Predici

(tipareste predicile)

 

Sfinţii apostoli Petru şi Pavel
Evanghelia: Matei 16,13-19
Apostolul: 2Corinteni 11,21-12,9

Matei 16,13-19

Şi venind Isus în părţile Cezareii lui Filip, îi întreba pe ucenicii Săi, zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezătorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt? Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Isus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. Şi Eu îţi zic ţie, că tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
Diverşi alţi autori
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
Diverşi alţi autori
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Vasile Rob
pr. Claudiu Budău
pr. Claudiu Budău
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Sfinţii apostoli Petru şi Pavel

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi
Biserica Mea, şi porţile iadului nu o vor birui.”
(Matei XVI,18)

Astăzi prăznuim pe cei doi apostoli şi protagonişti ai Bisericii: Petru şi Pavel. Cel dintâi, Petru, este temelia şi capul văzut al Bisericii, verhovnicul sau principele Apostolilor, primul Papă; celălalt, Pavel, este cel mai zelos şi neînfricat propovăduitor al Evangheliei, devenit, din înverşunat prigonitor al Bisericii, cel mai înflăcărat apărător al ei. Amândoi trudesc pentru zidirea ei: Petru în Roma; Pavel, începând cu Asia Mică şi Grecia până în Spania, pentru ca amândoi să moară ca martiri ai lui Cristos în Roma, sub Împăratul Nero, în anul 67: Sfântul Petru, răstignit, la dorinţa sa, cu capul în jos, nesimţindu-se vrednic de aceeaşi moarte ca Maestrul său, iar Sfântul Pavel, beneficiind de dreptul de cetăţean roman, este decapitat.

Ambii au murit, şi totuşi amândoi trăiesc şi azi, căci, prin moarte, ei s-au născut la viaţa cea nemuritoare. Din acest motiv, moartea sfinţilor se numeşte dies natalis, ziua naşterii. Dar Petru şi Pavel mai trăiesc şi în alt sens, căci, dacă Isus Cristos le-a promis că va fi cu ei până la sfârşitul lumii, ei trebuie să-şi continue existenţa prin succesorii lor până la a doua venire a Mântuitorului. Iată de ce în locul lui Petru, primul Papă, a urmat şirul neîntrerupt al celor 262 papi, iar în locul lui Pavel şi al celorlalţi Apostoli, a urmat nesfârşitul şir al episcopilor şi preoţilor. Petru conduce şi azi Biserica, în persoana papilor; Pavel propovăduieşte şi azi, în persoana episcopilor şi preoţilor.

Pentru a nu ne extinde prea mult, vom folosi prilejul de azi spre a ne opri cu gândul, câteva minute, la Petru de ieri şi la Petru de azi.

1. Isus Cristos, pentru a demonstra lumii că Biserica pe care avea s-o întemeieze nu este o lucrare omenească şi nu se sprijină pe calităţi şi puteri omeneşti, că este o lucrare divină, sprijinită pe puterea Sa divină, Şi-a ales apostolii nu dintre filosofii şi potentaţii timpului, ci dintre nişte oameni simpli, neînvăţati şi de condiţie socială umilă: dintre nişte pescari. Aceştia, spre umilirea înţelepţilor lumii, au fost cei dintâi eliberatori ai spiritului omenesc, care au pornit însufleţiţi de dragostea lui Cristos, să cucerească pentru Cristos nu numai lumea iudaică, ci o întreagă lume păgână, vestind tuturor popoarelor Evanghelia.

Dar, fiindcă prima notă caracteristică a Bisericii lui Cristos este unitatea, atât în învăţătura ei cât şi în conducerea ei – precum unul este Cristos şi una este învăţătura Lui -, era necesară o legătură vizibilă care să ţină în unire strânsă pe membrii săi, sub ambele aspecte ale unităţii, atât în ce priveşte doctrina, cât şi în ce priveşte cârmuirea. Era nevoie deci de un centru, de un şef unic al apostolilor şi episcopilor, de un locţiitor văzut al capului nevăzut, Cristos. Omeneşte vorbind, era un gând temerar, o aventură, să aşezi pe umerii unui singur om un edificiu atât de uriaş, o autoritate universală atât de copleşitoare, contra căreia vor lupta, pe rând, toţi împăraţii acestei lumi, fără s-o poată nimici. Da, omeneşte vorbind era un lucru imposibil, dar, fiindcă era după gândul şi vrerea lui Dumnezeu, el s-a înfăptuit. În acest scop, Isus îl alege pe Petru, ca el să fie stânca neclintită pe care să zidească cărămizile Bisericii Sale universale, stânca în afara căreia tot ce se clădeşte nu are trăinicie, organul învestit de Cristos cu prerogativa divină de a învăţa, îndrepta şi conduce în mod negreşelnic turma credincioşilor, arătând tuturor adevărata cale spre mântuire. Încă din clipa când îl alege de apostol, Isus lasă să se întrevadă planul deosebit ce îl avea cu el, căci, chemându-l, îi zice: “Tu eşti Simon, de acum te vei chema KŽpha (în limba aramaică, KŽpha – Piatră, n.n.)” (Ioan I,43). Or, schimbarea numelui, în Biblie, înseamnă totdeauna o schimbare radicală a destinului unui om. Astfel, Avram devine Avraam – tatăl multor neamuri. Tot astfel schimbarea lui Simon în KŽpha, care se traduce Piatră sau Petru, este semnificativă prin simbolismul numelui nou, Petru, căci pe Petru, ca pe o piatră, Isus avea să-şi clădească, mai târziu, Biserica, precum arată pericopa evanghelică pe care am auzit-o azi şi în care Isus, drept răspuns la mărturisirea de credinţă în divinitatea lui Isus, mărturisire făcută de Petru în numele tuturor apostolilor, îi promite lui Petru prerogativa de cap şi temelie a Bisericii Sale, zicându-i: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui. Şi ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Matei XVI,18-19).

Mai târziu, după Învierea Sa, când li se arată apostolilor pe malul Tiberiadei, dimineaţa, după ce aceştia se trudiseră o noapte întregă şi nu prinseseră nimic, Isus le porunceşte să arunce mreaja la dreapta corabiei. Astfel ei, împotriva oricăror aşteptări, prind o mulţime mare de peşti, încât li se rupea mreaja, minune prin care apostolii Îl recunosc pe Isus. După ce prânzesc împreună, Isus îi conferă lui Petru puterea de păstor suprem al Bisericii, putere pe care i-o promisese în Cezareea lui Filip. Acum, drept răspuns la întreita mărturisire de iubire, Isus îi zice: “Paşte mieluşeii Mei”, apoi “Paşte oile Mele”, şi iarăşi “Paşte oile Mele” (Ioan XXI,15-18). Ca şi cum i-ar fi spus: “Eu trebuie să mă înalţ la Cer; mieluşeii, sufletele pe care le-am adunat de pe căile rătăcite, de prin spinii şi mărăcinii păcatelor, sufletele pe care le-am răscumpărat cu sângele Meu, ar putea să rătăcească din nou. Simone, ţie ţi le încredinţez, pe tine te pun păstor peste ele. “Paşte mieluşeii Mei!” Păzeşte-i să nu rătăcească, mână-i la păşunea cea sănătoasă şi fereşte-i să nu mănânce ierburi veninoase. “Paşte oile Mele!” Îţi încredinţez şi pe ceilalţi păstori: episcopii şi preoţii. Îndreaptă-i, întăreşte-i în adevărata învăţătură. “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine ca să nu scadă credinţa ta. Iar tu, când vei fi revenit, întăreşte pe fraţii tăi” (Luca XXII,31).

Fidel acestei cutremurătoare misiuni, Petru a condus cu zel turma lui Isus, la început în Palestina, apoi în inima păgânismului, la Roma, până la martirajul său.

2. Aici, nu departe de locul unde odinioară stăpâneua imperatorii romani, guvernează azi, cu puterea cuvântului lui Cristos, Papa, Petru de azi, al cărui glas este ascultat nu numai în hotarele celui mai mare imperiu ce a existat vreodată, ci pe toate meridianele globului. Şi acest glas a străbătut nu numai un secol, ci aproape două milenii, deşi a avut de înfruntat dinafară prigoane, iar dinăuntru schisme şi erezii. Acest locţiitor al lui Crisots, Petru de azi, cârmuieşte şi va cârmui corabia Bisericii, în ciuda primejdiilor ce o ameninţă, spre limanul mântuirii, nu prin puterea Lui, ci prin puterea invincibilă a lui Cristos care, în virtutea făgăduinţei date, îl asistă până la apusul veacurilor. “Iată, Eu cu voi sunt până la capătul lumii” (Matei XXVIII,20).

Şi era firesc şi logic să fie aşa, deoarece precum misiunea Bisericii trebuie să dureze până ce va fi încă un om pe pământ, tot astfel şi Capul văzut al Bisericii trebuie să fie prezent în omenire. Iată de ce, lui Petru i-au urmat în scaunul Romei: Linus, Cletus, Clemente Romanul şi ceilalţi succesori, care formează şirul neîntrerupt al celor 262 papi, până la actualul Pontif.

În scurgerea veacurilor au apărut popoare mari, s-au destrămat imperii puternice care aspirau să stăpânească o veşnicie. Din toate, azi nu a mai rămas decât amintirea, în filele îngălbenite ale istoriei. Singur Petru trăieşte şi va trăi, în veci, în succesorii săi. Şi, în pofida tuturor prigoanelor şi forţelor potrivnice, se pare că azi, mai mult decât în trecut, Biserica Romei în frunte cu actualul vicar al lui Cristos se bucură de o deosebită veneraţie şi ascultare, ea fiind farul ce luminează credinţa şi calea Bisericii de pretutindeni. Mesajul de chemare la pace şi iubire între oameni şi naţiuni, rostit prin gura “moşneagului” ce stă la cârma ei, în cel mai înalt for, al Organizaţiei Naţiunilor Unite, unde se dezbat destinele lumii, a avut un răsunet viu în lumea întreagă.

Dar, iubiţii mei, pentru ca mesajul evanghelic adresat lumii de Biserică, prin glasul principelui ei şi, în general, prin întregul ei magisteriu, să transforme viaţa insului şi comunităţii umane în sensul dorit de Mântuitorul, el trebuie privit şi primit nu ca o doctrină filosofică oarecare, sterilă şi neputincioasă de a-l transforma lăuntric pe om, ci ca pe unicul adevăr creator de viaţă nouă, acest adevăr fiind însuşi Cristos, calea, adevărul şi viaţa. Acesta trebuie îmbrăţişat cu mintea liberă de prejudecăţi, cu inima despătimită, purificată în focul pocăinţei, pentru ca, transformând sufletul şi viaţa de fiecare clipă a insului, să devină norma diriguitoare a raporturilor dintre popoare.

Cuvântul Bisericii, fiind însuşi cuvântul lui Cristos, trebuie ascultat şi trăit ca şi cum l-am auzi direct din gura Mântuitorului, căci El a zis apostolilor: “Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă, cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. Iată atitudinea autentic evanghelică a creştinului faţă de Biserică. Să vezi în Biserică prelungirea persoanei lui Cristos; să te supui fără murmur învăţăturilor şi orânduirilor ei, în convingerea că te supui lui Cristos; să cinsteşti în persoana capului văzut al Bisericii şi al tuturor slujitorilor ei consacraţi, pe Cristos pe care Îl reprezintă. Şi, în loc de a le judeca şi condamna scăderile, să te rogi pentru îndreptarea şi sfinţirea lor, ca să-şi poată îndeplini cu vrednicie cutremurătoarea menire, la care au fost chemaţi de Marele şi Veşnicul Preot, aceea de a conduce la mântuire turma pe care El le-a încredinţat-o. Amin.

 

* * *

 

Sfinţii Petru şi Pavel

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Biserica noastră prăznuieşte la 29 iunie două nume a căror rezonanţă este mai puternică decât a tuturor celorlalte nume înscrise în calendarul sfinţeniei creştine. Îi prăznuieşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, care de drept cuvânt, au fost socotiţi ocârmuitori neegalaţi ai credinţei şi evlaviei credincioşilor din toate timpurile şi stâlpi ai Bisericii.

Este semnificativ faptul de a se fi rânduit pomenirea lor împreună. Biserica a vrut să arate, astfel, că ei au alcătuit întotdeauna o unitate desăvârşită, dedicându-se neabătut aceleiaşi slujiri şi că în chip arbitrar au încercat unii să-i înfăţişeze separaţi şi pe poziţii contrare. Spunând aceasta, ne gândim la perioada primară a creştinismului, la creştinii din Corint, care nu s-au dovedit nici ei să preţuiască bogăţia nesfârşită a darurilor izvorâte din jertfa lui Hristos, din care împărtăşindu-se, să trăiască viaţă liniştită de comuniune, ci se tulburau pentru felurite pricini şi se împărţeau întreolaltă, numindu-se unii ai lui Pavel, fiindcă el i-a adus la credinţă, iar alţii ai lui Petru, deoarece îl socoteau pe acesta cu mai mare autoritate în rândul ucenicilor Domnului. În sfârşit, ne gândim şi la timpurile mai târzii ale istoriei creştinismului, când unii conducători bisericeşti au făcut din Sf. Petru nu numai primul între cei doisprezece Apostoli, ci şi locţiitor al lui Hristos pe pământ şi când unii reprezentanţi ai unor pretinse şcoli creştine l-au declarat pe Sfântul Apostol Pavel întemeietorul de fapt al religiei creştine, Domnul Isus Hristos rămânând pe planul doi.

Lipsa de adevăr, de temei şi caracterul exagerat al unor astfel de atitudini faţă de aceşti doi mari Apostoli ai Domnului Hristos se desprinde din spusele Sf. Apostol Pavel, care zice: “Aşa să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu ” (I Corinteni 4, 1). Într-adevăr aşa au fost şi aşa trebuie socotiţi Sf. Apostoli Petru şi Pavel: slujitori ai lui Hristos şi iconomi ai Tainelor divine. Pe Domnul Isus Hristos L-au slujit ei “cu timp şi fără timp” (II Timotei 4, 2), cu tot zelul şi dăruirea de care au fost în stare. L-au slujit cu inima lor, în care nu s-a sălăşluit niciodată deşertăciunea, ci numai simţămintele cele mai calde şi mai puternice pentru binele şi mântuirea altora. L-au slujit cu gura lor, din care n-au ieşit cuvinte de hulă şi necinstite, ci binecuvântare şi îndemn încurajator spre mai bine. L-au slujit deci, am putea spune, cu viaţa lor întreagă: cu sufletul lor curat, dar şi cu trupul lor, pe care l-au încovoiat şi l-au supus la tot felul de lipsuri şi încercări pentru Evanghelie. Atât de mult L-au slujit pe Domnul, încât s-au simţit îndreptăţiţi să zică: “N-am ţinut seama de nimic, nici n-am pus vreun preţ pe viaţa noastră, numai ca să împlinim calea noastră şi slujba pe care am luat-o de la Domnul Isus, de a mărturisi Evanghelia Harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20, 24).

Dar nu numai cu viaţă, ci şi cu moartea lor L-au slujit pe Mântuitorul, căci nici unul dintre sfinţi n-au împlinit poate mai desăvârşit ca ei cuvintele rostite de Domnul: “Dragoste mai mare decât aceasta nu poate exista, ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenul său” (Ioan 15, 13). Prin moarte ei au pecetluit toată strădania vieţii lor închinată Domnului Hristos, dovedind că sunt prieteni şi împlinitori ai cuvântului Său.

Slujindu-L pe Isus Hristos, Sfinţii Apostoli pe care îi prăznuim azi, i-au slujit şi pe semenii lor faţă de care s-au socotit tot atât de îndatoraţi ca faţă de Domnul şi Stăpânul vieţii lor. Cât de minunat este exemplul lor de slujire şi dăruire faţă de semeni! “Mai presus de orice, i-au slujit pe aceştia împărtăşindu-le adevărul descoperit de Dumnezeu, adevăr care oferă celor ce-l cunosc slobozenie” (Ioan 8, 32).

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel au fost făpturi ca şi noi.

Dumnezeiescul Har însă, “care pe cele slabe le întăreşte şi pe cele cu lipsă le împlineşte”, conlucrând cu voinţa şi cu fiinţa lor, i-a făcut pe unul “piatră” a credinţei, iar pe celălalt “vas ales”. Deşi purtau chipul lui Adam, s-au înnoit după chipul lui Hristos, pe Care L-au predicat cu atâta tărie, încât au reuşit să zguduie din temelii şi să doboare credinţe şi orânduiri ce stăpâneau de veacuri.

Sfântul Apostol Petru L-a cunoscut pe Domnul pe malurile Mării Galileene. Auzind chemarea lui Isus, a părăsit toate: mreje, părinţi, femeie, casă şi masă şi s-a dus după Cel care L-a ales.

Vreme de peste trei ani de zile Petru L-a însoţit pe Domnul pretutindeni. Prin cetăţi şi pe mare, printre holdele Galileei şi în arşiţa pustie, în Ierusalim şi pe Tabor, în zilele senine şi în cele de furtună şi suferinţă amară, Petru a fost martorul tuturor cuvintelor, minunilor şi al faptelor Învăţătorului dumnezeiesc.

Când Isus a întrebat pe ucenicii Săi ce cred despre El, în numele tuturor Petru a mărturisit că Isus este Însuşi “Fiul lui Dumnezeu Cel viu”. Pe Tabor L-a văzut pe Domnul în toată strălucirea Lui dumnezeiască. Ochii săi trupeşti nu au putut să suporte atunci puterea acestei străluciri, iar graiul său de om nu a putut reda dulceaţa slavei în care a fost învăluit, decât cu dorinţa ca acele clipe de bucurie să nu se mai sfârşească în veac: “Doamne, bine este nouă să fim aici” (Matei 17, 4). După Învierea Domnului din morţi, când Petru Îl vede biruitor al morţii, înviat “precum a zis mai înainte”, nu rămâne acel Simon, care în curtea lui Caiafa a zis: “Nu cunosc pe acest om”, ci devine acea “piatră” pe care puterile întunericului nu o vor mai putea clinti din credinţă. Iar după pogorârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii, toată firea lui omenească s-a schimbat, s-a înnoit, s-a înălţat. El devine un om nou, adevărat apostol şi stâlp neclintit al Bisericii. De acum Petru devine piatră vie pe care se zideşte Biserica Fiului lui Dumnezeu.

Transformat în credincios martor al dumnezeirii lui Hristos, predică Evanghelia între iudei şi cuvântul său e plin de putere, pentru că, după cum însuşi spune: “V-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Isus Hristos, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci pentru că am văzut mărirea cu ochii noştri” (II Petru 1, 15) şi “suntem martori” ai Învierii Lui din morţi (Faptele Apostolilor 2, 32).

După un timp, apostolul iese din hotarele }ării Sfinte şi se duce de predică în Galatia, Pont, Capadocia, Bitinia şi Roma. Peste tot întemeiază biserici, învaţă, mângâie, întăreşte credinţa şi nădejdea primilor creştini.

Apostolul Petru şi-a încheiat activitatea şi viaţa în Roma, în anul 67, 29 iunie. El a primit moartea de mucenic în timpul persecuţiei dezlănţuite de crudul împărat Nero. Pe Colina Vaticanului, unde astăzi se înalţă strălucita biserică ce-i poartă numele, Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos, pecetluind astfel cu sângele său credinţa şi dragostea sa faţă de Domnul Isus Hristos.

Sfântul Apostol Pavel era originar din Tarsul Ciliciei. Din tinereţe s-a dedicat studiului legii mozaice, pregătindu-se a deveni un “rabi”, un învăţător al legii.

Ucenic al învăţătorului Gamaliil, a ajuns unul din cei mai buni cunoscători şi apărători ai religiei mozaice. Nu L-a cunoscut pe Domnul Isus în viaţa Lui pământească. Iar când el a auzit de învăţătura nouă a lui Isus Hristos, s-a făcut unul din cei mai înverşunaţi prigonitori ai Evangheliei. Era pe deplin convins că Isus nu putea fi decât om. Şi numai Om! Într-o zi, pe când Saul mergea spre Damasc, spre a persecuta Biserica lui Hristos, un glas din ceruri i-a grăit: “Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti?” (Faptele Apostolilor 26, 14).

Saul care se va numi de acum Pavel, L-a cunoscut atunci pe Isus nu ca Om, ci ca Fiu al lui Dumnezeu. L-a văzut în plină amiază ca pe o “lumină din cer, mai puternică decât strălucirea soarelui” şi I-a auzit glasul, zicându-i: “Eu sunt Isus, pe Care tu Îl prigoneşti”. “Spre aceasta M-am arătat ţie: ca să te rânduiesc slujitor şi martor al celor ce ai văzut, şi al celor pentru care va fi să mă arăt ţie” (Faptele Apostolilor 26, 15-16).

Din prigonitorul acela groaznic, Mântuitorul a binevoit să facă “un vas ales să-i ducă numele înaintea neamurilor, a împăraţilor, a fiilor lui Israel” (Faptele Apostolilor 9, 15).

Saul s-a cutremurat la vedenia minunată de pe drumul Damascului. Ascultat glasul lui Isus, s-a dus în cetate, s-a botezat şi după un timp de post şi rugăciune, renăscutul Pavel a început să “propovăduiască în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu”. De atunci înainte până la moarte, asta i-a fost misiunea, bucuria şi crucea: să predice credinţa şi să fie un rob al lui Isus Hristos.

Niciodată nimeni nu va putea istorisi şi nu va putea preamări după cuviinţă munca şi osteneala, jertfele şi patimile acestui vestitor al Evangheliei, darurile şi puterile lui. “Faptele marelui apostol depăşesc orice cuvânt” zice Sf. Ioan Gură de Aur.

Într-adevăr, în orice latură am privi chipul Sf. Apostol Pavel, îl vom găsi plin de strălucire. Cu privire la lucrarea sa între neamuri, după cum însuşi mărturiseşte, el “a ostenit mai mult decât toţi” (I Corinteni 15, 10).

Răspândirea creştinismului în Asia Mică şi în Europa de sud-est, lui i se datorează în cea mai mare parte. Este socotit ca un înger pământesc trimis pentru a descoperi lumii tainele cele ascunse ale Evangheliei lui Hristos.

Cu privire la ştiinţa marelui Pavel ne stau mărturie Epistolele sale care alcătuiesc un adevărat cod şi tezaur al vieţii lui Hristos.

Nimeni din învăţaţii creştini n-a vorbit şi n-a scris mai clar şi mai adânc ca Apostolul despre mântuirea prin credinţă, despre Sfintele taine, despre lucrarea în Biserică a preoţilor şi a episcopilor, despre datoriile soţilor, ale copiilor, ale supuşilor, ale stăpânilor, despre îndurarea suferinţelor, despre viaţa cea de dincolo de moarte.

“E soarele nostru comun” zice despre dânsul Sf. Dionisie Areopagitul, iar Sf. Ieronim mărturisea: “De câte ori îl citesc, mi se pare că aud tunete, nu cuvinte”.

“Precum întunericul este alungat de razele soarelui ce răsare, iar fiarele şi hoţii se ascund, aşa prin predica tunătoare a lui Pavel rătăcirile au fost alungate, adevărul descoperit, idolatriile, beţiile, adulterele şi alte lucruri dezgustătoare s-au desfăcut şi s-au nimicit” (Sf. Ioan Gură de Aur).

Cu o putere sfântă Epistolele Sf. Apostol Pavel întăresc Biserica din toate timpurile şi din toate părţile lumii. De vom privi viaţa apostolului neamurilor, vom vedea în ea oglinda strălucită a tuturor virtuţilor creştine, virtuţi înălţate la culmea desăvârşirii.

Era smerit, încât se socotea cel dintâi dintre păcătoşi şi cel mai mic dintre apostoli. Era aşa de răbdător la necazuri, încât socotea suferinţele ca un câştig, ca o mare bucurie. Era aşa de mult stăpânit de duhul lepădării de sine, încât nu vroia să cunoască nici una din plăcerile deşarte ale acestei lumi. “Mă port aspru cu trupul meu şi-l strunesc” (I Corinteni 9, 27).

Cu privire la dragostea de oameni, Pavel s-a făcut robul tuturor ca pe toţi să-i câştige pentru Hristos. Până şi pe vrăjmaşii săi iudei care-l prigoneau, îi iubea în aşa măsură, încât dorea ca el însuşi să meargă în iad şi să fie dat muncii de veci, numai ca aceia să se mântuiască.

Dragostea faţă de Hristos era atât de mare încât zicea: “Cine ne va despărţi de dragostea lui Hristos? Necazurile sau strâmtoarea, prigoana sau foamea, primejdia sau sabia? Eu sunt încredinţat că nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici o putere, nici o făptură nu vor fi în stare să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu” (Romani 8, 38-39).

Strălucind prin astfel de virtuţi, Apostolul Pavel a săvârşit multe şi mari minuni. El a avut darul vorbirii în limbi, al proorociei, al vindecării de boli. El a înviat din morţi pe tânărul Gutih din Troia, a fost răpit cu duhul până în al treilea cer şi a văzut frumuseţea Raiului înainte de moarte. Pavel a băut până la fund paharul tuturor necazurilor şi al amărăciunilor. “Fost-am în osteneli, în temniţe, bătut cu nuiele, împroşcat cu pietre…” (II Corinteni 11, 23-25). Iar sfârşitul său a fost moarte martirică în aceeaşi zi cu a Sf. Apostol Petru – anul 67, 29 iunie – sub acelaşi împărat Nero, fiind decapitat la marginea Romei pe drumul ce duce din cetate spre mare.

Sărbătorind astăzi moartea mucenicească a Sf. Apostoli Petru şi Pavel, când au primit de la Hristos “cununile măririi celei nemuritoare”, vin astăzi să ne reamintească adevărul pentru care s-au jertfit, să mărturisească a lor nezdruncinată credinţă că Hristos este Dumnezeu, să ne lumineze inima şi mintea. Ei cer lumii de azi să vină la Hristos spre izbăvirea noastră, cer creştinilor să creadă în Hristos, să umble cu lumina Lui şi să facă voia Lui.

Azi, toate bisericile creştine cinstesc amintirea Sf. Apostoli Petru şi Pavel, căci în sfânta Biserică sunt ca nişte luminători ai lumii, binevestitori ai credinţei celei adevărate, tâlcuitorii învăţăturilor evanghelice, stâlpii Bisericii creştine.

Să ne îndreptăm sufletele către ei şi să-i rugăm: “Sfinţilor Apostoli ai lui Hristos, ajutaţi credinţa sufletului nostru în lupta vieţii, pentru binele nostru şi al neamului creştinesc şi cereţi iertare de păcate celor ce serbează cu dragoste pomenirea voastră”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Sfintii Petru si Pavel

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Tie iti voi da cheile imparatiei cerurilor.” Mt. 16,18

Sarbatoarea celor doi mari si puternici stalpia ai Bisericii crestine este una dintre primele sarbatori ale Bisericii primare care s-a tinut chiar inainte de sarbatoarea Nasterii Domnului.

Textul Evangheliei de astazi cuprinde un pasaj din discutia lui Isus cu ucenicii sai cand ii intreaba, dupa ce auzise ca multa lume il compara cu diferiti profeti si prooroci ai Vechiului Testament: “Dar voi, cine spuneti ca sunt eu?” Mt. 16,v15, la care Petru ii spune ca este Fiul lui Dumnezeu. Ocazie cu care Isus ii atrage atentia ca aceasta descoperire nu-i apartine, ci i-a fost facuta de catre Tatal, dar cu toate acestea, il face in mod nemijlocit “piatra de temelie” a Bisericii sale, incredintandu-i si cheile Bisericii universale (catolice) si inzestrandu-l cu puteri nebanuite: “orice vei lega pe pamant, va fi legat si in ceruri si, orice vei dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in ceruri.” Mt. 16,19.

Sfantul apostol Petru este originar din partile Galileei si unul dintre primi ucenici, chemati de Isus, sa-i devina marturisitori si, bineinteles, ucenic. Ca simplu pescar, fara scoala, si-a castigat existenta din pescuit, avand un contact permanent cu lumea materiala si deloc cu filozofia sau spiritualitatea. Ca urmare, preocuparea lui va fi indreptata mai mult spre latura materiala decat spre cea sufleteasca, de aceea, la un moment dat, chiar il intreaba pe Isus: “Iata, noi am lasat totul si ti-am urmat, deci, care va fi partea noastra?!” Mt. 19,27.

Sfantul Petru se caracterizeaza ca avand un temperament coleric si vulcanic. Uneori chiar instabil in deciziile sale; scoate sabia si-i taie urechea lui Malhus in gradina Ghetsemani, lepadarea de Isus in curtea arhiereului, etc. Insa Isus nu pune pret pe aceste slabiciuni omenesti, ci pe inima darza a acestui om, care impulsionata de harul divin, prin sfantul Spirit, il va transforma si va deveni, dupa Invierea lui Isus, primul care face cunoscut numele lui in chiar mijlocul Ierusalimului, punand, astfel, bazele Bisericii primare prin cei trei mii de oameni botezati in noua credinta propovaduita de Petru. Si pentru meritele sale, dupa Inviere, Isus, il numeste pastorul oilor castigate cu propriul Sange; “Paste Mieluseii Mei! Paste oile Mele!…” Io. 20, 15 – 18. La fel, pentru a-l intari si mai mult in dificila misiune pe care i-a dat-o, ii spune ca s-a rugat Tatalui ceresc pentru el: ” Simoane, Simoane, iata, Satana v-a cerut sa va cearna ca graul. Dar eu m-am rugat pentru tine, ca sa nu scada credinta ta, iar cand te vei intoarce, intareste si pe fratii tai.” Lc. 22,31 – 32. Isus a stiut planul pe care-l avea cu Petru, inca de la inceput, deoarece in prezenta ucenicilor ii sugereaza ca va fi piatra de temelie a Biserici sale si ii spune: “Tu esti Simon. De acum te vei numi Kepha.” (piatra in greaca) Io. 1,43. Iar in Mt. 16,18 ii spune, la modul direct (si fara nici o posibilitate de interpretare): “Si eu iti spun…pe aceasta piatra voi zidi Biserica mea si portile iadului nu o vor birui.” Si, piatra credintei a ramas pana la moarte, in ziua de 29 iunie a anului 67, cand nemilosul persecutor al crestinilor, imparatul Nero, a ordonat sa fie rastignit, pentru credinta in Cristos, pe cruce cu capul in jos la cererea sa, deoarece nu se simtea vrednic de o moarte in aceeasi pozitie in care a murit Invatatorul sau.

Prin hotararea lui Isus, pe care ne-o spune sfantul evanghelist Matei in capitolul 16, versetul 18, amintit mai sus, sfantul apostol Petru este capul vazut al capului nevazut al Bisericii lui Cristos in lume, la fel cum au fost si vor fi papi care i-au urmat si-i vor mai urma pana la cea de a doua venire a lui Isus pe pamant. Si prin care se asigura unitatea Biserici.

Sfantul apostol Petru, inainte de a ajunge la Roma in inima imperiului, a predicat cuvantul lui Dumnezeu in: Galitia, Pont, Capadochia, Bitinia s.a. si bineinteles, Roma. De la el ne-au ramas sapte epistole prin care a lasat Bisericilor unde a predicat si noua, ideile propovaduirii sale despre vestea cea buna a impacarii omului cu Dumnezeu prin Fiul Sau, Isus Cristos.

Al doilea sfant al Biserici crestine pe care-l sarbatorim astazi este sfantul apostol Pavel, care nu l-a cunoscut personal pe Isus Cristos, precum sfantul Petru, ci numai ca Fiu al lui Dumnezeu, cand i se arata pe drumul Damascului, unde era trimis sa persecute crestini, si cand ii spune: “Saule, Saule, de ce ma prigonesti?!” Fapte 26,14. El s-a nascut la Tarsul Ciliciei si de la 15 ani a fost dat la scoala renumitului profesor Gamaliil pentru a deveni “rabi” al legii mozaice si unde, dand dovada de mare putere de asimilare, isi insuseste foarte bine Legea veche pe care, mai tarziu, o propaga in randul evreilor fiind si participant activ al celor care ii persecutau pe crestini. In acest sens amintesc faptul ca el era tanarul, despre care sfantul evanghelist Luca ne spune ca pazea hainele intaiului martir si arhidicacon Stefan, pe cand acesta era ucis cu pietre de catre evrei.

Dupa intalnirea cu Fiul lui Dumnezeu, acolo pe drumul Damascului, Saul pe atunci, ramane orb si nu i se vor deschide ochi decat dupa ce va fi botezat de catre Anania, episcopul Damascului. Dupa botez incep sa i se deschida, nu numai ochi trupului, dar si ochii sufletului prin care incepe sa vada si sa inteleaga adevarul descoperit de Dumnezeu poporului prin Fiul Sau Isus Cristos si devine unul dintre cei mai mari si neobositi apostoli ai lui Cristos, predicandu-l si intemeind biserici in toate locurile pe unde a dus cuvantul lui Isus, din Asia Mica si pana in Europa de est. Dealungul misiunii sale a intalnit umilinta, bataia, calomnia, inchisoarea si toate persecutiile indreptate spre marturisitori credintei in Cristos, dar el, asa dupa cum scrie : “Nu am tinut seama de nimic, nici nu am pus pret pe viata noastra, numai ca sa putem implini calea pe care am luat-o de la Domnul Isus, acela de a marturisi harul lui Dumnezeu.” Fapte 20,24. Iar corintenilor: “Asa sa ne socoteasca pe noi, fiecare om, ca slujitori ai lui Cristos si iconomi ai tainelor lui Dumnezeu.” 1 Cor. 4,v1. Si, nu numai ca a predicat dar a si facut ceea ce a predicat pentru ca a pus pret mai mare pe Cuvantul Vietii, decat pe propria sa viata.

De la sfantul apostol Pavel au ramas Biserici lui Cristos, paisprezece epistole in care gasim puternice lectii de credinta, jertfa si remedii spirituale de purificare a crestinului si a poporului nascut din jertfa lui Isus pe cruce.

Daca sfantul apostol Petru a asigurat si continua sa asigure, prin urmasi sai, papi de la Roma, unitatea Biserici, sfantul apostol Pavel este cel care, prin neobositul sau elan spiritual, cu care a propovaduit, a asigurat, pana la cea de a doua venire a lui Isus, catolicitatea Biserici, dupa cum ne rugam si in simbolul Credintei.

Sfantul apostol Pavel, moare in aceeasi zi si in acelasi an, 29 iunie 67, tot la Roma si tot din porunca aceluiasi tiran, imparatul Nero, care ordona decapitarea acestuia, “cinste” de care beneficiaza ca cetatean roman, si nu rastignirea, care era unealta morti pentru ceilalti cetateni ai imperiului.

Asadar, ziua de 29 iunie a fiecarui an are semnificatia celebrarii plecarii la Domnul a celor doi corifei ai Biserici lui Cristos, pe care l-au slujit cu darzenie si sacrificiu suprem, dar si celebrarea unicitatii si catolicitatii (universalitatii) Bisericii intemeiate de Isus pe piatra credintei, sfantul apostol Petru, ce este asigurata, incontinuare, de catre urmasii lui Petru, papi de la Roma.

Sfantul apostol Petru a pacatuit odata si pentru aceasta a plans toata viata sa, tu, care pacatuiesti tot timpul de ce nu plangi niciodata?! Amin.