Selecție de predici
Nașterea Domnului (Liturghia din zori)
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 62,11-12
Tit 3,4-7
Luca 2,15-20
Autori
* * *
Liturghia din dimineața Crăciunului
Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Iași
- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -
Lectura I (Is 62, 11-12)
Isaia pronunță aceste cuvinte de încurajare bătrânilor lui Israel care s-au adunat la Ierusalim în așteptarea întoarceri în patria natală a fraților lor, “restul lui Israel” care fusese deportat în Babilonia. Textul profetic este compus din două versete: primul conține o veste adresată Ierusalimului, “fiica Sionului”, deci întregii națiuni, veste care privește eliberarea celor aflați în exil; iar vestea se referă la un Dumnezeu care va veni ca și “salvator” al poporului, aducând cu sine darul prețios și atât de invocat al libertății (v. 11); al doilea verset, în schimb, conține noile titluri de mărire dat fie a acestor frați (care vor fi numiți “popor sfânt”), ca și al celorlalte națiuni “mântuite de către Dumnezeu”, dar mai ales ale Ierusalimului care, ca o tânără mireasă, se va chema “cea căutată” și “cetate care nu mai este abandonată” (v. 12).
Și de această dată este tot Domnul cel care ia inițiativa: vine în căutarea poporului său, îl răscumpără și îl leagă la sine prin iubirea sa reînnoită și fidelă. Textul din Isaia este folosit de liturgia Crăciunului întrucât vorbește de o altă întâlnire, cea pe care Domnul o realizează, prin Fiul său Unul născut cu omenirea la Betleem, lângă ieslea pruncului Isus, care este adevăratul Mântuitor și eliberator al omenirii. De aceea, și noi suntem chemați “popor sfânt” de către Dumnezeu și de către “popoarele mântuite de Domnul”: fața de noi El și-a manifestat toată duioșia, toată dragostea.
Lectura a II-a ( Tit 3,4-7)
Și această lectură asemenea celei din Isaia, este simplă și mai ales scurtă – cum rar se întâmplă în Liturghiile de duminică -, ca și cum Dumnezeu ne-ar spune că misterul pe care-l contemplăm astăzi este așa de mare că nu-l putem (și nici nu ar trebui să ne permitem) să-l închidem în limitele impuse de cuvintele umane. Tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru omenirea întreagă este lucrarea sa, se datorează numai bunătății sale. Apostolul Paul adresându-se ucenicului său Tit prin cuvinte luate din experiența personală, afirmă că noi am fost mântuiți (și suntem mântuiți) nu datorită acțiunilor noastre drepte pe care le-am înfăptuit (v. 5a; cf. Rm 9,30-32; 10,35; Fil 3,9), ci datorită faptului că Duhul Sfânt a fost generos cu noi (v. 5b; cf. Rm 3,24; In 3,16-18). Mai exact, Dumnezeu, când a venit între noi Mântuitorul, din libera inițiativă a iubirii sale milostive, din dușmani a făcut din noi prieteni făcându-ne fii ai săi prin botez (1Pt 1,3).
Dacă la Crăciun Dumnezeu ni-l dăruiește pe Fiul său, putem spune că prin botez el ne dăruiește Duhul său; că ne dă certitudinea că am devenit moștenitori a unei realități care nu se va destrăma niciodată: “viața veșnică” (v. 7), adică a experienței cunoașterii personale a lui Dumnezeu. Toate aceste mari daruri ale lui Dumnezeu ne deschid inima și o fac capabilă să se minuneze de tot ceea ce El face pentru noi precum și să-i mulțumim pentru generozitatea sa așa de mare.
Evanghelia (Lc 2,15-20)
Această Evanghelie a Liturghiei din dimineața Crăciunului este continuarea evangheliei propuse pentru noaptea Crăciunului, pe care Luca o prezintă folosind schema anunțului misionar: povestirea evenimentului, vestea adusă păstorilor și primirea evenimentului. Evanghelistul deci se oprește in acest pasaj asupra ultimului moment care relatează faptul că păstorii se duc imediat la Betleem si găsesc peștera – așa cum le fusese anunțat de către îngeri – cu pruncul Isus, cu Maria și Iosif.
Suntem în fața unui adevărat itinerariu de credință cu etapele sale, unde apare clar că decizia interioară se traduce imediat în gesturi concrete: mai întâi căutarea (“au plecat în grabă”: v.16a), apoi descoperirea și experiența umano-spirituală (“au găsit copilul: v. 16b) și, în sfârșit, mărturia vieții (“au spus ceea ce le fusese anunțat cu privire la copil”: v. 17). Din mărturie ia naștere deci, reacția de mirare și de credință în cei care au ascultat povestirea păstorilor (“se mirau de lucrurile pe care le spuneau păstorii”: v. 18): așa credința începe să se răspândească.
Textul se termină cu o referință prețioasă despre Maria care “păstra toate aceste lucruri și le medita în inima ei”: v.19), ceea ce înseamnă că Maria rămâne gânditoare în contemplarea lucrurilor povestite de păstori cât și a cuvintelor pe care ei le-au spus despre micul Isus. De acum istoria Fiului – care pleacă de la sânul matern până la sânul/mormântul învierii – devine un singur lucru, o singură realitate cu istoria Mariei, deoarece încă de la Fiat-ul spus la Bunavestire ea a acceptat prin credință să fie docilă în slujba “căilor lui Dumnezeu”.
Reflecții
Cuvântul lui Dumnezeu din această zi de Crăciun este o invitație la a nu se opri în tot feluri de explicații, ci la a se abandona în contemplarea cuvintelor: “Astăzi s-a născut pentru noi Domnul” (antifona de la începutul Liturghiei) împreună cu cea a misterului unui Dumnezeu care se face om. Isus a adus umanității cel mai prețios cadou, așa cum zice sf. Irineu: “a adus întreaga noastră viață aducându-se pe sine”. Cum să facem să întărim credința noastră în fața acestui tăcut copil? Simplu: luând decizia de a “merge și noi la Betleem”, după exemplul păstorilor, deoarece acest loc este icoana simplității și a transparenței, a bucuriei și a vieții, a tăcerii contemplative. Avem nevoia de a redeveni copii la suflet pentru a redescoperi rădăcinile credinței noastre; avem nevoie de o bucurie “de sărbătoare” care ne dă posibilitatea să credem că viața este un mare dar al lui Dumnezeu care nu trebuie irosit; avem nevoie de tăcerea contemplativă. Atunci când dorim să ne exprimăm dragostea noastră față de ceilalți, ce putem să oferim dacă nu tăcerea noastră? “Tăcerea înseninează inimile noastre, șoptește inimilor noastre și le unește. Tăcerea ne separă de noi înșine și ne dă posibilitatea să zburăm pe firmamentul Duhului apropiindu-ne de cer” (M. Delbrel). Această experiență ne va permite să ne întoarcem la casele noastre și la ocupațiile noastre (asemenea păstorilor) lăudându-l pe Dumnezeu pentru Cuvântul pe care l-am contemplat, asemenea Mariei, siguri că îl păstrăm în suflet pentru a anunța altora ceea ce acest Cuvânt înseamnă pentru noi.
* * *
Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
După ce păstorii au auzit de la îngeri că li s-a născut Mântuitorul, au plecat în grabă să vadă minunea, să obțină mântuirea și apoi s-au întors fericiți la turmele lor preamărind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate pe care le-au văzut și le-au auzit.
Opera mântuirii aparține lui Dumnezeu. El o oferă tuturor oamenilor de bunăvoință.
Păstorii își arată bunăvoința lor, obțin mântuirea când, îngenunchind alături de mama lui Isus și de sfântul Iosif, își înalță rugăciunile lor de laudă și preamărire lui Dumnezeu. Ei sunt primii care, acceptând mântuirea, adeveresc sintagma: Cine se roagă, se mântuiește. De la cine au învățat păstorii rugăciunea mântuitoare? De la îngerii cerului care lăudau pe Dumnezeu după ce le-au vestit nașterea lui Isus și s-au îndreptat spre cer? Este posibil, dar tot atât de posibil este să fi învățat rugăciunea de la mama lui Isus și de la sfântul Iosif, fiindcă lăudau și preamăreau pe Dumnezeu pentru toate câte le văzuseră și le auziseră. Dar ce i-a impresionat cel mai mult a fost rugăciunea preacuratei mame.
Cine se roagă, se mântuiește. Mântuirea era în iesle. Care este cel dintâi lucru pe care l-a înțeles preacurata mamă când și-a așezat pruncul pe paie? Isus a venit să realizeze un dialog între om și Dumnezeu, să se roage pe pământ. Prin însăși neputința sa, prin însăși sărăcia sa, prin însăși nevinovăția sa el se roagă, cerșește mila Tatălui ceresc pentru întreg neamul omenesc. Maria este prima care se roagă alături de el și plânge de fericire că s-a născut Mântuitorul. Cel ce ne-a adus mântuirea, nu se putea să nu ne aducă și mijlocul pentru a o dobândi: rugăciunea. Isus s-a născut pentru a fi el însuși rugăciunea întregii omeniri în fața Tatălui, fiindcă s-a zămislit din suspinele negrăite ale Duhului Sfânt.
Prezența lui Isus pe paiele din ieslea grajdului constituie cea mai impresionantă rugăciune adresată Tatălui în numele întregii omeniri sărace, dar inconștientă de sărăcia ei. Păcatul este sărăcia sufletească cea mai lamentabilă. Isus ne-a luat firea omenească din sânul Fecioarei prin puterea Duhului Sfânt deci neîntinată de păcat, dar prin actul voinței sale atotputernice ca Fiu al Tatălui și prin actul voinței omenești ca Fiu al Omului a luat asupra sa toată sărăcia noastră spirituală și chiar pe cea materială. În această postură de ultim sărac, el cerșește, se roagă; s-a rugat pentru sine și pentru noi. De la pruncul din iesle noi trebuie să învățăm să ne rugăm.
Pruncul din iesle ne învață să ne rugăm prin faptul de a ne recunoaște în fața Tatălui ceresc: mici, săraci, neputincioși, adică vrednici de milă.
Când va crește, va merge la templul din Ierusalim pentru a se ruga împreună cu poporul lui Dumnezeu și va afirma cu autoritate faptul că templul este casa Tatălui său, casă de rugăciune (cf. Mt 21,13).
După ce a petrecut treizeci de ani în rugăciune și muncă alături de Maria, mama sa, și de Iosif, tatăl său purtător de grijă, se prezintă la botezul lui Ioan ca un simplu păcătos și apoi se roagă cu toată smerenia. La ruga lui Isus s-a deschis cerul și glasul Tatălui a confirmat că lui îi plac toți acei care se roagă, zicând: Tu ești Fiul meu cel iubit; în tine este mulțumirea mea (Lc 3,21-22); s-a luptat cu diavolul și l-a înfrânt prin post, rugăciune și prin cuvântul Scripturii, atrăgându-și slujirea îngerilor (cf. Mt 4,1-11); s-a rugat toată noaptea înainte de alegerea apostolilor (cf. Lc 6,12-13), ca aceștia să fie oamenii rugăciunii; stând de vorbă cu femeia samariteană la fântâna lui Iacob, îi arată care este rugăciunea plăcută Tatălui: cea făcută în spirit și adevăr (cf. In 4,23-24), deci cea pornită din adâncul sufletului, suflet conștient de adevărul propriei neputințe, conștient de adevărul că numai Tatăl este cel care vede în ascuns și răsplătește fiecăruia după faptele sale. Isus însuși se roagă în spirit și adevăr în grădina Măslinilor în timpul agoniei pentru o supunere totală la voința Tatălui și îngerii îl întăresc (cf. Lc 22,42-43). Îngerii, care i-au vestit venirea în lume ca mântuitor, ei sunt aceia care arată că Isus a adus lumii mântuirea în primul rând prin rugăciunea sa și s-au angajat să-l susțină în rugăciune în momentele cele mai dificile: în ispita din pustiu și în agonia din grădina Măslinilor.
Toate popoarele și-au înălțat spre Dumnezeu rugile lor, însă prin venirea sa în lume, Cristos inaugurează o eră nouă în spiritualitatea omenirii prin rugăciunea sa, deoarece el, fiind Fiul unic al Tatălui, a dat acestei realități spirituale o formă cu totul originală.
Isus ni se revelează, nu atât ca un maestru și un exemplu de rugăciune, ci el, prin însăși atitudinea sa de ființă umană, slabă, neputincioasă, devine ca ruga unui cerșetor, a unui bolnav, a unei ființe care nu are nimic și are trebuință de toate ca să poată exista, să poată realiza ceva, el se prezintă în fața Tatălui ca un sărac cu duhul.
Când totuși reușește să-și deschidă gura pentru rugăciune, observăm că el este într-un contrast evident cu rugăciunea păgânilor, care credeau că sunt ascultați datorită multelor cuvinte de plângere (cf. Mt 6,7), deoarece aceștia nu aveau sensul paternității divine, adică nu se rugau în spirit și adevăr: nu înțelegeau că Tatăl este primul care se pleacă spre necesitățile omului și nu are nevoie de cuvinte, ci de iubire, fiindcă numai iubirea pornește din suflet și din adevăr. Rugăciunea lui Isus este în contrast cu rugăciunea fariseilor și cărturarilor, care credeau că Dumnezeu este dator să-i asculte fiindcă au încheiat o alianță cu dânsul. Aceștia se rugau, dar nu înțelegeau că alianța nu este un drept câștigat, ci un har, un dar gratuit menit să-i ducă la conștientizarea propriei lor neputințe, a propriei lor sărăcii.
O noutate în rugăciunea lui Isus este și aceasta: pornește mereu din iubire fraternă față de toți oamenii și, voind ca rugăciunea noastră să poarte amprenta rugăciunii lui, ne-a învățat să spunem fiecare, în numele tuturor: Tatăl nostru care ești în ceruri, și nu: Tatăl meu care ești în ceruri, ci al nostru, fiindcă prin rugăciunea lui Isus toți am devenit frați. Pentru aceasta a spus: Dacă doi dintre voi se vor uni pe pământ spre a cere ceva, Tatăl meu care este în ceruri, vă va da. Deoarece acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele meu, sunt și eu în mijlocul lor (Mt 18,19-20).
Isus s-a născut pentru rugăciune, dar nu ca și cum rugăciunea ar fi o ocupație ca oricare alta, ci ca o acțiune de mântuire a lumii. Scrisoarea către Evrei leagă amintirea rugăciunilor și cererilor lui Isus de ascultarea și ridicarea sa cea mare, nu numai la rangul de mare preot, ci și de victimă, datorită evlaviei din rugăciunile sale, evlavie care l-a dus la împlinirea totală a voinței Tatălui (cf. Evr 5,6-10) de a suferi pentru mântuirea lumii.
Este adevărat, valoarea rugăciunilor lui Isus pentru mântuirea noastră a fost infinită, datorită faptului că ele au fost mereu unite, adică au pornit din unirea ipostatică dintre firea umană și cea divină, adică rugăciunea Fiului Omului devenea automat rugăciunea Fiului unic al lui Dumnezeu, actul suprem de iubire și, din acest motiv, rugăciunile lui Isus aveau mereu rezultatul asigurat încă de la început. Pentru aceasta Isus spunea mereu: Îți mulțumesc, Părinte, că m-ai ascultat (cf. In 11,41).
Conform Scrisorii către Evrei, originalitatea rugăciunii lui Isus apare și din aspectul duratei, ea este veșnică: Mereu viu pentru a mijloci în favoarea noastră (7,25). Iar ca rugăciunea sa să fie mereu vie pe pământ, a înființat Biserica, cea căreia i-a încredințat misiunea de a se ruga neîncetat (cf. Lc 18,1 ș.u.).
Și, ca fiecare să se roage chiar și atunci când nu se poate ruga, Isus îl trimite pe Duhul Sfânt în inimile noastre, așa cum ne asigură sfântul apostol Paul (cf. Rom 8,26; Gal 4,6), ca să se roage în noi cu suspine negrăite, spunând: Abba-Tată, fiindcă iubirea lui Dumnezeu a fost revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (cf. Rom 5,5) tocmai pentru a ne ruga în spirit și adevăr. Din motivul rugăciunii, așa cum susține sfântul Irineu, ca de altfel și scriitorul Tertulian, omul spiritual este alcătuit din trup, suflet și Duhul Sfânt. Acesta din urmă, Duhul Sfânt, apare ca “sufletul sufletului nostru”, se unește cu “eul” nostru, îl desăvârșește, îl întărește și îl face capabil ca tot ceea ce este omenesc în noi să poată primi harul care ne face părtași ai naturii divine, cum ne asigură sfântul apostol Petru (2Pt 1,4).
Aceasta este mântuirea adusă de pruncul Isus.
Să-l lăudăm, să-i mulțumim și să-l preamărim și toate rugăciunile noastre, care au valoare numai din valoarea rugăciunilor lui Isus, să le începem și să le încheiem: prin Cristos Domnul nostru și vom deveni domni pentru toți cei din jur.
Sfântului Gerard Macella, pe când era copil, i s-a întâmplat un caz foarte neobișnuit, încât cu greu s-ar putea crede, dacă n-ar fi fost cercetat cu sârguință și recunoscut de Biserică în actele beatificării sale. El slujea ca servitor episcopului de Lacedonia. Într-o zi a fost văzut palid și speriat, învârtindu-se în jurul fântânii din piața care se afla în fața bisericii catedrale. Nici el nu-și putea închipui cum s-au petrecut lucrurile. A auzit doar o bufnitură în apă, deoarece cheia de la palatul episcopal i-a alunecat din mână. Ce era de făcut? Ce avea să spună stăpânul său bolnăvicios și destul de nervos! Putea să-l dea afară din slujbă. Din ce va trăi? Unde să se ducă? Era orfan: fără casă și fără masă. Deodată i-a venit o idee. Străbate piața în fugă, intră în catedrală și din ieslea de Crăciun ia statuia pruncului Isus și se roagă: Pruncușorule Isus, numai tu mă poți ajuta, tu și nimeni altul. Te rog să-mi aduci cheia din fântână! A legat statuia de frânghia fântânii și a coborât-o în apă. De pe ghizd i-a mai strigat încă o dată: Pruncușorule Isus, adu-mi cheia! Încet-încet a tras statuia afară. Un strigăt de bucurie a umplut piața; statuia pruncului Isus ținea cheia în mânuțele sale. Mulțumindu-i cu lacrimi de bucurie, a alergat în catedrală și a așezat statuia la locul ei din iesle, iar inima sa i-a lăsat-o lui Isus din tabernacol pentru totdeauna.
În cazul în care cineva și-a pierdut cheia fericirii inimii din cauza necurăției, beției, hoției, blestemului, înjurăturii etc. să se roage pruncului Isus și o va redobândi cu toată siguranța. Dar să nu uite: inima să i-o lase lui Isus din tabernacol!
* * *
Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Păstorii, ajunși la ieslea din Betleem, au găsit pe pruncul Isus așezat pe paie, pe Maria și pe Iosif în adorație. După ce au îngenuncheat și l-au adorat pe Mântuitorul, au povestit cum le-au apărut îngerii, ce le-au spus, cum au cântat și cum i-a călăuzit steaua.
Preacurata Fecioară și sfântul Iosif ascultau uimiți și apoi păstrau în inima lor cele auzite.
Păstorii s-au bucurat, nu numai pentru că cele spuse de îngeri s-au adeverit întocmai, ci și pentru faptul că ei, cei neglijați și marginalizați de societate, au fost luați în seamă de Iahve, dar mai ales că li s-a oferit posibilitatea să constate că viața aceasta are un sens: duce spre o lume plină de lumină, de bucurie și de pace; că cheia vieții veșnice este pruncul Isus, el este Cristos, Domnul, că, așa cum spune apostolul Paul în lectura a II-a: îndreptățiți prin harul lui, devenim întru speranță moștenitori ai vieții veșnice.
Din felul în care Dumnezeu tratează viața pământească, după ce luând țărână din pământ, i-a plămădit trupul și a suflat în fața lui suflare de viață pentru a fi ființă vie (Gen 2,7), după chipul și asemănarea sa (Gen 1,26), vom înțelege mai bine superioritatea vieții noi aduse de Isus, care afirmă clar: Am venit să aibă viață din belșug (In 10,10). A avea din belșug înseamnă a nu avea teamă că se va termina vreodată. Teama de moarte a intrat în lume o dată cu moartea lui Abel, ucis de fratele său Cain.
Dumnezeu, autorul vieții, intervine în apărarea operei sale și-i spune ucigașului: Ce-ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ (Gen 4,10). Cu toate că Dumnezeu nu poate lăsa crima nepedepsită, fiindcă sângele nevinovat cerea dreptate, adică acela care atentează la viața omului atentează într-un fel la viața lui Dumnezeu, totuși, fiindcă și Cain avea aceeași viață de la Dumnezeu, el nu-și pedepsește opera sa, nu-i ia viața lui Cain, ci pedepsește pământul care, se pare, că a înghițit sânge nevinovat, că s-a făcut complice la crimă prin bolovanul oferit lui Cain ca armă ucigașă. Pământul este pedepsit să nu mai producă roade pentru Cain (Gen 4,16). Pământul binecuvântat din grădina Edenului (Gen 2,15), loc al belșugului, al relațiilor interpersonale senine și al prieteniei cu Dumnezeu, se schimbă în ținutul Nod (Gen 4,16), loc al mizeriei, al singurătății și al depărtării de Creator.
Cunoscând procedeul divin, sfântul Paul spune: Dumnezeu, trimițând pe Fiul său în trup, asemenea cu trupul păcatului și pentru a ispăși păcatul, a osândit păcatul în trup (Rom 8,3). Dacă astfel este pedepsit pământul și trupul, viața lui Cain și a noastră este apărată, chiar dacă va fi fugar și rătăcitor pe pământ (Gen 4,14). Nici ucigașul, fugarul și rătăcitorul nu-și pierde demnitatea personală și Dumnezeu însuși se face garantul ei: demnitatea fiecărui om stă în viața primită de la Dumnezeu. Spune un proverb chinezesc: Chiar dacă într-o ființă umană am vedea nouăzeci și nouă la sută răutate și numai unu la sută bunătate, trebuie s-o așezăm pe scara valorilor și s-o prețuim. În acest unu la sută se manifestă paradoxul dreptății îndurătoare a lui Dumnezeu, după cum spune sfântul Ambrozie: Fiindcă fusese săvârșit un fratricid, adică cea mai mare dintre crime, atunci când a intrat păcatul, îndată a trebuit să fie lărgită legea îndurării dumnezeiești, căci, dacă osânda l-ar fi lovit îndată pe vinovat, atunci când oamenii pedepsesc, nu s-ar arăta deloc îngăduitori și nici blânzi, ci îndată i-ar da pe vinovați la osândă [...]. Dumnezeu l-a alungat pe Cain dinaintea feței sale și, după ce acesta fusese lepădat de părinții săi, l-a îndepărtat ca în surghiunul unei locuințe separate (ca într-o cușcă), căci trecuse de la blândețea oamenilor la sălbăticia fiarelor. Totuși Dumnezeu n-a voit să-l pedepsească prin ucidere pe ucigaș, fiindcă dorește pocăința celui păcătos mai mult decât moartea lui (De Cain et Abel, II,10,38: CSEL 32,408). Dumnezeu urmărește salvarea vieții pe care a pus-o în omul făcut din țărână și nu o lasă nici la dispoziția altor oameni și nici chiar a altor ființe superioare sau inferioare omului, deoarece, așa cum spune Conciliul Vatican II: Creatura fără Creator dispare… Mai mult, prin uitarea de Dumnezeu, creatura însăși devine de neînțeles (GS 36). Pentru ca însuși ucigașul Cain să-și înțeleagă valoarea vieții sale, Dumnezeu anunță cea mai drastică pedeapsă pentru acela care ar îndrăzni să atenteze la viața lui: Dacă îl va ucide cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de șapte ori. Și Domnul l-a însemnat pe Cain cu un semn deosebit, ca nu cumva să-l ucidă cine l-ar găsi (cf. Gen 4,15).
Scriptura nu ne spune, dar ne lasă să înțelegem faptul că Abel nu a opus nici o rezistență agresiunii fratelui său Cain, acceptând moartea ca fratele său să trăiască, a simțit că cel blând va moșteni pământul, că spiritul trebuie să triumfe asupra materiei, că din sângele nevinovat vărsat pe pământ va apărea o lume nouă. Abel devine astfel chipul preotului veșnic din sânul Tatălui, care se va face mielul de jertfă pentru a înlătura păcatele lumii, ca să ne putem apropia, așa cum spune autorul Scrisorii către Evrei (12,22-24) de muntele Sion și de cetatea Dumnezeului celui viu [...], de mijlocitorul noului Legământ, și de sângele stropirii, care grăiește mai bine decât cel al lui Abel.
Sângele pruncului Isus din iesle, care revelează măreția iubirii lui Dumnezeu, venit să-l verse pe pământ pentru noi, arată că omul este atât de prețios în ochii lui Dumnezeu și că valoarea vieții sale este neprețuită. De ce? Fiindcă viața cea nouă adusă de Cristos, zămislită de la Duhul Sfânt în sânul feciorelnic al Mariei, ne deschide calea spre viața veșnică în care Tatăl a pus temelia împărăției sale ca omul, în cele din urmă, să devină înger. Viața veche din Adam nu l-a costat nimic pe Dumnezeu, a zis și s-a făcut omul ființă vie, dar viața nouă, infinit superioară, l-a costat mult, așa cum spune sfântul Petru: nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau aur, ați fost răscumpărați din traiul vostru deșert moștenit de la părinți, ci cu sângele scump al Mielului neprihănit și nepătat, Cristos (1Pt 1,18-19), ca omul să devină părtaș al naturii divine (2Pt 1,4), ca omul să nu piară, ci să aibă viață veșnică (In 3,16), devenind asemenea îngerilor lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).
Ca să înțelegem și mai bine belșugul vieții adus de Isus, mă voi folosi de o comparație: dacă mă privesc într-o oglindă, îmi văd chipul și asemănarea cu ceea ce sunt, dar ceea ce se vede în oglindă nu are viață, ci pare numai că are. Dacă aș avea atotputernicia voinței, aș da viață chipului meu din oglindă și acesta ar deveni ca un alt eu însumi. Când Dumnezeu s-a privit în oglindă, a zis: Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră și omul a rămas ființă vie ca imagine a vieții, chip văzut în oglindă, dar, când Dumnezeu a hotărât să ne dea viața nouă în Cristos, a voit ca acest chip și asemănare să primească viața nouă, harul, împărtășire cu natura divină, capacitatea de a comunica în mod real cu Dumnezeu prin Cristos în care natura umană, chipul și asemănarea cu Dumnezeu, formează o unitate cu natura divină, în sânul Fecioarei, prin opera Duhului Sfânt în persoana a doua din Dumnezeu. Natura umană a lui Isus, purtând amprenta Duhului Sfânt, ne poate împărtăși și nouă această amprentă și chiar ni l-a trimis pe Duhul său în inimile noastre, ca să-i putem spune lui Dumnezeu: Abba-Tată (Rom 8,15; Gal 4,6), fiindcă în planul divin trebuia să se realizeze profeția davidică din psalmul 81,6, pe care Isus o arată ca împlinită prin el însuși: Eu am zis: “Dumnezei sunteți și fii ai Celui Preaînalt” (In 10,34).
Cu această conștiință a vieții celei noi aduse de Cristos, păstorii s-au întors la turmele lor lăudând și preamărind pe Dumnezeu în calitate de fii ai Celui Preaînalt, așa cum spune Qohelet: Toate le-a făcut Dumnezeu frumoase și la timpul lor; el a pus în inimile lor și veșnicia (Qoh 3,11).
Cât de mare este valoarea acestei vieți noi?
Există o poruncă: Să nu ucizi! să nu repeți crima lui Cain! Și totuși, pentru salvarea vieții celei noi aduse de Cristos, este mai bine, nu numai să nu ucizi, ci este mai bine să te sinucizi decât să-l faci pe cineva să-și piardă această viață. Spune Isus că decât să scandalizezi pe cineva, adică să-l faci să păcătuiască pierzând viața harului sfințitor, este mai bine să-ți legi o piatră de moară de gât și să te arunci în adâncul mării. Vai lumii de scandaluri! (cf. Mt 18,6-7).
Aceasta este viața veșnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe acela pe care l-ai trimis, Isus Cristos (In 17,3). A-l cunoaște pe Dumnezeu și pe Fiul său, înseamnă a primi misterul comuniunii de iubire cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt în viața proprie, care se deschide încă de pe acum pentru viața eternă ca o participare la viața dumnezeiască (cf. Ioan Paul al II-lea, Evangelium vitae, 37). Când nu este recunoscut Dumnezeu ca Dumnezeu, ca autor al harului, ca izvor al vieții veșnice, este trădat sensul profund al omului și este lovită armonia și comuniunea dintre oameni (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 36).
De la ieslea pruncului Isus, oamenii de bunăvoință sorb puterea de a se angaja în favoarea vieții umane, care stă la baza vieții veșnice, se angajează să alerge, asemenea păstorilor, spre orice sălaș al celui sărac, spre a-i aduce vestea mântuirii, preamărind și lăudând pe Dumnezeu pentru toate.
Biserica a fost mereu în prima linie pe frontul carității: numeroși sunt fiii și fiicele sale, în special călugărițe și călugări care, sub forme tradiționale sau noi, și-au consacrat și continuă să-și consacre viața lui Dumnezeu, dăruindu-și-o din iubire pentru aproapele cel mai sărman și nevoiaș. Aceste gesturi înfăptuiesc în profunzime civilizația iubirii, fără de care existența persoanelor și a societății își pierde sensul uman cel mai autentic și viața pământească își pierde sensul vieții veșnice (cf. Ioan Paul al II-lea, o.c., 27).
Împăratul Valentinian a dat un decret împotriva creștinilor catolici din Edessa: sau se fac ariani (erezie din secolul al IV-lea care susținea că numai Tatăl este Dumnezeu; Fiul și Duhul Sfânt sunt primele creaturi), sau vor fi dați morții. Creștinii, înspăimântați, s-au strâns în biserica “Sfântul Apostol Toma” în jurul episcopului lor pentru rugăciune. Porunca s-a dat: Să fie măcelăriți chiar acolo unde vor fi aflați! Pentru ultima dată un ofițer încearcă să-i determine să iasă din biserică și să se supună poruncii împăratului. Deodată, apare o femeie care, ținând cu o mână pe un copil și cu alta pe un altul la sân, dă buzna printre soldați și caută să intre în biserică. Crezând că nu știe ce o așteaptă, ofițerul i-a strigat: Oprește-te! Oprește-te, nenorocito! Unde vrei să mergi? Ea i-a răspuns: Îmi duc copilașii la biserică pentru a-i jertfi împăratului Cristos. Prefer mai bine să-i văd morți decât ariani! A îngenuncheat cu ei în fața altarului, împreună cu toți cei de față, oferindu-și viața pământească în schimbul vieții veșnice. Au murit? În Cristos nu moare nimeni; toți primesc plinătatea vieții și odihna lui Dumnezeu din ziua a șaptea.
Ne-ai creat pentru tine, Doamne, și neliniștită este inima noastră până ce nu se va odihni în tine, spunea sfântul Augustin (Confessiones, I,1: CCL 27,1).
* * *
Semnul supremei iubiri a Tatălui
Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună
Regele David reamintește și cântă bucuria poporului său în psalmul 125/126, zicând: Când a întors Domnul robia Sionului ne-am umplut de mângâiere. Atunci s-a umplut de bucurie gura noastră și limba noastră de veselie; atunci se zicea între neamuri: “Mari lucruri a făcut Domnul cu ei!” Mari lucruri a făcut Domnul cu noi: ne-a umplut de bucurie (1-3). Cântă eliberarea din robia egipteană.
Dar și mai mari lucruri a făcut Domnul cu noi: ni l-a trimis pe Fiul său, nu numai să ne elibereze din robia diavolului, să ne elibereze de povara păcatelor și de tirania morții, ci chiar să ne dea viața sa dumnezeiască. Pentru aceasta ne este inima plină de bucurie.
Astăzi ni s-a născut Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Profeții au întrezărit această zi și au descris-o printr-o mulțime de imagini: Poporul care umbla în întuneric a văzut o lumină (Is 9,1). Lumina, care străpunge întunericul păcatului, sclaviei, oprimării, este preludiul venirii lui Mesia aducător de libertate, de bucurie, de pace: Un prunc ni s-a născut, un fiu ni s-a dat (Is 5). Profeția depășește infinit perspectiva unui alt rege, asemenea lui David trimis de Dumnezeu să elibereze pe poporul său și lumina ei care se proiectează acum asupra Betleemului, nu-i spre a lumina nașterea unui puternic rege lumesc, ci pe cea a Dumnezeului puterilor făcut om; el este pruncul născut pentru noi, Fiul care ne-a fost dat. Numai lui singur i se potrivesc titlurile de: Sfetnic minunat, Dumnezeu puternic, Părinte veșnic, Domn al păcii (Is 5). Apoi, când profeția a devenit realitate istorică, o lumină infinit mai mare a strălucit și vestea nu ne mai vine de la un mesager pământesc, ci de la cel ceresc. În timp ce păstorii vegheau în noapte turmele, un înger al Domnului a apărut înaintea lor și gloria Domnului i-a învăluit în lumină. “Iată, vă aduc o veste de mare bucurie, care va fi pentru tot poporul: Astăzi vi s-a născut… Mântuitorul, care este Cristos Domnul” (Lc 2,9-11). Mântuitorul promis și așteptat de secole e viu, trăiește între oameni: veți găsi un prunc înfășat în scutece și culcat în iesle (Lc 2,9-12). Poporul lui Dumnezeu are în acest copil pe Mesia dorit de veacuri. Speranța a devenit o realitate imensă, uimitoare și descumpănitoare prin simplitatea ei.
Sfântul apostol Paul, contemplând misterul întrupării plin de emoție, a exclamat: A apărut harul lui Dumnezeu, izvorul mântuirii tuturor oamenilor… A apărut bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru și iubirea sa față de oameni (Tit 2,11; 3,4). A apărut Emanuel cel prezis de profeți, smeritul prunc din sânul Fecioarei – mame: el este Dumnezeul nostru, Dumnezeu cu noi, făcut asemenea cu fiecare dintre noi, ca să ne învețe să ne lepădăm de fărădelege și de ademenirile lumești și să trăim…în așteptarea speranței fericite și revelării gloriei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Cristos (Tit 12-13). Iată arcul speranței creștine care unește cei doi poli: nașterea lui Isus, începutul mântuirii și venirea sa de la sfârșitul lumii, ținta care orientează întreaga viață creștină. Contemplând și adorând nașterea lui Isus, credinciosul trăiește, nu ca un închis în carapacea realităților și a speranțelor pământești, ci deschis față de speranțele veșnice, în așteptarea întâlnirii într-o zi cu Domnul și Mântuitorul său.
Liturgia cuvântului din noaptea de Crăciun, precum și cea de acum, celebrează nașterea Fiului lui Dumnezeu în timp, în istoria omului; lecturile pe care le vom auzi la următoarea sfântă Liturghie, ne vor prezenta nașterea veșnică din sânul Tatălui: La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul era Dumnezeu (In 1,1). Dumnezeu ca Tată, cuvântul care a existat din veșnicie și care la începutul timpului a fost drept model pentru opera creației, prin el toate s-au făcut, la împlinirea timpului s-a făcut trup și a locuit între noi (In 1,14). Mister nemaipomenit, inexprimabil! Cu toate acestea nu-i un mit, nici doar o închipuire figurativă, ci o realitate istorică, o realitate consemnată de fapte: și noi am contemplat gloria lui, glorie ca a unului-născut al Tatălui, plin de har și de adevăr (In 1,14). Evanghelistul l-a cunoscut pe Isus, a trăit cu el, l-a ascultat, l-a atins și în el a recunoscut cuvântul Tatălui veșnic, întrupat în firea noastră umană. Lucrurile mari, prezise de profeți relativ la Mesia, sunt mai nimic față de realitatea unui Dumnezeu făcut om.
Sfântul Ioan evanghelistul ridică un pic vălul de pe acest mister: Fiul lui Dumnezeu, întrupându-se, s-a așezat pe treapta umană pentru a-l ridica pe om la demnitatea sa divină: acelora care l-au primit, le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu (In 1,12). Dar nu numai pentru atâta, ci s-a făcut om pentru a-l face pe Dumnezeu însuși accesibil omului, pentru a-l face cunoscut: Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată: Fiul, unul-născut care este în sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut (In 1,18). Autorul Scrisorii către Evrei reia și dezvoltă această idee: După ce în vremurile trecute Dumnezeu ne-a vorbit prin profeți, acum, în aceste zile, el ne-a vorbit prin Fiul (1,1-2). Profeții erau acei oameni care transmiteau cuvântul lui Dumnezeu, dar Isus este cuvântul însuși al lui Dumnezeu: cuvântul care s-a întrupat și care îl revelează pe Dumnezeu prin cuvinte omenești, descoperindu-ne mai ales iubirea sa față de toți oamenii. Profeții au spus lucruri minunate despre iubirea lui Dumnezeu, dar Fiul lui Dumnezeu întrupează această iubire și o demonstrează pe viu, o face palpabilă în însăși persoana sa. Acel prunc înfășat în scutece care stă pe paie în iesle (Lc 2,12) spune oamenilor că Dumnezeu îi iubește atât de mult încât îl dă pe Isus, unul-născut al său, spre mântuirea lor. Acest mesaj, vestit păstorilor în noaptea de Crăciun de către îngeri, trebuie transmis astăzi tuturor oamenilor – în chip deosebit celor săraci, celor umili, celor disprețuiți, celor doborâți de necazuri – nu atât prin îngeri, cât mai ales prin noi, prin oamenii care cred în misterul nașterii lui. Ce rost ar avea să sărbătorim nașterea Domnului, dacă nu știm să-l vestim pe Isus altora prin propria noastră viață? Cu adevărat sărbătorește nașterea Domnului Isus acela care îl primește în inima sa cu toată credința și iubirea, acela care se străduiește să-i procure cele necesare ca să poată trăi în inima lui, adică harul și voința lui Dumnezeu, ca să se poată revela lumii ca bunătate, blândețe, jertfire pentru toți cei care cred, ca și pentru cei care nu cred, ca să ajungă toți în împărăția Tatălui ceresc. (După Intimità divina, pag. 131-133).
Citim în viața părintelui Baltazar Alvarez că într-o noapte de Crăciun, unul dintre ucenicii lui stătea și medita bunătatea fără margini a lui Dumnezeu care vine să cerceteze pământul acesta atât de ostil cerului. Deodată îi apare pruncul Isus, frumos și strălucitor, cu mânuțele pline de aur și pietre prețioase, zicându-i cu adâncă tristețe: Nu găsesc pe nimeni care să primească această comoară. Aurul și pietrele prețioase simbolizau harul, viața cea nouă, viața divino-umană care deschide calea îngerizării.
În inima mea, a ta, a noastră este loc pentru aceste daruri?
Sfânta Magdalena de Pazzi repeta de sute de ori pe zi într-o continuă adorație plină de afecțiune: cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi!
Sfântul Alfons de Liguori nu putea să studieze fără să vadă pe masa de lucru chipul pruncușorului Isus, de la care de altfel a primit o blândețe, un discernământ al spiritelor și o evlavie către preacurata sa mamă, rămase proverbiale.
Sfântul Francisc de Assisi mergea pe ulițe strigând: Să-l iubim pe pruncul ceresc!
Să-i urmăm pe sfinți și vom fi fericiți! Amin.
* * *
Moștenitori ai vieții veșnice întru speranță
Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună
La sfânta Liturghie din noaptea de Crăciun ne-am mărturisit credința în Cuvântul lui Dumnezeu care s-a întrupat și s-a făcut om asemenea nouă, afară de păcat, ca noi să-l putem cunoaște pe Dumnezeu prin Isus Cristos și să ajungem la învierea lui prin Duhul Sfânt.
Singurul nostru punct de contact deplin cu Dumnezeu, spune Grigore Palama, este trupul lui Cristos, umanitatea lui Cristos, în care suntem asimilați prin Cuvânt și prin taina împărtășaniei (Olivier Clement, Puterea credinței, Ed. Pandora, Târgoviște 1999, pag. 192).
Este știut de oricine că atunci când se naște un copil, se naște o speranță vie.
Nașterea lui Cristos face vie speranța noastră în promisiunile divine care ne-au fost revelate în decursul secolelor și pe care lecturile de la Liturgia cuvântului din această dimineață ni le pun în evidență.
Speranța, ca virtute teologală, se naște dintr-o credință vie ca dar divin.
Înainte chiar de a intra în conținutul lecturilor, avem la începutul sfintei Liturghii următorul antifon scos din speranța mesianică a profetului Isaia: Lumină va străfulgera astăzi asupra voastră, căci ni s-a născut Domnul; numele lui va fi cel minunat, Dumnezeu, principele păcii, părintele veacului ce va să vină, a cărui împărăție nu va avea sfârșit.
Mesia va fi lumina care ne va străfulgera, spune Isaia, fiindcă numai prin el vom înțelege cine este Cristos-Domnul, Dumnezeu, vom înțelege cum numai el singur este pacea noastră, dătătorul vieții și fericirii veșnice.
Lecturile de azi caută să ne mărească și să ne întărească speranța tocmai în realizarea a ceea ce Mesia venit în lume ne-a pus în lumină prin propria sa viață: pacea, viața, fericirea învierii, împărăția viitoare.
Poporul israelit din Vechiul Testament este icoana întregului neam omenesc în ceea ce privește speranța mântuirii pe care Dumnezeu o făgăduise protopărinților noștri la pierderea paradisului pământesc (cf. Gen 3,15).
Profetul Isaia (Lectura I: 62,11-12) anunță poporului vestea cea bună: speranța eliberării iminente a celor exilați. Dumnezeu însuși vine ca eliberator și răsplătitor pentru toți acei care au îndurat cu credință povara exilului. Ei vor primi răsplata sfinților: de a fi mereu cu cel de trei ori sfânt; slava Israelului răscumpărat va fi atât de mare încât întreaga omenire va dori să-i fie alături spre a forma o cetate vie plină de luptători pentru cauza Mântuitorului.
Speranța nu a dat de rușine pe nimeni și Biserica, fiica Sionului, simte cum este mult dorită ca să ofere lumii pacea lui Isus. Din acest motiv papa nu precupețește nici un efort pentru a merge la toate popoarele lumii ducând mesajul: Cristos este speranța, el este pacea noastră. Și în jurul său se adună adevărate armate de apostoli, cetăți vii.
Lectura a II-a (Tit 3,4-7) stabilește fundamentul acestei speranțe: bunătatea și iubirea lui Dumnezeu, îndurarea sa, harul său pe care ni l-a dat prin botez, ca să devenim, întru speranță, moștenitori ai vieții veșnice.
Conciliul Vatican II spune că: Fiecare om trebuie să înainteze, fără delăsare, pe calea credinței vii, care aprinde speranța și acționează prin caritate (LG 41).
Dumnezeu însuși a stabilit acest adevăr: de a fi scopul omului, binele lui suprem. Chiar ca simplă creatură, scopul omului este tot Dumnezeu, dar numai pe plan natural, deoarece, respectând legile impuse prin creație, omul poate ajunge la o stare oarecare de fericire naturală care își are izvorul tot în Creator, dar niciodată omul n-ar fi fost în stare să aspire în a-l avea pe Dumnezeu însuși ca izvor de fericire veșnică pentru sine, n-ar fi putut visa la intimitatea vieții Preasfintei Treimi. Numai virtutea teologală a speranței, infuzată gratuit în sufletul omului prin puterea Duhului Sfânt (Rom 15,13), îi conferă acest privilegiu. Speranța corespunde unei vocații precise datorate voinței libere a lui Dumnezeu: Este o singură speranță la care sunteți chemați (Ef 4,4), spune sfântul Paul, speranța de a-l avea pe Dumnezeu mai întâi pe acest pământ, prin harul adus de pruncul Isus, ca apoi să-l avem deplin și veșnic în fericirea cerească.
Cât de minunată este această milostivire divină de a-l fi creat pe om pentru sine, de a-l fi voit fiu al său și de a-l face părtaș al naturii sale divine tocmai spre a fi el singur scopul ultim al vieții umane, de a ne fi dat acest model divin în însuși Fiul său făcut om, ca să ne călăuzească pe calea speranței până când prin el ne vom încredința și noi sufletul în mâinile Tatălui ceresc. Motivat de acest exemplu de speranță vie, care este pruncul din iesle, orice creștin conștient de chemarea sa trăiește în așteptarea împlinirii speranței fericite și apariția gloriei marelui nostru Dumnezeu și mântuitor Isus Cristos; el care s-a dat pe sine pentru noi, spre a ne elibera de orice nelegiuire, spune sfântul Paul lui Tit (Tit 2,13-14).
Păcatul este o nelegiuire și orice nelegiuire duce la disperare, disperarea la sinucidere și sinuciderea la chinurile iadului. Iată răul cel mai mare de care ne ferește venirea lui Isus în mijlocul nostru!
Înainte de nașterea Domnului, spune sfântul Paul efesenilor, rătăceați fără speranță în această lume (2,12), fiind păgâni, dar, îndeamnă autorul Scrisorii către Evrei, probabil tot apostolul neamurilor, acum a sosit timpul să menținem cu strășnicie mărturisirea speranței, deoarece cel care a promis este credincios (10,23). Or, Cristos Isus este speranța noastră (1Tim 1,1), fiindcă: promis fiind, a venit în lume; în lume fiind, ni l-a promis pe Duhul Sfânt ținându-și făgăduința, ca noi să-i putem spune lui Dumnezeu Abba – Tată (Gal 4,6), ca apoi să fim de-a dreapta lui în împărăția Tatălui, convinși fiind că la tronul lui Dumnezeu numai Dumnezeu singur ne poate ridica. Efortul nostru trebuie să se concretizeze în a-l mărturisi pe Isus ca fiind Cristos-Domnul, unsul Tatălui ceresc cu Duhul Sfânt pentru a învia din morți ca Rege al regilor, Domn al Universului și Principe al păcii.
(cf. Intimità divina, meditația nr. 255 și 256).
Evanghelia sfintei Liturghii din această dimineață pune în evidență adevărate modele de speranță vie: păstorii. Auzind vestea nașterii Mântuitorului de la îngeri, speranța îi pune în mișcare, îndemnându-se reciproc: Să mergem până la Betleem și să vedem cele ce s-au petrecut, după cum ne-a înștiințat Domnul!
Găsindu-l pe pruncul Isus înfășat și culcat în iesle, după cum li s-a spus, speranța lor împlinită s-a transformat într-o bucurie de nedescris: îl preamăresc și-l laudă pe Dumnezeu pentru toate.
Speranța noastră este Isus din sfânta Euharistie. Aici el este înfășat în scutecele albe ale speciei pâinii și stă în ieslea formată dintr-un potir metalic, chiar dacă-i aurit, rămâne mult mai rece decât paiele din ieslea Betleemului. De aici ne trimite speranța: Cine mănâncă trupul meu și bea sângele meu are viață veșnică și eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).
Să ne grăbim mai mult decât păstorii! Să ne apropiem de sfânta Masă și să primim în sufletul nostru Speranța vie, ca să trăim în veci preamărind și lăudând pe Dumnezeu.
Închei cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii: Dumnezeule atotputernic, care ne învălui în lumina cea nouă a Cuvântului tău făcut om, dă-ne, te rugăm, harul ca în faptele noastre să strălucească misterul credinței ce ne luminează mintea (LR).