Predici

(tipareste predicile)

 

Naşterea Domnului (Liturghia din zi)
Anul A (B, C)
Lecturi:
Isaia 52,7-10
Psalmul 97
Evrei 1,1-6
Ioan 1,1-18

Ioan 1,1-18

La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. Acesta era la început la Dumnezeu. Toate au luat fiinţă prin el şi fără el nu a luat fiinţă nimic din ceea ce există. În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor, iar lumina în întuneric luminează, dar întunericul nu a cuprins-o. A venit un om, trimis de Dumnezeu, al cărui nume era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el lumina, ci a venit să dea mărturie despre lumină. [Cuvântul] era lumina adevărată care, venind în lume, luminează pe orice om. Era în lume şi lumea a luat fiinţă prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din voinţa trupului, nici din voinţa bărbatului, ci din Dumnezeu s-au născut. Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, iar noi am văzut gloria lui, glorie ca a unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Ioan a dat mărturie despre el şi a strigat: “Acesta era cel despre care v-am spus: Cel care vine după mine a ajuns înaintea mea pentru că era mai înainte de mine”. Într-adevăr, noi toţi am primit din plinătatea lui har după har. Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu; Fiul, care este spre pieptul Tatălui, el l-a revelat.

 

Autori

pr. Claudiu Budău

 

* * *

 

Crăciun pentru zilele noastre

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Iasi

O povestioară spune că în timpul Primului război mondial, pe un câmp, se dădea o luptă între două divizii duşmane. Era spre seară, iar atmosfera era încărcată numai cu gloanţe, explozii, praf şi multă ură. Un adevărat iad. În acel câmp, stingheră, se afla o casă în care locuia o familie de păstori. În acea seară, tatăl era plecat de acasă, iar mama încerca să-şi protejeze şi să-şi ascundă cei 5 copii ai săi. La un moment dat, fiul cel mai mic, care abia învăţase să meargă în picioare, scăpă de sub observaţia mamei şi ieşi încetişor afară. Nu ştia ce-i acela război, aşa că înainta încrezător spre mijlocul frontului. Soldaţii îl observă şi, rând pe rând, încetează să mai tragă. Nu poţi să tragi într-un copil! Aşa că, pentru un minut, peste iadul de acolo, se aşternu liniştea. Praful se ridică, iar cerul se văzu clar pentru prima dată în ziua aceea. Copilul se opreşte, se uită mirat în jur, după care se întoarce. Intră în casă, iar soldaţii încep din nou să tragă.

Spus în cuvinte puţine, pentru mine aceasta a însemnat şi înseamnă evenimentul Crăciunului: într-o lume plină de ură şi duşmănie, într-o lume care semăna şi seamănă încă adesea cu iadul, un Copilaş iese din Casa Tatălui, care părea plecat de acasă, şi, preţ de câteva clipe, ne dezarmează. Ne face să tăcem şi ne lasă să privim cerul. Ştiu că în curând acest Copil se va reîntoarce în casă, ieslea va dispărea din nou, brazii se vor despodobi, iar colindele vor fi înlocuite iarăşi cu manelele. Şi ştiu că din acel moment vom lua din nou armele şi vom reîncepe să tragem, să facem gălăgie şi mizerie, să urâm şi să ne luptăm unii cu alţii. Dar vă invit ca acum, când Copilul e încă afară, iar armele noastre tac, să vedem ce reprezintă de fapt pentru noi Crăciunul? Pentru că, deşi Isus s-a născut odată pentru totdeauna şi pentru toţi acum două milenii la Betleem, pentru mine, anul acesta se naşte astăzi, aici, la … , adică acolo unde îmi este inima. Ce aduce naşterea sa, astăzi, pentru mine?

Pentru cei mai mulţi dintre noi, venirea lui Isus în inima noastră a însemnat mai întâi o spovadă bună. Am tras cu armele cât am putut, şi în stânga şi în dreapta, şi în ceilalţi şi în cer, care o jumătate de an, care un an sau chiar mai mult, dar am simţit cu toţii venind Copilul. Şi, cum să tragi într-un copil?! Aşa că, într-un moment de sfială, am depus armele şi am îngenuncheat, cerându-ne iertare. Aceasta aduce Crăciunul: linişte şi pace în suflet. Pentru cel puţin câteva zile, sufletul e mai puternic decât trupul. Pentru câteva zile patimile tac, înjurăturile nu se mai aud, iar sângele nu mai fierbe aşa tare în noi. Pentru câteva zile, orgoliul e călcat în picioare. Cu siguranţă că cei care aţi simţit venind Copilul şi aţi îngenuncheat, simţiţi acum ce înseamnă liniştea, ce înseamnă pacea, ce înseamnă să fii senin, ce înseamnă echilibrul în viaţă. Acum parcă lucrurile se leagă între ele, cerul începe să se vadă mai bine, iar viaţa pare mai frumoasă.

Pentru alţii dintre noi, venirea lui Isus în inima noastră a însemnat venirea acasă. Şi mă gândesc aici la fraţii noştri reveniţi din străinătate sau din alte părţi. Şi despre care ştiu că acolo unde sunt, mulţi duc o viaţă de iad: urâţi şi invidiaţi de semenii şi fraţii lor; dispreţuiţi, înjosiţi şi prost plătiţi de patronii lor; disperaţi în căutarea unui loc decent de muncă; neînţeleşi de cei de acasă care le cer bani, mai mulţi bani, cât mai mulţi bani. Pentru ei, Crăciunul înseamnă căldura familiei. De ce vă întoarceţi acasă? Pentru că într-o lume în care mai toţi trag în voi, acasă găsiţi o oază de linişte şi pace. Crăciunul devine astfel sărbătoarea familiei. Fiii risipiţi pretutindeni vin acasă şi se bucură împreună. Nu contează cât de mare e casa sau cât de bogată masa. Prima poate semăna cu un grajd, iar a doua cu o iesle. Importantă e căldura, bucuria unui cămin. Şi cred că acum, de Crăciun, ei înţeleg cel mai bine că în viaţă ai degeaba multe şi mărunte, dacă nu ai un “acasă”, adică un loc unde să te retragi după o zi de război.

Pentru mulţi alţii dintre noi, Crăciunul înseamnă îndreptare spre celălalt. În timpul anului, tragem cu sete unii în alţii. Ne jignim, ne certăm, ne urâm, ne duşmănim, ne rănim cu patos. Dar simţim apropiindu-se Copilul şi parcă nu poţi să tragi într-un copil. Şi atunci, pentru câteva zile, lăsăm armele jos din mâini şi le umplem cu cadouri. De Crăciun ne îndreptăm spre ceilalţi. Ducem daruri unui bătrân, facem o bucurie unui copil sărac şi, mai ales, măcar pentru câteva zile încercăm să ne împăcăm unii cu alţii. Să mai lăsăm de la noi, să mai iertăm o dată. Aceasta înseamnă Crăciunul: “Mâinile lui Dumnezeu” (Fiul şi Duhul) re-întinse spre oameni şi o mână de-a noastră întinsă spre celălalt. O mână prin care-l ajuţi, prin care-l ierţi sau prin care-i ceri iertare.

În fine, sper că pentru cei mai mulţi dintre noi, Crăciunul – lucrul cel mai important – înseamnă o privire scurtă aruncată spre Dumnezeu. În timpul anului, tragem cât putem şi în El, sau mai ales în El. Îl înjurăm, îl uităm şi, uneori, nici măcar o dată pe săptămână nu suntem în stare să-l vizităm. Dar vine Copilul, Copilul Său, şi pentru câteva zile, praful, fumul şi mizeria noastră se ridică şi poate, după mult timp, începe să se vadă cerul. În aceste zile parcă străluceşte ceva mai mult în faţa noastră zâmbetul lui Dumnezeu. Iar Crăciunul, prin acest Copil venit direct de la El, ne ajută să-i aruncăm o privire scurtă.

Spus simplu, fără a face prea multă teologie, aceasta înseamnă naşterea lui Cristos pentru mine, astăzi, în inima mea: pacea sufletului, căldura familiei, împăcarea cu ceilalţi şi vederea lui Dumnezeu. De aceea s-a născut Copilul în această lume şi aşa arată lumea mântuită de el: o lume a păcii, a iubirii, a liniştii, a împăcării şi a iertării. Întrebare: vă place această lume? Vă place cum arătăm şi cum ne simţim de Crăciun? Dacă da, atunci de ce intră atât de greu în mintea noastră faptul că de noi ţine ca lumea să arate astfel? Cine am vrea să facă pace în lume? Cine am vrea să ierte în locul nostru? Cine am vrea să aducă linişte în propria familie? Cine am vrea să privească cu ochii noştri spre Dumnezeu? Dumnezeu este Calea, ne arată Calea şi ne dă putere să mergem pe ea, dar nu poate păşi în locul nostru. De aceea vă întreb din nou: vă place sărbătoarea Crăciunului? Dacă da, vă rog ca atunci când Copilul va reintra în casă, când ieslea va dispărea, când brazii se vor despodobi şi când colindele vor înceta, vă rog, nu puneţi din nou mâna pe arme.

Vă doresc tuturor, din inimă, ca anul acesta, de Crăciun, să aveţi pace în suflet, căldură în familie, împăcare cu ceilalţi şi privirea spre Dumnezeu. Şi, mai ales, vă doresc să le aveţi nu doar astăzi, mâine şi poimâine, ci până la anul pe timpul acesta, când vă voi dori aceleaşi lucruri, dar spuse altfel. Amin.

 

* * *

 

Să fim Isuşi

Autor: pr. James Gilhooley
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

O tânără misionară activa în Ruanda. Ea s-a întâlnit la un moment dat cu un băiat pe care îl ştia ca fiind catolic. Acesta tocmai fusese martor la uciderea părinţilor şi fraţilor săi de către nişte oameni înarmaţi. I-a spus misionarei că nu mai crede că Isus este Dumnezeu. Deşi ea bănuia de ce, l-a întrebat totuşi. Băiatul a răspuns: “Dacă Isus este Dumnezeu, El ar trebui să poată să facă lucrurile pe care Dumnezeu le face. Dumnezeu a făcut copacii şi copacii fac alţi copaci. Dumnezeu a făcut elefanţii şi elefanţii fac alţi elefanţi. Atunci dacă Isus este Dumnezeu, ar trebui să poată să facă alţi Isuşi. Cu toate acestea, nu am văzut niciodată vreun alt Isus.”

De acest Crăciun, cel mai bun dar pe care am putea să îl dăm lui Cristos şi acestui băiat deziluzionat precum şi familiei şi prietenilor noştri este să devenim “un alt Isus”. Şi tu, şi eu, nu trebuie să ne mulţumim să fim doar un creştin, doar un catolic. Trebuie să fim chipuri ale lui Cristos. Poate că am uitat să punem aceasta pe lista noastră de Crăciun. Dar de ce să nu o punem chiar acum? Darurile în ultimul minut se spune că sunt adesea cele mai preţuite. Ce se întâmplă dacă nu facem aşa? Vom avea o viaţă biologică, dar dacă cineva ne va analiza viaţa creştină va putea să spună despre noi că suntem nişte morţi umblători. Dacă ne facem o analiză fără teamă de adevăr, mulţi ne vom descoperi a fi aşa.

Trapistul Thomas Merton ne propunea o viziune nouă despre Crăciun: “Cristos se naşte astăzi pentru noi, pentru ca El să poată să apară lumii prin noi. Această singură zi din an este ziua naşterii Lui, dar fiecare moment al vieţii noastre trebuie să fie o manifestare a Lui.” Dacă va fi aşa, băiatul ruandez nu ar mai avea de ce să fie supărat. George Orwell spunea la rândul lui: “Dacă oamenii ar fi mai decenţi, lumea ar fi mai decentă.” Este cineva care să nu fie de acord cu cele spuse de Orwell? Vă amintiţi desigur că Charles Dickens a scris în 1843 “O colindă de Crăciun”. Afirma acolo că adevărata schimbare a lumii trebuie să înceapă de la propria noastră curăţire. “Voi onora Crăciunului în inima mea şi voi încerca să îl păstrez tot anul”, spunea el.

Crăciunul nu este o simplă poveste despre un copil evreu. Mai degrabă ea indică spre un bărbat adult pe nume Isus, care s-a dovedit a fi unic în istorie. El nu doar a schimbat mica sa ţară ci şi pe noi, cei de astăzi. De Crăciun îl vedem ca un Copil mic şi pentru mulţi aşa rămâne toată viaţa. Doar că micul Copil creşte în Isus cel mai mare decât ieslea, mai mare decât viaţa însăşi. Pe El trebuie să îl acceptăm ca Domn al vieţilor noastre, chiar dacă aceasta va însemna întoarcerea lor cu susul în jos. Să nu ne lăsăm înşelaţi de gândul că nu avem forţa de a face ceva care să conteze în această lume. Astăzi este ziua în care începem să facem. Să facem ce putem. Să facem ca oamenii să vadă în noi pe Cel născut astăzi. Şi să menţinem acest spirit pentru un an întreg.

 

* * *

 

Liturghia din ziua Crăciunului

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Iaşi

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Is 52, 7-10)

Lecturile acestei Liturghii (a treia a Sărbătorii Crăciunului) abandonează “povestirea” evenimentului Naşterii lui Isus: lumină – mântuire şi bucurie – pentru a ne prezenta mesajul acestei solemnintăţi prin intermediul unei meditaţii profunde al ei.

Profetul Isaia expune conţinutul salvific al mesajului începând cu prezentarea sentinelelor Cetăţii Sfinte care îl (între)văd pe Dumnezeu care se întoarce la Ierusalim pentru a o elibera. Aceste sentinele anunţă o “veste buna” (euanghelion, în limba greacă) de pace şi de mântuire pentru popor, spunând că Dumnezeu s-a întors şi şi-a reluat locul pe Muntele Sion, stabilindu-şi pentru totdeauna locul în mijlocul poporului său (v. 7-8; cf. Ez 43,1-5; Rm 10,15). Însă Dumnezeu nu doar locuieşte cu poporul său, ci, ca un mire atent şi plin de grijă, acţionează în favoarea miresei ale. Isaia deci, expune activitatea de mântuire a lui Dumnezeu utilizând trei verbe semnificative: “Ha consolat, ha răscumpărat, a descoperit” ( v. 9-10): aceste verbe pun în evidenţă acţiunea plină de iubire menită să protejeze poporul, în special de ameninţările duşmanilor.

Anunţul profetic se încheie cu constatarea că toate popoarele pământului au putut vedea că Dumnezeu nu-şi abandonează poporul ci e mereu aproape de el pentru a-l mântui (v.10; Mt 28,28). Biserica, utilizând acest text, tresaltă de bucurie deoarece vede că Dumnezeu a împlinit promisiunea referitoare la naşterea Mesiei, promisiune făcută prin intermediul prfeţilor în secolele precedente.

Lectura a II-a (Evr 1,1-6)

Prologul, începutul Scrisorii către Evrei – care conţine toate temele pe care autorul intenţionează să le dezvolte în această scrisoare, spre a întări credinţa creştinilor care provin din iudaism – este o invitaţie adresată comunităţii creştine de a concentra propria privire asupra misterului lui Cristos încă de la naşterea sa – apogeul revelaţiei lui Dumnezeu (cf. In 1,18; Ga 4,4). Isus-Fiul, în realitate, este deplina, completa revelaţie a Tatălui (v. 2). Este, ca şi Tatăl, Dumnezeu şi creator, este “strălucirea gloriei şi chipul fiinţei lui Dumnezeu“: de aceea este superior faţă de orice instituţie religioasă antică, faţă de toţi profeţii şi îngerii (v. 4-13; cf. Fil 2,9), fapt pentru care este moştenitorul a toate (cf. Rm 8,17; Mt 21,38). Datorită misiunii pe care a primit-o de la Tatăl şi pe care a împlinit-o între oameni vestind Cuvântul Adevărului (In 14,6), El a şters păcatul lumii, a restabilit comuniunea între Dumnezeu şi omenire, iar prin moartea şi învierea sa a fost preămarit mai presus de toate: “s-a aşezat la dreapta maestăţii divine în înaltul cerului” (v. 3; cf. Rm 3,24-25; Col 1,13-14; Fil 2,9-11) şi a fost recunoscut de către Tatăl ca Fiu Unul-Născut. Acesta este misterul pe care Cristos l-a descoperit (revelat), mister care este prezent în mod real şi viu în Biserica şi pe care fiecare creştin trebuie să încerce să-l imite pentru a fi splendoarea lui Dumnezeu între oameni şi pentru a avea parte de intimitatea cu Dumnezeu.

Evanghelia (In 1,1-18)

Prologul evangheliei după Ioan este o sinteză, facuta prin meditaţie, a întregului mister al Crăciunului, întrucât pruncul din Betleem este manifestarea, revelaţia lui Dumnezeu, adevărul său şi adevărul omului: numai reflectând asupra acestui eveniment este posibil să înţelegem cine este acela care s-a născut şi cine suntem cu adevărat noi.

Centrul acestui prolog este v. 14: “şi Cuvântul s-a făcut trup“, expresie care conţine evenimentul Întrupării şi deci esenţa Crăciunului: Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om în slăbiciunea şi neputinţa unui om obişnuit. Pentru a înţelege acest lucru, Ioan intra în misterul intern al Sfintei Treimi pentru a ieşi apoi spre om. Începutul este acea afirmaţie care ne pune înaintea timpului, care ne pune în misterul lui Dumnezeu: “la început era Cuvântul” (v. 1a) şi ni se vorbeste despre o existenţă fără început şi fără devenire; apoi, prin expresia “Cuvântul era la (îndreptat spre) Dumnezeu (v. 1b), evanghelistul stabileşte justa poziţie a Cuvântului care exista dintotdeauna, în relaţie cu Dumnezeu: Cuvântul, în esena sa cea mai profundă, este într-o atitudine de ascultare, întru totul îndreptat către Tatăl. Isus, Cuvântul întrupat, îl face pe Dumnezeu vizibil şi aproape de oameni, fiind strălucirea Tatălui. De aceea, întreaga istorie şi ca şi realitatea umană îşi are viaţa de laprin Cuvântul Tatălui: “în el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor” (v. 4) deoarece doar în Isus creaturile îşi găsesc consitenţă, semnificaţie, şi în special mântuire. Toate aceste afirmaţii ale evanghelistului sunt importante pentru a înţelege valoarea şi adevăratul mărturisitor al lui Dumnezeu. De aceea “din plinătatea lui noi toţi am primit har peste har” (v. 16), adică din viaţa sa toţi putem să avem viaţă cu prisosinţă.

Reflecţii

Lectura Cuvântului lui Dumnezeu în misterul sublim şi vrednic de laudă al Crăciunului este îndreptată asupra memoriei Fiului lui Dumnezeu care se face om, a unui Dumnezeu cu noi şi pentru noi. Dumnezeul cel nevăzut, cel Sfânt prin excelenţă, abandonează invizibilitatea şi mai ales “depărtarea sa sfântă” şi ia un chip uman făcându-se vizibil, concret, palpabil … se lasă înţeles: “S-a facut ceea ce suntem pentrru a ne face părtaşi de ceea ce El este” (sf. Ciril din Alexandria). Această credinţă a noastră se bazează pe o explicaţie pe care evanghelistul Ioan o găseşte în existenţa lui Isus în sânul Tatălui (In 1,11-13).Reflexia biblică, însă, merge mai departe şi ne provoacă să contemplăm cine este Isus pentru noi: el este un Dumnezeu pentru orice om şi pentru mântuirea lui.

Însă Crăciunul este şi memoria modalităţii istrice, concrete prin care El a realizat întruparea. A ales viaţa de sărac, viaţa unui învins, pentru ca noi să putem întrevedea puterea lui Dumnezeu tocmai în această sărăcie, în această (auto)înjosire. Pe el vrea să-l căutam, să-l recunoaştem, să-l primim: ca pe un sărac, nevoiaş şi suferind, deoarece el nu doar s-a făcut om, ci a şi rămas între oameni. Prin naşterea sa ne-a dăruit şi puterea de a fi fii: “tuturor acelora care l-au pimit le-a dat puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu” (In 1,12). Naşterea lui Isus este şi naşterea noastră, renaşterea noastră la viaţa cea nouă. În el şi noi am fost “predestinaţi să fim fii adoptivi ai Tatălui ceresc (Ef 1,5; cf. 1In 3,1). Dacă acelaşi Dumnezeu ne numeşte: “Tu eşti Fiul meu”, nouă nu ne rămâne decât să-i mulţumim şi să ne bucurăm pentru această împărtăşire a noastră a vieţii lui Dumnezeu.

 

* * *

 

“Tu eşti Fiul Meu”

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro

Această a treia Liturghie, numită “Liturghia zilei”, după cea de la miezul nopţii şi cea de această dimineaţă, ne prezintă cel mai profund mesaj al sărbătorii. Lecturile biblice se distanţează de tonul narativ; nu mai relatează faptul, ci ne adresează o întrebare: “Cine este Acela care s-a născut?” Acum suntem chemaţi să ne transferăm întreaga atenţie de la personaje la protagonist; ne vin în minte acele reprezentări ale Naşterii Domnului din Şcoala barocă, în care se vede o serie întreagă de personaje: Maria, Iosif, păstorii, îngerii, în jurul Noului Născut, cu feţele luminate de o lumină puternică şi caldă, care provine de la Pruncul ce se află culcat în mijloc. Iată, în acest moment trebuie să trecem de la reflecţii la focarul acelei lumini, să ne întoarcem privirile de la păstori şi chiar de la Maria, care ne-a îndrumat cu dragostea ei până aici, şi să-L contemplăm numai pe El, numai pe Isus.

Cine este acest Prunc? În crezul liturgic peste puţin timp noi vom proclama că El este “Unul născut, Care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat; de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut”. Aceasta este credinţa pe care Biserica o vesteşte de la Conciliul de la Niceea şi până în zilele noastre. Pe ce se bazează această credinţă? Pe revelaţie, pe cuvântul lui Dumnezeu şi mai ales tocmai pe ceea ce am ascultat cu puţin înainte: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”. Aceste cuvinte, deschid ca o cortină un orizont nemărginit spre a ni-l arăta pe acel Prunc în leagăn; El este Cuvântul Tatălui, pronunţat mai înainte de toţi vecii. “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Astfel începe Istoria lumii în Biblie. Ei bine, acum ştim că acela nu era începutul absolut, ci era începutul vremurilor. În acea clipă în care se conturau cerurile şi pământul, Cuvântul era deja la Dumnezeu.

Nu era aşadar doar un simplu cuvânt, o forţă obscură care se agita în mintea lui Dumnezeu, ci era “Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile”, deci o persoană. Aici atingem fundamentul sublim al credinţei noastre. Ioan, care scrie după ceilalţi evanghelişti, a dus la bun sfârşit, să spunem aşa, un proces de săpături, ajungând până la izvoarele cele mai apropiate de Isus. În tentativa de a răspunde la întrebarea: “Cine este Isus din Nazaret?”, el s-a mulţumit ca mai întâi de toate să plece de la Înviere; apoi ajunge la botez (Marcu de aici îşi începe Evanghelia), apoi la naşterea de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară (aşa îşi încep evangheliile lor Matei şi Luca). Ioan înţelege că orice răspuns este insuficient atâta vreme cât se rămâne numai în orizontul vremii, şi face un mare salt înapoi, în preexistenţă, aflând, să spunem aşa, chiar rădăcina existenţei lui Isus, în sânul Tatălui. Aceasta este plenitudinea credinţei noastre, iar Crăciunul nu este altceva decât proclamarea acestei credinţe.

Cu toate acestea, Liturghia nu se opreşte nici măcar o singură clipă la această contemplare a lui Isus în sine, aşa cum era la început şi în afara vremii, ci mereu ne stimulează la a contempla “Cine este Isus pentru noi!”; “Şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi!”. Ne amintim din nou cuvintele Crezului: “Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a coborât din ceruri. S-a întrupat de la Duhul Sfânt, din Maria Fecioară, şi s-a făcut om”. “Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”. Isus este “Dumnezeu cu noi”, dar şi “Dumnezeu pentru noi”: un Dumnezeu al oamenilor, însă şi un Dumnezeu pentru oameni. Dumnezeu a venit El în persoană ca să mângâie şi să mântuiască tot neamul omenesc, nu printr-un înger sau printr-un profet (cf. Isaia 63,9). Iată adevăratul sens al misterului Naşterii Domnului: “După ce în trecut a vorbit în multe rânduri şi în multe moduri părinţilor noştri prin profeţi, Dumnezeu, în aceste zile din urmă, ne-a vorbit nouă prin Fiul, pe care l-a pus moştenitor a toate, prin care a făcut şi veacurile” (lectura a doua).

Însă prin Naşterea lui Cristos, Dumnezeu nu ne-a dat numai pe Cuvântul Său, ci ne-a dat chiar şi viaţa Lui, adică ne-a făcut fiii Săi: “celor care l-au primit, celor care cred în numele lui le-a dat puterea de a deveni copii ai lui Dumnezeu”. Prin urmare noi nu sărbătorim numai Naşterea lui Isus, ci şi naşterea noastră, pentru că Naşterea lui Isus marchează renaşterea noastră. În cea de-a doua lectură am ascultat acele cuvinte solemne: “Fiul meu eşti tu; Eu astăzi te-am născut”. Aceste cuvinte le rosteşte Dumnezeu, dar cui îi vorbeşte, şi despre cine vorbeşte? Fără îndoială că despre Fiul său, Isus Cristos; aşa a înţeles întreaga tradiţie creştină, însă Isus Cristos nu este singurul: El este “primul născut între mulţi fraţi” (Romani 8,29); “ne-a rânduit de mai înainte spre înfiere, prin Isus Cristos” (Efeseni 1,5). Fiecăruia dintre noi Tatăl îi adresează cuvintele Sale: “Fiul meu eşti tu; Eu astăzi te-am născut”. Aceasta este recunoaşterea paternităţii, adopţiunea! Ioan exclamă uimit: “Vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (1Ioan 3,1).

Poate că vreunuia dintre noi această renaştere i s-ar părea prea îndepărtată, imposibilă, din cauză că se simte rece, necredincios sau nedemn, socotindu-se a fi un sclav şi nu un fiu. Poate că vreunul dintre cei de faţă este copleşit de experienţa rupturii şi a îndepărtării de Dumnezeu, asemenea Fiului risipitor, şi îi este încă gura amară de ghindele şi de lăturile porcilor, dar în inima lui totuşi mai nădăjduieşte să fie reprimit în casa părintească, măcar ca o simplă slugă (cf. Luca 5,19). Dar iată că Dumnezeu îi vine în întâmpinare spunându-i: “Fiul meu eşti tu”. Iar nouă, slujitori ai Cuvântului, ne porunceşte să îi vorbim la inimă acestui frate şi să îi strigăm cât mai tare: “Ascultă, Dumnezeu este Cel ce-ţi vorbeşte şi-ţi spune: ‘Robia ta a luat sfârşit!’” (cf. Isaia 40,2); Dumnezeu Tatăl te-a eliberat de sub puterea întunericului şi te-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale (cf. Coloseni 1,13); păcatul nu mai are nici o putere asupra ta! Trebuie numai să accepţi aceasta şi să îi mulţumeşti lui Dumnezeu din toată inima. Şi dacă nu ai făcut încă aceasta, vei simţi tu însuţi nevoia de a-ţi depune sarcina păcatelor în mâinile unui slujitor al Bisericii, pentru ca şi tu să poţi asculta cu urechile trupeşti Cuvântul lui Cristos, care iartă şi vindecă: “Încrede-te, fiule! Păcatele îţi sunt iertate” (Matei 9,2).

Nimeni nu este exclus de la bucuria acestei zile: nici păcătosul, nici bătrânul încărcat de ani şi de amărăciuni. Tuturor celor care sunt primiţi Isus le dă puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, adică de a renaşte la o viaţă nouă, independentă de vârstă şi de merite, şi care depinde numai de credinţă. Îndoiala lui Nicodim, referitoare la cum s-ar mai putea naşte omul încă odată, din moment ce el este bătrân deja, este risipită, pentru că Isus i-a explicat că aici nu este vorba de o naştere trupească, ci de una sufletească (cf. Ioan 3,5). În această zi în care amintim Naşterea Domnului, noi avem dreptul de a depune sarcina anilor noştri, ca şi a remuşcărilor noastre, şi să ne simţim ca nişte copii nou-născuţi (1Petru 2,2), în stare de a ne lăsa conduşi spre bucurie şi spre speranţă, aşa ca în tinereţe, când toate aceste idei mai erau încă proaspete în mintea şi în fantezia noastră.

Tot ceea ce am ascultat este ceva înălţător şi măreţ, însă acum trebuie să ne impunem o obligaţie exactă: să nu stricăm prietenia noastră cu Dumnezeu. “Recunoaşte, creştinule, demnitatea ta, şi fiind părtaş al naturii divine, nu te mai întoarce la josniciile din trecut printr-o purtare nedemnă. Aminteşte-ţi cine este Capul tău, al cărui mădular eşti” (Sf. Leon cel Mare). Aminteşte-ţi, adăugăm noi, cine este Tatăl tău, al cărui fiu eşti! Când te simţi ispitit, înjosit sau părăsit, aminteşte-ţi de cuvintele: “Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut”.

 

* * *

 

Solemnitatea Naşterii Domnului Nostru Isus Cristos

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

- Liturghia din timpul zilei -

Naşterea lui Cristos este, fără îndoială, evenimentul cel mai important din istoria omenirii. Cu ea începe era nouă sau era creştină. Cu această naştere începe numărătoarea anilor şi a secolelor, încetând numărătoarea de la întemeierea Romei sau a olimpiadelor greceşti. Dar nu pentru aceasta este important Crăciunul şi nici pentru tradiţiile, datinile străvechi, colindele care de Crăciun ne încălzesc inimile. Naşterea Domnului are o altă importanţă mult mai mare. Dacă odată, Adam, se ascundea îngrozit de glasul lui Dumnezeu; dacă cel dintâi criminal, Cain, a fugit până la marginile pământului ca Dumnezeu să nu dea de el, dacă dreptul Iob prefera să-l înghită pământul decât să audă glasul Domnului, glasul temut al lui Dumnezeu, iată, glasul de temut s-a transformat într-un gângurit de copil. Mântuitorul, pe care veacurile l-au aşteptat, după care lumea a suspinat, a venit în lume. Copilul care este vestit şi care se naşte din fecioară este argumentul iubirii lui Dumnezeu pentru această lume.

Din prima lectură de astăzi se desprinde îndemnul la puternica şi profunda bucurie mesianică, bucurie ce este vestită de crainicul care aleargă peste crestele munţilor, vestind Evanghelia. Domnul care s-a întors în Sion merge împreună cu cei eliberaţi: acesta este preludiul unei noi conştiinţe ce se naşte, a unui nou popor. În lumina sărbătorii Naşterii Domnului, acest text profetic se împlineşte. Cristos este mesagerul care vine pentru a vesti Evanghelia păcii şi a mântuirii, el care este culmea aspiraţiei istoriei şi a omului de astăzi. Anunţul şi, totodată, motivul bucuriei este “Împărăţia lui Dumnezeu” şi acest anunţ se împlineşte odată cu venirea lui Isus Cristos în lume. Sfânta Fecioară Maria a înţeles foarte bine cuvântul îngerului în momentul vestirii naşterii lui Isus: “Iată, vei zămisli şi vei naşte un fiu şi-i vei pune numele de Isus… Domnul Dumnezeu îi va da tronul lui David, tatăl său, şi va domni peste casa lui Iacob de-a pururi, iar domnia lui nu va avea sfârşit” (Lc 1,32-33).

Dar nu este suficient anunţul de pace al lui Cristos şi instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu. E necesar ca noi să fim eliberaţi, să fim obiectul dreptăţii şi al păcii lui Cristos, atenţi, sinceri, curajoşi în a ne asuma aceste valori ce ne edifică, cu Cristos, întotdeauna prezent în istoria şi viaţa oamenilor.

Mesajul evanghelistului Ioan culminează în cuvintele binecunoscute: “Şi Cuvântul s-a făcut trup”. El, în care “era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Tuturor celor care l-au primit, adică celor ce cred în numele lui, le-a dat dreptul să devină copii ai lui Dumnezeu” (In 1,14.4.12). Acesta este adevărul care ne stă în faţă acum, acesta este adevărul în care trebuie să ne găsim bucuria: Dumnezeu s-a făcut om. Să ne gândim la acest lucru: Cuvântul s-a făcut trup. Care Cuvânt? Cuvântul de iubire, care s-a făcut trup omenesc pentru a putea fi văzut, ascultat şi urmat. S-a făcut trup, pentru a ne da speranţa că după ce vom pierde acest trup, îl vom regăsi. Isus ne-a deschis calea spre Dumnezeu făcându-se vizibil, devenind el lumina lumii.

Cristos, Cuvântul veşnic al Tatălui, bogăţia fără margini şi strălucirea cea veşnică, pe de o parte; ieslea, animalele din grajd, păstorii cei simpli, întunericul şi sărăcia pe de altă parte, sunt contraste de neînţeles şi de nepătruns. Pentru omul de rând, totul este învăluit de mister, iar faptele par a fi de legendă. Pentru cel credincios, evenimentul înseamnă iubire, înseamnă mântuire, căci însuşi Dumnezeu, Cuvântul veşnic, se face om pentru ca omul să se îndumnezeiască. “Cuvântul s-a făcut om pentru ca omul, intrând în comuniune cu el şi primind înfierea divină, să poată deveni fiul lui Dumnezeu”, ne învaţă sfântul Irineu (Adversus Haereses 3,19,1). În faţa acestui adevăr, astăzi, noi ne închinăm. În faţa acestui adevăr vestit de profeţi şi în cele din urmă arătat în Fiul lui Dumnezeu noi ne plecăm întreaga fiinţă, pentru a înnoi viaţa din noi, pentru a reaprinde şi a întări lumina din noi, pentru a ne pregăti încontinuu la întâlnirea cu Dumnezeu. Cine ar fi putut să înţeleagă aceste lucruri fără să le fi primit prin descoperirea lui Dumnezeu? Cine ar fi gândit că e posibil ca un Dumnezeu să se umilească atât de mult şi să se apropie de om pentru a-l înălţa la o demnitate aşa de mare?

Această doctrină a superiorităţii Fiului lui Dumnezeu ne este expusă şi de autorul scrisorii către evrei. Ideile ce se contrapun: în trecut – în aceste zile; părinţilor – nouă; prin profeţi – prin intermediul Fiului său, exprimă două momente diferite ale istoriei mântuirii şi totuşi în perfectă continuitate. Isus care s-a născut este vestitorul păcii şi al libertăţii. Isus comunică omului un nou mod de a fi om. Pare imposibil să poţi avea un contact personal cu Dumnezeu, dacă el însuşi nu iese în întâmpinarea omului în formă personală. În felul acesta, Crăciunul este un mister de comuniune ce înflăcărează şi înalţă demnitatea omului în Cristos pe planul unei mature conştiinţe de sine. Însă, pentru unii, Crăciunul înseamnă doar o simplă sărbătoare înscrisă în calendar şi nu un eveniment al mântuirii, capabil de a zgudui lumea din interior.

Cu câţiva ani în urmă, în Italia, s-a petrecut următorul fapt. Într-o dimineaţă rece şi ceţoasă, tocmai ajunul Crăciunului, un poştaş, cu un pachet mare în braţe, sosi la uşa unui bătrân. “Intră!”, zise un glas din interior. Poştaşul intră. Era o locuinţă veche: camera era întunecoasă şi plină de praf. “Priviţi ce pachet frumos pentru Crăciun!”, zise bucuros poştaşul. “Mulţumesc, puneţi-l acolo, jos”, zise bătrânul, trist. “Dar, domnule, ar trebui să vă bucuraţi că v-a venit un astfel de pachet”. “Nu pot”, zise bătrânul cu lacrimi în ochi. Şi povesti poştaşului ce s-a întâmplat cu fata lui care se căsătorise cu un om bogat. În fiecare an îi trimitea pentru Crăciun un pachet însă niciodată un salut personal, o vizită, o invitaţie ca să meargă de Crăciun la ei. Apoi se ridică şi zise: “Veniţi şi uitaţi-vă”. Poştaşul îl urmă până în magazia plină cu pachete de Crăciun, pe care le primise în anii precedenţi. “Dar nici măcar nu le-aţi desfăcut!” exclamă poştaşul uimit. “Nu”, zise trist bătrânul. “Nu este iubire în ele”.

Crăciunul a devenit pentru mulţi sărbătoarea cadourilor, dar înainte de toate, Crăciunul este sărbătoarea marelui dar făcut de Dumnezeu omenirii. A dărui cadouri, nu e ceva rău în sine, ci un mod de a participa la dărnicia lui Dumnezeu. Totuşi, cadoul, se poate transforma într-o tradiţie în care nu este iubire. Sărbătoarea Crăciunului a pierdut oare adevărata sa semnificaţie, deformată de anumite sărbători folclorice? Ce trebuie să însemne pentru noi, adevăraţii creştini? Este o sărbătoare a mâncării, o ocazie de a oferi şi de a primi cadouri? Este un moment de popas, de destindere în care uităm de monotonia vieţii? Este oare un mănunchi de datini cu obiceiuri, colinde pe care le-am moştenit de la strămoşi şi pe care an de an le aşteptăm cu nerăbdare? Dacă la toate acestea se reduce Crăciunul, atunci este zadarnic şi fără folos pentru sufletul nostru. În felul acesta am transformat Crăciunul într-o sărbătoare folclorică, l-am redus la o banală sărbătoare exterioară plină de sentimentalism.

Sărbătoarea Naşterii Domnului trebuie să fie sărbătoarea dragostei ce manifestă în mod minunat până unde a ajuns iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni. Când primii oameni, pentru îngâmfarea şi neascultarea lor au pierdut toate darurile acordate lor, Dumnezeu a hotărât să-i smulgă din mizeria lor. Şi în ce mod? Nimeni nu a putut să-şi închipuie. Promiţând şi trimiţându-l pe Fiul său în lume, făcându-se om în sânul unei Fecioare. El a comunicat oamenilor viaţa lui Dumnezeu. Şi cu ce preţ? Acela al ieslei, cu prelungirea ei, crucea.

Crăciunul trebuie să fie o sărbătoare a speranţei. Cum putem să ne lăsăm cuprinşi de teamă, de disperare, ştiind că suntem iubiţi de Dumnezeu în aşa fel? Cristos, Fiul său, nu este cel prezent în mijlocul nostru? El ne eliberează de păcatul, de egoismul şi de îngâmfarea noastră; el risipeşte întunericul, ne păzeşte şi ne susţine în drumul nostru nesigur.

Sărbătoarea Naşterii Domnului este o sărbătoare a bucuriei: de aceea, oricâte necazuri, lipsuri şi suferinţe ne-ar înconjura, astăzi să uităm totul şi să ne bucurăm. Sfântul Francisc de Assisi voia ca nu doar oamenii, dar toate făpturile să se bucure în această zi.

Să ne apropiem şi noi de ieslea lui Isus, să privim, să adorăm şi să reflectăm. Stăpânul lumii nu are casă, nu are leagăn. Cel nemărginit, pe care cerurile nu-l pot cuprinde, a încăput într-o iesle. Cel care îmbracă pământul în verdeaţă este îmbrăcat în scutece. Cel care dă rodnicie ogoarelor, plânge de foame.

Doamne Isuse, tu ai venit în mijlocul nostru; tu ai vrut să fii unul dintre noi. Ştim noi să recunoaştem prezenţa ta vie? Adună-ne în jurul tău, ca şi păstorii în jurul ieslei, pentru ca, uniţi cu tine, să trăim ca adevăraţi fii ai Tatălui şi să participăm la viaţa ta divină.

Petru Cojocaru

 

* * *

 

Naşterea Domnului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Naşterea Domnului, pe care astăzi o sărbătorim, răspunde dorului nostru după fericire, de a-l avea pe Dumnezeu aproape, de a-l avea drept izvor şi garant al existenţei.

Nu numai evreii au dorit şi au aşteptat un eliberator, un Mesia, un Emanuel, aşa cum relatează Scrisoarea către Evrei, cum odinioară Dumnezeu a vorbit oamenilor prin profeţi, dar toţi au aşteptat ceva mai mult (Evr 1,1), ci chiar întreaga lume păgână. În această privinţă ne este martor filozoful grec Platon (427-347). El susţine în scrierile sale că Dumnezeu trebuia să se nască odată pe acest pământ. În cartea sa Timeu, pe care o purta mereu sub braţ, scrie: Aceasta a fost în ansamblul ei raţiunea lui Dumnezeu care există de-a pururi, faţă de Dumnezeu care avea să se nască într-o zi. Raţiunea întrupării lui Dumnezeu, conform cu mintea sănătoasă a unui păgân, era aceasta: Dumnezeu nevăzut, creator al universului, trebuia să găsească o modalitate de a se face cunoscut în mod personal creaturilor sale şi modalitatea cea mai potrivită este aceea de a lua firea omului, ca să comunice cu el conform felului său de a fi.

Nu numai Platon, dar şi sibilele, profetese păgâne, au susţinut acest lucru. De exemplu sibila Persida spunea că un profet mare va veni pe norii cerului din ţări înalte, ca să se nască dintr-o fecioară şi pe noi să ne împace cu Dumnezeu. O altă sibilă, Delfica, prevesteşte în versuri identice că noului împărat prunc îi vor duce daruri cei trei crai de la Răsărit (Nicolae Milescu, Aritmologhia-Etica, Ed. Minerva, Bucureşti 1982, pag. 50).

Era una dintre acele nopţi întunecoase cum nu mai văzuse pământul până atunci. Împăratul August se urca pe colina Capitoliului întovărăşit de câţiva consilieri. Aceştia îl sfătuiau să construiască un templu măreţ, în care să se aducă jertfe lui, ca unui zeu. Împăratul voia să se aducă jertfe celorlalţi zei pe un altar portativ, pentru a le câştiga bunăvoinţa. Pe această colină mai trăia o bătrână, Sibilla. În acel moment era ca extatică, privea undeva departe. La un moment dat se vede o stea deosebit de strălucitoare ale cărei raze se răsfrângeau şi asupra Capitoliului. Consilierii împăratului, îndată ce au văzut-o, au strigat într-un glas: Ave, Caesar! Zeii ţi-au răspuns cu lumina lor. Tu poţi să-ţi înalţi templul în onoarea ta şi altarul pe care să ţi se aducă jertfe. La strigătul lor, Sibilla a tresărit; s-a îndreptat spre împărat şi i-a zis, arătându-i steaua: Priveşte, măria ta, spre Orient! Împăratul, frecându-şi ochii să poată vedea mai bine, a privit şi a avut senzaţia că în faţa lui se deschide un fel de tunel prin întuneric şi, departe, vede un staul sărăcăcios sub o stâncă; vede păstori îngenuncheaţi la intrare; înăuntru vede o tânără mamă, de o parte a ieslei şi un bărbat, de cealaltă parte; în iesle, pe paie, un prunc adorat de toţi cei din jur; un bou şi un măgăruş completează tabloul nocturn. Ave, Caesar! a zis Sibilla cu o oarecare ironie în ton. Apoi a adăugat: Iată! acolo este Dumnezeul care va fi adorat aici. Nu un om muritor va fi adorat, ci restauratorul şi reînnoitorul lumii, Fiul fecioarei, care se cheamă Cristos. Împăratul a renunţat să se mai construiască un templu pentru sine şi a poruncit să se ridice un sanctuar în cinstea noului născut Fiu al lui Dumnezeu, pe care l-a numit Ara Coeli – Altarul Cerului. Creştinii au transformat acest sanctuar într-o biserică închinată Maicii Domnului cu Pruncul. Scriitorii bisericeşti, mai ales cei apocrifi, au încadrat-o pe bătrâna Sibilla printre martorii şi profeţii Mântuitorului, alături de David, în acea cântare bisericească Dies irae, dies illa, în care se spune: Teste David cum Sibilla, referindu-se mai ales la a doua venire a Mântuitorului ca judecător.

Cerinţa raţiunii şi a inimii omeneşti, precum şi prezicerile sibilelor s-au adeverit.

Roma terminase cuceririle sale şi îşi făcea inventarul bogăţiilor. Iuliu Cezar, pe când era numai consul, împreună cu Marc-Antoniu, în anul 710 de la întemeierea Romei, poruncesc să se facă o mare lucrare de cadastru pe toată suprafaţa imperiului. Porunca a fost împlinită în Răsărit de către Zenodor, în răstimp de 21 de ani, până în anul 731; în Apus, lucrarea a fost condusă de Teodot şi a durat 29 de ani, până în 739. Astfel că în anul 740 de la întemeierea Romei, cu şapte ani înainte de naşterea lui Cristos, cadastrul imperiului roman, Descriptio orbis, fusese terminat şi trimis Senatului. Acum, după ce îşi cunoşteau lungimea şi lăţimea imperiului, au voit să cunoască şi numărul locuitorilor. Împăratul August a dat trei ordonanţe de recensământ general: una în anul 726, alta în 746 şi ultima în 767 (Emil Bougaud, Isus Cristos). Recensământul care s-a făcut în Iudeea, când au trebuit să se înscrie Iosif cu Maria în cetatea lor de baştină, este cel din anul 746, dar în Iudeea recensământul s-a făcut în anul următor, adică în 747 de la întemeierea Romei. Acesta este anul istoric al naşterii Domnului şi anul 1 (unu) al erei noastre creştine. Distinsul învăţat bisericesc Tertulian afirmă cu toată hotărârea că el a văzut actele oficiale ale acestui recensământ. Tertulian a trăit între anii 155 şi 220. Aceste acte sunt dispărute, dar istoria rămâne martoră că recensământul s-a făcut, că actele au existat şi în ele erau notaţi Iosif, Maria şi Isus. Actele au existat şi le-a văzut şi filozoful Iustin (cca 100-165). De aceea, când împăratul Antonin Pius (138-161) a încercat să tăgăduiască istoricitatea lui Isus, Iustin l-a invitat să cerceteze actele oficiale şi să se convingă de adevăr. De asemenea, istoricii romani Tacit şi Pliniu, când, la 27 de ani după Cristos, au pus mâna pe condei spre a consemna datele istorice ale imperiului, ei cunoşteau evenimentul de la Betleem. Istoricul iudeu Iosif Flaviu (cca 37-100), care scria în acel timp Războiul iudeilor şi Antichităţi iudaice, cunoştea pe Isus Cristos şi vorbeşte despre el în scrierile sale, amintind de Ioan Botezătorul, de Irod, de Arhelau, de Ponţiu Pilat, de Irodiada, de Caiafa şi de toţi care au luat parte la tragedia răstignirii lui Isus de pe Calvar. Multă lumină aruncă asupra acestor vremuri şi istoricul Filon din Alexandria (25 î.C. – 40 d.C.), care a cunoscut marele şi unicul eveniment al apariţiei lui Cristos pe pământ. Istorisirile lui Iosif Flaviu, ca şi cele ale lui Filon, sunt aproape identice cu cele descrise în evanghelii.

De ce am ţinut să subliniez cu atâtea date istorice apariţia lui Isus pe pământ, adică înscrierea lui în istoria omenirii? Nu pentru a vă face mai erudiţi, nu pentru a vă umple capul cu date şi nici măcar pentru a spune cu mai multă convingere la salutul meu: Cristos s-a născut! cu: Adevărat s-a născut, ci pentru a trăi din plin bucuria că Dumnezeu este de partea noastră, ne-a adus mântuirea. În zadar am avea siguranţa naşterii lui Isus, dacă nu am trăi în suflet bucuria harului, bucuria mântuirii: viaţa nouă în Cristos.

Atât fericitul Duns Scotus, cât şi Alexandru de Hales, sfântul Albert cel Mare, sfântul Francisc de Sales şi mulţi alţi teologi renumiţi ai Bisericii noastre, susţin că Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană din Preasfânta Treime, s-ar fi născut pe pământ ca om, chiar dacă Adam n-ar fi păcătuit. Prin urmare, evenimentul cel mai mare al istoriei, chiar şi în cazul în care paradisul pământesc ar fi durat şi după încercarea strămoşilor noştri Adam şi Eva, ar fi fost tot naşterea lui Isus. De ce? Ne răspunde autorul Scrisorii către Evrei: Prin el a făcut lumea, pe el l-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, fiindcă el este lumina strălucitoare a slavei lui Dumnezeu şi oglindirea desăvârşită a fiinţei lui Dumnezeu (1,2-3). Nu există o cale mai bună de a-l cunoaşte pe Dumnezeu decât prin Isus Cristos. Iar dacă Isus a preferat pentru venirea sa în lume o mamă fără prihană, atunci credem că ar fi venit la noi cu mai multă plăcere, dacă toată făptura ar fi fost ca preacurata Fecioară Maria. Deoarece nu păcatul nostru l-a determinat să se nască om între oameni, ci dragostea veşnică faţă de opera mâinilor sale. Iar omul, de n-ar fi păcătuit, cu atât mai mult ar fi răspuns cu iubire iubirii sale, iar împărăţia Tatălui s-ar fi realizat într-un chip minunat. Caracteristica principală a lui Dumnezeu faţă de creatura sa, omul, este caritatea care desăvârşeşte. Numai în cazul în care omul greşeşte, caritatea divină se angajează să repare, dar bucuria lui Dumnezeu stă, în primul rând, în desăvârşirea omului. Este drept, avem în Crez acest adevăr: Care pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri, dar acest adevăr arată doar până unde s-a smerit Dumnezeu pentru mântuirea omului păcătos, însă nu trebuie să uităm că şi cel neprihănit este capabil de o mai mare desăvârşire, aşa cum ne spune Duhul Sfânt: Cine este sfânt, să se sfinţească şi mai mult (Ap 22,11) şi adevărul din Crez ar fi sunat mai frumos: Care pentru noi şi pentru a noastră îndumnezeire s-a coborât din ceruri.

Păcatul a fost şi a constituit un obstacol în calea venirii lui Isus pe pământ, ca de altfel şi în calea venirii celei de-a doua, după cum ne dă de înţeles sfântul Petru, care zice: Nu întârzie Domnul făgăduinţa sa, după cum cred unii, dar aşteaptă cu răbdare pentru voi, nevrând ca cineva să piară, dar să se întoarcă cu toţii la pocăinţă (2Pt 3,9).

Iubirea infinită a ştiut să depăşească obstacolul pe care păcatul i l-a pus în cale prima dată. Tot aşa îl va depăşi pentru a doua oară. Pentru aceasta trebuie să-i fim mai recunoscători; trebuie să ne bucurăm, dar ca bucuria noastră să fie deplină, trebuie să facem tot posibilul ca păcatul să nu ne mai domine.

În încheiere, să ascultăm îndemnul cugetătorului francez, Blaise Pascal, care ne spune: În loc să vă plângeţi că Dumnezeu s-a ascuns, aduceţi-i mulţumiri că s-a dezvăluit într-atât; şi aduceţi-i mulţumiri şi pentru că nu s-a dezvăluit înţelepţilor trufaşi, nedemni de a cunoaşte un Dumnezeu atât de sfânt.

Două feluri de oameni sunt ştiutori, cei care au inima smerită şi cei care îşi iubesc micimea, orice grad de inteligenţă ar avea, înalt sau scăzut; şi cei care au destulă minte pentru a vedea adevărul, oricâte piedici ar întâmpina (Isus Cristos, Ed. Dacia, Cluj 1998, nr. 185).

În anul 1207, când s-a născut sfânta Elisabeta a Ungariei, un sărman orb, sărac şi bolnav, a cerut permisiunea să fie lăsat lângă leagănul ei. Atingându-şi mâna de mânuţa ei, s-a însănătoşit pe loc.

Pe noi, cei orbi, bolnavi, şchiopi, surzi, leproşi din cauza păcatelor, pruncul Isus ne invită să ne atingem de trupuşorul său fraged şi atât de smerit din sfânta Împărtăşanie, ca să ne vindecăm şi bucuria să devină deplină, deoarece cine mănâncă trupul şi bea sângele lui Isus are viaţă veşnică şi învierea din ziua de apoi îi este asigurată (cf. In 6,40), ca în toată veşnicia să-i cântăm cu îngerii Mărire în cer lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Solemnitatea Naşterii Domnului – Liturghia din timpul Zilei

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Bucuria a fost una din notele care au creat armonia Adventului şi a fost darul oferit de liturgie celor care au trăit acest timp sub conducerea sa. Rugăciunile şi textele liturgice au creat atmosfera de bucurie şi au transmis-o încă de la începutul Adventului până în noaptea de Crăciun. Aceasta s-a constatat în ultima parte a Adventului într-un text care exprima chiar o dorinţă: “Este acelaşi Domn care ne ajută să ne pregătim cu bucurie la misterul naşterii sale ca să ne găsească fervoroşi în rugăciune, bucuroşi în laude”.

Însă odată cu terminarea Adventului bucuria nu se întrerupe. Motivul bucuriei anunţat în liturgia de la miezul nopţii este mereu acelaşi: “Astăzi Domnul vine să ne salveze şi mâine veţi vedea gloria sa”. În această rugăciune se repetă aceeaşi idee: Dumnezeu ne face să trăim fiecare an cu bucuria lui Isus care vine să ne salveze.

Sărbătoarea Crăciunului este o zi de bucurie şi speranţă, e o zi de bucurie pentru că Dumnezeu nu l-a abandonat pe om chiar dacă omul l-a refuzat pe el, este o zi de speranţă pentru că Dumnezeu n-a renunţat la planul pe care-l concepuse din veşnicie de a-l face fericit pe om. Crăciunul anunţă mereu că Dumnezeu nu s-a plictisit şi nu s-a săturat de om. Crăciunul îl face pe om să înţeleagă că orice făptură valorează în ochii lui Dumnezeu cât valorează Fiul său unic. Pe lângă sentimentele de legitimă bucurie care provin din datinile şi tradiţiile creştine ale acestei sărbători, Crăciunul ne oferă şi bucuriile sale spirituale.

Dacă la liturgia de la miezul nopţii şi la cea de dimineaţă Biserica ne propune la liturgia Cuvântului circumstanţele naşterii lui Cristos, la această celebrare, în schimb, ne prezintă evenimentul însuşi şi semnificaţia sa. De la prezentarea duioasă, gingaşă, suntem introduşi acum în misterul mântuirii. Însă nu este de ajuns să enunţăm misterul, dar trebuie să-l şi înţelegem. Pentru aceasta avem nevoie de credinţă, de darul Duhului Sfânt care să ne lumineze minţile pentru a putea înţelege Cuvântul lui Dumnezeu propus spre meditare de liturgia Cuvântului.

În rugăciunea zilei l-am rugat pe Dumnezeu, care în mod minunat ne-a creat şi într-un mod şi mai minunat ne-a răscumpărat prin întruparea Fiului său, să ne ajute să participăm la viaţa divină a lui Cristos care astăzi a devenit fratele nostru. Cristos a coborât din cer “propter nostram salutem”; mântuire descoperită la Crăciun ca lumină, ca eliberare, ca bucurie, ca viaţă nouă care revelează omului modelul transcendent al filiaţiunii supranaturale.

Ioan evanghelistul recheamă această idee la liturgia de la această oră: “Cuvântul veni între ai săi dar ai săi nu l-au primit. Însă celor care l-au primit le-a dat puterea să devină fii ai lui Dumnezeu”.

Insistând asupra acestui mister liturgia ne îndeamnă să ne rugăm: “Doamne, transformă-ne în Cristos, Fiul tău, care a înălţat omul alături de tine în glorie”. Pentru a merge la Dumnezeu trebuie să ne asumăm atitudinea divină: doar aşa se împlineşte în acţiunea noastră personală de zi cu zi încarnarea lui Dumnezeu în noi şi încarnarea noastră în Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu: “Fiul lui Dumnezeu vrând să ne facă părtaşi de dumnezeirea sa, şi-a luat firea noastră, pentru ca El, făcut om, să-i facă pe oameni Dumnezeu”.

În punctul culminant al Evangheliei sale, Sf. Ioan cuprinde într-o singură frază tot misterul iubirii lui Dumnezeu descoperit în întruparea Cuvântului: ‘Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui; slavă ca a Unuia-născut înainte de vreme plin de har şi de adevărA (In 1,14). Evanghelistul se referă la Cuvântul care, la început, era la Dumnezeu şi prin care toate s-au făcut; Cuvântul în care era viaţa, viaţă care era lumina oamenilor; Cuvântul care a fost prevestit de profeţi şi care se identifică cu persoana lui Cristos. Sf. Ioan foloseşte expresia “şi Cuvântul s-a făcut trup”, nu om, chiar dacă în realitate vrea să spună că s-a făcut om. Pentru ce? Pentru că trupul indică slăbiciunea, neputinţa; iar distanţa infinită dintre Logos şi carne, unite în Cristos, revelează infinita iubire a lui Dumnezeu.

Cristos revelează planul lui Dumnezeu pentru întreaga creaţie şi în mod deosebit pentru oameni. După cum afirmă sugestiv Conciliul Vatican II ‘El îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi-i descoperă măreţia chemării proprii. Prin naşterea sa, Fiul lui Dumnezeu s-a unit, într-un fel cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu minte omenească, a voit cu voinţă omenească. Născut din Maria Fecioara, s-a făcut cu adevărat unul dintre noi, asemănător nouă în toate, afară de păcatA.

Bucuria Crăciunului este aceea a unui prizonier care salută ziua eliberării sale, a unui sclav care vede realizându-se visul său de libertate, a omului care se află într-o situaţie fără ieşire şi care găseşte la sfârşit pe Mântuitorul de la care poate să primească totul.

Prima lectură prezintă pe crainicul care duce vestea bucuriei, a eliberării, a mântuirii poporului care se afla în exil. Fiecare dintre noi, asemenea acestui crainic, avem misiunea de a face cunoscut mesajul de bucurie al Crăciunului celor din jurul nostru.

Dacă există o piedică în faţa bucuriei Crăciunului, aceasta se datorează păcatelor care se fac împotriva vieţii. Şi dacă reflectăm asupra situaţiei în care se află societatea de azi se poate uşor constata că, niciodată în istoria omenirii nu s-au întâlnit atâtea nedreptăţi împotriva vieţii. Însă ieslea Betleemului deschide orizonturi de mântuire pentru toţi. Un text din liturgia bizantină comentează: “Arborii plângeau când Adam ieşi din Paradisul bucuriei plecând spre pământul blestemului… Betleemul a redeschis Paradisul. Veniţi să ne bucurăm de Paradisul din această iesle”.

Cine ştie să se folosească de această bucurie să o împartă la toţi şi la toate şi să o poarte în mod deosebit acolo unde mizeria umană cere urgenţa unei încarnări de iubire. Oricare ar fi profunditatea abisului în care s-ar găsi omul, Crăciunul îi dă siguranţa că alături de Domnul este milă şi mare este mântuirea sa.

Crăciunul produce o bucurie care întrece orice mizerie. Pentru a simţi această bucurie e nevoie să ne deschidem inima şi să-l primim în viaţa noastră pe Pruncuşorul Isus care vine să ne mântuiască.

Rugăciunile noastre din aceste zile trebuie să se îndrepte şi spre Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, care să ne îndrepte paşii spre ieslea Pruncului Isus pentru a-L adora şi a-I mulţumi pentru iubirea Sa faţă de noi.

Nicolae Farcaş

 

* * *

 

“Pericopa” renului

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Cel mai popular ren al lui Moş Crăciun este de departe Rudolf, cel cu nasul roşu. Iată povestea sa aşa cum o cânta Johnny Marks: Rudolf avea într-adevăr un nas foarte ruşinos. Dacă cumva aveai norocul să îl vezi, puteai jura că luminează ca un bec roşu. Toţi ceilalţi reni râdeau de el şi îi spuneau în fel şi chip. În plus bietul Rudolf nu era niciodată primit la jocurile dintre reni. La un moment dat, de Crăciun, Moşul i-a spus: “Rudolf cu nasul atât de strălucitor, nu vrei să conduci sania mea în această noapte?” După aceasta toţi renii l-au iubit şi i-au strigat cu bucurie: “Rudolf cu nasul roşu, vei rămâne faimos în istorie!” Povestea lui Rudolf este povestea salvării noastre. Este povestea noastră ca indivizi dar şi ca familie umană. Doar că în cazul nostru nu Moş Crăciun este cel care ne salvează, ci Pruncul Isus.

Mai întâi Rudolf era un neadaptat. Comparat cu imaginea ideală a renului, putem spune că ceva nu era în regulă cu el. Mai mult, nu se putea nici ajuta. Noi toţi suntem nişte neadaptaţi, după cum ne spune Biblia: “Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3,23). “Toţi umblăm rătăciţi ca nişte oi” (Isaia 53,6). Asemenea oii, nu ne putem ajuta noi pe noi. Rudolf nu se putea ajuta singur. Iar ceilalţi reni nu făceau decât să îi înrăutăţească situaţia. Doar o singură persoană putea să îl salveze, Moş Crăciun, mesagerul din ceruri.

Astăzi noi celebrăm naşterea unui Mesager din ceruri. După cum ne spune Evanghelia de astăzi, “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era la Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. [...] Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (Ioan 1,1.14). El vine să ne elibereze din situaţia precară în care ne aflăm, să ne scape din păcat. Pentru că păcatul este cel care întunecă şi desfigurează chipul frumos al lui Dumnezeu care este în noi. Păcatul este cel care ne transformă într-un patetic Rudolf, renul cu nasul roşu. Dar Mesagerul ceresc vine nu ca să îl alunge pe cel cu nasul roşu, ci să aducă Vestea Bună că Dumnezeu ne acceptă pe toţi, chiar şi pe cei cu “defecte”. Nasul roşu al lui Rudolf era un defect. Iar Moş Crăciun l-a ales tocmai de aceea. Mesagerul ceresc are puterea de a transforma defectele şi nasurile roşii ale umanităţii noastre pângărite în lucruri bune pentru slujirea lui Dumnezeu. Isus este mesagerul ceresc.

Este interesant faptul că în “pericopa” renului Moşul nu se foloseşte de bagheta magică pentru a-l vindeca pe Rudolf de defectul de la nas. Îl lasă aşa cum este, deşi cu siguranţă Rudolf îşi dorea nespus de mult să fie normal ca orice ren. La fel, Isus nu ne face oameni buni, ci ne face în schimb oameni care pot să îşi folosească toate punctele tari şi slabe, atuurile şi defectele, în slujba şi spre gloria lui Dumnezeu. Aceasta este pentru noi dovada că nu prin puterea voinţei noastre devenim noi copiii lui Dumnezeu, ci prin harul Lui, prin iubirea nemeritată şi necondiţionată pe care Dumnezeu o are pentru noi. Aşa după cum Dumnezeu îi spunea Sfântului Paul: “Îţi este suficient harul meu, căci puterea mea se arată în slăbiciune” (2 Corintei 12,9).

Cum reuşeşte harul lui Dumnezeu să facă această transformare în noi? Harul lui Dumnezeu lucrează în două sensuri: ne luminează şi ne dă putere. “Pentru că Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos” (Ioan 1,17). Adevărul lui Dumnezeu ne luminează, iar harul lui Dumnezeu ne dă tărie. Adevărul lui Dumnezeu ne luminează să ne vedem pe noi înşine, dar şi lumea, într-o lumină nouă. Este un cuvânt care aduce siguranţă, speranţă. Vă imaginaţi cum s-a simţit Rudolf atunci când a auzit cuvintele Moşului: “Rudolf cu nasul atât de strălucitor, nu vrei să conduci sania mea în această noapte?” Aceasta este ceea ce noi numim Vestea cea Bună. Este vestea care eliberează şi dă putere. Ne dă putere schimbând fostele noastre dispoziţii de nesiguranţă, disperare şi disperare într-o binecuvântată siguranţă, speranţă nouă şi entuziasm în slujba Domnului.

Ca Rudolf în faţa lui Moş Crăciun, să ascultăm astăzi Mesajul pe care Pruncul Isus ni-l aduce, să ne angajăm să îi slujim fără a mai privi înapoi, chiar şi atunci când nu ştim ce drum se aşterne în faţa noastră. Ştim însă un lucru sigur: că harul lui Dumnezeu ne va da tăria de care avem nevoie de-a lungul itinerarului de credinţă din faţa noastră. “Celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat puterea de a devenit copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12).

 

* * *

 

Cerul a îmbogăţit pământul

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cerul s-a deschis la miezul nopţii. Din înălţimi s-a coborât o lumină mare. Din lumina cerească îngerii cântă: Mărire în cer lui Dumnezeu şi pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă (Lc 2,8-14).

Ce sărbătorea pământul că îngerii vin cântând şi-i aduc un dar atât de mare, deşi cel din iesle este atât de mic? Pământul sărbătorea o clipă de pace: pax romana. Îngerii au venit să transforme clipa de pace în pace veşnică prin instalarea în istorie a Principelui păcii, ca pământul să se numească Pace şi astfel, în împărăţia celui nou-născut, Isus, să răsune mereu cântarea îngerească, imnul bucuriei.

Ce mică era pax romana şi ce mare este darul venit din cer! Darul adus de sus era pruncul Isus? Da, Fiul lui Dumnezeu născut dintr-o fecioară într-un grajd sărac la Betleem. Ce sărac era pământul! Darul avea menirea să-l îmbogăţească.

Cu ce suntem noi azi mai bogaţi decât cei din Betleemul de acum două mii de ani?

Bogăţia inimii noastre este şi trebuie să fie iubirea. Chiar dacă aş vorbi limbile oamenilor şi ale îngerilor, dacă nu am dragoste, nu sunt decât o aramă sunătoare şi un ţambal zăngănitor (1Cor 13,1). Chiar dacă aş cânta cântările îngerilor şi cele mai alese melodii ale oamenilor, dacă nu am dragoste, nu sunt nimic; ba sunt cel mai sărac om din lume.

Cu ce suntem noi mai bogaţi decât cei din Betleem de acum două mii de ani în urmă?

Cu bogăţia luminii. Niciodată nu-ţi poţi da seama mai bine de valoarea luminii ca pe timp de noapte, de întuneric! Ce apăsător era pe atunci întunericul robiei, idolatriei, ignoranţei, patimilor etc.! Noi mai moştenim doar întunericul păcatului, dar, lovindu-ne de remuşcările de conştiinţă, ne înfiorăm de ravagiile produse de el, mai ales de crime şi de atâta moarte. Când punem umăr la umăr ca omenirea să treacă prin baia celui de-al doilea botez, prin taina Spovezii, simţim cum se aprinde lumina în suflet. Virtuţile – credinţa, speranţa şi iubirea – sunt lumina lumii şi ele s-au aprins şi luminează peste veacuri ca un curcubeu ce uneşte cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu oamenii.

Cu ce suntem noi mai bogaţi faţă de cei din Betleem de acum două mii de ani?

Cu o viaţă nouă. Această viaţă nouă este rezultatul atotputerniciei Duhului Sfânt, care a unit natura divină a cuvântului lui Dumnezeu cu natura cea mai curată din sânul Fecioarei din Nazaret şi prevesteşte biruinţa asupra morţii, este aurora învierii.

Când se naşte un prunc într-o familie, se face sărbătoare: viaţa învinge pe pământ. Ce este mai scump ca viaţa? Dar acum sărbătorim o viaţă pe care pământul nu a mai văzut-o. Această viaţă nouă o are numai el, Isus, care este Emanuel – Dumnezeu cu noi, adică o viaţă dumnezeiască pentru noi, menită să ne facă precum sunt îngerii lui Dumnezeu; este o viaţă fără de moarte, viaţa veşnică.

Cu ce suntem mai bogaţi azi faţă de cei de ieri din Betleem?

Cu bucuria şi cântarea îngerilor: a sutelor şi miilor de colinde inspirate din cântările cereşti. Am ascultat, şi încă mai ascultăm cu bucurie, glasurile argintii ale zecilor, sutelor şi miilor de copii care, mergând din poartă în poartă şi de la geam la geam, ne fac să tresărim auzind cum: Astăzi s-a născut Cristos, Mesia cel luminos… Astăzi s-a născut Cel făr-de-nceput, cum au zis profeţii.

Prin urmare, ne-am adunat să sărbătorim prin cântarea îngerilor, care au însoţit lumina, viaţa, harul, pe Dumnezeu în trei persoane care s-a arătat în lume prin pruncul Isus din ieslea săracă.

Cu ce suntem mai bogaţi?

Cu pax Christi. Sărbătorim pacea nouă în Cristos.

Ce simt soldaţii de pe front când se anunţă încetarea războiului? De unde izbucneşte entuziasmul mulţimilor când se anunţă: Avem pace?

Prin naşterea lui Isus se anunţă lumii întregi, de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor, pacea cu Dumnezeu. Ce fericiţi aţi fost în aceste zile când, ieşind din robia păcatului, aţi auzit din gura duhovnicului: Dumnezeu ţi-a iertat păcatele. Mergi în pace! Cred că aţi oftat uşuraţi şi aţi spus: Mulţumim lui Dumnezeu! Azi sărbătorim această pace, care valorează mai mult decât pacea romană impusă cu sabia şi lăncile legiunilor imperiale.

Cu ce suntem mai bogaţi?

Cu harul sfinţitor care marchează o nouă prezenţă a lui Dumnezeu în însăşi fiinţa noastră, care trezeşte în noi sentimente cereşti şi pasiunea de a deveni sfinţi, de a ajunge să-l vedem pe Dumnezeu faţă la faţă. Da, Crăciunul este sărbătoarea celor mai profunde aspiraţii umane. Crăciunul nu-l înstrăinează pe om de realitatea acestei vieţi, ci i-o sfinţeşte, i-o înnobilează, îi dă farmec.

Dumnezeu, spre mai marea noastră demnitate şi fericire, ne vrea colaboratori liberi pentru mântuirea tuturor oamenilor. În ochii săi fiecare om este o creatură nobilă, o fiinţă valoroasă de neimaginat, fiindcă fiecare este creat ca un unicat conform cu imaginea de persoană divină. Chiar dacă omul, diamant divin, ar rămâne ascuns sub mizeria cea mai neagră a păcatului, tot diamant rămâne, numai că nu mai străluceşte în lumina soarelui. Isus, făcându-se om asemenea nouă, afară de păcat, ne-a adus iubirea prin care, nu numai că ne putem adresa lui Dumnezeu numindu-l Tată, ci să facem ca şi alţii să se debaraseze de noroiul în care s-au scufundat, să poată străluci prin aceeaşi iubire. Sărbătorind Naşterea Domnului, de fapt sărbătorim naşterea noastră de copii ai lui Dumnezeu prin Cristos, trăind viaţa sa cea nouă. Cristos s-a născut ca să nu ne mai simţim singuri, ci să ne simţim fraţi; să nu ne mai temem că suntem orfani, fiindcă Dumnezeu ne este Tată.

Când ispitele ne apasă, când simţim înstrăinarea produsă de păcat, să spunem cu fiul risipitor din parabolă: Mă voi scula şi mă voi duce la tatăl (Lc 15,17). Pruncul din iesle este calea către Tatăl. Prin el ne găsim adevărata noastră identitate de copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei fericirii veşnice.

Doamne, îţi mulţumim pentru toate darurile tale cu care ne-ai îmbogăţit. Te adorăm în şi prin misterul întrupării! Îţi făgăduim că, sprijiniţi de harul tău, vom fi mereu la datorie spre a apăra lumina, viaţa, nevinovăţia, pacea, credinţa, speranţa şi mai ales iubirea, ca toţi oamenii să poată cânta cu îngerii: mărirea, gloria ta cerească şi pacea pe pământ până la venirea ta pe norii cerului împreună cu toţi îngerii şi sfinţii. Amin.

 

* * *

 

Crăciun neliniştit!

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

- prelungirea unor gânduri de-ale lui Tonino Bello -

Presupun că de aseară şi până azi, alături de multe zâmbete, vi s-a adresat deja de zeci sau poate chiar de sute de ori convenţionala urare “Crăciun fericit”. Sau, de ce să fiu restrictiv, sunt convins că toţi cu care v-aţi întâlnit, dacă nu v-au pupat, măcar v-au urat cu siguranţă “Crăciun fericit”. Aşteptaţi cumva să vă fac şi eu această urare? Vă voi dezamăgi. Căci dacă v-aş ura doar “Crăciun fericit”, dacă v-aş ura să aveţi parte numai de bucurii, să aveţi masa plină şi să vă bucuraţi împreună cu cei dragi, aş putea fi un prezentator TV, dar nu preot. Dar pentru că sunt preot, mi-am propus ca azi, în sfânta zi a Crăciunului, să vă stric cât pot de mult ziua. Şi să vă fac nişte urări cum nu v-am făcut niciodată şi care s-ar putea să nu vă placă. Cu ocazia sărbătorii Crăciunului de anul acesta, doresc vă fac tuturor următoarele urări.

În primul rând vă doresc ca în faţa lui Dumnezeu făcut astăzi Om să vă simţiţi dezgustaţi ori de câte ori nu sunteţi oameni. Sau ori de câte ori nu sunteţi îndeajuns de oameni. Pentru că din momentul în care Dumnezeu s-a făcut Om, cuvântul OM a început să se scrie cu litere mari. Căci dacă Dumnezeu însuşi a reuşit să se lase încăput (dar nu epuizat) într-un om, înseamnă că Omul e într-adevăr mare şi capabil de lucruri mari. Şi, făcându-se Om, a ridicat ştacheta Omului enorm de sus. Vă doresc să vă simţiţi dezgustaţi ori de câte ori coborâţi această ştachetă. Să simţiţi un profund dezgust ori de câte ori trăiţi nu conform demnităţii unui Om, dar asemenea unei fiinţe inferioare nouă. Să vă simţiţi dezgustaţi atunci când vă folosiţi doar 1% din capacităţile unui Om: când folosiţi doar 1% din inteligenţa sa, doar 1% din forţa sa, doar 1% din voinţa sa, doar 1% din inima şi capacitatea sa de a iubi. Vă doresc să vă simţiţi dezgustaţi ori de câte ori planurile de viaţă şi idealurile nu vă sunt pe măsura acestei fiinţe minunate care este Omul. Ori de câte ori nu vreţi mult, ori de câte ori trăiţi fără scop înalt, ori de câte ori vă mulţumiţi cu puţin. Vă doresc să vă simţiţi dezgustaţi când nici măcar fiinţe din clasa inferioară nu sunteţi, dar coborâţi mai multe trepte, devenind plante, căci nu mai trăiţi, ci vegetaţi ori muriţi. Într-un cuvânt, vă doresc să simţiţi un profund dezgust ori de câte ori viaţa voastră nu se ridică la nivelul Omului în care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu.

În al doilea rând vă doresc ca Pruncul Isus, care s-a născut fără complexe într-un grajd, să nu vă lase să dormiţi ori de câte ori veţi considera o casă mai importantă decât familia din ea. Ori de câte ori munciţi mai mult la ridicarea unei case decât la întreţinerea căldurii din sânul unei familii. Să nu vă lase să dormiţi liniştiţi atunci când munciţi ca robii zeci de ore pe zi pentru a schimba grajdul cu o vilă, iar familiei îi dăruiţi doar orele în care dormiţi. De asemenea, să nu vă lase să dormiţi ori de câte ori judecaţi oamenii după aparenţe şi le puneţi etichete în funcţie de hainele pe care le poartă, casele în care locuiesc şi maşinile pe care le conduc ori nu le conduc. Ori de câte ori faceţi diferenţe între oameni şi-i preferaţi doar pe cei care în exterior arată bine, iar pe ceilalţi îi daţi deoparte. Fie ca Pruncul divin venit în lume pe nişte paie reci şi murdare să nu vă lase să dormiţi liniştiţi până nu înţelegeţi minunata lecţie pe care ne-a dat-o în sfânta noapte a Crăciunului: că nu contează de unde eşti, că nu contează unde şi în ce trăieşti, că nu contează câte etaje ai deasupra capului, că nu contează cu adevărat nimic din ceea ce ai, dar cine şi ce eşti.

În al treilea rând vă doresc ca Sfânta Fecioară Maria, care a găsit loc să nască doar într-o iesle pentru animale, să vă facă să vă simţiţi plini de mizerie ori de câte ori nu vă respectaţi mama, ori de câte ori ridicaţi vocea asupra ei ori nu ştiţi să-i preţuiţi jertfa. Să vă facă să vă simţiţi plini de mizerie ori de câte ori jigniţi o femeie, ori de câte ori înjosiţi o femeie, ori de câte ori profitaţi şi vă folosiţi de o femeie. Vă doresc ca Sfânta Fecioară Maria să vă facă să vă simţiţi copleşiţi de mizerie ori de câte ori nu vă iubiţi copiii, ori de câte ori nu vă educaţi copiii, ori de câte ori nu vă respectaţi copiii. Iertaţi-mă, dar vă doresc să vă cuprindă greaţa chiar, atunci când nu vă primiţi copiii, când nu vă naşteţi copiii, ori tăceţi atunci când auziţi că toaleta, lada de gunoi şi crematoriul maternităţilor sunt adesea morminte fără cruce ale unor vieţi frânte. Într-un cuvânt, vă doresc să vă simţiţi plini de mizerie atunci când nu înţelegeţi această lecţie minunată pe care ne-a dat-o Maria în sfânta noapte a Crăciunului: că unele dintre cele mai sfinte lucruri de pe acest pământ sunt mama, naşterea şi un copil dăruit de Dumnezeu.

În al patrulea rând vă doresc ca Sfântul Iosif, în faţa căruia atâtea porţi au rămas închise, să vă facă a vă simţi plini de ipocrizie ori de câte ori nu daţi ajutor celui care vi-l cere. Ori de câte ori vă faceţi că nu auziţi când cineva vă strigă ori vă daţi plecaţi de acasă când cineva vă caută. Să vă simţiţi plini de ipocrizie când nu vă bucuraţi de oaspeţi, când nu oferiţi şi altora din ceea ce aveţi ori treceţi pe lângă un sărac aşa cum treceţi pe lângă un gard. Dar cel mai mult vă doresc ca Sfântul Iosif să vă facă a vă simţi plini de ipocrizie ori de câte ori îi trântiţi uşa în nas lui Isus din Euharistie, ori de câte ori refuzaţi să-l primiţi în sufletul vostru şi-i spuneţi cu un zâmbet sec: “Tu, Doamne, dute-n grajd căci în casă e Altcineva”. Fie ca Sfântul Iosif să vă facă a vă simţi plini de ipocrizie atunci când nu înţelegeţi minunata lecţie pe care ne-a dat-o în noaptea sfântă a Crăciunului: că nu există pe lume cinste mai mare pentru tine decât să vină în casa ta Cristos Domnul, fie el prezent într-un om ori în sfânta Euharistie.

În al cincilea rând vă doresc ca Dumnezeu Tatăl, care iubeşte atât de mult oamenii încât la trimis pe Fiul său din cer în grajd, care a şters toată mizeria noastră trecută, prezentă şi viitoare şi care ne-a întins primul mâna, să vă facă inima să plângă ori de câte ori nu ştiţi să iubiţi, ori iubiţi prost, ori nu iubiţi deloc. Să vă facă inima să plângă ori de câte ori le doriţi altora răul, ori de câte ori vă bucuraţi de insuccesul celuilalt şi ori de câte ori îi săpaţi pe ceilalţi. Să vă facă inima să plângă atunci când puneţi condiţii iertării sau atunci când nu întindeţi primul mâna. Să vă facă inima să plângă în hohote atunci când treceţi prin viaţă reci şi seci, când în casa voastră a încetat să se mai audă cuvântul “te iubesc”, când vă urâţi unul pe altul, când vă duşmăniţi, când vă bârfiţi, când nu vă mai suportaţi. Într-un cuvânt, să vă facă inima să plângă atunci când nu înţelegeţi această lecţie minunată pe care ne-a dat-o Dumnezeu Tatăl în sfânta noapte a Crăciunului: că singurul lucru care nu face niciodată rău atunci când e folosit în exces e iubirea.

Acestea vi le doresc cu ocazia acestui Crăciun. Nu vă doresc să nu aveţi un Crăciun fericit. Dimpotrivă, vă doresc din toată inima să aveţi şi mesele pline, şi pace şi bucurie în suflet, şi prieteni în jur şi tot ce vă doriţi. Ca preot însă, cred totuşi că cea mai frumoasă urare pe care v-aş putea-o face e să înţelegeţi că în liniştea nopţii de Crăciun a început în lume un cutremur. E cutremurul vechiului. Cutremurul a tot ceea ce e învechit în noi. E cutremurul care face să cadă de pe noi tot ceea ce nu ne lasă să fim Oameni. Vă doresc din inimă să simţiţi acest cutremur şi să lăsaţi să cadă de pe voi tot ceea ce nu vă dă voie să fiţi Oameni – să cadă o idee îngustă despre Om, să cadă o existenţă banală, să cadă ura, să cadă ipocrizia, să cadă mândria, să cadă tot ce-i rău, pentru ca la sfârşit să rămână o Făptură minunată asemenea aceleia în care s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu. Vă doresc din inimă un Crăciun fericit, dar mai mult decât orice, vă doresc tuturor Crăciun neliniştit! Amin.

 

* * *

 

“Faceţi precum Dumnezeu: deveniţi oameni!”

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

M-am tot gândit zilele acestea, şi mai ales de când au început să curgă mesajele şi telefoanele conţinând, într-o formă mai versificată sau nu, mai poetică sau nu, mai originală sau nu, urări de Crăciun ce aş putea răspunde şi care ar putea fi gândul meu, ca şi preot, ce aş dori să ajungă la inimile tuturor celor ce sărbătoresc astăzi Crăciunul. Şi cred că m-am hotărât. Îndemnul meu este unul singur cu ocazia sărbătorii Crăciunului şi este universal: “Faceţi precum Dumnezeu: deveniţi oameni!”

Prologul Evangheliei lui Ioan ne-a transmis astăzi miezul misterului pe care îl celebrăm: “şi cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi”. Dumnezeu aşadar a devenit om, pentru ca şi noi, înainte de toate, să învăţăm să fim/devenim oameni. De aceea îndemnul de a deveni oameni, urmând exemplul lui Dumnezeu, trebuie să ne dea de gândit.

Şi totuşi, gândim noi, suntem de la naştere oameni. Ce să mai devenim oameni atunci? Suntem deja. Sunteţi siguri?! Şi atunci ce-i cu toată “neomenia”, răutatea prezentă în noi şi în jurul nostru, în toată lumea? Şi am impresia că, pe an ce trece, fenomenul se îngroaşă şi mai mult.

Trăim într-o lume nebună… în care a fi om, în sensul deplin şi adevărat, a devenit un lux!

Trăim într-o lume în care nimic nu mai este cum era. Tehnologia “avansează” mereu, copiii “se maturizează” prea devreme fără să mai aibă timp pentru copilărie; nimic nu mai e cum era, nici măcar noi… Oamenii îşi construiesc un univers personal cu ziduri groase peste care nu trec. Am ajuns sa trăim singuri, indiferenţi faţă de oamenii de lângă noi, reci… goi din punct de vedere sufletesc şi spiritual. Alergăm frenetic după ceea ce nu contează cu adevărat, alegem drumuri care de multe ori, nu duc nicăieri, ci doar ne epuizează… Intrăm în situaţii în care suntem “prinşi” şi ne rotim, ne rotim ca într-un cerc vicios fără să putem găsi soluţia şi puterea pentru a ne elibera. Distrugem inocenţa copilăriei, năruim visele celor de lângă noi pentru ca noi sa înaintăm primii, fără să ştim că ne distrugem pe noi… Fără copilăria noastră, nu suntem nimic. Fără copilul din noi, nu suntem nimic. Crăciunul e oarecum o sărbătoare a copiilor, atâta timp cât nu pierdem din vedere că avem mereu ceva de învăţat de la un copil şi deci, pentru a trăi Crăciunul, trebuie să re/naştem copilul din noi.

“Cred ca acelor oameni care sunt obişnuiţi cu lumea aşa cum e ea, chiar daca unele lucruri sunt rele, le e greu să se schimbe. Şi se dau bătuţi. Şi când ei fac asta, toată lumea are de pierdut. În aceste clipe îmi este greu să transmit ceva. A fost frumos cât a durat, pe măsura aşteptărilor mele. E dificil. Nu poţi planifica nimic, dar trebuie sa fim mai atenţi la cei din jurul nostru. Să avem grijă de ei, să-i protejăm. Pentru că ei nu ştiu întotdeauna de ce au nevoie. Este marea şansă de a repara ceva, dar nu ca la o bicicletă. Poţi repara un om. Probabil că asta îşi doreşte fiecare de ziua sa, ca toată lumea să plătească în avans. Dar nu pot cere asta pe baza unei supoziţii. Trebuie ca să-ţi doreşti acest lucru cu adevărat. De ce? veţi întreba. E simplu răspunsul. Pentru că eu mi-am pus deja dorinţa. Dorinţa de a fi om. Nimic mai mult dar nici mai puţin decât atât”.

Sunt cuvintele părţii finale din ecranizarea ce merită vizionată, “Pay it forward”, si m-au impresionat mereu, deoarece creează o imagine, o imagine a umanităţii şi a ce înseamnă a fi om în această lume actuală. Şi România a devenit o “ţară a huzurului”, în care a fi om e adesea sinonim cu a fi nonconformist, adică a merge împotriva curentului, valului. Oamenii de caracter doresc să fie întotdeauna în compania calităţii, a ceva plăcut şi antrenant. Oamenii de caracter au curajul să spună lucrurilor pe nume şi personal mă bucur mult când viaţa îmi aşează în cale o astfel de persoană. Credeţi-mă, e o raritate!

Astăzi avem sărbătoarea naşterii lui Dumnezeu ca om. E un început şi ar trebui să se fie şi pentru noi un început. Avem nevoie de modelul înfăptuit de Dumnezeu prin acest divin gest: Veşnicul, Atotputernicul, Nemărginitul se lasă cuprins de precarul, limitatul şi neputinciosul om. Aşadar nu avem voie să spunem că nu se poate, de vreme ce Dumnezeu a făcut-o deja. Să facem deci precum Dumnezeu: să devenim oameni! Oare nu ne-am săturat să fim aşa de subţiri şi superficiali, încât am uitat sensul lui “a fi om”? Complezenţa nu mai este pur şi simplu de ajuns. Comoditatea este o haină prea uzată ca să o mai purtăm şi noi în timpurile de faţă. Nu am obosit prea mult, tot făcând compromisuri cu promiscuitatea? Este de ajuns. Am obosit să ne tot prefacem că trăim. Odată adevărul trebuie spus, cu preţul de a strica eticheta interpretată de unul sau altul ca fiind greşită. Albert Camus spunea pe drept cuvânt că “Libertatea este dreptul de a nu minţi”.

Cu toţii suntem deja, într-un anume sens, oameni. Astăzi Cristos ne învaţă însă să devenim în sens deplin oameni. Sa dăm aşadar dovadă de umanitatea noastră, dar mai mult de “omenia” noastră, dorindu-ne a fi nimic mai mult, dar nici mai puţin decât ne-am propus. Să fim deci noi înşine, şi prin aceasta oameni.

Şi dacă se mai întreabă cineva retoric ce înseamnă a fi om, vă invit să vă gândiţi la un pruncuşor. Pentru a (re)deveni oameni e nevoie să ne (re)întoarcem la începuturi, să redevenim într-un anumit sens copii. De ce credeţi că a ales Dumnezeu să îşi înceapă existenţa sa ca om sub forma unui copilaş plăpând, firav, neajutorat? De la cine altcineva putem învăţa puritatea, sinceritatea, gesturile necondiţionate, dezinteresate? Cine altcineva are sufletul mai curat decât un copil? Iată cam cum ar suna scrisoarea de Crăciun a unui copil către Isus:

Pruncule Isus, mi se pare că nu trebuie să minţim, dar când spun vreun adevăr se înfurie. Ieri tatăl meu s-a supărat rău pentru că am zis de faţă cu prietenii lui că o bate pe mama. Dar nu-i mai rău să faci ceva rău, decât să spui despre asta? El se supără când spun. Dar eu nu am voie să mă supăr când o bate.

Mi se pare că nu e bine să stau cu “anumiţi copii” şi la culcare mă obligă să mă rog ţie, dragul meu Dumnezeu, să ne arăţi că suntem fraţi şi că toţi suntem egali.

Mama îmi zice că trebuie să fiu ca tatăl meu, dar tatăl meu sună la serviciu şi spune că este bolnav ca să nu meargă la lucru, în schimb îşi cheltuie tot salariul pe băutură.

Eu ştiu să gândesc, am propriile mele gusturi care diferă de cele ale părinţilor mei şi câteodată îmi vine să strig şi să protestez. De exemplu, când tata îmi zice să tac doar pentru că el nu are chef de vorbă sau pentru că am altă părere; când mă obligă să ies afară la joacă doar pentru că vrea el să se uite liniştit la televizor. Îmi încarcă viaţa cu interdicţii şi negaţii: “Nu face asta, nu face, nu face…!” şi obligaţii: “Trebuie, trebuie, trebuie!” Pentru noi copiii există doar verbul “a trebui” şi niciodată “a putea”. Ei se joacă cu mine ca şi cu o jucărie atunci când au chef. Iar dacă eu nu am chef atunci, ei tot se joacă cu mie şi în plus îmi spun şi că sunt capricios şi încrezut. Ei decid întotdeauna când să ne jucăm; dar eu nu pot alege niciodată când să mă joc cu ei. Iar dacă ei zic “Nu”, eu nu pot să le atrag atenţia, pentru că sunt un copil! Cu toate acestea, tu Isus te naşti pentru a zice: “Dacă nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Dar pe noi nu ne lasă să fim prunci. Ne obligă să fim răi, egoişti şi ipocriţi ca cei mari; ne obligă să spunem ceea ce nu simţim. Spune-le tu că a fi copil nu este un defect, nici un păcat, nici o limitare şi nici o jucărie frumoasă pentru cei mari. Poate tocmai de asta ne cumpără atâtea jucării de Crăciun, ca să ne facă să fim ca ei. Spune-le tu să ne dea din timpul şi înţelegerea lor, să ne respecte.

Spune-le, de acest Crăciun, că un copil este o valoare unică, inegalabilă în viaţa unui om şi, cu siguranţă – chiar tu ai spus asta – o valoare care nu poate muri în “omul din noi”.

Spunea un autor că dacă a murit copilul din noi, şi noi am murit. Aşadar să învăţăm astăzi lecţia Crăciunului. Să facem asemenea lui Dumnezeu: să devenim, înainte de orice altceva în viaţă, oameni!

 

* * *

 

Le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Dumnezeu este iubire (1In 4,8.16).

Prin iubire, am putea spune, Dumnezeu iese din transcendenţa sa, Dumnezeu se împărtăşeşte (adică se oferă altora). Prin credinţă, omul iese din sine pentru a-l întâlni pe Dumnezeu (Olivier Clement, Puterea credinţei, Ed. Pandora, Târgovişte 1999, pag. 194).

Speranţa este virtutea care îi dă omului aripi ca să zboare spre această întâlnire cu Creatorul.

Cu cât credinţa este mai puternică şi omul iese mai mult din sine, cu cât speranţa este mai vie şi-l face să zboare mai repede, cu atât întâlnirea cu Dumnezeu-Iubire este mai rapidă, mai intimă şi omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1,26-27), devine asemenea lui: iubire, adică Fiu al lui Dumnezeu.

Cel care a venit din Dumnezeu ca să reînnoiască chipul şi asemănarea noastră cu Dumnezeu, după ce am fost desfiguraţi de păcat, este pruncul Isus, Fiul lui Dumnezeu.

Un prunc ni s-a născut, un fiu ni s-a dat şi domnia lui va fi pe umerii lui şi numele lui va fi Vestitorul Marelui Sfat (cf. Is 9,5; Antif. de la intrare).

Constatăm din prima lectură (Is 52,7-10) că profetul Isaia vede în duh realizarea lucrării Vestitorului Marelui Sfat în lume, atât de mare şi atât de minunată încât este aproape de necrezut: Dumnezeu vine în lume ca împărat.

Dar cine este acest Împărat al măririi care se îndreaptă spre cetatea Sionului?

Acest Împărat al măririi este poporul: cei exilaţi, caravanele iudeilor credincioşi lui Iahve chiar şi în momentele cele mai dramatice, dar care acum se întorc plini de slavă spre noul Ierusalim, fiindcă în exil au ispăşit păcatele întregului popor. Au ispăşit pentru că l-au iubit pe Dumnezeu, i-au iubit şi pe confraţii lor de pretutindeni. Iubirea i-a făcut să strălucească de slava lui Iahve. Ei vor domni cu pace (cf. CBL pag. 611).

De data aceasta însuşi Fiul lui Dumnezeu vine în lume să pregătească Tatălui o viţă aleasă, o preoţie regească, o naţiune sfântă, un popor care să devină un bun al lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,9), plin de iubire, care să ducă vestea mântuirii până la marginile pământului.

Lectura a II-a (Evr 1,1-6) îl pune în evidenţă pe Dumnezeu, care a voit să-şi demonstreze iubirea faţă de oameni, nu numai prin îngeri şi profeţi, ci chiar prin Fiul său, care, venit în lume, nu s-a mărginit numai să ne vorbească, să-şi confirme calitatea de Vestitor al Marelui Sfat, ci a luat păcatele noastre asupra sa şi le-a şters prin sângele său vărsat pe cruce, ca noi să avem viaţă, să ne împărtăşim cu iubirea lui Dumnezeu.

Isus este culmea descoperirilor divine, fiindcă expune iubirea Tatălui în faţa oamenilor într-un chip atât de uimitor, atât de minunat, atât de profund încât până în ziua de azi acţiunea lui a rămas ca o taină: misterul crucii.

Cum misterul crucii începe la ieslea din Betleem, suntem chemaţi să pătrundem în această taină prin pruncul din iesle, care ne demonstrează pe viu cum este Dumnezeu iubire: în faţa răutăţilor umane el se prezintă ca un prunc neputincios, incapabil să ne pedepsească, incapabil să ne dojenească, incapabil să ne înspăimânte, incapabil să ne condamne; pruncul zâmbeşte când îi zâmbim, plânge când ne uităm urât la el şi doarme când păcătuim.

Această atitudine a Pruncului-Iubire ne-o expune sfântul Ioan în prologul Evangheliei pe care am ascultat-o.

Dacă vrem să-l cunoaştem pe fiu, trebuie să-l cunoaştem pe tatăl său şi dacă vrem să-l cunoaştem cât mai bine pe tată, trebuie să-l cunoaştem cât mai bine pe fiul său. Pomul bun roade bune face şi pomul rău roade rele face (cf. Mt 7,17).

Isus însuşi a spus: Cine m-a văzut, l-a văzut pe Tatăl (In 14,9).

Îl cunoaştem pe Isus din cuvintele Tatălui: Acesta este Fiul meu iubit, în care este mulţumirea mea (Mt 3,17). A fi mulţumit înseamnă a fi fericit pe deplin, înseamnă a avea maturitatea spirituală. La această maturitate spirituală trebuie să ajungem şi noi. Ajungem atunci când canalizăm energiile noastre afective către persoana lui Cristos, când această persoană este atât de importantă încât este înglobată în viaţa noastră şi ne servim de dânsa pentru a defini identitatea noastră (Actele Seminarului CSMR, Ed. Misionarii Cuvântului Divin, Traian, Neamţ 1998, pag. 31).

Tatăl şi Fiul îşi definesc identitatea prin aceeaşi iubire: Duhul Sfânt.

De ce şi cum Fiul este iubire ca şi Tatăl, iar Tatăl este iubire ca şi Fiul?

Fiindcă Fiul s-a născut din veci din Tatăl, în sânul Tatălui, drept Cuvânt al Tatălui, drept iubire.

Când spunem un cuvânt, el se naşte mai întâi în mintea noastră şi rămâne în minte prin faptul că ştim ce vrem să spunem. Când spunem ce gândim, gândul devine sunet, voce.

Când Cuvântul din sânul Tatălui, care rămâne veşnic în el, îşi află o formă de exteriorizare, de împărtăşire, el se concretizează în creaţie: Toate prin el s-au făcut. Dat fiind faptul că Fiul, Cuvântul, s-a născut din iubire, urmează că toate cele care s-au făcut prin el sunt bune (cf. Gen 1,25) fiindcă sunt roadele iubirii.

Iubirea este viaţă în Dumnezeu.

Viaţa devine lumină în lume pentru fiecare om. Viaţa ne luminează adevărul că ne-am născut din iubire. Eram întuneric, eram nimic, dar viaţa ne-a adus la lumină. Pentru că nu eram înainte de a avea viaţă, trebuie să credem că viaţa divină ne-a adus la lumină. Cel care s-a născut ca Lumină din Lumină (Crezul), el singur ştie că noi, înainte de a avea viaţă, eram întuneric, nimic. Ca să avem adevărata viaţă – iubirea – noi trebuie să credem în lumina pe care ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu. Crezând în mărturia lui, devenim fii ai lui Dumnezeu pentru că primim lumina vieţii veşnice, adică primim din plinătatea lui har peste har, ceea ce înseamnă mai mult decât harul, primim natura divină: iubirea, care este esenţa dumnezeirii. Prin aceasta cunoaştem pe Tatăl şi pe Fiul, fiindcă esenţa dumnezeirii este Duhul Sfânt, iar acesta s-a revărsat cu măsură fără de măsură în inimile noastre (cf. Rom 5,5), ca să-i putem spune lui Dumnezeu Abba-Tată, iar el să poată spune despre fiecare creştin matur, care îşi defineşte propria identitate prin persoana lui Cristos: Acesta este Fiul meu în care îmi aflu mulţumirea.

Revelaţia iubirii este desăvârşită deoarece este cuprinsă într-un singur Cuvânt al Tatălui.

Noi, mărginiţi fiind, nu putem cuprinde Cuvântul nemărginit; avem nevoie de timp şi de multă viaţă ca să se facă mai multă lumină. De aceea, cine păcătuieşte împotriva vieţii, păcătuieşte împotriva luminii şi obstaculează revelaţia iubirii. Aşa au făcut cei care l-au omorât pe Isus, fiindcă au iubit întunericul, nimicul, haosul. Orice păcat este lipsa luminii.

Fiul lui Dumnezeu, iubindu-ne, a luat asupra sa întunericul nostru, păcatele noastre, s-a făcut carne, adică slab, şi ne-a dat lumina sa: iubirea, ca noi să ne naştem pentru viaţa veşnică, nu din carne şi sânge, nu din slăbiciunea umană efemeră, ci din iubirea lui Dumnezeu-Tatăl (cf. CBL, pag. 1305).

În această Evanghelie ni se revelează viaţa intimă dintre cele trei persoane divine, la care suntem chemaţi şi noi prin pruncul Isus.

Putem dori ceva mai mult? Imposibil.

Credem în iubire, sperăm în iubire şi mai presus de toate trebuie să iubim iubirea.

Acum, cu inimile pline de iubire şi de bucurie, să-i mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a trimis pe Fiul să ne lumineze şi să ne dea puterea Duhului Sfânt ca să-i devenim fii şi să ne rugăm: Dumnezeule, care în mod minunat l-ai creat pe om după chipul tău (iubire) şi într-un mod şi mai minunat l-ai reînnoit (prin Duhul Sfânt), dă-ne, te rugăm, harul de a ne împărtăşi de dumnezeirea lui Cristos, care a binevoit să se facă părtaş de firea noastră omenească! (LR). Amin.