostru “păstor”. A-L urma pe Isus, înseamnă a ne pune toată încrederea în El: a spera în El, a-L alege ca fiind “calea” vieţii noastre, iar Dânsul ne va întări credinţa. A-L urma pe Domnul, implică a descoperi adevărata valoare a vieţii noastre, a înţelege că sufletul este partea cea mai importantă din noi.

Crucea care apasă pe umerii noştri poate fi cauzată de greutăţi concrete, prezente la locul de muncă, în familie sau de problemele de sănătate, ce nu pot fi neglijate. Cine doreşte să-L urmeze pe Domnul, trebuie să renunţe la iubirea de sine şi să-şi ia pe umeri crucea sa, care i-o pun cei care se împotrivesc Evangheliei; cruce care apasă pe umerii celor săraci, condamnaţi, torturaţi şi marginalizaţi. Căci cel care îşi cheltuieşte viaţa în slujirea săracilor – ne aminteşte Isus – îşi mântuieşte sufletul, adică dobândeşte ceea ce în viaţă valorează şi contează mai mult. La lumina acestui adevăr ne putem întreba: de câte ori încercăm să înţelegem care este latura pozitivă pentru sufletul nostru, prezentă în aceste greutăţi şi necazuri ale vieţii?

Condiţiile pentru a-L urma pe Isus: Isus le spune ucenicilor şi credincioşilor din acea vreme, dar şi nouă, ceea ce trebuie să fie cel mai important pentru viaţa unui om. Mai întâi, susţine că acela care doreşte să-L urmeze, trebuie să umble “în urma Lui“, adică să se lepede se sine şi să-şi ia crucea.

În timpul acela, crucea reprezenta pedeapsa cu moartea, pe care Imperiul Roman o aplica celor marginalizaţi. A-ţi lua crucea şi a-L urma pe Isus însemna, de fapt, să accepţi să fii marginalizat de sistemul necinstit, care promova nedreptatea. Crucea nu este un rezultat fatal al istoriei, nici o satisfacere a voinţei Tatălui. Ea este consecinţa angajamentului liber, luat de către Isus, pentru ca prin cruce să arate, să descopere şi să comunice oamenilor Vestea cea Bună, a lui Dumnezeu -Tatăl tuturor oamenilor- şi prin urmare, faptul că oamenii trebuie să se respecte, întrucât sunt fraţi şi surori întru Cristos. Din cauza acestei idei, Isus a fost condamnat şi nu a ezitat să-Şi dea viaţa, învăţându-ne că nu este iubire mai mare, decât jertfirea vieţii pentru aproapele.

Imediat, Marcu introduce două idei noi: cea dintâi (cfr. Mc 8, 38), ne cere să nu ne ruşinăm de Evanghelie, ci să avem curajul să o mărturisim; a doua (cfr. Mc 9, 1), este o prevestire a prezenţei lui Isus în evenimentele vieţii fiecărui om. Deoarece unii credeau că Isus va veni mai târziu (la sfârşitul lumii) (cfr. 1Ts 4, 15-18), evanghelistul accentuează că Domnul este deja prezent, în special în persoana celor săraci, deşi mulţi nu-şi dădeau seama de acest fapt şi de cuvintele Domnului: “De fiecare dată când ai ajutat un sărac, un bolnav, un prizonier, un pelerin, pe Mine m-ai ajutat!” (cfr. Mt 25, 34-45).

Petru şi Isus

Pentru prima dată Isus le spune ucenicilor Săi, că misiunea Sa L-ar putea determina să-şi dăruiască, să-şi sacrifice viaţa. Petru, abia numit papă, intervine. Luându-L pe Isus de-o parte, îl roagă să nu spună aceste lucruri, pentru că ar putea descuraja “alaiul”, care de mai mult timp a lăsat totul şi-L urmează pe Mântuitorul. Petru nu doreşte un Isus care să sufere. El vrea să-L înveţe pe Domnul cum trebuie să mântuiască lumea, nefiind de acord cu calea propusă de Isus.

Reacţia lui Isus este dură: “tu, Petre judeci asemenea mulţimilor (păgânilor). Nu ţi-ai însuşit rolul ucenicului, iar discursul tău este diabolic”. Isus îi porunceşte lui Petru să revină la locul lui: “treci în urma Mea!“, adică “urmează logica Mea divină!” şi nu planurile tale ce izvorăsc dintr-o minte limitată.

Observăm că Petru ne seamănă tare mult în felul de a gândi şi a fugi de suferinţă. Înţelegem că Isus, Dumnezeu atotputernic fiind, este mai tare decât suferinţa, având şi soluţii pentru a o anihila, ba mai mult, chiar pentru a o “învia” (a o transforma în bucurie). Să nu uităm, că multă lume care a trecut prin suferinţă, s-a reîntors la Domnul.

Logica creştinului mediu consideră că Dumnezeu este iubire, este mare, iar viaţa omului este chin şi mintea sa se teme tare mult de suferinţă. Prin urmare, Dumnezeu nu poate să sufere sub nici o formă, iar omul “aleargă” la Domnul, tocmai pentru ca să fie scăpat de suferinţă.

Această cugetare este logică din punct de vedere uman, însă Domnul nu este de aceeaşi părere. Isus ne-a descoperit chipul unui Dumnezeu iubitor de oameni. Cel care iubeşte, îşi lasă liber partenerul. Cel care iubeşte, suferă dacă vede că partenerul nu răspunde iubirii sale, cu iubire. De fapt, Isus suferă pentru lipsa iubirii, din partea celor pe care El îi iubeşte şi cărora le-a iertat păcatele, i-a săturat la înmulţirea pâinilor şi i-a vindecat, dar care nu ascultă de cuvintele Sale.

În faţa acestui faliment, Isus consideră că trebuie să-i iubească pe oameni până la capăt; până la jertfa totală de Sine, învăţându-ne că infidelitatea-sau trădarea umană- poate fi reparată numai de o şi mai mare iubire faţă de ei. Mai mult, Domnul constată că iubirea Sa (exprimată prin cuvinte şi prin minunile săvârşite în favoarea lor) este insuficientă, pentru a-i convinge cu privire la dumnezeirea Sa şi la necesitatea convertirii lor. Isus nu se predă, ci îi iubeşte pe ai Săi până la capăt, până la jertfa Sa de pe cruce.

Petru se opune acestui fel de a vedea lucrurile, pentru că nu îi place un Dumnezeu care suferă. El vrea un Dumnezeu care să fie puternic, biruitor şi glorios. Nu îi convine un Dumnezeu care poate să evite suferinţa şi care totuşi o îmbrăţişează. El nu înţelege logica simplă a iubirii adevărate, a iubirii divine. Vom reuşi să trecem de la ideea că suferinţa este numai un pur chin (un rău, o durere), la ideea că viaţa este un dar, este iubire şi uneori dăruirea de sine implică suferinţă? Dumnezeu nu iubeşte suferinţa! Uneori face unele lucruri care necesită dăruire, efort, durere fizică sau sufletească, învăţându-ne că pentru a ajuta pe cineva, implicit trebuie să renunţăm la programul nostru. Această renunţare, această suferinţă, această slujire liberă a altora nu este altceva, decât măsura iubirii. (Femeia suferă în clipele naşterii pruncilor săi, dar rodul este de o valoare infinită. O mamă experimentează multe nopţi nedormite, dar se bucură atunci când copilul a crescut şi practică educaţia bună, pe care ea i-a dăruit-o).

Dacă lucrurile bune implică efort şi uneori suferinţă, dăruire de sine, mesajul lui Isus este clar: ucenicul, creştinul de azi este invitat să iubească -asemenea lui Isus- până la dăruirea de sine. În acest sens “a-ţi lua crucea” sau “a te lepăda de sine” nu este o auto-distrugere, ci o propunere de viaţă, contrară logicii lumeşti, privitoare la realizarea omului -care sugerează un fel de idolatrie a eului. Isus ne recomandă ceva mai mult: ne realizăm viaţa numai în măsura în care viaţa noastră devine dar, deschidere faţă de alţii… Este vorba de paradoxul: omul se realizează doar în proporţia în care îşi pierde viaţa pentru Dumnezeu şi pentru alţii. Astfel ne-a învăţat Isus, prin ultimele cuvinte spuse din înălţimea crucii: “Părinte, în mâinile Tale îmi dau sufletul” (Lc 23, 46). Acel abandon total în mâinile Tatălui i-a adus Învierea şi viaţa.

În ceea ce priveşte problema mântuirii, omul este chemat să cedeze locul întâi lui Dumnezeu şi logicii Sale (făcând de capul său, Adam n-a realizat altceva, decât căderea din Paradis). În acest sens, “a-ţi lua crucea” înseamnă a renunţa la propiile idei mărginite, pentru a le urma pe cele ale lui Dumnezeu. La urma urmei, trebuie să ştim că suntem mântuiţi, nu de faptele noastre măreţe, ci de iertarea Domnului.

Examinarea conştiinţei la lumina Evangheliei

Care este crucea care mă apasă şi-mi face viaţa un coşmar? Cum o port? Bucuros sau plin de mânie? Îmi sfinţesc viaţa sau mi-o osândesc? Vreau să cuceresc lumea, dar să-mi pierd sufletul? Mă ruşinez de Evanghelie sau răspândesc învăţătura lui Isus şi altora? Ce rezonanţă au aceste lucruri în viaţa mea practică?

Fraţilor! Trebuie să ştim că a-L urma pe Domnul este o alegere liberă, deoarece este o hotărâre izvorâtă din iubire, iar iubire fără libertate nu există. Dar a-L urma pe Domnul este şi o decizie care înseamnă cruce asigurată, pentru fiecare dintre noi. Astfel se deosebeşte omul care crede într-adevăr, de cel care refuză să creadă. Să nu uităm că vocaţia creştinului, misiunea vieţii sale, constă în participarea la moartea şi la învierea Mântuitorului. Prin urmare, înainte de viaţa veşnică, cei mântuiţi trec prin chinurile crucii (chiar dacă asemenea lui Petru -care deşi mărturisise că Isus era Mesia, în realitate, el nu accepta crucea lui Isus) şi nu înţeleg, nu acceptă crucea, ca fiind un mijloc de mântuire.

Crucea ne spune că credinţa este un mod de viaţă trăită şi nu o teorie; un mod de a trăi şi a muri asemenea lui Cristos. De fapt, moartea este culmea vieţii pământeşti a omului, deoarece reprezintă eliberarea completă a omului de egoism şi de noi păcate, dar şi pentru că este intrarea definitivă în veşnica împărăţie a lui Dumnezeu.

Crucea pe care trebuie să o purtăm este lupta continuă cu iluzia de autosuficienţă şi cu dorinţa de autoafirmare falsă (pământească). Privind la Isus, creştinul trebuie să trăiască cu dorinţa de a-i sluji pe toţi şi de a nu domina, stăpâni sau asupri. Căci lepădarea de sine este cea care coincide cu deplina realizare a oricărui om, deoarece înseamnă biruirea propriului egoism, rădăcina tuturor relelor.

Simţindu-se mic şi nesemnificativ, omul doreşte să se afirme în viaţă -diferit de cum l-a sfătuit Dumnezeu- cu ajutorul bogăţiilor, al puterii şi al orgoliului. Acest fapt este pentru el o păcăleală. De altfel, omul se realizează numai în măsura în care se aseamănă tot mai mult cu Dumnezeu, după chipul căruia a fost creat. Iar Dumnezeu este iubire, dar de sine, slujire, umilinţă. Prin urmare mântuirea (realizarea) omului depinde de poziţia pe care o adoptă faţă de Isus şi Evanghelia Sa. Soarta sa veşnică este legată de fidelitatea sau infidelitatea faţă de învăţătura Mântuitorului. A-ţi lua crucea înseamnă a-ţi însuşi destinul lui Isus: un destin care trece prin cruce şi moarte dar care se sfinţeşte prin înviere.

Din punct de vedere uman, a-ţi salva viaţa înseamnă “a te ruşina de Isus înaintea acestei generaţii păcătoase şi adultere” (v. 38): a prefera proiectele şi interesele personale, în locul muncii în vederea răspândirii Evangheliei şi a Împărăţiei Sale în lume.

Fraţilor! Viaţa este binele suprem şi nepreţuit al omului (vv. 36-37). Cel care îşi iubeşte viaţa cu adevărat, trebuie să o asigure în Domnul, căci: “Dumnezeu ne-a dăruit viaţa veşnică şi această viaţă o avem urmându-L pe Fiul Său. Cine-L are pe Fiul, are viaţa; cine nu-L are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viaţă” (1Gv 5, 11-12).

Din cele spuse până aici putem concluziona că fiecare creştin trebuie să aibă curajul să fie diferit de lume, pentru a fi asemănător lui Dumnezeu! La sfârşitul lumii, vom fi judecaţi în funcţie de respectarea Evangheliei şi nu de părerea lumii. În acest sens, apostolul Pavel ne aminteşte: “Sigur este acest cuvânt: dacă murim cu El, cu El vom şi trăi; dacă cu El ne străduim să facem binele, cu El vom şi împărăţi; dacă Îl renegăm şi El se va lepăda de noi” (2Tim 2, 11-12). Iar în alt loc spune: “Dacă am fost uniţi cu El printr-o moarte asemănătoare cu a Sa, vom fi uniţi cu El şi în Înviere” (Rm 6, 5). Amin.

 

* * *

 

Asumarea Crucii – calea mântuirii în Hristos

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

În Evanghelia Duminicii după Înălţarea Sfintei Cruci Mântuitorul Isus Hristos face referinţă la cruce zicând: “De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Apoi, explică spunând: “cine voieşte să-şi salveze sufletul său îl va pierde, iar cel ce îl pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie, spune Mântuitorul Isus Hristos, acela îl va mântui” (Mc. 8, 35). Iar apoi întreabă: “Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi va pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc.8, 36-37).

Evanghelia acestei duminici conţine o mulţime de învăţături care se referă la scopul vieţii noastre pe pământ. Mântuitorul Hristos ne învaţă că grija cea dintâi pe care trebuie să o aibă omul în viaţa pământească este mântuirea sufletului, care este mai de preţ decât orice bun trecător din lumea aceasta.

În acest înţeles, Evanghelia ne arată taina mântuirii ca fiind asumare a crucii din viaţa personală, lepădare de sine şi urmare a lui Hristos.

Hristos Domnul cheamă sau invită la mântuire pe toţi oamenii, dar nu forţează pe nimeni să-L urmeze, deoarece respectă libertatea omului. De aceea, El zice: “De voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Dumnezeu doreşte ca omul să răspundă chemării la mântuire în mod liber, pentru că mântuirea înseamnă iubire faţă de Dumnezeu şi iubire faţă de aproapele exprimată în mod liber. Prin urmare, noi putem să ascultăm de Dumnezeu sau să fim nepăsători, să-L căutăm sau să-L ignorăm, chiar afirmând că El nu există ori că cerul şi pământul ar fi doar rezultatul întâmplării sau al hazardului, nu creaţia lui Dumnezeu. Ca atare, folosim aerul creat de Dumnezeu, apa creată de Dumnezeu, ne încălzim de la soarele creat de Dumnezeu şi ne hrănim din roadele pământului creat de Dumnezeu, în totală necunoaştere sau uitare de Dumnezeu. Trăim doar biologic, fără nici un orizont teologic. Deci libertatea omului este atât de mare, că deşi el trăieşte în creaţia lui Dumnezeu, totuşi omul se poate comporta ca şi când Dumnezeu nu ar exista. Cu alte cuvinte, omul poate răspunde la iubirea Lui sau o poate refuza, poate dobândi mântuirea sau poate pierde mântuirea, se poate uni cu Dumnezeu sau se poate despărţi de El.

De aceea, Hristos Domnul spune: “De voieşte cineva să vină după Mine” (Mc. 8, 34). Dacă voieşte cineva să se mântuiască, vine la Hristos, ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl împlineşte în fapte bune. Libertatea omului ca persoană creată după chipul Persoanelor divine este respectată de Însuşi Dumnezeu, întrucât libertatea este o componentă esenţială a demnităţii persoanei umane. Mântuitorul Isus Hristos ne arată că mântuirea omului este o lucrare bazată pe o propunere liberă a lui Dumnezeu Cel veşnic de a dărui omului viaţă veşnică şi pe răspunsul liber al omului la invitaţia lui Dumnezeu. Astfel, Hristos Domnul vrea să spună: “De voieşte cineva să vină după Mine” se va mântui, dar dacă nu voieşte, nu se va mântui, pentru că nu intră în mod liber într-o legătură de viaţă eternă cu Dumnezeu, izvorul vieţii veşnice.

Aşadar, Dumnezeu dăruieşte viaţă veşnică şi fericită doar celor care o caută sau o primesc în mod liber. El cheamă pe om de la nefiinţă la fiinţă şi îl menţine în existenţă, dăruind tuturor oamenilor învierea de obşte, însă fericita existenţă veşnică sau fericita viaţă veşnică o primesc numai cei care răspund în mod liber iubirii lui Dumnezeu, adică primesc harul mântuirii, îl cultivă, îl fac roditor şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul vieţii. Din acest motiv, cea mai preţioasă şi solemnă lucrare a Bisericii este Sfânta şi Dumnezeiasca Euharistie sau Liturghie Euharistică, care înseamnă mulţumire sau recunoştinţă arătată lui Dumnezeu pentru toate darurile Sale cunoscute şi necunoscute de noi, dar mai ales pentru darul existenţei şi al mântuirii.

În concluzie, putem spune că omul este liber să trăiască duhovniceşte după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic şi să dorească veşnicia sau să trăiască doar trupeşte, să mănânce şi să bea, să doarmă şi să se afirme până la mormânt, crezând că după moartea trupului nu mai este nimic, nici o formă de existenţă a persoanei umane, adică a sufletului.

Darul cel mai mare pe care îl poate căuta sufletul credincios este viaţa veşnică, deoarece oamenii sunt creaţi după chipul Preasfintei Treimi Celei veşnice (cf. Facere 1, 26). Întrucât Hristos este deodată Dumnezeu şi Om, are în El viaţa veşnică, după cum spune El surorilor lui Lazăr, Marta şi Maria, zicând: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (In. 11, 25). Deci, chiar dacă va muri omul cu trupul, va fi viu cu sufletul, dacă se uneşte cu Hristos prin credinţă, prin Sfintele Taine şi prin fapte bune.

Când urmăm lui Hristos nu mergem după un om muritor, ci după Dumnezeu Cel veşnic Care S-a făcut Om pentru ca pe oamenii pământeni şi muritori să-i ducă la înviere şi la viaţă veşnică, netrecătoare şi nelimitată.

Evanghelia de astăzi ne arată că pentru a urma lui Hristos avem nevoie de lepădarea de sine. Ce înseamnă această lepădare de sine? Ce înseamnă această negare de sine? Nu înseamnă oare o depersonalizare? Cum să ne lepădăm de noi înşine când ne iubim pe noi înşine atât de mult, încât uităm de Dumnezeu şi de semenii noştri?

Lepădarea de sine pe care Mântuitorul Isus Hristos ne-o cere înseamnă schimbarea felului de a fi şi de a vieţui, adică să nu mai trăim în mod egoist, numai cu gândul la noi înşine, ci mai întâi să ne gândim la Dumnezeu, Izvorul vieţii noastre, şi la cei din jurul nostru, părinţi, fraţi, vecini, oameni săraci, bolnavi, neajutoraţi şi, astfel, de la iubirea de sine egoistă sau pătimaşă să trecem la iubirea sfântă de Dumnezeu şi de semenii noştri.

Iubirea de Dumnezeu şi de semeni ne ajută să ieşim din închisoarea egoistă a sufletului nostru. În esenţă, de sine înseamnă deschiderea sufletului nostru pentru ca iubirea sfântă a lui Dumnezeu sau harul Lui să lumineze viaţa noastră, iar noi să transmitem această iubire semenilor noştri. Această lepădare de sine pentru a dobândi o iubire nepătimaşă este, de fapt, o înviere din mormântul egoismului şi o bucurie de comuniune cu Dumnezeu, în rugăciune, şi cu oamenii, în fapte bune. Astfel, lepădarea de sine ne ajută să urmăm lui Hristos pe calea mântuirii. Ca atare, viaţa lui Hristos devine Viaţa vieţii noastre.

În acest înţeles, Sfântul Apostol Pavel spune: “Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în Mine” (Gal. 2, 20), sau: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în Crucea Domnului nostru Isus Hristos prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume!” (Gal. 6, 14). Cu alte cuvinte, el vrea să spună: nu mă laud cu ceea ce fac eu, ci cu ceea ce face Dumnezeu cu mine şi prin mine; mă laud cu harul lui Dumnezeu care locuieşte şi lucrează în mine, nu cu puterea mea limitată, nu mă încred în gândirea mea egoistă, plină de sine, ci în înţelepciunea lui Dumnezeu arătată în Hristos Cel răstignit şi înviat. Adică prin puterea Crucii lui Hristos, ca iubire smerită şi jertfelnică, se răstigneşte ceea ce este egoist, lumesc şi păcătos în om, ca să pătrundă în sufletul lui sfinţenia lui Dumnezeu. Când cerem iertarea păcatelor, ne curăţim de păcate, de comportarea noastră egoistă, iar când cerem lui Dumnezeu să ne miluiască, mila Lui sau iubirea Lui milostivă ne sfinţeşte şi ne face fiinţe iubitoare de Dumnezeu şi de semenii noştri, fără patimă, adică fără dorinţă de avere, de stăpânire şi de slavă lumească.

Această sfinţire prin Cruce, ca răstignire a egoismului din noi şi înviere sau ridicare la o iubire curată, este rodul lepădării de sine şi al purtării Crucii în urmarea lui Hristos. Numai astfel putem spune împreună cu Apostol Pavel: “noi avem gândul lui Hristos” (I Cor. 2, 16), adică gândim în comuniune cu Hristos. Vedem că lumea este darul lui Dumnezeu, nu produsul întâmplării, iar fiecare persoană umană creată după chipul lui Dumnezeu are o valoare unică şi veşnică în faţa lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă, de fapt, pregătirea pentru urmarea lui Hristos sau pentru viaţa în Hristos.

Hristos Domnul mai spune că pentru a-I urma Lui, omul care se leapădă de sine trebuie să îşi ia crucea sa. Crucea materială văzută cu ochii trupeşti este un obiect format din două braţe unite: unul vertical şi altul orizontal, dar crucea spirituală este o stare din viaţa omului, care nu se vede cu ochii trupeşti, ci se simte fiinţial sau duhovniceşte. Astfel, crucea, în înţeles duhovnicesc, este constatarea că ne lipseşte ceva, este conştiinţa finitudinii, adică aspirăm spre infinit şi etern, dar constatăm că suntem mărginiţi în putere şi muritori. Crucea mai înseamnă şi o suferinţă prelungită, o nereuşită care ne-a marcat viaţa, un dor neîmplinit sau un ideal nerealizat. Pentru cineva crucea poate să însemne o copilărie de orfan în care nu a primit iubirea părinţilor, sau o tinereţe zbuciumată, sau o căsnicie nefericită. Pentru alt om crucea poate să însemne o sărăcie permanentă, o boală incurabilă, sau o situaţie grea din care încearcă să iasă cu osteneală şi dificultate. Oricum, pentru mulţi oameni crucea înseamnă o neîmplinire, cum spune poetul: “Şi viaţa aceasta-i bun pierdut / De n-ai trăit cum ai fi vrut“.

În general, fiecare om are o cruce a vieţii sale, mai uşoară sau mai grea, o neputinţă de-a realiza pe deplin un ideal dorit. Dar Hristos Domnul ne îndeamnă zicând: fiecare să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze Lui. Adică să nu o poarte singur, ci să o poarte cerând ajutorul Său, al lui Hristos Cel răstignit şi înviat, Care cu iubirea Sa milostivă schimbă crucea noastră în bucurie a învierii, transformă suferinţa în speranţă, singurătatea în comuniune şi neputinţa în biruinţă.

Când omul trece prin necazuri şi suferinţă, el se poate apropia sau îndepărta de Dumnezeu. Dacă nu se apropie de Hristos mai mult, cerându-I ajutorul, cel suferind poate cădea în deznădejde. Sunt unii oameni care, sub povara suferinţei, bolii şi necazurilor, şi-au pus capăt zilelor, deoarece au căzut în deznădejde întrucât, slăbind credinţa lor, a slăbit şi răbdarea lor sau puterea lor de a îndura suferinţa. Însă cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu şi au simţit puterea Lui, au trecut prin suferinţă, boală, încercare şi au biruit. De aceea, Mântuitorul spune ucenicilor Săi: “În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Prin simpla sa voinţă sau putere, omul nu poate dobândi mântuirea sau viaţa veşnică, deoarece mântuirea este unirea omului cu Dumnezeu. Omul are deci nevoie de ajutorul lui Dumnezeu ca să poată purta crucea sa, după cuvântul Mântuitorului Isus Hristos: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28).

De aceea, când ne însemnăm cu semnul Sfintei Cruci, spunem: “Doamne, ajută-ne”, “Doamne, miluieşte-ne”, “Doamne, mântuieşte-ne”. Astfel, noi arătăm că Sfânta Cruce ne duce spre Hristos Cel răstignit şi înviat, ne uneşte cu Hristos Cel ce transformă durerea în bucurie, suferinţa în speranţă şi neputinţa în putere.

Să ne rugăm Domnului Isus Hristos să ne dăruiască puterea de a căuta mântuirea sufletului mai mult decât orice bogăţie din lumea aceasta, adică să dobândim Împărăţia iubirii şi fericirii veşnice a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să înţelegem că dacă trecem prin suferinţă, prin necazuri, prin ispite, prin tot felul de lipsuri, Hristos Domnul Care cunoaşte crucea noastră nu doreşte ca noi să suferim, ci ne cheamă să ne apropiem mai mult de El, să simţim ajutorul Lui, să transforme singurătatea şi suferinţa noastră în bucuria întâlnirii cu El, Cel răstignit şi înviat. Sunt mulţi oameni care, deşi săraci material, sunt foarte bogaţi în credinţă, speranţă şi iubire, au feţele senine şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate. Însă întâlnim şi oameni bolnavi, revoltaţi, răzvrătiţi, oarecum certându-se cu Dumnezeu, pentru că nu pot da sens suferinţei lor, în timp ce alţi bolnavi se roagă lui Dumnezeu ca să-i ajute, să le curăţească sufletul de păcate şi să-i mântuiască; să le întărească iubirea de Dumnezeu şi de semeni. Astfel, mulţi oameni care au trecut prin suferinţă au devenit mai milostivi. Adesea cei care au trecut prin suferinţă, sărăcie şi necazuri înţeleg mai bine crucea altora, dar şi cunosc mai bine ajutorul lui Dumnezeu primit în vreme de încercare.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să fim nu numai închinători sau cinstitori ai Sfintei Cruci, ci şi următori ai lui Hristos Care ne izbăveşte de suferinţă şi ne cheamă la bucurie şi pace sufletească, la slava Împărăţiei lui Dumnezeu despre care se vorbeşte la sfârşitul Evangheliei de azi. De aceea, ne rugăm lui Hristos zicând: “Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim“, având credinţă tare că Dumnezeu“cu Crucea Sa păzeşte pe poporul Său”. Amin.