Selecție de predici
Nașterea Domnului (Ziua a doua)
Evanghelia: Matei 2,13-23
Apostolul: Galateni 1,11-19; Evrei 2,11-18
Matei 2,13-23
- După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Și sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul și pe mama Lui și a plecat în Egipt. Și au stat acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul, prin proorocul: “Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă; Rahela își plânge copiii și nu voiește să fie mângâiată pentru că nu sunt”. După moartea lui Irod, iată că îngerul Domnului s-a arătat în vis lui Iosif în Egipt, Și i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și mergi în pământul lui Israel, căci au murit cei ce căutau să ia sufletul Pruncului. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul și pe mama Lui și a venit în pământul lui Israel. Și auzind că domnește Arhelau în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut să meargă acolo și, luând poruncă, în vis, s-a dus în părțile Galileii. Și venind a locuit în orașul numit Nazaret, ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci, că Nazarinean Se va chema.
Autori
* * *
Importanța nașterii lui Isus Cristos pentru lume
Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină
Pentru necredincioși, pentru cei indiferenți și pentru creștinii superficiali, Nașterea Mântuitorului nu este decât o poveste duioasă, cu o iesle, o stea, trei păstori și niște personaje misterioase – prilej de petrecere ți desfrânare. Pentru noi însă, care credem în întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu, Crăciunul este aniversarea unui fapt istoric care umple inimile de pace și bucurie.
Ca să ne dăm mai bine seama ce înseamnă pentru omenire nașterea Mântuitorului, acest eveniment ce a revoluționat gândirea și viața lumii, trebuie să răspundem la trei întrebări: 1. Ce era lumea înainte de Cristos? 2. Ce a devenit ea prin Cristos? și 3. Ce ar deveni ea fără Isus Cristos?
1. Ce era lumea înainte de Cristos? Trebuie să subliniem că, până la venirea lui Isus, omul nu-și cunoștea adevăratul său scop și trăia cufundat în bezna idolatriei și robiei fizice și spirituale. Noi, care ne-am născut creștini, și de mici am fost crescuți în credința adusă de Isus, cu greu ne putem imagina cum a fost cu putință ca oameni luminați să se închine chipurilor cioplite în piatră sau bronz, popoare înfloritoare să adore animale sau arbori, focul sau obiecte în care vedeau încarnate sufletele strămoșilor lor; cum a fost cu putință ca popoare civilizate, ca Grecii și Romanii, să zeifice viciile și să săvârșească orgii în cinstea acelora; cum a fost cu putință ca omul să dispună după bunul plac de soția, copiii și sclavii ce-i avea, putând să le ia chiar și viața.
Spre a salva lumea din această deplorabilă rătăcire în care se prăbușise, era nevoie de intervenția lui Dumnezeu Însuși, ea fiind incapabilă să se salveze singură.
Filosofi celebri ca Platon și Aristotel, poeți ca Sofocle, Horațiu și Virgiliu, în fața decadenței spiritului uman, exclamau: O, dacă ar veni cineva să aducă izbăvirea. Lui Platon i se atribuie reflecția: “Eu nu știu de unde vin, nu știu ce sunt, nu știu unde merg. O, Ființă necunoscută, fie-ți milă de mine!” Câtă durere se ascunde sub aceste suspine?
2. Și acum să răspundem la a doua întrebare: Ce a devenit lumea prin Isus Cristos?
Timpul nu ne permite decât să schițăm binefacerile creștinismului pe tărâmul științei și civilizației, începând cu școlile elementare întemeiate, pentru prima oară, de Biserică, pretutindeni unde ea a dus făclia Evangheliei, și până la primele universități, într-o vreme când nimeni, înafară de Biserică, nu se îngrijea de instrucția intelectuală și educația morală a popoarelor încreștinate. În mănăstiri, nenumărați călugări își duceau viața descifrând și copiind valoroase manuscrise vechi sau învățau popoarele de curând încreștinate agricultura, meseriile și artele. Ar fi nevoie de biblioteci întregi pentru a aduna la un loc cărțile ce se ocupă cu influența binefăcătoare exercitată de Biserică de-a lungul veacurilor asupra picturii, sculpturii, arhitecturii și muzicii.
Dar și mai importantă decât acțiunea Bisericii pe tărâmul științei și artelor este opera ei de transformare spiritual-morală a omului, prin Cristos, ceea ce, pentru noi cei de azi nu pare evident, deoarece noi, născuți în plin creștinism, nu suntem în stare să vedem, în procesul ei evolutiv, această prefacere adâncă ce și-a întipărit amprenta creștină în toate structurile sociale. Existau, ce-i drept, și înainte de Cristos, oameni virtuoși și de caracter, dar aceasta era o onestitate naturală, izvorâtă din firea lor echilibrată din naștere. Cristos însă, odată cu adevărata concepție despre lume, despre om și scopul apropiat și ultim al omului, i-a adus acestuia, în persoana Sa și prin jertfa Sa răscumpărătoare, idealul concret de perfecțiune morală, precum și mijloacele supranaturale pentru atingerea lui: harul și Sfintele Taine. Astfel apar în creștinism eroii vieții creștine, sfinții ridicați din toate stările sociale și în toate epocile. Aceștia constituie exemplele vii de desăvârșire. Fie că au fost simpli muncitori, fie că au fost oameni de știință, profesori, medici ori conducători de state, ei au întrupat în trăirea lor de fiecare zi virtuțile lui Cristos, excelând în una sau alta dintre acestea.
În lumina noii concepții despre om și menirea lui, adusă de Cristos, toți oamenii sunt frați între ei, indiferent de starea socială, rasă sau naționalitate; aceasta în baza răscumpărării universale a lui Cristos care ne-a dăruit filiația divină, Sclavia este desființată și libertatea devine un drept fundamental al oricărei ființe umane. Viața socială se clădește pe onestitate și pe respectul reciproc al demnității persoanei, fără care aceasta nu își poate atinge împlinirea spirituală și morală, iar statul nu poate avea tărie și trăinicie.
Prin Fecioara-Mamă femeia primește o demnitate nebănuită și necunoscută înainte. Ea nu mai este sclava și unealta capriciilor și plăcerilor bărbatului, ci este eliberată și ridicată pe aceeași treaptă cu el. Ea își găsește în Fecioara-Mamă model unic atât pentru feciorie, cât și pentru maternitate.
Ființele abandonate și infirmii sunt încredințați operelor de caritate socială inițiate și patronate de Biserică, și astăzi, în țările teiste, unde fecioare animate de iubirea lui Cristos își jertfesc tinerețea în slujba dragostei față de semenii suferinzi și năpăstuiți.
Toate aceste înfăptuiri, toate mărețele valori spirituale și morale, ce caracterizează societatea creștină de-a lungul celor aproape două milenii, s-au născut din Cristos, își au originea în ieslea din Bethleem, în evenimentul pe care-l prăznuim astăzi.
3. După cele spuse, omului de bună credință i se pare cu neputință ca cineva, în ciuda atâtor binefaceri înfăptuite de creștinism, să aibă o atitudine dușmănoasă față de el, să ia totuși poziție contra lui Cristos. Și totuși, din păcate, e cu putință. De aceea, ne vedem siliți să răspundem și la a treia întrebare: Ce ar deveni lumea fără Cristos?
Imaginea unei astfel de lumi se profilează deja sub ochii noștri prin corupția, viciile și cruzimea ce degradează în atâtea părți ale globului ființa umană. Ce înseamnă o omenire fără Cristos, ne-o sugerează parabola intitulată “Păianjenul nesăbuit” a lui Johannes Jorgensen, scriitorul protestant convertit la creștinism, autorul celei mai frumoase biografii a Sfântului Francisc de Assisi.
“Într-o frumoasă dimineață de septembrie – povestește scriitorul – când prin aer pluteau alene fire de funigei, unul dintre fire rămase agățat în vârful unui copac înalt. Un mic călător aerian, un păianjen, ieși din adăpostul său și se așeză pe o frunză. În curând toarse un fir al cărui capăt îl fixă în vârful copacului, apoi se lansă pe fir în jos până la baza copacului. Acolo, găsi un arbust cu ramuri în evantai și se puse numaidecât pe lucru ca să-și țeasă o pânză. Fixă firul, pe care coborâse, în partea de sus, iar celelalte fire le legă de ramurile arbustului.
O frumoasă pânză a fost rezultatul trudei sale. Și, de atunci, capturarea muștelor reuși de minune.
Dar, după câteva zile, păianjenul găsi insuficientă pânza și se apucă s-o lărgească sprijinit pe firul tare ce urca spre vârful copacului. Când picăturile scânteietoare de rouă din acea dimineață de toamnă smălțuiau pânza-i largă, aceasta căpătă aspectul unui văl țesut din perle ce scăpărau sub lumina palidă a soarelui.
Păianjenul era mândru de opera sa. Din zi în zi, vălul devenea tot mai mare și mai rotund. De abia îi venea să creadă că el era acela care, nu demult, se oprise trist și flămând în vârful copacului.
Într-o zi, se deșteptă foarte prost dispus. Se lăsase bruma și nu mai zărea muște la orizont. «Ce-i de făcut în această zi de toamnă mohorâtă și plictisitoare de moarte?» – îți zise păianjenul. «Trebuie să fac un tur pe pânză ca să inspectez dacă nu este ceva de reparat» – sfârși el.
Începu să verifice, pe rând, trăinicia fiecărui fir. Și, deși nu găsea nici un defect, indispoziția sa creștea. În timp ce alerga morocănos, zări în partea de sus a pânzei un fir căruia nu îi putea găsi rostul. Știa rostul tuturor celorlalte; dar acest fir ce se pierdea în înălțime era pentru el de neînțeles și de prisos. Se sprijini pe picioarele dinapoi și își ridică ochii, cu sutele de fațete, spre cer. Dar, zadarnic. Firul nu avea sfârșit. Oricât de atent îl examina, era degeaba, firul se pierdea în văzduh. Și cu cât păianjenul se încăpățâna să-i descifreze enigma, cu atât devenea mai furios. «Ce rost are acest fir fără sfârșit?»
Adevărul era că, în mijlocul neîntreruptelor ospețe cu muște, păianjenul uitase de mult că, într-o zi de septembrie, el coborâse tocmai pe acest fir. Uitase că tocmai acest fir îi fusese atât de util când și-a țesut și lungit pânza. De toate acestea el nu-și mai amintea de multă vreme. Acum, el nu vedea în acesta decât un fir de prisos, străpungând aerul, fără nici o importanță.
«La naiba» – strigă el în cele din urmă, ieșit din răbdări, și, repezindu-se, cu o mușcătură de fălci, tăie firul.
Într-o clipită, pânza se rostogoli grămadă, iar când păianjenul își veni în fire, zăcea amorțit pe pământul rece, sub arbust, înfășurat, ca într-o zdreanță udă, în pânza-i acoperită acum de picături de brumă topită. A fost de ajuns o clipă ca să-i nimicească toată truda, pentru că nu a recunoscut și prețuit valoarea firului ce urca spre înaltul cerului”.
Iată imaginea sfârșitului ce amenință o civilizație care uită că s-a născut din lumina veșnică a Soarelui Cristos, a cărui stea i-a călăuzit pe magi. Omenirea riscă să se prăbușească, pentru că a rupt firul credinței care îl leagă pe om de Cristos izvorul vieții, bunăstării și propășirii lui. Separat astfel de Cristos, căruia îi refuză orice amestec în viața sa particulară și socială, omul, rămas în voia instinctelor sale primare, e pândit de primejdia de a se autodistruge, asemenea păianjenului nesăbuit, prin produsul propriilor sale mâini.
Nașterea Mântuitorului lumii este, iubiții mei, marele avertisment dat omului de azi, ca să-și ridice ochii la steaua Bethleemului și să recunoască stăpânirea suverană a lui Cristos peste toate domeniile vieții și activității sale; să se lase luminat și călăuzit de adevărul veșnic vestit de Cristos și să se nutrească cu Pâinea Trupului lui Cristos și cu apa vie a harurilor izvorâte din coasta străpunsă a lui Cristos “Calea, Adevărul și Viața”.
Doamne, care Te-ai coborât la noi ca să ne ridici și să ne unești prin Tine cu Tatăl, vrem să nu ne mai rupem de Tine, izvorul existenței, activității și fericirii noastre.
Doamne, fii cu noi când lucrăm, ca să lucrăm cum ai lucrat Tu.
Doamne, fii cu noi când mâncăm și ne distrăm, ca s-o facem cum ai făcut Tu la nunta din Cana.
Doamne, fii cu noi în toate căile noastre, precum ai fost odinioară cu ucenicii pe drumurile Galileii.
Doamne, fii cu noi când suntem copleșiți de osteneli și suferințe, ca să ne odihnim și întărim cum ai făcut-o Tu.
Doamne, rămâi pururi cu noi în Bethleemul sufletului nostru. Curăță-l și împodobește-l cu smerenia, blândețea, răbdarea și iubirea Ta. Fii Tu Stăpânul și Cârmuitorul ființei noastre întregi, și nu îngădui să-Ți profanăm locașul și să Te izgonim vreodată din inima noastră. Amin.
* * *
Solemnitatea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas
Sărbătoarea Nașterii Domnului trebuie să fie trăită de creștini în atmosfera reuniunii familiei. În ciuda condițiilor nefavorabile datorate vitregiilor naturii, frigului, iernii, distanțelor, întârzierii trenurilor etc., oricine dorește să petreacă aceste sărbători în mijlocul celor dragi, se regăsește pe sine prin gesturi de bunăvoință, comuniune și unitate, dar mai ales prin trăirea sentimentului de iubire.
În sărbătoarea Nașterii Domnului Isus Hristos, în centrul atenției nu se află Familia din Nazaret, ci Pruncul Dumnezeu. Într-adevăr, lângă El se află mama Sa, Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Iosif dar Sfânta Familie este reunită în jurul ieslei. Nu trebuie să pierdem din vedere modelul familiei creștine care este revelat de credința, tăria și viața dăruită lui Dumnezeu din partea Sfintei Familii. Să nu uităm că familia este acea ecclesia domestica, unitatea de bază ce clădește Biserica locală și se regăsește în unitatea Bisericii Catolice. Sărbătoarea de astăzi ne cere să fim recunoscători față de Dumnezeu, pentru că ne-a oferit icoana vieții de familie.
Poate că există persoane care se împotrivesc acestui lucru: cum poate fi comparată Preasfânta Familie cu familiile din zilele noastre. Alții vor gândi ce poate să ne ofere nouă, celor care suntem atât de emancipați, liberi și care ne întemeiem familiile noastre pe alte fundamente, aproape complet schimbate față de cele din trecut? Binențeles și timpurile prezente sunt cu totul altele, la fel și modelele și modele. Numai că în ceea ce privește căsătoria și familia, acestea sunt instituții vechi precum omenirea. Ceva se cuvine a rămâne după legea lăuntrică care stă la baza instituției căsătoriei. Întorcându-ne la Sfânta Familie, să privim icoana pruncului Isus înconjurat de Mama sa sfântă și de cel care i-a asigurat un nume după legea lui Israel. Poate că aceasta va face, în ciuda realității existențiale din zilele noastre, să se înțeleagă viața de familie eliminându-se nefericirea și permanenta amenințare a destrămării ei, atât de ușor profanată de legile civile și încurajată de spiritul lumii.
În misterul Sfintei Familii suntem introduși nu de o simplă și pură experiență omenească – cum se întâmplă de multe ori – ci de Sfânta Scriptură și de Tradiția milenară a Bisericii. Numai printr-o privire atentă, datorată unei profunde credințe, se descoperă întregul mister al acestei legături mișcătoare. Sfânta Scriptură și credința vorbesc înainte de toate că această familie a fost dată de către Dumnezeu. Cu câtă prudență sfântă și cu cât curaj se apropie Maria și Iosif de căsătoria lor! Meditează în inimile lor și abia după intervenția specială venită din partea îngerului, când din punct de vedere sufletesc sunt maturi și pregătiți pentru acceptarea deciziilor încredințate, pronunță acel da nu pentru ei ci pentru acceptarea planului lui Dumnezeu. (vezi Matei 1, 18; Luca 1, 26). Acestui curaj și cugetărilor lui Iosif și Maria, în zilele noastre i se răspunde cu o oarecare invidie și chiar cu negarea realităților, mai ales de către cei care nu văd valorile familiei clădite pe fundamentul ferm al credinței în Dumnezeu. Și totuși, fiecare căsătorie este chemată spre un scop bine determinat, măreț și în același timp sfânt. Fiecare familie are obligația sfântă a iubirii lui Dumnezeu și de a materializa iubirea creatoare prin acceptarea responsabilă și transmiterea vieții: familia creștină este un leagăn al vieții biologice și supranaturale prin credință. Fiecare familie se cuvine să reproducă în faptele vieții, prudența, frica și curajul sfânt, care i-a însoțit pe Maria și Iosif pe drumul vieții lor.
Din relatarea Sfintei Scripturi rezultă că viața Sfintei Familii se desfășoară în jurul Pruncului Isus. Maria și Iosif știu că tot ce s-a petrecut în viața lor, s-a întâmplat datorită voinței lui Dumnezeu și puterii Providenței divine. Nu este ușor să îngrijești un copil, să-l educi și să-l călăuzești cu responsabilitate pe drumul vieții. Copilul Isus “Le-a fost oferit lor” – scrie Luca (Luca 2, 51). Dar acest copil știe cine este și ce misiune are de îndeplinit pe acest pământ. De la îndeplinirea acestei lucrări nimic nu-l poate abate în viața sa. Pentru părinții pământești adeseori acest lucru înseamnă suferință și acceptarea dăruirii altora. La fel și în zilele noastre cât de greu acceptă părinții ca propriul copil să-și împărtășească viața în slujba aproapelui, urmând o chemare consacrată cu totul servirii lui Dumnezeu. Iosif și Maria, plini de frică și durere îl caută împreună pe copilul de doisprezece ani, care fără aprobarea lor rămâne în timpul sărbătorii Paștilor în Ierusalim, dar nu în compania copiilor care cască gura la orice lucru pe care nu-l înțeleg, ci pentru lucrarea Tatălui său Ceresc (vezi Luca 2, 49).
Mama Sa trăiește astfel de clipe amare și mai târziu, când Fiul său, matur fiind, o lasă singură și-și urmează chemarea. Mai mult, deseori privind la scopul Său, o ține oarecum departe, pentru a-și îndeplini misiunea Sa mesianică (Matei 12, 48-50). Evangheliștii au notat unul sau altul dintre aceste amănunte, privitoare la mama care Îl urmează și este aproape de Fiul ei. Maria a fost întotdeauna cu inima lângă El, iar când drumul gloriei s-a terminat pe Golgota, Maria s-a aflat în preajma Crucii, îmbrățișându-L și suferind pentru Fiul dăruit omenirii ca Sacrificiu de răscumpărare.
Oare în centrul familiilor noastre creștine se află copilul, după modelul Preasfintei Familii a lui Iosif și Mariei? Din păcate nu, căci astăzi se construiesc false priorități precum studiile, viața ce trebuie încă trăită, sau chiar falsa idee de libertate și fericire lipsită de responsabilitățile vieții. Oare câți dintre cei căsătoriți nu privesc în zilele noastre la copil, ca la «un rău necesar», care din păcate odată și odată este nevoie să apară, dar care se cuvine a fi evitat pe cât este posibil. Vai de noua viață, dacă vine pe lume prea devreme în planul unor astfel de «părinți», care nu se sfiesc să-și ucidă fructul iubirii sau să abandoneze plăpândul copil ce vine pe lume gol și nevinovat. Câte crime nu se petrec în rândul poporului nostru care se consideră creștin? De câteva ori pe locul I în lume în privința avorturilor. Dar familia de astăzi mai are timp pentru educația copilului ? Se interesează părinții de problemele lui? Oare aceștia știu înainte de toate să aprecieze și să respecte calea vieții lui? Nu cumva majoritatea părinților devin tirani pentru copiii lor dorind să le stabilească un drum în viață, în loc să lase loc afecțiunii, ajutorului și mai ales inimii, când este vorba despre relațiile interfamiliale.
Se pot învăța multe de la Sfânta Fecioară Maria. De la Maria se poate și se cuvine a se învăța grija față de propriul copil, în toate situațiile vieții, mai ales în cele mai dificile și cele mai întunecate momente. Să-ți iubești copilul întotdeauna, până la deplina uitare de sine. Să fi “mama lui” chiar și atunci, când acesta nu vrea să-ți fie nici copil nici fiu ci se pune în slujba tuturor.
Sfânta Scriptură ne relatează că viața Sfintei Familii nu a fost presărată cu trandafiri ; să ne amintim numai câteva din textele menționate în Noul Testament: problemele dinaintea căsătoriei, sărăcia și amărăciunea Betleemului, fuga în Egipt, viața din Nazaret, apoi pentru Maria dificultatea apostolatului și Calvarul, dar și slujirea Bisericii ca Mamă a tuturor fiilor răscumpărați prin sângele Fiului ei.
Cât de liniștit și cu ce demnitate își suportă și își acceptă condiția această Familie. Iosif, în ascultare și tăcere, acceptând toate cerințele cerești. Maria, este «Servitoarea Domnului», iar Isus îndeplinește voința Tatălui. Nici o supărare, nici o pretenție, nici o dorință de evitare a încercărilor sau lucrurilor grele, cu care s-au întâlnit în viața lor. Totul din voința lui Dumnezeu, totul pentru Dumnezeu, chiar și atunci când mintea omenească nu poate pătrunde profunzimea misterului.
Sociologii și psihologii și-au propus să realizeze familia perfectă, lipsită de probleme, fără dezamăgiri, fără eșecuri, amărăciune, fără lacrimi! Dar deocamdată nu s-a realizat nimic. Familia ideală nu poate fi rezultatul unor soluții pre-elaborate ci este lupta continuă a transpunerii în viață a icoanei familiei perfecte. Familia creștină este datoare a privi la Isus, Maria și Iosif, pentru a rezista și a trece prin încercările mai mult sau mai puțin dureroase, cu care se confruntă, fără a cădea în abisul dezamăgirilor și al tristeților, care asemenea buruienilor încearcă să cuprindă grădina roditoare a familiei. În spiritul Evangheliei din această zi, dar și meditând la Preasfânta Familie, familia creștină este datoare să înțeleagă că niciodată, în ciuda situațiilor dificile cu care se confruntă sau prin care trece, nu este singură. Odată, o familie în care a crescut Fiul lui Dumnezeu, a parcurs deja acest drum. L-a parcurs pentru noi. Deci atunci când ne confruntăm cu greutăți și întuneric, când ne lipsesc puterile sau se diminuează în noi speranțele, când totul decurge altfel decât s-ar cuveni să fie, să ne întoarcem cu cugetul și rugăciunea către Sfânta Fecioară Maria și Sfântul Iosif. Să apelăm la ei cu sinceritate și căldură, pentru a interveni în viața noastră, fie proprie, familială sau comunitară. Binențeles, nimeni nu poate garanta, că în astăzi sau mâine ceva se va schimba în mod radical și minunat. Dar este sigur că va fi mai ușor și mijlocirea cerească a Sfintei Familii va salva familiile creștine din pericolele lumii de astăzi.
Rugăciune
Adu-ți aminte de noi, sfinte Iosif: roagă-te și mijlocește pentru noi pe lângă Isus de care ai purtat grijă. Fă, ca și Preasfânta Fecioară, soția ta, să privească cu bunătate la noi, fiind Mama aceluia, care împreună cu Tatăl și cu Spiritul Sfânt viețuiește și domnește fără încetare, în vecii vecilor. Amin. (Către Sfântul Iosif)
* * *
Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro
Iubiți credincioși,
Crăciunul este un mister atât de mare de iubire încât Biserica simte nevoia să continue a medita asupra lui. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu ne invită, în particular, să ne contemplăm pe noi în mijlocul sărbătorii Crăciunului. Pentru noi și pentru toată creația, după ce Înțelepciunea eternă s-a întrupat, totul este schimbat: creația, chiar și imperfectă cum este, și-a regăsit rolul său, acela de a-l lăuda pe Domnul. Odată cu întruparea, pentru noi a revenit posibilitatea de a fi în mod deplin fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Paradisului. Cu adevărat, odată cu Crăciunul începe o nouă creație, o nouă istorie: aceea a grației, aceea a milostivirii.
Domnul ne-a făcut un mare cadou, dăruindu-ne vederea. Putem privi chipul celor dragi ai noștri, minunățiile lumii, putem studia etc. Și totuși, sunt multe lucruri pe care nu le putem vedea doar cu ochii. Dacă ne gândim doar la atomul din care sunt făcute diferitele realități, el fuge privirii noastre: dar există, numai că noi nu-l putem recunoaște doar privindu-l. La fel energia electrică: noi vedem un fir, dar nu reușim să vedem ceea ce trece prin el. Și totuși există curentul electric! Mai mult, microbii, care fac atâta rău corpului nostru, purtând chiar boli grave, cu ochii noștri nu putem să-i vedem, este nevoie de un microscop pentru a mări imaginea.
Evanghelia spune că pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut! Dar să nu ne mirăm; căci, dacă nu avem posibilitatea a vedea multe lucruri omenești, cum am putea pretinde să-l vedem pe Dumnezeu, Creatorul și Domnul lumii? Nimeni dintre noi, cu ochii goi, nu poate să fixeze timp îndelungat soarele pentru că lumina sa este atât de puternică încât ne-ar orbi, ar închide ochiul nostru în întuneric și am obține contrariul. Dumnezeu stă deasupra noastră, este mai mare decât noi și viața sa este atât de strălucitoare încât ochii noștri nu pot suporta această lumină. Numai în paradis vom putea vedea ceva în plus din această frumusețe a lui Dumnezeu.
Trebuie să acceptăm aceste limite ale noastre, ce ne fac să rămânem simpli, umili, dar mândri și aroganți. Nu din întâmplare primii care au văzut chipul lui Dumnezeu, la fel ca Moise, atunci când a coborât de pe munte avea chipul luminat, încă radiant, astfel încât poporul a înțeles imediat că au fost în contact cu Dumnezeu, în dialog cu el.
În această perioadă de Crăciun, să medităm tocmai asupra acestui dar: Isus, Fiul lui Dumnezeu s-a făcut unul dintre noi pentru a ne face cunoscut chipul lui Dumnezeu, Tatăl. Ceea ce omul, de unul singur, nu este în măsură să facă, acum Isus ni l-a revelat, ni l-a arătat. În Isus putem privi cine este și cum este Dumnezeul nostru.
Lucrul cel mai surprinzător este tocmai acesta: Isus a venit să ne spună tuturor că „Dumnezeu este Tatăl”, ceea ce înseamnă că are o inimă care iubește, primește, iartă, însoțește, face sărbătoare pentru noi. Este minunat să te gândești la un astfel de Dumnezeu, așa cum Isus ne învață.
Și în acest an, Biserica din toată lumea încearcă să înțeleagă mai bine ce înseamnă a fi „fiu al lui Dumnezeu”, a avea credință în el, care, pentru noi, este tată și mamă. Isus este o ușă care ne face să intrăm în lumea lui Dumnezeu; El este cheia care deschide posibilitatea de a vedea chipul lui Dumnezeu: Cine mă vede pe mine, îl vede pe Tatăl”, va spune Isus. Toți caută chipul lui Dumnezeu: Arată-mi chipul tău, repetă de foarte multe ori Psalmii. Ei bine, Isus a venit tocmai pentru a mulțumi omul de orice vârstă, cultură, etnie. Cine îl urmează pe Isus, va învăța să-l vadă pe Dumnezeu, să se bucure de prietenia lui, să se încreadă în ajutorul său.
Biblia vorbește despre Dumnezeu folosind imagini pentru că nu se poate reprezenta chipul lui Dumnezeu. Uneori, într-un tablou antic. Dumnezeu este reprezentat ca și o persoană în vârstă, cu barbă… Nu, Dumnezeu nu este așa! Biblia vorbește despre Dumnezeu ca și despre o lumină intensă, de un braț robust împotriva răului, de o mână care susține cu iubire, de un nor care conduce pașii poporului, de un glas care ne cheamă pe fiecare pe nume… Acesta este Dumnezeu!
Spune Evanghelia că mulți nu și-au dat seama de Isus în Betleem când s-a născut și nici când era adult. Riscul este mereu acesta: atunci când ai multe lucruri de făcut, atunci când ești prins de probleme zilnice, foarte ușor pierzi din vedere lucrurile esențiale: acela că Isus vine în întâmpinarea noastră pentru a ne conduce la tatăl, pentru a ne ajuta să înțelegem mai bine că suntem fii ai lui Dumnezeu și care este destinul final: fericirea veșnică.
Cine se simte mare, puternic, inteligent, bogat… poate pierde această mare ocazie. Nu din întâmplare în jurul lui Isus erau săracii, cei mici, cei simpli, cei umili, bolnavii, copiii. Și erau fericiți să stea cu el. Cei mândri, în schimb, nu au niciodată un loc lângă Isus, nu pentru că Isus nu-i vrea, ci pentru că a sta cu Isus înseamnă a-ți schimba viața.
Prin botez am devenit fii ai lui Dumnezeu, cu adevărat. Din păcate, de multe ori uităm acest lucru. Și în acest an, suntem deci, invitați să ne bucurăm de faptul că suntem fii ai lui Dumnezeu, să trăim ca fii adevărați. Este adevărat că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Unicul său Fiu, dar și noi suntem adoptați de El. El a venit să ne caute pentru a ne însoți spre casa Tatălui, spre locul pregătit pentru noi din veșnicie.
Acum ne reluăm viața normală, după sărbătorile de Crăciun. Să ne reamintim că suntem chemați a învăța de la Isus ce înseamnă a fi fii ai lui Dumnezeu. Mai mult să fim mai atenți atunci când rostim cuvântul Tată, când ne facem semnul crucii, dimineața și seara, atunci când recităm Tatăl Nostru: să nu facem din aceasta doar un obicei, pentru că este darul cel mai mare, darul cel mai de preț pe care ni l-a făcut Isus. Dacă vom face astfel, atunci Crăciunul nu a trecut degeaba. Amin.