Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica Sfintelor Paşti
Evanghelia: Ioan 1,1-17
Apostolul: Fapte 1,1-8

Ioan 1,1-17

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, Care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan mărturisea despre El şi striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Şi din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har. Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos.

 

Autori

pr. James Gilhooley
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Paul Butnaru
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Tertulian Langa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. George Dimopoulos
pr. Mihai Blaj
pr. Şerban Tarciziu
pr. Petru Tamaş
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
FSC
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş
pr. Claudiu Dumea
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Mulţumim lui Dumnezeu, care ne-a dat victoria Sa

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Cei care au văzut “Jesus Christ Superstar” spun că la final au rămas cu un gust amar, deprimaţi cumva, pentru că se încheie cu crucificarea. Ce poate fi mai deprimant decât o piesă de teatru sau un film care se încheie cu crucificarea eroului principal? Nu este surprinzător că “Jesus Christ Superstar” se încheie cu crucificarea, din moment ce cei care l-au scris au fost necredincioşi. Ei au încercat să exprime prin această operă rock filozofia lor deprimantă despre viaţă, şi anume că ea se încheie cu crucificarea pentru fiecare dintre noi. Poate că aşa s-au comportat Apostolii imediat după răstignire, dar cu siguranţă nu după Înviere. Cuvântul cheie pentru primii creştini a fost VICTORIA:

“Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău? [...] Să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos!” (1Corinteni 15,54-57). “Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit” (Romani 8,37). “Aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră. Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5,4-5). Noul Testament este plin de convingerea că prin Cristos Dumnezeu ne-a dat victoria Sa; victoria asupra fiecărui duşman; victoria asupra fiecărui rău posibil; victoria asupra la orice a mers greşit în Creaţia lui Dumnezeu; victoria asupra păcatului, răului şi morţii.

Datorită Învierii Domnului Isus Cristos, adevăratul creştin este mereu optimist. Problema e că atunci când eşti un veşnic optimist, lumea te crede naiv; spune că nu ştii de fapt cum merg lucrurile. Adevăratul creştin este orice, dar nu naiv. El ştie exact cum merg lucrurile în lumea aceasta. El ştie că există oameni răi în lume, care vor război; el ştie că există boli fatale; ştie că lumea este tot mai mult asemenea unei jungle. Este însă optimist deoarece îl cunoaşte pe Cristos. Iar concentrarea lui cade nu pe probleme, ci pe răspunsuri. “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33). Isus nu a spus “Eu voi birui lumea” ci “Eu am biruit lumea”. Pe cruce a spus: “S-a sfârşit”. Nu a fost un strigăt de învins, ci de învingător: “Scopul pentru care am venit ‘s-a sfârşit’, a fost împlinit. Am răscumpărat poporul Meu. Le-am dat victoria. Acum ţine de ei să o accepte. Pentru că nu îi pot forţa să o primească.”

Celebrând Învierea lui Isus, noi nu celebrăm doar un eveniment istoric, ce s-a întâmplat cândva în trecut; celebrăm un eveniment care ne influenţează pe fiecare dintre noi, astăzi, acum. Datorită Învierii lui Cristos, fiecare creştin botezat care şi-a dedicat viaţa lui Isus poate să spună: “Cristos trăieşte; de aceea şi eu voi trăi. Cristos trăieşte; de aceea şi eu am trecut de la moarte la viaţă. Cristos trăieşte; de aceea şi eu am la dispoziţie aceeaşi putere ce l-a ridicat pe El din morţi. Cristos trăieşte; de aceea şi eu am victoria.”

 

Victoria asupra…

1. Victoria asupra păcatului. Păcatul are puterea de a înrobi, puterea de a ne îngropa de vii în mormântul vinovăţiei şi disperării. Doar Cristos are puterea de a sparge acest mormânt şi de a ne elibera.

2. Victoria asupra demonilor. Evangheliile îl prezintă adesea pe Isus alungând demoni. El face la fel şi astăzi, dându-ne victoria asupra demonilor care ne chinuie, care ne fac din viaţă un adevărat iad: ura, invidia, pofta trupească, lăcomia, etc. “Dacă este cineva în Cristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2Corinteni 5,17).

3. Victoria asupra noastră. Cristos îmi oferă victoria asupra mea. Adevăratul război este mereu cel interior. Aici trebuie să învingem mai întâi pentru ca orice victorie exterioară să aibă vreun sens. Şi totuşi, mulţi creştini ce merg la biserică nu sunt învingători, ci învinşi. Învinşi de circumstanţe, învinşi de păcat, învinşi de pierderi, de durere, de suferinţă, de părere de rău. Sunt creştini doar cu numele. Sunt membrii unei religii, dar îi resping puterea. Nu s-au ridicat niciodată deasupra unei vieţi centrate pe propria persoană; nu au urcat niciodată înălţimile credinţei şi ale angajamentului total faţă de Cristos. Nu şi-au revendicat victoria lui Cristos: victoria asupra păcatului şi asupra sinelui.

4. Victoria asupra morţii. Victoria definitivă a lui Cristos oferită nouă este asupra celui mai mare şi din urmă duşman: moartea.

Un bolnav de cancer, aflat pe moarte, se întreba de ce prietenilor lui necredincioşi nu părea a le place să vină să îl viziteze, în timp ce prietenii lui creştini veneau tot mai des. Un prieten i-a spus că motivul era poate faptul că creştinismul ştie să facă faţă tuturor acestor lucruri, are un loc pentru ele, cunoaşte pacea lui Dumnezeu în mijlocul lor, şi siguranţa pe care o dă victoria definitivă în Cristos. În mulţii mei ani de slujire preoţească, am oficiat nu puţine înmormântări. Am fost alături de mulţi în mari dureri şi teribile pierderi personale a celor dragi. În astfel de momente există unele lucruri ce aduc o oarecare alinare – prezenţa prietenilor, coroanele de flori, slujba înmormântării. Dincolo de toate acestea sunt însă cuvintele preaiubitului nostru Domn Cristos, luate din chiar inima mesajului său pascal. “Eu sunt Învierea şi viaţa.” Aceste cuvinte au un efect pe care nu îl poate egala nimic. Evident că durerea şi pierderea sunt tot acolo. Însă cuvintele Domnului Înviat ne dau oarecum puterea de a merge mai departe şi asigurarea că moartea nu are ultimul cuvânt. Sf. Pavel afirmă aceasta într-un limbaj ce vorbeşte fiecărei generaţii în parte:

“Ce vom zice deci la acestea? Dacă Dumnezeu e pentru noi, cine este împotriva noastră? El, Care pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat, ci L-a dat morţii, pentru noi toţi, cum nu ne va da, oare, toate împreună cu El? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează; Cine este Cel ce osândeşte? Cristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu, Care mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? [...] Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8,31-39).

Pe vremuri, în Rusia, în Duminica Paştelui, după-amiaza, se ţinea o ceremonie specială în cimitirul din sat. După o slujbă în capela cimitirului, preotul însoţit de diaconi şi de cor pornea în procesiune prin cimitir, cântând “Cristos a înviat”. Oprindu-se în dreptul fiecărui mormânt, unde se afla familia celui plecat din această viaţă, preotul saluta cu “Cristos a înviat!”, iar rudele răspundeau cu încredere: “Adevărat a înviat!” Ce frumoasă mărturie a credinţei noastre creştine! Să mergi printr-un cimitir în Duminica Paştelui cântând “Cristos a înviat!”

“Dar acum Cristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Cristos toţi vor învia” (1Corinteni 15,20-23). Este victoria asupra morţii. “Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8,51 şi 52). “Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11,26).

 

Nu scăpare ci victorie.

Ceea ce îşi doresc astăzi majoritatea oamenilor este ceva care să îi scape de realitate. De aceea cel ce lucrează în industria spectacolelor, cinematografiei sau muzicii este plătit mai mult decât medicul. El asigură o evadare din realitate. Acesta este de asemenea motivul pentru care se cheltuiesc atât de mulţi bani pe băutură. Oamenii pun mare preţ pe evadare. Pentru aceasta ei sunt dispuşi să plătească scump. Totuşi scăparea pe care o obţin este temporară; poate funcţiona pentru un timp scurt, dar în final realitatea ne ajunge din urmă şi trebuie să o înfruntăm. Şi aici vine măreţia credinţei noastre creştine. Nu ne oferă o evadare, ci victorie. Ne permite nu să fugim de viaţă, ci să o cucerim prin Cristos care a spus: “… îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.

 

O victorie derivată.

Victoria despre care am vorbit este o victorie derivată. A fost câştigată de Cristos. Noi participăm la ea prin botez şi credinţă. Sf. Pavel ne reaminteşte în Romani 6,4-11 că învierea trebuie să facă parte din viaţa fiecărui creştin. În botez, spune el, fiecare dintre noi este făcut părtaş la experienţa Învierii lui Cristos. Aşa după cum El a fost îngropat în pământ şi a înviat, şi noi suntem înmormântaţi în apele botezului şi înviem. Creştinii au primit cu toţii puterea lui Cristos cel înviat, pentru a învia din moartea păcatului la o nouă viaţă în El. De aceea în Biserica primară botezul era mereu acordat în fericita noapte a Paştelui. Cum majoritatea dintre noi am fost copii când am fost botezaţi, Paştele devine pentru noi un timp al reînnoirii voturilor de la botez: respingerea satanei şi dedicarea pentru Cristos. Într-un fel bisericile noastre pline de Paşte neagă tocmai faptul pe care ar trebui să îl celebreze. Mii de oameni îşi trădează credinţa venind la biserică o dată pe an. Ei nu cred cu adevărat în victoria extraordinară a lui Cristos, la care suntem chemaţi să luăm parte. Dacă ar crede, ar fi aici la biserică să o celebreze şi să fie parte a ei în fiecare duminică, pentru că creştinii celebrează Învierea Domnului în fiecare duminică.

 

Bucuraţi-vă!

Când în ciuda aşteptărilor grecii i-au bătut pe perşi la bătălia de la Maraton, au trimis un soldat grec să alerge până la Atena să ducă vestea victoriei cetăţii asediate. Acesta a alergat cât l-au ţinut puterile, a comunicat mesajul, “Bucuraţi-vă! Am învins!”, şi apoi a căzut mort de oboseală. Şi Isus a învins. Bucuraţi-vă! Acesta este efectul victoriei: bucuria! G. K. Chesterton scria: “Un creştin care crede cu adevărat ar trebui să facă două lucruri: să danseze de bucurie şi să lupte pentru victorie. Ritualul dansului, pentru a exprima bucuria victoriei lui Cristos, nu este necunoscut liturgiei răsăritene. Se regăseşte încă în liturgia etiopiană. O altă expresie a acestei bucurii o reprezintă imnele răsăritene.

“Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare,

Paştele Domnului, Paştele!

Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer,

Cristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi,

Cei ce-I cântăm cântare de biruinţă.

Cristos a înviat din morţi!

Să ne curăţim simţirile

Şi să vedem pe Cristos strălucind,

Cu neapropiată lumină a Învierii.

Şi bucuraţi-vă zicând: “luminaţi să-L auzim”,

Cântându-I cântare de biruinţă.

Cristos a înviat din morţi!

Cerurile după cuviinţă să se veselească,

Şi pământul să se bucure.

Şi să prăznuiască toată lumea

Cea văzută şi cea nevăzută

Că Cristos S-a sculat, veselia cea veşnică.”

Vince Lombardi a spus cândva: “A învinge nu este important; este esenţial.” Cristos Înviat ne-a oferit victoria Sa. Cât de mult avem nevoie astăzi de această stare de spirit de victorioşi! Sarcinile noastre sunt copleşitoare. A-ţi pierde încrederea înseamnă a pierde totul. Răul câştigă de fiecare dată când noi ne pierdem siguranţa. A fi siguri în Cristos, pe Cristos, înseamnă începutul victoriei. Mai mult: este victoria! Dacă nu revendicăm drept a noastră victoria lui Cristos asupra păcatului, asupra noastră şi asupra morţii, ne furăm singuri pălăria, pierzând cea mai mare victorie ce ne este dat să o cunoaştem acum şi în vecii vecilor.

 

* * *

 

Învierea Domnului, fapt istoric

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Cristos a înviat!

În decursul veacurilor omenirea a trăit zile mari de bucurie, dar şi de durere.

Frumoasă şi măreaţă a fost ziua când a răsărit întâia oară soarele; slăvită a fost ziua când cea dintâi făptură omenească a putut contempla pentru prima oară minunăţiile firii şi s-a închinat smerit în faţa slavei şi puterii Creatorului, oglindite în opera creaţiunii; memorabilă a fost ziua când Moise profetul, cu chipul luminat, s-a coborât din munte cu poruncile Domnului în mijlocul poporului ales; mare şi luminoasă a fost ziua Întrupării şi ziua Naşterii Domnului şi Mântuitorului lumii; înălţătoare au fost toate zilele când El a propovăduit Evanghelia mântuirii, precum şi ziua intrării Sale triumfale în Ierusalim, când a fost aclamat ca Împărat al lui Israil.

Tristă a fost însă ziua căderii omului din sfinţenia lui originară; îndoliate au fost zilele potopului şi amestecării limbilor, ziua pustiirii Sodomei şi Gomorei, ziua uciderii pruncilor de către Irod cel mare, ziua vânzării lui Isus de către Iuda…; dar, dintre toate, cea mai tristă zi din istoria omenirii a fost aceea a răstignirii şi morţii Creatorului vieţii, când pământul s-a cutremurat şi s-a despicat, cerul s-a întunecat, iar catapeteasma templului s-a rupt pe mijloc de sus până jos.

Dar, pe cât de zguduitoare şi întunecată a fost acea zi, pe atât de măreaţă şi strălucitoare a fost ziua Învierii lui Cristos, ziua celei mai curate bucurii şi a celei mai dulci mângâieri, căci, în această zi, El, Stăpânul vieţii şi al morţii, a zdrobit imperiul Satanei şi ne-a redăruit libertatea de fii ai lui Dumnezeu. Cu adevărat “aceasta este ziua pe care Dumnezeu a făcut-o ca să ne bucurăm şi să ne veselim în ea” (Psalm 117,24).

Atât de mare este această zi a Învierii, încât bucuria ei se răsfrânge în toate slujbele religioase şi se celebrează în toate duminicile; şi aceasta, pentru că Învierea Domnului este temelia credinţei noastre creştine, pe care o mărturisim cu toţii în mod solemn ori de câte ori recităm Crezul: “Şi a înviat a treia zi după Scripturi”.

Întreaga Scriptură a Testamentului Nou: Evangheliile, Faptele Apostolilor, Scrisorile Apostolilor, ne arată că toate profeţiile mesianice ale Vechiului Testament, precum şi ale Mântuitorului însuşi cu privire la Învierea Sa, s-au împlinit până la ultima literă.

Dar tăgăduitorii transcendentului au căutat, în toate timpurile, să conteste şi să combată prin toate mijloacele faptul Învierii Domnului, în speranţa că, atacând şi subminând temelia creştinismului, vor izbuti să dărâme întregul său edificiu. Desigur, s-au înşelat şi se vor înşela. Ipotezele formulate de ei, pe cât de tendenţioase, pe atât de şubrede şi puerile, se pot reduce la patru:

1. Ipoteza furtului. Aceasta este cea mai veche şi îşi are originea în faptul că arhiereii şi bătrânii evreilor i-au mituit pe străjeri ca să spună că ucenicii l-au furat pe Isus în timp ce ei dormeau (Matei XXVIII, 11-15). Dar ne întrebăm: ce aveau să facă apostolii cu trupul unui mort, şi cum ar fi îndrăznit ei să-l fure când, după arestare, cuprinşi fiind de frică, toţi l-au părăsit pe Isus, iar Petru, cel mai curajos dintre ei, care de-abia a cutezat să intre în curtea arhiereului, s-a lepădat de Isus în faţa unei servitoare? Şi cum puteau ei să predice dogma Învierii Domnului şi a trupurilor din privirea la un cadavru?… Şi s-o predice cu atâta neînfricat curaj, încât să înfrunte prigoane şi chiar moartea? Şi apoi, chiar presupunând că ar fi cutezat să încerce să-l fure, paza romană era atât de severă încât furtul ar fi fost imposibil.

2. A doua ipoteză, aceea a morţii aparente, susţine că Isus pe cruce nu ar fi murit, ci numai şi-a pierdut cunoştinţa şi a căzut în letargie, iar, mai târziu, în mormânt şi-a revenit, şi-a rupt legăturile şi a ieşit din mormânt.

Ipoteza aceasta este tot atât de şubredă ca şi prima, deoarece nu numai toţi cei patru evanghelişti mărturisesc despre moartea reală a lui Isus, ci şi străjerii, care, văzând că e mort, nu-i sfărâmă fluierele, ca şi celorlalţi doi răstigniţi alături de Isus, ci unul dintre ei îi străpunge pieptul cu suliţa făcând să curgă din el “sânge şi apă”. Or, sângele şi apa sunt dovada certă a morţii reale. De altfel, cum ar fi putut Isus, istovit de bătăi şi de chinurile crucificării, să ridice piatra “mare foarte” de pe mormânt şi astfel să iasă din el? Dar să presupunem că Isus nu ar fi murit pe cruce; se ştie totuşi că El a fost înfăşurat şi acoperit în întregime cu giulgiuri unse cu miresme, după vechiul obicei al evreilor. Putea El, oare, să reziste strâns atâta vreme în acele legături sufocante, într-un mormânt pecetluit, fără să moară?… Sau, admiţând prin absurd această posibilitate, ne întrebăm prin ce putere a rupt El feşele (găsite apoi – minune – aşa cum au fost înfăşurate, la o parte) şi a răsturnat piatra de pe mormânt?… La toate aceste întrebări, teoria morţii aparente nu poate răspunde.

3. Nici a treia ipoteză, aceea a viziunii sau halucinaţiei, nu poate înlătura minunea învierii. Dacă ucenicii şi femeile purtătoare de mir ar fi avut halucinaţii, vedenii, uşor se puteau vindeca de aceste stări morbide şi să revină la realitate, printr-o simplă vizită făcută la mormânt. Pe de altă parte, halucinaţiile şi vedeniile nu se pot manifesta simultan la “peste cinci sute de fraţi”, a căror mărturie o invocă Sfântul Pavel (I Corinteni XV,6) şi după douăzeci de ani. Şi chiar dacă o masă de oameni atât de mare ar putea avea simultan vedenii şi halucinaţii, este cu totul de neînţeles cum, dintr-o asemenea eroare a unor astfel de oameni simpli şi bolnăvicioşi, s-a născut cea mai mare şi binefăcătoare revoluţie spirituală şi morală a omenirii: religia universală care este creştinismul? Nicăieri în istorie nu găsim un fenomen asemănător. Şi nu găsim fiindcă viziunile şi halucinaţiile nu nasc idealuri, nici eroi, şi cu atât mai puţin sfinţi. Creştinismul s-a născut dintr-o experienţă externă, dintr-un fapt istoric, pipăit şi controlat cu simţurile, fapt care a făcut apostoli neînfricaţi şi martiri.

4. Nici a patra ipoteză, aceea a miturilor, întemeiată pe analogiile dintre moartea şi învierea lui Isus şi moartea şi învierea zeilor din mitologiile păgâne, nu poate infirma faptul învierii Mântuitorului. Analogia non est genealogia. Analogia nu înseamnă numaidecât descendenţă comună. Simbolurile şi miturile numeroase din păgânism arată tocmai deosebirile esenţiale dintre păgânism şi creştinism, dintre mitologii şi Evanghelie, deoarece câtă vreme în mitologie totul este poveste fantastică, legendă necontrolabilă, Evanghelia este o istorie ce nu cuprinde nimic fabulos, extravagant, ci evenimente localizate în spaţiu şi timp, certificate cu martori oculari şi transmise posterităţii în scris. Aceşti martori au trăit şi au murit în credinţa şi morala învierii. Trăind consecvent cu această credinţă, ei au vestit pretutindeni cu cuvântul şi sângele lor, pe Cristos cel Înviat: “în Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte I,8).

Faptul istoric al Învierii Domnului îl dovedesc martorii care au asistat la arătările Lui, după înviere: Maria Magdalena (Marcu XVI,9), Maria lui Iacob şi Salomeea (Marcu XVI,1), Apostolul Simon Petru (Luca XIV,34; I Corinteni XV,7), ucenicii Luca şi Cleopa, cărora Isus li se arată în drum spre Emaus (Luca XXIV,13-35), apostolii adunaţi la un loc, fără Toma (Ioan XX, 19-24) cărora, spre a le dovedi că nu este o nălucă, ci El în carne şi oase, le oferă mâinile şi picioarele spre a le pipăi, apostolii, fiind şi Toma de faţă (Ioan XX,26-29). La marea Tiberiadei, dimineaţa, apostolilor care stăteau pe mal obosiţi şi trişti după o noapte întreagă de pescuit fără nici un rezultat, le apare Isus; la porunca Lui ei aruncă din nou mreaja şi prind mulţime mare de peşti (Ioan XXI, 6). Isus li se arată apostolilor în Galileea în cele patruzeci de zile până la înălţare, iar mai pe urmă i se arată lui Saul – Sfântul Pavel de mai târziu – pe drumul Damascului (I Corinteni XV,8), pe când mergea în Damasc ca să-i prindă pe creştini şi să-i aducă în Ierusalim pentru a fi judecaţi.

Însufleţiţi de convingerea învierii lui Isus, apostolii devin, după pogorârea peste ei a Sfântului Spirit, propovăduitori neînfricaţi ai lui Isus Înviatul, pentru care ei îndură bătăi, prigoniri şi închisoare, declarând cu seninătate şi curaj, în faţa sinedriului, că ei nu pot să nu vorbească despre ceea ce ei înşişi au văzut şi au auzit – cum declară Sfântul Petru şi Sfântul Ioan -, adică despre Cristos “răstignit şi înviat”. Şi, prin această mărturie a lor, pecetluită cu sângele martiriului, ei au cucerit o lume întreagă (Cf. Felea Ilarion, Duhul Adevărului, Arad, p. 139-146).

Aşadar, Cristos a înviat cu adevărat. Iată concluzia logică la care ne conduc dovezile istorice arătate.

Întreaga credinţă a apostolilor, a tuturor sfinţilor şi martirilor, precum şi mărturia de douăzeci de veacuri a Bisericii este zidită pe temelia de nezdruncinat a Învierii, pe mormântul gol din care a ţâşnit viaţa lumii. Iar adevărurile ce se desprind din această concluzie sunt măreţe şi transfigurante.

Cristos a înviat – înseamnă că Dumnezeu există.

Cristos a înviat – înseamnă că există viaţa veşnică şi Cristos este pârga, începătura învierii noastre la această viaţă.

Cristos a înviat – înseamnă că toate speranţele omenirii sunt îndreptăţite, toate problemele vieţii sunt rezolvate.

Cristos a înviat – înseamnă că toate profeţiile şi minunile biblice sunt adevărate.

Cristos a înviat – înseamnă că toate Sfintele Taine încredinţate Bisericii Sale sunt mântuitoare; că ea, Biserica, este vestitoarea infailibilă a Cuvântului printre oameni şi continuatoarea lucrării divine de sfinţire şi mântuire a omenirii, până la capătul lumii: “(…) mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt; învăţându-i să păzească toate câte v-am poruncit; şi iată Eu cu voi sunt până la capătul lumii” (Matei XXVIII, 19-20).

Iată, dragii mei, pentru ce Învierea Mântuitorului este pentru toţi creştinii prilej de bucurie, mângâiere şi speranţă. Ea ne susţine voinţa de a trăi, deoarece singură ea dă sens şi valoare autentică, supranaturală, tuturor amănuntelor, în aparenţă banale, ale vieţii noastre de fiecare zi. Trăite în lumina Învierii, ele se transfigurează în tot atâtea nestemate ce ne vor încununa fruntea în veşnicie. Fără înviere, zadarnică este toată filosofia, toată ştiinţa şi arta, toată zdroaba şi toate năzuinţele spre un ideal; zadarnic spiritul de jertfă, zadarnică orice fel de renunţare, pentru că fără înviere totul sfârşeşte odată cu moartea. Numai în lumina Învierii toate acestea îşi primesc sens şi împlinire. Pentru înviere jertfim instinctele şi patimile dezordonate, pentru ea ne ducem greul crucii pe urma Crucificatului Înviat, pentru ea trăim şi pentru ea murim, convinşi că dacă trăim şi murim cu Cristos, adică dacă trăim după învăţătură Sa, omorând pe omul cel vechi, al păcatului, împreună cu Isus vom şi învia, întru mărire.

Să ne bucurăm deci, împreună cu Biserica, în această luminată zi a învierii, aşa cum ne îndeamnă ea în prima catavasie: “Cristos a înviat din morţi. Ziua învierii – să ne luminăm, popoare: Paştile Domnului, Paştile; căci din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Cristos Dumnezeu ne-a trecut, pe noi cei ce cântăm cântare de biruinţă”. Amin.

 

* * *

 

Hristos a înviat din morţi

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Cor. 15, 20)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Astăzi prăznuim praznicul praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor. Astăzi este bucurie duhovnicească pretutindeni în lumea creştină. Astăzi Domnul şi Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a luminat toate prin învierea Sa. Cerul şi pămîntul după cuviinţă să se veselească, căci lumina Învierii Domnului a umplut de lumină cerul şi pămîntul şi iadul şi pe toţi cei ţinuţi în legăturile morţii cu nădejdea învierii, la veşnică veselie i-au adus prin coborîrea Mîntuitorului în iad. Astăzi Hristos, viaţa noastră a pus temelie nouă neamului omenesc prin învierea Sa şi a încununat toate minunile preaslăvite făcute de El pe pămînt.

Astăzi este ziua Învierii Domnului, biruinţa împăcării, surparea războiului, stricarea morţii şi înfrîngerea diavolului. Astăzi după dreptate ni se cade să repetăm cuvintele profetului Isaia: Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde-ţi este, moarte, boldul tău? (Osea 13, 14; I Corinteni 15, 55). Astăzi uşile de aramă le-a zdrobit Stăpînul Iisus Hristos şi pe însăşi numirea morţii a schimbat-o, căci nu se mai numeşte moarte, ci somn. Mai înainte de venirea lui Hristos şi de iconomia Crucii, însuşi numele morţii era foarte înfricoşat. Că omul cel dintîi, după ce a fost creat de Dumnezeu, cu moarte a fost ameninţat: Din pomul cunoaşterii binelui şi răului să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri negreşit (Facere 2, 17).

Şi proorocul David zice prin Duhul Sfînt: Moartea păcătoşilor este cumplită (Psalm 33, 20). Dar nu numai moarte se numea despărţirea sufletului de trup, ci şi iad. Ascultă şi pe patriarhul Iacob, zicînd: Veţi pogorî bătrîneţele mele în iad (Facere 42, 38). Iar proorocul David zice: Dumnezeu va izbăvi sufletul meu din mîna iadului (Psalm 48, 16).

Dar după ce Hristos Dumnezeul nostru S-a adus jertfă pe cruce pentru noi şi a înviat din morţi, a transformat moartea în somn, ca un iubitor de oameni. Căci în loc de moarte, adormire şi somn se zice mutarea noastră din cele de aici. Ascultă însuşi pe Mîntuitorul, zicînd: Lazăr, prietenul nostru, a adormit şi merg să-l trezesc (Ioan 11, 11). Căci precum ne este nouă uşor a scula pe cel ce doarme, aşa şi Stăpînul nostru Cel de obşte poate învia pe cei morţi. Însă de vreme ce cuvîntul zis de Domnul era nou şi străin şi ucenicii nu l-au înţeles, mai arătat le-a zis: Lazăr a murit! (Ioan 11, 14).

Încă şi marele Apostol Pavel, dascălul lumii, scriind tesaloni-cenilor, zice: Despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi care nu au nădejde. Că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Noi cei vii, care vom fi rămas pînă la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiţi (I Tesaloniceni 4, 13-15).

Aţi văzut, fraţilor, că pretutindenea moartea se numeşte adormire şi somn? Aţi văzut cît de strălucită este biruinţa Învierii lui Hristos? Prin Învierea Domnului nenumărate bunătăţi ni s-au dat. Prin înviere amăgirea diavolilor s-a pierdut. Prin înviere biruim moartea. Prin înviere trecem cu vederea viaţa cea de acum. Prin înviere către răsplata cea veşnică ne sîrguim. Prin înviere, cu trup fiind înfăşuraţi, de cei fără trup ne apropiem dacă vom voi.

Astăzi biruinţele cele strălucite ale noastre s-au făcut. Astăzi Hristos Domnul a biruit moartea şi pe tiranul diavol l-a surpat, iar nouă cale către mîntuire prin înviere ne-a dăruit. Deci toţi să ne bucurăm, să săltăm şi să ne veselim că Mîntuitorul a biruit moartea şi iadul şi pentru mîntuirea noastră pe toate le-a lucrat.

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează dorim să arătăm pe scurt cu ce fel de trup vor învia sfinţii şi drepţii lui Dumnezeu, precum şi păcătoşii, în ziua învierii cea de obşte de la sfîrşitul lumii. Despre acestea vorbind, aducem în mijloc cuvîntul Sfintei Scripturi, care arată că patru vor fi însuşirile şi darurile sfinţilor şi ale drepţilor la învierea cea de apoi. Acest adevăr îl arată prealuminat marele Apostol Pavel, care zice: Se seamănă trupul întru stricăciune, înviază întru nestricăciune. Iată darul nestricăciunii! Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii! Despre acest dar al strălucirii, şi Domnul a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul puterii! Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Iată darul subţirătăţii! Cei înviaţi vor avea trupuri uşoare, duhovniceşti, nestricăcioase, adică nemuritoare, asemenea îngerilor (I Corinteni 15, 42-44).

Dar fiindcă am amintit şi de trupurile păcătoşilor din vremea învierii, să ştiţi că mare deosebire vor avea trupurile celor răi de ale sfinţilor şi drepţilor în ziua judecăţii de apoi. Trupurile păcătoşilor vor arăta starea cumplită în care au trăit pe pămînt şi înfricoşatele pedepse ce îi aşteaptă, cînd le va zice Domnul: Duce-ţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25, 41).

Şi vor fi trupurile acestora înfricoşate la vedere şi pline de spaimă. În locul strălucirii se vor îmbrăca cu adînc de întuneric, care va semăna cu întunericul cel din afară al iadului. Şi după cum strălucirea fericiţilor va fi însoţită de frumuseţe preaminunată, tot aşa, trupurile păcătoşilor vor avea mare spaimă şi urîciune. Şi măcar că vor avea nestricăciune ca şi drepţii, această nestricăciune o vor avea pentru a se chinui veşnic în iad şi niciodată a se mistui.

Însă, dacă dorim să avem fericire veşnică la învierea de apoi, să nu fim fără de grijă, ci cu frică şi cutremur să slujim Preabunului nostru Dumnezeu pînă la ultima noastră suflare. Chiar dacă cineva ar fi împodobit cu toate faptele bune, nu poate fi fără grijă în veacul de acum. Mîntuitorul ne spune că: Cine va răbda pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 10, 22). Să luăm pildă de la corăbierii care vin cu corăbiile pline de multe bogăţii şi bunătăţi. Ei priveghează pururea, chiar cînd ajung la liman sînt cu mare grijă ca nu cumva să se lovească cu corabia de vreo stîncă şi să li se întîmple primejdie şi pagubă mare.

Auziţi ce zice dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur în această privinţă: “Să nu fim nepăsători şi nerecunoscători faţă de binefacerile care le-am luat prin Învierea Domnului. Nici să zicem: iată, Postul Mare a trecut, de acum putem să fim fără de grijă. Căci acum, mai mult decît înainte, trebuie să avem mare grijă pentru suflet ca nu cumva trupul întărindu-se, pe suflet să-l facă mai neputincios. Ca nu purtînd grijă pentru rob, de stăpîn să ne lenevim. Căci nevoinţa noastră duhovnicească este pentru toată viaţa”.

Iubiţi credincioşi,

Zice Sfîntul Apostol Pavel: Oricine se luptă, se înfrînează de la toate (I Corinteni 9, 25). Iar Sfîntul Ioan Gură de Aur zice: “Am lepădat povara postului, dar n-am lepădat şi rodul postului. Căci este cu neputinţă şi osteneala postului a o lepăda şi rodul postului a-l secera. A trecut osteneala nevoinţelor, dar să nu treacă rîvna faptelor bune. S-a dus postul, dar să rămînă evlavia. A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut şi postul cel duhovnicesc, care este mai bun decît acela, iar acela pentru acesta s-a făcut”.

Prin postul duhovnicesc înţelegem lucrarea faptelor bune, pe care sîntem datori să le facem toţi cei ce sîntem botezaţi în numele Preasfintei Treimi şi credem în Hristos Cel înviat din morţi. În fruntea faptelor bune care ne ajută cel mai mult la mîntuirea sufletului este iubirea creştină. Fără iubire, fără iertare şi milostenie nu este mîntuire, nu sînt Paşti, nici bucurie în suflet, nici înviere din moartea păcatelor, nici pace în inimile noastre.

Iată o istorioară adevărată despre doi creştini certaţi unul cu altul, care s-au împăcat în noaptea de Înviere.

Doi oameni, buni prieteni creştini, au ajuns la o ceartă din lucrarea diavolului de la nişte lucruri de nimic. Unul, din fire mai iute, l-a înjurat şi l-a insultat greu pe celălalt cu prilejul unei întîlniri familiare. Şi astfel s-a aşternut între ei o mare duşmănie. Deşi cel ocărît şi batjocorit dorea să-l dea în judecată pe cel ce l-a nedreptăţit şi l-a înjurat, mai ales că la acest lucru îl îndemnau mulţi, el totuşi n-a făcut aceasta şi dorea din toată inima să restabilească pacea şi prietenia cea mai dinainte. Dar celălalt nu voia cu nici un chip să-l înţeleagă, ci spre duşmănie îl pornea prin purtările şi vorbele sale cele rele.

A început Postul Mare, se apropiau Sfintele Paşti şi între ei nici o schimbare nu se făcuse, măcar că mergeau amîndoi în fiecare Duminică la Sfînta Biserică. În Sîmbăta Mare s-au spovedit amîndoi, urmînd să se împărtăşească la Sfînta Liturghie, în noaptea Învierii. Preotul, care cunoştea bine ce se petrecea între ei, îl povăţuia de multe ori pe cel ce întreţinea starea de duşmănie, ca să-şi revizuiască gîndurile şi vorbele sale şi să-şi ceară iertare. Acelaşi îndemn şi canon stăruitor de pocăinţă i-a dat şi la spovedanie. Dar el, deşi s-a făgăduit, n-a făcut aceasta. Spre miezul nopţii, clopotele cu sunetul lor duios, chemau poporul la Sfînta Înviere. Unul a păşit pragul bisericii cu adîncă mîhnire în inimă, că nu este iertat de vecinul său. Al doilea a intrat în biserică cu frică pentru că nu şi-a îndeplinit canonul, ci avea încă răutate şi duşmănie, la care îl îndemna mereu blestematul diavol.

Slujba Învierii se desfăşura înălţător în mireasma dumnezeiască ce plutea în Sfînta Biserică. Duios şi convingător a început la strană cîntarea: “Ziua Învierii şi să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Şi să zicem, fraţilor, şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Fiori puternici i-au zguduit sufletul şi trupul, lacrimi fierbinţi i se prelingeau pe obraz şi rotea ochii în toate părţile ca să vadă pe vecinul său. Nu i-a fost greu să-l descopere.

Chiar în acel moment, acela se strecura prin mulţime către dînsul, i-a ieşit înainte şi s-au îmbrăţişat, zicînd încet: “Hristos a înviat!” După răspunsul plin de dragoste al vecinului: “Adevărat a înviat!”, a adăugat cu şi mai multe lacrimi în ochi: “Iartă-mă, dragul meu, iartă-mă! Nu se va mai întîmpla niciodată felul cum m-am purtat cu tine. Sfînta Înviere a lucrat puternic asupra mea şi m-a învăţat că nu-i bine, nici evanghelic, nici creştineşte, nu-i omeneşte ceea ce am făcut eu cu tine, în timp ce tu ai răbdat şi aşteptat cu încredere acest ceas al împăcării. Astfel satana s-a prăbuşit, Hristos Domnul S-a preaslăvit prin lucrarea puternică a Învierii Sale, duşmănia s-a spulberat, pacea şi dragostea s-au reaşezat între ei la vremea cuvenită şi cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste au primit Sfînta Împărtăşanie. Domnul Cel pururea viu şi prezent în Taina Sfintei Euharistii i-a binecuvîntat şi le-a întărit împăcarea, care n-a mai fost tulburată în timpul vieţii lor, deşi răutăciosul diavol căuta să-i tulbure din nou.

Cît de mult are de învăţat fiecare din noi, din acest exemplu zguduitor de reîntoarcere sinceră la Hristos a acestor două suflete şi de retrăire adevărată în El, prin biruinţa puternică a Sfintei Învieri! Cît de mult ar trebui noi să ne revizuim gîndurile, simţirile şi purtările şi să ne apropiem cu inima înfrîntă şi smerită, cu inima plină de credinţă şi dragoste de Potirul Sfintei Împărtăşanii, ca să-L primim pe Hristos Domnul nostru Cel pururea viu şi gata oricînd să se sălăşluiască între noi, precum spune aşa de limpede în Sfînta Sa Evanghelie: Cel ce mănîncă Trupul Meu şi bea Sîngele Meu, rămîne întru Mine şi Eu întru el (Ioan 6, 56).

Vrem noi să ne hotărîm pentru aceasta? Este spre folosul nostru, spre folosul vieţii pămînteşti şi cereşti. Pentru că numai uniţi cu Domnul nostru Iisus Hristos vom putea înţelege mai bine şi mai adînc adevăratul rost al vieţii noastre pămînteşti. Vom păşi sigur biruitori pe drumul sfintei desăvîrşiri morale şi spre slăvile nesfîrşitei vieţuiri în cele cereşti.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Paştile Domnului. Astăzi Hristos, Viaţa noastră, a biruit moartea, iadul şi pe diavolul. Astăzi ni s-au deschis porţile raiului şi ale Împărăţiei Cerurilor. Astăzi îngerii se bucură împreună şi preamăresc pe Dumnezeu.

Deci să lepădăm din casele şi inimile noastre toată răutatea, toată întristarea şi păcatul şi să primim cu bucurie pe Hristos Cel înviat. Să ne închinăm Crucii pe care S-a răstignit Hristos. Să sărutăm mormîntul din care a înviat Domnului. Să urmăm cu credinţă şi nădejde pe Mîntuitorul nostru, împreună cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu toţi sfinţii, cu părinţii şi înaintaşii noştri. Să ne sărutăm duhovniceşte frate cu frate, să ne împăcăm, să ne iubim unii pe alţii căci astăzi am dobîndit iertarea şi mîntuirea prin Înviere. Nimeni să nu fie trist, nimeni să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea în necazurile vieţii, căci Hristos Cel înviat este cu noi. Îl purtăm în noi şi rămîne în veci cu noi, de vom rămîne în dragostea Lui şi-I vom păzi poruncile.

Cu această credinţă dătătoare de viaţă, care ne dă putere şi biruinţă, să cîntăm împreună cîntarea Învierii: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Amin.

Hristos a înviat!

 

* * *

 

În tainele Învierii

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Editura Galaxia Gutenberg

Faptul de neînlăturat şi tulburător al morţii – brutal sau blând, cum s-ar petrece el – pare de nepătruns, deşi este la fel de vechi ca şi viaţa însăşi. Religii, ştiinţe şi filozofii l-au abordat mereu, cu mai puţină sau cu mai multă competenţă, el însă a rămas la fel de insuficient pătruns de mintea omenească, şi astăzi ca şi în trecut. N-am spus “total”, de nepătruns, ci numai “insuficient”, dar şi, de multe ori, cu totul eronat. Moartea apare ca de nepătruns deoarece ea depăşeşte orice experienţă personală, chiar şi imaginaţia. Însă există o cale mai limpede de a-l aborda misterul şi, până la urmă, cea mai satisfăcătoare: e cea propusă de sf. apostol Paul în Cartea către Corinteni. Sf. apostol Paul se ia de piept cu taina morţii lui Isus, pe care o elimină cu totul, punând-o în relaţie cu învierea,făcând din ea un prag spre înviere. Deci, de la Înviere porneşte Paul, ca să explice moartea. Drept care, încearcă, mai întâi să înţeleagă ce a fost Învierea – desigur învierea lui Hristos. În textul paulin pe care l-am menţionat, apostolul reia o întrebare veche, pe care învierea lui Hristos a readus-o în actualitate.

Cum învie morţii? Cu ce trup se vor întoarce? Dar învierea lui Hristos a fost cu totul altceva decât cea a lui Lazăr, a fiicei lui Iair, sau cea a tânărului din Nain. A lor a fost un fel de resuscitare, o redeşteptare la viaţă întreruptă, dar nu în vederea nemuririi. Reîntoarcerea acestora la viaţă n-a fost decât o reluare a unui fir de viaţă, pentru o vreme poticnit, şi care a continuat firesc, ca şi al oricărui om, până la moartea fără îndoială; căci cum ni s-ar părea un Lazăr îmbătrânind sute, sau poate mii de ani, ca să nu mai moară niciodată? Pentru o astfel de credinţă îi mustră Domnul pe Luca şi Cleopa, în Emaus: Puţinpricepătorilor, zăbavnici în a crede tot ce au spus profeţii. Nu trebuia Hristosul să sufere aceste lucruri ca, după acestea, să intre-n slava Sa? (Lc 14, 25-26). Se pare că şi înspre noi ar spune: puţin credincioşilor, zăbavnici în a crede că sunteţi întru Mine, ca şi când nu aţi şti că mă topesc în voi…

Dar totuşi, cum a fost viaţa lui Isus, cea după învierea Sa? Ce a făcut biruitorul morţii în cele patruzeci de zile, timp în care ştim că S-a mai arătat Apostolilor, Femeilor Mironosiţe, Discipolilor din Emaus şi altora dintre contemporanii Săi. Despre aceste arătări am mai vorbit la Paştile pe care le-am prăznuit acum doi ani, tot în această catedrală.

Desigur, este dificil să stabilim cronologia faptelor din timpul celor 40 de zile. Însă, un fapt se cere totuşi reluat, căci el a devenit o dogmă de credinţă. În “Crezul Apostolilor”, mărturisit de credincioşii anteriori Conciliului din Niceea, se afirma precis că, după Înviere, Domnul Isus a coborât în Iad, de unde, împreună cu sufletele curăţite de păcat, constituite într-un alai de slavă, S-a înălţat la cer. După Conciliul din Niceea, în unele arii ale Bisericii creştine, s-a socotit că menţionarea acestei mântuitoare acţiuni nu ar mai constitui o necesitate, ea nemaifiind contestată şi fiind lesne de-nţeles din textul astfel prescurtat. Pentru acest motiv, în unele formulare liturgice orientale, Crezul se rosteşte fără această precizare. Însă, sub orice formă, a crede că învierea lui Hristos a avut efecte şi asupra sufletelor din “cealaltă lume” înseamnă a mărturisi că răstignirea şi moartea lui Isus nu au constituit cel mai răsunător eşec al vreunui vestitor de crez, ci, dimpotrivă, o biruinţă care trecea de graniţele timpului şi ale lumii cunoscute, o biruinţă care, prin dragoste şi sacrificiu, chema la fericire întreaga omenire; căci învierea lui Hristos e garanţia învierii noastre. Isus e primul şi singurul din toată curgerea istoriei care a străbătut întreg tărâmul morţii şi care s-a întors biruitor în lume. Întors la noi, nu ne-a descris această “aventură”, însă ne-a spus la ce serveşte moartea; ne-a spus că sensul ei nu este ca să producă teamă, ci doar ca să ne facă să-nţelegem că ea este modalitatea de a trece spre începutul creaţiunii noi, cea fără de păcat şi fără de sfârşit, creaţiune înnoită cu preţul Jertfei lui Hristos, în care iubirea nu mai este pângărită, în care libertatea nu mai este violată, în care pe Dumnezeu Îl vom vedea la faţă. Această creaţiune nouă nu este un proiect de viitor ci, dimpotrivă, este o realitate actuală, pe care o trăim şi o-nţelegem după măsura în care realizăm încă de pe pământ comuniunea cu Hristos. Şi, tocmai în conştientizarea acestei mistice realităţi, ca şi comunicarea în faţa tuturor a învierii lui Hristos, constă menirea Bisericii ca şi a fiecărui botezat. Ne-ndeplinim această misiune? Vestim prin viaţa noastră credinţa în creaţiunea nouă? Trăim comuniunea cu Hristos prin Sfânta Euharistie? Odinioară creştinii mergeau în cântec spre circul în care vor muri, unde, prin moartea din fidelitate, ştiau că se-ntâlnesc cu Domnul. Ei au crezut aceasta, şi o mărturiseau cântând în moarte. În ce măsură ne asemănăm cu ei, în ce măsură măcar cerem prin rugăciune capacitatea de a ne trăi viaţa mereu ca în prezenţa lui Hristos, Care, primit în Sfânta Euharistie, să ne conducă, în sfârşit, la împlinirea făgăduinţelor solemne făcute la Botez: Mă lepăd de Satana. Cred în Isus Hristos şi mă unesc cu El şi numai Lui Îi voi sluji de-acum. Amin.

 

* * *

 

Cristos a înviat!

Autor: pr. George Dimopoulos
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu inimile şi feţele strălucind de bucurie, iubiţi fraţi, celebrăm din nou şi în acest an Învierea Divină – miracolul miracolelor credinţei noastre, şi cel mai mare eveniment din toată istoria. Învierea este în acelaşi timp un eveniment istoric şi un miracol extraordinar. Ca eveniment, a avut loc în istorie, atestat de oameni la fel ca alte evenimente istorice. Ca miracol, rămâne dincolo de timp şi spaţiu, precum şi dincolo de înţelegerea omului. Este în mod explicit un miracol, inexplicabil din punct de vedere natural. De aceea, Biserica nu caută să explice Învierea Domnului; ea doar o proclamă cu credinţă. Astfel de acte metafizice ale lui Dumnezeu nu pot fi cercetate ştiinţific de către credincios. Mai degrabă, ele trebuie să fie venerate cu credinţă.

Apostolii, ca martori ai învierii, s-au prezentat în faţa lumii nu pentru a explica cum a înviat Cristos din morţi, ci pentru a proclama faptul că El a înviat cu adevărat! Cu această credinţă ei şi-au încheiat vieţile cel mai adesea în martiriu, “căci noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4,20). Învierea poate fi demonstrată ca un act istoric; dar ca un miracol de neînţeles, nu poate fi explicată. Ca eveniment al istoriei, învierea lui Isus Cristos este fundamentul întregii predicări a Bisericii de-a lungul secolelor. Biserica însăşi este o mărturie vie pentru autenticitatea învierii lui Cristos. Cum altfel ar fi putut lua fiinţă Biserica? “Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, – şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa e veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă – ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Cristos” (1Ioan 1,1-3).

Sfântul Paul pătrunde şi mai profund în mister când scrie: “Şi dacă Cristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră” (1Corinteni 15,14). Astfel vedem că învierea lui Isus Cristos este inseparabil legată de mesajul creştin şi de proclamarea sa. Propovăduirea şi credinţa noastră ar fi într-adevăr goale dacă nu ar fi învierea dătătoare de viaţă a Mântuitorului nostru. Predicarea Apostolilor nu s-a bazat pe basme meşteşugite, nici pe ideologii filozofice, ci pe un fapt istoric indiscutabil. “Noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri” (2Petru 1,16).

Învierea lui Cristos, ca ceva care s-a întâmplat în limitele timpului şi spaţiului, nu este mărturisită doar de existenţa Bisericii, ci şi de imensa influenţă pe care Biserica a exercitat-o asupra lumii seculare timp de aproape două mii de ani. Dacă învierea lui Cristos ar putea fi negată, la fel s-ar putea face cu orice alt eveniment istoric indiscutabil. Acelaşi Isus “s-a şi înfăţişat pe Sine viu… prin multe semne doveditoare” (Fapte 1,3); timp de patruzeci de zile şi nopţi a vorbit cu Apostolii Săi, le-a apărut lor, le-a permis să îl atingă, a mâncat cu ei, a umblat cu ei, i-a învăţat. Ei au simţit prezenţa Lui atât de puternic încât inimile le ardeau. Cine a mai văzut sau auzit vreodată ca un om mort să exercite atâta influenţă asupra celor vii; să le dea o asemenea putere şi înţelepciune; să dea curaj şi să lumineze oameni atât de simpli, needucaţi. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: “O mare dovadă a învierii lui Cristos este marea putere pe care El a manifestat-o după moartea Sa. Învierea Sa i-a convins pe cei vii să îşi părăsească ţara, casa, prietenii, rudele, soţiile, copiii şi părinţii, şi să nu se prea gândească la pericolul pentru propriile lor vieţi. Toate acestea sunt realizările nu ale unui om mort care a rămas în mormântul său, ci ale lui Dumnezeu înviat”.

Învierea lui Cristos ca miracol nu este doar un eveniment istoric, ci ceva ce trăim zi de zi. Nu doar în timpurile apostolice, ci chiar şi în epoca noastră modernă, sunt nenumăraţi acei oameni care au preferat mai degrabă să moară decât să nege învierea Domnului lor. Proclamarea din Evanghelie că Domnul a înviat este o mărturie a credinţei istorice a Apostolilor, a martirilor, a celor drepţi; motivează toate luptele lor, chiar şi sângele pe care l-au vărsat pentru tainele credinţei. Apostolii au ştiut că Domnul lor a Înviat. Din această credinţă şi convingere s-a născut măreaţa proclamare “Cristos a înviat!”, pe care Biserica o rosteşte timp de 40 de zile; şi mărturia celor aproape 2000 de ani răspunde cu bucurie: “Adevărat a înviat!”

 

* * *

 

Hristos a Înviat!

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Aceste cuvinte, acest gând, acest adevăr ne stăpânesc astăzi cugetul, judecata, vorba, simţirea şi toată purtarea noastră. Cu toţii avem sufletul străbătut de fiorul unei bucurii nespuse. A unei mulţumiri sufleteşti nemăsurate, că “Paştile sfinţite astăzi nouă s-au arătat, Paştile… care au deschis nouă uşile raiului. Că prin Înviere din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi”. Sufletul nostru priveşte astăzi în jurul său şi se umple de lumină, că toate cele duhovniceşti s-au schimbat faţă de ziua de ieri; la cugetul nostru se adaugă ceva de dincolo de pulsul vieţii, mai adânc sau mai de sus, după cum ştim să oprim firul gândului şi să trăim bucuria Învierii Domnului, a celui ce, biruind păcatul şi frângând boldul morţii “din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer ne-a trecut pe noi”.

Cea mai mare sărbătoare creştină cheamă prin vestirea adevărului ce stăruie peste noi: “Hristos a Înviat!”.

După deniile întristărilor şi ale durerii, cu care am retrăit patimile Celui pironit pe cruce şi pus apoi în mormânt, iată-ne ajunşi în lumina bucuriei marelui praznic al Învierii Domnului.

Această bucurie ne este dată de Învierea Domnului, căci Învierea Domnului este sărbătoarea cea mai sfântă din cursul anului, numită şi “Sărbătoarea sărbătorilor”. Pentru Domnul nostru Isus Hristos este ziua care încununează activitatea Sa pământească, este rezultatul lucrării desfăşurate de El în lume; este ziua în care s-a întâlnit, după ridicarea Sa din morţi, cu Adam şi Eva, primii noştri părinţi, cu patriarhii, cu profeţii şi cu toţi drepţii lumii celei vechi. S-a întâlnit cu apostolii, cu femeile mironosiţe, cu ucenicii şi, în decursul vremurilor, cu toţi creştinii, iar astăzi se întâlneşte cu noi, întâmpinându-ne cu dumnezeiasca urare: “Bucuraţi-vă!” (Matei 28,9).

Toată suflarea se bucură că Hristos a înviat ca să dăruiască viaţă lumii. Căci aşa cum mărturiseşte Sf. Ioan Gură de Aur: “Astăzi este pe pământ bucurie, astăzi este în cer bucurie. Acum saltă de bucurie îngerii, acum se veselesc arhanghelii, acum heruvimii şi serafimii prăznuiesc împreună cu noi sărbătoarea de azi”. Iată marea bucurie pe care ne-o aduce Învierea Domnului, cel mai mare praznic al creştinătăţii. Este praznicul bucuriei negrăite, care uneşte cerul cu pământul într-o armonie divină, restabilind firea omenească, apărată de întunericul păcatului şi chemând-o să prăznuiască împreună cu Hristos cel înviat bucuria vieţii asupra morţii, bucuria luminii asupra întunericului.

Prin învierea Domnului, puterea de neînvins a vieţii păşeşte biruitoare prin veacuri şi se revarsă în veşnicie. Totul este aici opera harului divin, care izvorăşte din Învierea Domnului şi care ne dă bucuria de a fi cu Domnul Isus, Cel care ne luminează cărările pe pământ, ne ajută să ne înţelegem rostul vieţii şi să ne îndeplinim datoriile noastre. Bucuria pe care o revarsă în suflet harul dumnezeiesc sfinţeşte viaţa noastră şi face să se nască “dragostea, pacea, îndelungă răbdarea, facerea de bine, credincioşia” (Galateni 5, 22).

Sf. Înviere este temelia credinţei noastre, pentru că Hristos Domnul este Dumnezeu adevărat care se jertfeşte pentru noi etern, din dragoste infinită. Învierea Domnului ne dă certitudinea absolută că există o veşnicie fericită, pe care o putem câştiga fiecare prin trăirea sinceră şi permanentă în duhul dragostei Sale. Prin învierea Sa, s-au rupt încuietorile cele veşnice, iar puterea iadului s-a sfărâmat. “Unde-ţi este moartea, boldule, unde-ţi este, iadule, biruinţa?”, aşa se întreba Sf. Apostol Pavel (I Corinteni 15, 55).

Hristos Domnul a înviat ca om, şi ne-a arătat că şi noi toţi vom învia, îmbrăcându-ne nestricăcios, ca să-L întâmpinăm pe Judecătorul cel Drept la a doua venire. Prin învierea Domnului ne-am suit cu Hristos în raiul cel ceresc, unde ne-am bucurat cu cetele îngereşti şi ne-am îmbrăcat haina neprihănită a luminii izvorâte din Învierea Sa.

Începând cu Sf. Înviere, a intrat în istoria Bisericii harul divin şi cu el a strălucit icoana omului duhovnicesc pe care trebuie să o realizeze fiecare creştin. Acum se pune temelia Bisericii care este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Ziua Învierii este începutul împăcării omului cu Dumnezeu şi a împăcării noastre, unul cu altul. Ea ne cheamă la comuniune de viaţă cu Dumnezeu şi la înfăţişarea cu Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos, ca să se aşeze pacea şi buna învoire între oameni. Ziua Învierii ne îndeamnă să vorbim fraţilor, celor ce ne-au greşit şi să iertăm toate câte ne-au făcut. Iertându-ne şi împăcându-ne unii cu alţii, viaţa ni se luminează şi se umple de toată bucuria şi valoarea ei, iar sufletul renaşte şi petrece numai în sărbătoare, şi cu veselie cântă cu îngerii din cer: “Acum toate de lumină s-au umplut şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt, pentru ca să prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea păcatului şi începutul vieţii veşnice” (Catavasierul Paştilor).

La praznicul Învierii Domnului să zicem: Bucuraţi-vă şi vă înălţaţi cugetul curat spre Domnul care prin cruce a adus bucurie la toată lumea, ne-a izbăvit de întristare şi durere, de lacrimi şi moarte. Toată suflarea să laude pe Domnul, pentru că vedem azi pe adevăratul şi veşnicul nostru Mântuitor, pe Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei care, înviind din morţi, a rupt zapisul păcatului şi ne-a dezlegat de blestemul lui Adam.

Hristos astăzi ne învaţă că Adevărul şi Lumina sunt mai tari decât minciuna şi întunericul. Binele şi Iubirea înfrâng răul şi ura, viaţa biruie moartea şi virtutea stăpâneşte păcatul.

Dumnezeu călăuzeşte paşii omului pe drumul binelui şi al progresului, al culturii şi civilizaţiei.

Dar ziua Învierii Domnului este şi începutul apostolatului creştin.

La fel ca femeilor mironosiţe şi Apostolilor, îngerul Domnului, care a prăvălit piatra de pe mormânt în dimineaţa Învierii, ne zice şi nouă: “Mergeţi în mijlocul poporului şi vestiţi bucuria cea mare, că Hristos Domnul a înviat din morţi” şi că azi şi în veşnicie El este în Biserica Sa, în Sf. Altar şi în Sf. Taine, unde ne întâmpină pe toţi. Că El este Domnul nostru care ne iubeşte şi ne iartă, ne cercetează, este cu noi în orice împrejurare; ne dă puteri când ne simţim slabi şi fără ajutor, ne ocroteşte şi ne ajută şi atunci când am uitat de rugăciune, de poruncile Lui şi de toate faptele bune.

De aceea zic împreună cu Sf. Apostol Pavel: “Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea tatălui Domnului nostru Isus Hristos, care întrece şi depăşeşte orice cunoştinţă” (Efeseni 3, 14-19).

Cu aceste binevestiri de bucurie, în această sfântă zi, vă îmbrăţişez cu dragoste frăţească pe toţi: părinţi şi copii, tineri şi vârstnici, mari şi mici şi Hristos cel înviat să vă binecuvânteze pe toţi, împreună cu cei dragi, cu o viaţă plăcută Lui, aducându-vă pace, sănătate, linişte, spor, dragoste şi bună înţelegere pentru toţi.

Hristos a Înviat!

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Sfânta şi Marea Duminică a Învierii Domnului Nostru Isus Hristos

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

“La început era Cuvântul,” Înţelepciunea divină care din voinţa Tatălui şi cu suflul Spiritului Sfânt aduce totul din nefiinţă în fiinţă prin opera Creaţiei. Acest Cuvânt s-a făcut om şi a locuit între noi, dar ai Săi nu l-au primit. A venit să aducă tuturor lumină, dar mulţi rătăcesc încă în întuneric.

Isus Hristos, Întâiul născut al Tatălui Ceresc spune: «Eu sunt învierea şi viaţa» (Ioan 11, 25). Eu Îmi pun sufletul, ca iarăşi să-l iau. Putere am Eu, ca să-l pun şi putere am iarăşi să-l iau» (Ioan 10, 17-18). Mântuitorul a vorbit de câteva ori despre moartea şi învierea Sa. «Fiul Omului, va fi dat pe mâna arhiereilor şi a cărturarilor, şi-L vor osândi la moarte. Şi Îl vor da pe mâna păgânilor, ca să-L batjocorească şi să-L biciuiască şi să-L răstignească, dar a treia zi va învia» (Matei 20, 18-19).

Duşmanii lui Hristos şi-au amintit această profeţie. Când Hristos a fost aşezat în mormânt, arhiereii, cărturarii şi fariseii s-au adresat lui Pilat cu rugămintea: “Ne-am adus aminte că amăgitorul Acela a spus, fiind încă în viaţă: După trei zile Mă voi scula. Deci porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia zi”. Pilat a fost de acord şi ei «au întărit mormântul cu strajă» (Matei 27, 63-66). Dar străjerilor duşmani, nu le-a fost spre ajutor sigilarea şi aşezarea pietrei celei mari pe mormânt, căci Isus a părăsit mormântul. Biserica noastră cântă cu bucurie în această zi de sărbătoare imnul: “Înviind Isus din mormânt, precum a zis mai înainte, ne-a dăruit viaţa veşnică, şi mare îndurare”. În lumea întreagă pe mormintele creştine este înscris: “Aici se odihneşte”. Deasupra mormântului Dumnezeului Iubitor de oameni, se află trimisul ceresc: «Căutaţi pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat. Nu este aici. Iată locul unde L-au pus» (Marcu 16, 6).

Biserica, ne aminteşte de fiecare dată despre acest fericit adevăr prin cuvintele: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. Prin Învierea Sa, cea luminoasă, Domnul, a arătat lumii întregi că El este Mesia, Cel promis, Mântuitorul lumii, că este Dumnezeul nostru, că învăţătura Sa este cerească şi neschimbată, deoarece: «cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Matei 24, 35). El s-a arătat timp de patruzeci de zile discipolilor şi apostolilor Săi şi, după mărturia Apostolului Pavel, a apărut «deodată la peste cinci sute de fraţi» (1 Corinteni 15, 6). Prin apariţiile Sale a întărit credinţa celor care au avut privilegiul de a-L vedea viu. «Hristos a înviat din morţi» (1 Corinteni 15, 20), căci «dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră» (1 Corinteni 15, 17).

Împreună cu Mântuitorul înviat, noi credincioşii, devenim nemuritori, vom trăi cu El de-a pururi, pentru că ne-a oferit viaţa cea veşnică. În esenţă, această Sărbătoare reprezintă punctul forte al credinţei noastre. În acest sens rostim cu bucurie cuvintele simbolului credinţei: “Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vină”. Dar viaţa este promisă tuturor celor care trec din lumea aceasta în sfinţenie.

Părintele Andrei Şagala, un călugăr al Ordinului Sfântului Vasile cel Mare, a activat mulţi ani ca misionar pentru credincioşii greco-catolici din Statele Unite ale Americii, apoi s-a întors în provincia poloneză, de unde era de loc, pentru a pleca în Ucraina nou eliberată de sub administraţia Sovietică. Aici a slujit cu zel apostolic, predicând Cuvântul lui Dumnezeu în rândul celor care au fost atât de mult ţinuţi departe de credinţă. A publicat numeroase culegeri de predici, însă a activat până când boala l-a culcat pe patul spitalului. Printre ultimile discuţii pe care le-a purtat cu apropiaţii săi a fost şi un proiect de predică pentru credincioşii săi: Eu aş numi-o “Voi trăi,” a spus părintele. Acest gând avea să fie ca un testament lăsat fraţilor în credinţă de acest misionar ce şi-a încetat activitatea în pragul Mileniului al III-lea. Dacă cineva crede cu adevărat nu va cunoaşte suferinţa lipsei de iubire şi pedeapsa veşnică; dacă cineva îl iubeşte pe Dumnezeu şi îi oferă întreaga sa viaţă ca sacrificiu, nu va umbla în întuneric, iar dacă cineva are speranţă în Hristos Isus, Fiul lui Dumnezeu, chiar dacă va trece din viaţa aceasta nu va muri, ci va fi viu pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Prin Învierea lui Isus putem şi noi spune: “Eu voi trăi.”

Solemnitatea Învierii este sărbătoarea bucuriei. “Cerurile cu cuviinţă să se veselească, şi pământul, să se bucure, şi să prăznuiască lumea, cea văzută toată, şi cea nevăzută: că Hristos a înviat, veselia cea de veci” (Utrenia Pascală). Suntem bucuroşi deoarece, “din moarte la viaţă, şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi” (Idem). «Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa» (Ps. 118, 24).

În această zi a celei mai mari sărbători a creştinătăţii, să ne întărim credinţa şi speranţa în viaţa cea fericită, unde vom fi alături de Mântuitorul Înviat, în Ierusalimul Ceresc, căci acest lucru ne conferă puterea de a face faţă tuturor încercărilor şi suferinţelor noastre zilnice. Nu în zadar ne îndeamnă pe noi Hristos spunându-ne: «Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea» (Ioan 16, 33). După suferinţe, după moarte şi după ce a gustat părăsirea din partea apropiaţilor Săi, Isus a învins.

«Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa» (Ps. 118, 24), cântă Biserica noastră astăzi. Să ne reunim şi noi glasurile în cântarea imnului din Utrenia pascală: “Ziua învierii! Şi să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să zicem: Fraţilor! Şi celor ce ne urăsc pe noi: să iertăm toate pentru înviere, şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Rugăciune

Acesta este Paştile, Paştile Domnului. Isuse Hristoase, ne-ai păzit cu adevărat de toată pierderea şi ai întins spre noi mâinile Tale părinteşti, cuprinzându-ne cu braţele Tale. Ţi-ai vărsat pe pământ Sângele Tău cel Dumnezeiesc că să dovedeşti această sângeroasă şi totală iubire faţă de oameni prin legământul pe care L-ai făcut pentru noi. Ai îndepărtat de la noi primejdia mâniei, şi ne-ai redat pacea cu Cel Preaînalt… O, Tu, Cel care eşti cu adevărat Singur între cei singuri şi Totul în toate! Fie, ca să se primească Spiritul Tău cel ceresc.

O, Dumnezeiesc Paşti, care Te cobori din cer pe pământ, Te înalţi din nou la cer… Tu eşti pentru toţi, bucuria, onoarea, hrana şi fericirea; Tu ai împrăştiat întunericul morţii, tuturor ai oferit viaţa, porţile cerului le-ai deschis. Dumnezeu a devenit om, iar omul a devenit Dumnezeu.

O Paşti Dumnezeiesc! Dumnezeul cerului se uneşte acum cu noi în Spirit prin libertatea Lui. Datorită Lui sala ospăţului bucuriei este plină; cu toţii sunt îmbrăcaţi în haine de nuntă… De mult nu mai sunt stinse candelele sufletelor. În chip spiritual Dumnezeu străluceşte prin flăcările harurilor, în corpurile şi în sufletele nutrite de uleiul graţiei lui Cristos.

Te rugăm Doamne Dumnezeule, veşnic Împărat al sufletelor, Hristoase, întinde Mâna Ta cea puternică asupra întregii Tale Biserici Sfinte şi asupra poporului Tău credincios care Îţi aparţine din veşnicie, apără-l şi-l păzeşte; îndepărtează de la el pe toţi duşmanii; lasă-ne să-Ţi cântăm alături de Moise, cântarea de învingere asupra morţii, căci a Ta este mărirea şi puterea în vecii vecilor! Amin. (După Sfântul Hipolit Romanul)

 

* * *

 

Isus: darul vieţii dincolo de moarte

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Partea I-a

1. Prologul

Primul lucru pe care îl aflăm deschizând Evanghelia după Ioan este Prologul -partea introductivă a Evangheliei- chiar dacă a fost scris la sfârşitul întregii Evanghelii. De fapt, el este sinteza întregii Evanghelii, deoarece Ioan descrie parcursul Cuvântului, care era lângă Dumnezeu, chiar înaintea creaţiei şi “prin care toate s-au făcut”. Întregul univers datorează existenţa sa, Cuvântului. La fel ca “Înţelepciunea” lui Dumnezeu (cfr. Pilde 8, 22-31), şi “Cuvântul” doreşte să se apropie cât mai mult de oameni, făcându-se trup în Isus Cristos, care venind între noi, şi-a împlinit misiunea şi s-a reîntors la Tatăl, ne spune Prologul.

Afirmând că “La început a fost Cuvântul“, Ioan reia cea dintâi propoziţie din Biblie: “La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen. 1, 1), dorind să sublinieze faptul că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Său: El “vorbeşte şi toate se fac” (Ps 33, 9; 148, 5). În al doilea rând, evanghelistul doreşte să ne comunice că există “un început” ,înaintea începutului din Cartea Facerii (în care se spune că Dumnezeu a creat lumea), adică, Cuvântul este veşnic şi se află la originea tuturor lucrurilor create…

Spunându-ne că acest Cuvânt a venit în mijlocul nostru… şi ne-a mântuit, evanghelistul doreşte să ne clarifice faptul că Dumnezeu ne-a mântuit… şi nu un om oarecare! Astfel, am fost înălţaţi la nivelul lui Dumnezeu pentru că El s-a coborât la nivelul nostru: acesta este mesajul Prologului lui Ioan.

O altă idee importantă exprimată în Prolog este că acest Cuvânt viu, prezent în toate lucrurile, străluceşte în întuneric. Întunericul încearcă să înlăture lumina, dar nu reuşeşte, deoarece dorinţa după Dumnezeu -prezentă în inima fiecărui om- nu o poate stinge nimeni, căci mul nu reuşeşte să trăiască fără Dumnezeu!

Cuvântul -care pe toate le-a făcut- se arată în istoria omenirii şi în mod particular, în istoria Poporului Ales. Dar: “A venit la ai săi şi ai săi nu L-au primit“. Prin cuvintele “ai săi“, Ioan desemnează fie puterea politică a Imperiului Roman, fie “religia ebraică” a epocii, ambele incapabile să recunoască prezenţa lui Dumnezeu, manifestată în Isus.

Dar oamenii care primesc Cuvântul lui Dumnezeu, devin fiii şi fiicele Lui, nu datorită meritelor lor sau apartenenţei la poporul iudeu, ci pentru simplul fapt că se încred în Dumnezeu, care în bunătatea Sa, ne aşteaptă să mergem la El şi ne primeşte… Cuvântul lui Dumnezeu intră, pătrunde în om şi-l face să se simtă fiu sau fiică a Lui, prin puterea harului Său.

De fapt, Prologul ne vesteşte că Dumnezeu nu ne-a abandonat, că El nu doreşte să stea departe de noi. De aceea Ioan ne spune “Cuvântul s-a făcut trup şi a venit să locuiască în mijlocul nostru“. Dacă în Cartea Ieşirii ni se arată că -în timpul călătoriei prin deşert- Dumnezeu trăia într-un cort, în mijlocul poporului (cfr. Ex. 25, 8), evanghelistul subliniază că acum Dumnezeu s-a apropiat la maximum de noi, în Isus, “plin de har şi de adevăr“.

2. Timpul

Evanghelia ne spune: Cuvântul este creatorul “universului” şi al “timpului” şi a venit să locuiască între noi. Fiind o lucrare a lui Dumnezeu, “timpul” nu este gol, ci există datorită plinătăţii prezenţei lui Dumnezeu… Prin urmare, viaţa nu-şi are sensul final în realizările noastre limitate, ci în prezenţa lui Dumnezeu, lăsat să pătrundă în inimile noastre!

Recunoaşterea acestei prezenţe nu este uşoară. Venind în mijlocul nostru, Isus ne descoperă drama timpului. Timpul trebuie să fie Înviat de răul care a pătruns în el. Atunci când omul se consideră mai presus de Dumnezeu sau I se împotriveşte şi pretinde să se realizeze prin propriile puteri, înlocuieşte chipul său de fiu al lui Dumnezeu, cu realitatea sa personală, limitată. Astfel I se opune lui Dumnezeu, devenind un Anticrist.

“Timpul” implică o luptă, un efort, fiindu-ne lăsat pentru ca să-L recunoaştem pe Cristos: “A venit între ai săi şi ei nu L-au primit“. De fapt, substanţa credinţei/necredinţei şi a fericirii/nefericirii omului constă în: recunoaşterea şi urmarea lui Dumnezeu, a luminii Sale, a adevărului Său sau, refuzarea acestor mistere. Să nu uităm că, numai de la Isus întrupat, omul primeşte har şi putere ca să se apropie de adevărata sa menire: mântuirea. Doar înfrăţindu-se cu Isus, creştinul îşi realizează viaţa şi intră în familia lui Dumnezeu! Timpul ne-a fost dat pentru ca mărirea, gloria şi lumina lui Dumnezeu să se arate şi să se răspândească la toţi oamenii din lume, ca să-L recunoască pe adevăratul Dumnezeu şi să primească mântuirea Sa. Astfel, Sf. Augustin ne spune: “Isus s-a născut ca om în istorie, a intrat în timp, pentru ca pe noi să ne introducă în dimensiunea eternă, veşnică a timpului, unde să ne împărtăşească comuniunea, fericirea şi viaţa Tatălui. S-a făcut om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu; pentru ca omul să poată mânca pâinea Îngerilor, Domnul Îngerilor s-a făcut om“.

Ce înseamnă pentru un creştin, să fie atent la “trecerea timpului”? Cu siguranţă că nu reflectă mentalitatea culturii noastre de a lua hotărâri în prezent, de a decide unde să investească, de a profita de ocazia care se iveşte şi apoi de a muri. Pe un creştin “trecerea timpului” nu trebuie să-l transforme în pesimistul nihilist, care priveşte doar la viitor sau se lasă cuprins doar de nostalgia trecutului (pe care l-a pierdut).

Timpul nu este o înşiruire de momente, ale căror sensuri nu le cunoaştem, ci se îndreaptă către o împlinire, o plinătate, către o mântuire a lui, a vieţii, a întregii existenţe create. Acest lucru ni-l spune o persoană: Fiul lui Dumnezeu făcut om, pogorât în istorie pentru a dărui sensul plin vieţii noastre: mântuirea… El a venit să împlinească dorinţa omului de infinit şi să nu permită ca timpul să dispară în nefiinţă. Sensul vieţii omului constă în a se şti fiu al lui Dumnezeu, iar dacă este fiu, nu are această calitate doar în timpul trecător, ci în Eternitatea către care se îndreaptă.

Iubiţilor! Trebuie să ne bucurăm, deoarece, acest Dumnezeu a dorit ca fiecare om care se naşte pe pământ să ştie că este binecuvântat: “Să te binecuvânteze Domnul şi să te apere… Să te ajute şi să-ţi dea pacea“. Acesta este sensul adevărat al vieţii omului, în ciuda trecerii timpului.

De fapt, cu toţii suntem chemaţi să-L urmăm pe Cristos pe drumul Crucii, pentru ca să intrăm împreună cu El în Împărăţia celor înviaţi. Numai împreună cu Cristos -prin puterea Spiritului- vom intra în timpul care ne face pe toţi, fraţi şi fii ai lui Dumnezeu, îmbrăcaţi în lumina învierii şi în dragostea divină care ne-a mântuit, în comuniunea fericită a tuturor sfinţilor.

Faptul că Ioan Maria Vianey spunea: “Cred că o persoană care nu ascultă Cuvântul lui Dumnezeu cum trebuie, nu se va putea mântui: niciodată nu va şti ce să facă pentru ca să primească darul mântuirii“, trebuie să ne determine să cugetăm şi să facem alegerile noastre corecte de viaţă, pe calea care duce la plinirea timpului, la Învierea veşnică.

Partea II-a

1. Învierea după Evanghelia lui Ioan

Nici o evanghelie nu ne descrie Învierea, ci numai semnele învierii şi apariţiile Celui înviat…

“În prima zi a săptămânii Isus învie” (Io. 20, 1). Isus a Înviat! Viaţa nouă ţâşneşte, începe pentru omenire o istorie nouă, nimic nu mai este ca înainte: totul are un sens nou, pozitiv, definitiv. De fapt, “Mormântul gol a devenit leagănul creştinismului” (Sf. Ieronim).

În descrierea învierii, evanghelistul Ioan subliniază că el intrând în mormânt “văzu şi crezu” (Io 20, 1-9). Ce a văzut, dacă Isus nu mai era acolo? De un lucru putem fi siguri: văzând, a crezut.

Înaintea ucenicilor, la mormânt fuseseră femeile: trei, după Evanghelia lui Marcu şi una (Maria Magdalena), după cea a lui Ioan. Prin urmare, în dimineaţa Paştilor, Biserica -toţi cei care cred în învierea Domnului- este alcătuită dintr-un mic grup de femei.

Ultimele persoane -care au părăsit Golgota- şi primele, care primesc şi transmit mai departe vestea învierii, sunt femeile. Acest fapt ne învaţă cum credinţa nu se măsoară în funcţie de genul masculin sau feminin, ci de cuantumul în care omul îşi recunoaşte păcatele, se căieşte de ele şi învaţă de la Domnul să iubească. Maria Magdalena este acolo şi-şi demonstrează iubirea sa pentru Isus, pentru că “mult i s-a iertat”. Privind la exemplul Mariei, notăm că Paştile înseamnă a-L căuta, a-L afla şi a-L mărturisi pe Isus, singurul în care este îndurare, iertare şi mântuire.

Deoarece primii martori ai Învierii au unit vestirea Evangheliei cu coerenţa vieţii, înseamnă că adevăraţii vestitori ai Învierii sunt şi trebuie să fie persoane “contagioase”, transformate de vestea lui Isus înviat, persoane care trăiesc valorile superioare ale spiritului, singurele capabile să “molipsească” alte persoane, şi să le îndrepte către adevăratele valori: acceptarea şi răbdarea totală, în pace, în mijlocul suferinţei, speranţa în faţa morţii, rugăciunea ca şi abandonul în mâinile Tatălui, bucuria în a-i sluji pe alţii, cinstea, umilinţa şi autocontrolul, promovarea binelui altora, atenţia faţă de nevoile celor săraci, mărturisirea lui Dumnezeu... “Sărbătoreşte bine Paştile numai omul care ştie să iubească, să ierte, fără să aibă gânduri de răzbunare“… Aceasta este vestea cea bună care izvorăşte din Înviere şi pe care toţi oamenii trebuie să o cunoască!

Paştile nu sunt o sărbătoare individuală, ci a tuturor, căci: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim!”. Participând la Liturghia Învierii şi la Euharistie, exprim o nevoie, o latură esenţială a vieţii: aceea de a fi şi a trăi în relaţie cu alţii. “Existenţele -vieţile noastre- sunt în comuniune profundă între ele, legate una de alta. Nimeni nu trăieşte singur. Nici un om nu păcătuieşte singur. Nimeni nu se mântuieşte singur. Viaţa altora pătrunde continuu într-a mea, în modul cum gândesc, în ce spun şi în ceea ce fac. Dar şi viaţa mea influenţează viaţa altora. În bine şi în rău. Dar să nu uităm că speranţa realizării noastre este şi speranţa realizării altora” (Spe Salvi, 9).

Cristos cel înviat ne cheamă la buna înţelegere, la solidaritate şi la sinceritatea reciprocă… La Paşti -prin trecerea lui Isus de la moarte la viaţă, Înviere- omul a înţeles că a găsit un aliat în Dumnezeu, în lupta sa împotriva păcatului (care îi distruge viaţa), căci prin moartea Sa, Cristos ne-a cumpărat cu preţul scump al sângelui Său, eliberându-ne de păcate (cfr. 1 Pt. 1, 18-19).

Prin ceea ce Mântuitorul a făcut pentru noi, înţelegem că primim de la El o iubire totală şi fără părere de rău. Paştile sunt prilej de bucurie, pentru că Isus coboară continuu în inimile noastre pline de păcate şi nu ne abandonează în mijlocul greutăţilor, necazurilor şi durerilor noastre. Cel Înviat vine neîncetat la noi şi trăieşte împreună cu noi. Celebrăm cu adevărat Paştile numai dacă îi permitem lui Isus să ne ia de mână şi să ne urce în înălţimi, pentru a gusta lumina Tatălui.

Să nu avem impresia că a fost simplu pentru apostoli să primească şi apoi să vestească Învierea! De fapt, teama de a fi persecutaţi îi determină să se închidă în Cenaclu. Doar femeile ies ca să împlinească ultimul ritual… pentru un mort. Mai mult, în cuvintele lipsite de speranţă ale celor doi ucenici pe drumul către Emaus, se reflectă starea sufletească a tuturor apostolilor (cfr. Lc. 24, 19-21).

Iubiţilor! Moartea ne tulbură… Chiar dacă apostolii au fost martorii unor învieri pe care Isus le-a făcut, le era greu să înţeleagă sensul patimilor şi morţii Domnului. Chiar şi strigătul centurionului: “Cu adevărat acesta este Fiul lui Dumnezeu“, n-a luminat inimile lor. În faţa morţii, apostolii au uitat de toate Scripturile: de faptul că Petru L-a proclamat “Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt. 16, 16), de schimbarea la faţă de pe Tabor…

Totuşi, încurajaţi de sfinţenia de pe urmă a ucenicilor şi a miilor de martiri, care au plătit cu preţul vieţii credinţa lor, noi trebuie să credem în Acela care a zis: “Eu sunt Învierea şi Viaţa, cine crede în Mine, chiar dacă moare, va trăi, şi cine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veci” (Io. 11, 25-26).

2. Ioan şi Petru

Evanghelistul descrie faptul că -în urma anunţului femeilor- cei doi ucenici “fug” la mormânt. Faptul că fug, este esenţial! Dacă tu te predai, te opreşti şi hotărăşti că nu mai este nimic de făcut, că nu mai are rost să trăieşti (dacă tu nu cauţi ajutor şi nu accepţi să fii ajutat), atunci nu se mai poate face nimic.

Ioan şi Petru merg la mormânt, numai că Petru nu vede nimic. Când ei ajung, Ioan se închină (Io 20, 5), dar Petru, nu (Io 20, 6). “A se închina“, desemnează ataşamentul umil al ucenicului, al celui care renunţă la propriile idei -scheme mentale- în faţa noului pe care îl vede. De fapt, şi Ioan credea că “Totul s-a terminat!“, dar în faţa unor elemente noi îşi schimbă părerea: “Nu s-a terminat!“. Prin urmare, dacă Ioan este disponibil să se lase educat de ceea ce vede şi să se schimbe, Petru este mai ferm. Din această cauză, acesta din urmă, la mormânt, nu va vedea semnele Învierii.

Iubiţilor! Ioan ne învaţă că în viaţă, trebuie să ne închinăm, să fim umili, dispuşi să ne schimbăm, să acceptăm că am greşit şi să căutăm să ne îndreptăm. Dacă tu hotărăşti să nu te schimbi, nimic nu se va schimba (Un om nu a vorbit 30 de ani cu fratele său, doar pentru că aşa a decis! Din fericire, copiii lor i-au împăcat, iar ei se sună zilnic, la telefon, ca şi cum ar dori să recupereze timpul pierdut…). Dacă tu te schimbi, viaţa ta se schimbă!

Petru şi Ioan sunt două modalităţi de a crede, de a ne apropia de Dumnezeu: Petru, dur, piatră… este cel care vrea să înţeleagă totul, să respecte cu stricteţe principiile, fapt care îi limitează mintea doar la ceea ce este logic, raţional; Ioan, “ucenicul pe care Isus îl iubea” (Io. 20, 2) este, cum sugerează numele său, iubire, intuiţie, sentiment, emoţie, interiorizare.

Mintea controlează sentimentele şi caută să le stăpânească, deoarece sunt asemenea unor valuri imense, care pot să doboare orice. Mintea ne slujeşte pentru a înţelege, pentru a explica, a interpreta. Dar organul vieţii este inima, iubirea, vitalitatea, stupoarea, credinţa, cunoaşterea lui Dumnezeu, lucruri care se percep, se simt, se speră şi se experimentează. Pentru toate acestea, omul are nevoie de inimă… Mintea este doar capabilă să explice ceea ce s-a întâmplat.

Petru -mintea, raţiunea- va vedea multe lucruri, dar nu le va simţi în inima sa. Ioan -iubirea, sensibilitatea, sentimentul profund- nu doar va vedea, ci le va simţi în interiorul său şi va începe să înţeleagă… Când eşti în Biserică, lasă gândurile tale de-o parte şi ascultă-ţi inima. Astfel vei putea percepe prezenţa lui Dumnezeu şi vei descoperi o bogăţie de lumină şi de viaţă plină, înăuntrul tău.

Evanghelia se foloseşte de trei verbe pentru a exprima fenomenul “a vedea”: “blepo”, a vedea la nivel material (“Azi văd lumina soarelui“); “theoreo”, care înseamnă a privi cu atenţie şi a pune întrebări (“Ce ar fi viaţa fără lumina soarelui?“); “orao” care exprimă privirea, văzul din punct de vedere al credinţei, privirea care pătrunde în interior (“Fiecare avem în interiorul nostru lumina soarelui“). Petru se opreşte în privirea sa la “theoreo” (Io. 20, 6): el nu vede nimic din punct de vedere al credinţei. Ioan face un pas înainte, de la “blepo” (Io. 20, 5) la “orao” (Io. 20, 8) şi vede cu ochii credinţei… (Vine fiul tău acasă cu un desen şi tu spui “Da. Este frumos!” -fără ca să îl priveşti, pentru că te gândeşti numai la viaţa ta. Blepo!.. Iei desenul în mână şi spui: “Cred că te-ai străduit mult să-l faci. Bravo!“. Theoreo… Înţelegi că acel desen l-a făcut pentru tine, că este un cadou pentru tine: “Şi eu te iubesc mult, mult de tot!” Orao!).

3. Îngeri şi oameni

Soldaţii care în viaţă păzeau un om mort -simbol al celor care sunt de partea minciunii- se blochează înaintea învierii şi sunt “ca şi morţi“. Ei sunt cei care ţin partea puternicilor răi ai acestei lumi, cei care sunt atenţi ca adevărul să nu triumfe.

Femeile -care în viaţă L-au urmat- sunt pline de bucurie şi devin martorele învierii.

Îngerul le ajută pe femei, pentru că le citeşte în inimi şi ştie că ele nu vizitează în mod simplu sau aleatoriu, un mormânt, ci vin să caute pe Cineva. Femeile ne învaţă că nu trebuie să ne oprim din căutarea lui Dumnezeu: ele nu caută puterea sau pe cineva care să le rezolve problemele… Îl caută pe cel Răstignit, pe Unul pe care L-au văzut suferind şi murind… Noi pe cine căutăm?

Acestor femei le sare în ajutor Îngerul şi le spune să caute, dar nu cu frică “Nu vă temeţi“. Nu-L căutaţi aici, unde L-au pus oamenii care au dorit să-L elimine, ci în locurile în care El a promis să se arate. Cu alte cuvinte, căutându-L pe Dumnezeu, trebuie să respectăm Scripturile.

“Mergeţi şi vestiţi fraţilor Mei“… Iată schimbarea Învierii! Isus nu îi mai numeşte ucenici, ci fraţi ai Lui, în ciuda trădărilor pe care le-a îndurat de la ei şi a faptului că pricepeau tare greu… Ei sunt iertaţi şi avansaţi în grad: “Fraţii Fiului lui Dumnezeu“. Noi avem puterea să-i chemăm fraţi sau surori pe cei care ne-au jignit, ofensat, rănit? Isus Înviat să ne dea această tărie… ca împreună cu El, să înviem noi şi cei dragi ai noştri.

4. Maria Magdalena

Maria L-a iubit mult pe Isus, care îi restituise viaţa, eliberându-o de cei şapte draci, iar ea i-a dăruit Lui, viaţa sa. Acum că El a murit, îi lipseşte orice punct de referinţă: iubirea, compasiunea, puterea, prietenia Lui…

Când te părăseşte cineva drag, aproape că nu mai reuşeşti să trăieşti: viaţa nu mai este ca înainte. De fapt, Maria îşi exprimă starea sufletească prin plâns (cfr. Io. 20, 13). Problema ei este că-L considera pe Isus ca fiind “Domnul său” în exclusivitate, asemenea părinţilor care se simt proprietarii fiilor lor. Unii părinţi nu înţeleg că toţi oamenii -inclusiv pruncii lor- sunt fiii lui Dumnezeu.

Isus ne cere să privim la ceilalţi oameni şi să-i iubim, dar să nu ne lipim inima de nici un om. Inima trebuie să ne-o lipim doar de Dumnezeu! Să trăim cu cei din familia noastră, dar niciodată să nu-i tratăm de sus, considerându-ne stăpânii lor… “Priveşte-ţi pruncii, bucură-te, dă-le toată iubirea posibilă, dar nu pretinde nimic de la ei. Priveşte-i şi împarte-le din bunurile tale, dar nu aştepta să te răsplătească, nu te baza pe ajutorul lor. Adu-ţi aminte că sunt diferiţi de tine şi nu trebuie să le impui ideile tale. Lasă-i să-şi împlinească viaţa lor, proiectul lor… Înţelege că tu ai menirea ta, calităţile tale, misiunea ta şi ei au calea, menirea şi misiunea lor”

Evanghelia ne spune că Maria privea înapoi (Io. 20, 14): încă era marcată de trecut, blocată şi astfel nu trăia prezentul. De fapt, va trebui să mai privească odată… să se întoarcă în prezent şi să privească înainte (cfr. Io. 20, 16). Pornind de la comportamentul Magdalenei, Ioan descrie “moartea” ca pe ceva care te ţine blocat cu gândul la evenimentele care au avut loc în trecut. Însă omul cel care priveşte în urma sa, nu poate să meargă înainte. Tocmai din acest motiv Isus îi zice: “Nu mă opri, reţine!” (Io. 20, 17), “lasă-mă să merg“.

Eşti supărat că lucrurile nu au mers după cum doreai tu, că alţii nu te respectă, că unii te-au jignit sau înşelat? Indiferent care dintre aceste lucruri le-ai experimentat, iartă! Nu le ţine în tine! Nu sta cu mintea blocată în trecutul care nici nu mai există şi care nu se mai poate schimba. Ce a fost, a fost, nu se mai poate schimba. Trăieşte ca un om liber, nu te lega cu lanţurile supărării, mâniei, răzbunării; lasă morţii să-şi îngroape morţii, tu eşti fiul vieţii, stai cu cei vii!

Iubiţilor! Dacă suntem atenţi, adevăratul miracol al Magdalenei şi al apostolilor este faptul că I-au permis lui Isus să plece… Doar astfel au putut să-L regăsească în inimile lor, pentru totdeauna. E greu să trăieşti fără soţul/soţia cu care te-ai împăcat atât de bine. Lasă-l să plece! Învaţă să trăieşti fără el şi vei descoperi că moartea lui se va schimba în viaţă, în inima ta.

Ai fost rănit, ai suferit? Lasă durerea să se exprime, nu o ţine ferecată în tine. Dacă o ţii în tine, vei suferi toate zilele vieţii tale. Exprimă-ţi cuviincios supărarea, renunţă la răzbunare şi acceptă faptul că ai fost rănit. Dacă faţă de acea persoană mai simţi durere, dorinţă de răzbunare sau neplăcere… încă nu te-ai vindecat. Dacă tu ierţi, vei vedea cum moartea din tine se transformă în viaţă.

În sfârşit ai înţeles că nu reuşeşti să te înţelegi cu pruncii tăi. Faptul că trebuie să analizezi modul cum i-ai educat şi ce fel de părinte ai fost pentru ei, este prea dureros şi ţi se pare că totul s-a dus… Dar dacă începi să discuţi şi dacă îţi schimbi comportamentul faţă de ei, într-o zi vei avea o relaţie nouă şi bună cu pruncii tăi. Să nu uităm că din mormânt a răsărit viaţă; din orice insucces poate să răsară un mare succes!

Paştile ne spun că în moarte există viaţă, o viaţă mai puternică şi mai frumoasă: viaţa divină, viaţa veşnică. Iată ceea ce ne dă speranţă. Amin!