Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Miercurea Cenușii
Anul A (B, C)

Lecturi:
Ioil 2,12-18
2Corintenti 5,20-6,2
Matei 6,1-6.16-18

Matei 6,1-6.16-18

Aveți grijă să nu săvârșiți faptele voastre bune înaintea oamenilor ca să fiți văzuți de ei; altfel nu veți avea răsplată înaintea Tatălui vostru din ceruri. Așadar, când dai de pomană, nu trâmbița înaintea ta, așa cum fac ipocriții în sinagogi și pe străzi ca să fie lăudați de oameni. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata. Tu, însă, când dai de pomană, să nu știe stânga ta ce face dreapta ta pentru ca pomana ta să fie în ascuns și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Iar când vă rugați, nu faceți ca ipocriții pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile piețelor ca să fie văzuți de oameni. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata. Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când postiți nu fiți triști ca ipocriții, căci ei își strâmbă fețele, ca să arate oamenilor că postesc. Adevăr vă spun: și-au primit răsplata. Dar tu, când postești, unge-ți capul și spală-ți fața ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău, care este în ascuns. Și Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti.

 

Autori

 

* * *

 

Lucruri mari din cenușă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cenușa, a cărei semnificație originară este mult discutată, cu toate că folosirea ei se găsește la majoritatea religiilor din antichitate, adesea este asociată, asemănată și folosită în loc de praf sau țărână și trece drept simbol concomitent atât pentru păcat cât și pentru a desemna fragilitatea firii omenești.

Semnificația pe care i-o dă Sfânta Scriptură cenușii este aceea de a pune în evidență răul din lume, păcatul. Inima păcătosului este asemenea cenușii. Profetul Isaia definește pe închinătorii la zei drept iubitori de cenușă (44,20). Cartea Înțelepciunii lui Solomon spune: Inima lui (păcătosului) este cenușă și nădejdea lui mai slabă ca pământul și viața lui mai mică în cinste decât lutul (15,10). Din această pricină plata păcătosului nu poate fi decât cenușa: cei îngâmfați se vor vedea reduși în cenușa pământului (Ez 28,18) și cei fărădelege se vor vedea călcați în picioare precum cenușa de către cei drepți (cf. Mal 3,21). Pe de altă parte, păcătosul care, fără să se încăpățâneze în propria sa răutate, își dă seama de vinovăția sa și mărturisește cu sinceritate că nu-i decât praf și cenușă (Gen 18,27; Qoh 17,32), iar pentru a demonstra altora că este convins de acest adevăr, se așază pe cenușă (Iob 42,6; Iona 3,6; Mt 11,21) sau își acoperă capul cu dânsa (Iud 4,11-15), află îndurare de la Domnul.

Nulitatea, păcătoșenia și moartea ne-o arată cenușa.

O omule, ne spune azi sfânta Biserică prin toți slujitorii ei, amintește-ți că din praf ești făcut și în praf te vei întoarce!

Creștinul, care azi vine și îngenunchează în fața sfântului altar, se prezintă ca victimă, se oferă Stăpânului atotputernic și-i recunoaște dreptul suveran asupra vieții și morții sale, dreptul de a-l întoarce în praf și cenușă ca să stingă din el orice urmă de egoism, ca să rămână doar chipul și asemănarea cu Creatorul, să se renască precum pasărea paradisului. Prin acest act de umilință, creștinul spune în inima sa: Doamne, eu vin să împlinesc în duh ceea ce tu vei face în realitate: tu ai hotărât să mă prefaci în țărână din cauza păcatelor mele, dar eu mă prezint ca jertfă de bunăvoie, vreau să-ți dovedesc prin acest gest că recunosc adevărul, că nu sunt bun pentru altceva decât pentru a fi schimbat în praful bătut de vânt. Cel care se gândește serios la moarte, oare nu se va simți mereu pregătit pentru a o întâmpina cu seninătate? Istoria Bisericii povestește că pe vremea prigoanei creștinilor de către împăratul roman Marc Aureliu s-a petrecut un lucru care nu se mai pomenise până atunci: toți creștinii buni și răi, tari în credință și alții lepădați de ea și lași, au fost adunați în aceeași închisoare și apoi condamnați la moarte. Creștinii buni au fost condamnați pentru credința lor în dumnezeirea lui Isus, iar cei răi pentru crime, furt, sperjur etc. Când erau duși la locul de osândă s-a văzut ce mare deosebire era între unii și alții: creștinii buni mergeau senini, cu fruntea sus, zâmbind și făcând semne de adio celor întâlniți pe cale, în timp ce cei răi mergeau încruntați, cu capul plecat, plângând și plini de rușine, erau îngroziți la gândul morții și mai ales al judecății apropiate.

Începem postul prin acest act de umilință: acceptarea cenușii pe capetele noastre pentru a ne curăți de păcate. Meditarea impunerii cenușii în acest timp va da postului nostru o valoare de aur care ne va ține cu fruntea sus în ziua judecății!

Să medităm:

1) Cenușa ne amintește că, oriunde am întâlni-o, a fost odată un foc. Prin Botez ea aprinde focul divin al harului, pe care noi avem datoria sfântă să-l păstrăm aprins prin credință, speranță și iubire. Ca acest foc sacru să nu se stingă, Tatăl și Fiul l-au trimis în inimile noastre pe Duhul Sfânt, care să-l întrețină aprins prin cele șapte daruri, ca virtuțile teologale să rodească faptele cele bune într-o viață nouă. Oare nu a rămas în noi numai cenușa? Azi avem datoria să suflăm în cenușa de pe cap, să vedem dacă nu cumva a mai rămas un cărbune care mai pâlpâie și din care se poate reaprinde focul.

2) Cenușa ne amintește de leșie. Gospodina pune cenușa în apă și face leșie cu ajutorul căreia curăță rufele de orice pată. Cenușa de pe cap, împreună cu lacrimile din ochi, pot da leșia cea mai bună pentru albirea sufletului.

3) Cenușa este praful cel mai fin, care se ridică în atmosferă la cea mai mică adiere de vânt și rămâne plutind și străbătând distanțe deosebit de mari. La fel trebuie să fim și noi: la cea mai mică adiere a Duhului Sfânt să ne lăsăm purtați pe aripile lui până în înaltul cerului, parcurgând distanța din timp în veșnicie!

4) Cenușa aruncată pe ogor îl face roditor. Oricine știe că ea este un îngrășământ natural deosebit. Pentru aceasta oamenii o adună din vatră și o presară pe brazdă. Cenușa de pe cap trebuie să dea rodnicie faptelor bune.

Locuitorii din Ninive ajunseseră atât de săraci în fapte bune și atât de bogați în fapte rele, în patimi, încât Dumnezeu s-a hotărât să-i șteargă de pe fața pământului. Dar când profetul Iona le-a deschis ochii asupra stării jalnice care îi așteaptă, ei și-au pus cenușă pe cap, s-au îmbrăcat în sac de la mic la mare, au postit până și animalele; astfel și-au salvat viața.

La noi se pune nu numai problema vieții pământești atât de amenințate, dar mai ales cea a vieții veșnice. Cu cât vom aduna mai multă cenușă pe cap, cu atât recolta faptelor bune va fi mai îmbelșugată!

5) Cenușa aruncată pe gheață ne ajută să nu alunecăm și să cădem. Alunecarea cea mai periculoasă, de care ne ferește cenușa, este cea care duce la iad.

6) Cenușa pusă peste o mizerie în putrefacție împiedică răspândirea mirosului greu și sufocant. Cenușa pusă pe cap oprește răspândirea mirosului greu și sufocant produs de gândurile rele, de vorbele necurate, de duhoarea alcoolului și tutunului etc.

Primii creștini, pentru a-i încuraja pe catehumeni pe calea pocăinței în vederea primirii Botezului, îi încurajau cu strigăte: Hai, Vasile! Hai, Ioane! Hai, Marie!

Să facem și noi la fel, să chemăm la cenușă pe toți, dar mai ales pe acei care sunt mai departe de Dumnezeu și cu cât sunt mai departe, cu atât trebuie să strigăm mai tare: Hai! Astăzi, auzind strigarea Domnului, nici unul dintre noi să nu-și împietrească inima!

 

* * *

 

Pasărea paradisului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne prezintă trilogia postului: milostenie, rugăciune, mortificație. Postim, ne rugăm, dăm, spune sfântul Augustin. Postul, spune sfântul Leon cel Mare, fără pomană, chinuiește trupul, fără să curățe sufletul. Or, noi tocmai de curățirea sufletului de toate mizeriile păcatului avem trebuință.

O legendă spune că pasărea cea mai frumoasă, supranumită pasărea paradisului, murind, renaște din propria cenușă, devenind mai frumoasă decât înainte. Este o legendă, dar nu-i deloc legendă faptul că sufletele cele mai frumoase din Sfânta Carte sunt cele renăscute din cenușă. Iob, de exemplu, căindu-se că s-a apărat în nevinovăția sa cu cuvinte nechibzuite, strigă: Mă acuz, Doamne și fac pocăință în praf și cenușă pentru greșeala mea (42,6). Se renaște mai sfânt, mai drept și mai binecuvântat de Domnul.

Din cauza unui furt sacrileg săvârșit de Acan la cucerirea Ierihonului, Iosua și soldații săi au făcut pocăință acoperindu-și capetele cu cenușă. Au îndepărtat pedeapsa care amenința poporul (Ios 7,6).

Mai târziu Iudita, Estera, Mardocheu și Iuda Macabeul au întrebuințat același mijloc de pocăință pentru a îmblânzi mânia lui Iahve.

Ieremia și toți profeții au sfătuit pe evrei să facă pocăință în același fel cu același scop.

Isus Cristos însuși aduce cenușa ca simbol al pocăinței când spune despre locuitorii Tirului și Sidonului că s-ar fi pocăit în sac și cenușă dacă ar fi văzut minunile care s-au săvârșit în Corozain și Betsaida (cf. Mt 11,21).

Tamara, pierzându-și cinstea și fecioria, își pune cenușă pe cap (cf. 2Sam 13,19).

Prin acest gest omul încearcă să-și arate starea jalnică în care l-a adus păcatul: un nimic (cf. Iob 30,19) și, pentru a-și atrage îndurarea atotputerniciei regeneratoare a lui Dumnezeu, merge până acolo încât se și hrănește cu cenușă (cf. Ps 102,10; Lam 3,16). Când pe om îl pălește plânsul, mai ales atunci când experimentează propria nulitate, își acoperă capul cu praf și cenușă: Fiica poporului meu, zice Domnul, încinge-te cu sac și presară-ți cenușă pe cap; tânguiește-te ca după moartea singurului tău fiu! Plângi amar, că fără de veste va veni nimicitorul asupra voastră! (Ier 6,26).

Așa se explică de ce Biserica din primele veacuri, având conștiința apropiatei veniri a lui Isus ca judecător, punea cenușă pe capetele tuturor credincioșilor, fără deosebire, fiindcă fiecare creștin s-a născut pentru a trăi în pocăință (Tertulian).

Însă ar fi cea mai mare ipocrizie, cea mai neagră fățărnicie, de a primi cenușa pe cap fără a avea căință de păcate în inimă, fără a avea înaintea ochilor mulțimea fărădelegilor din trecutul vieții. Consecința nepocăinței o proclamă Isus: Dacă nu vă veți pocăi, cu toții veți pieri! (Lc 13,5).

Pentru a ne atrage la pocăință, Isus a îmbrățișat-o de la ieslea din Betleem, a întărit-o cu postul celor patruzeci de zile și patruzeci de nopți și a sfințit-o cu propriul sânge vărsat pe lemnul crucii.

Impunerea și primirea cenușii pe cap constituie rugăciunea cea mai smerită ce i-o putem adresa lui Dumnezeu și din acest motiv el se arată bogat în milă (Ef 2,4), deoarece de pe această atitudine cunoaște făptura noastră și-și aduce aminte că suntem țărână (cf. Ps 102,13).

Primirea cenușii pe cap echivalează cu o mărturisire publică a păcatelor, cu o recunoaștere pe față a nimicniciei proprii și a credinței că din nimic am fost făcuți. Credem că prin primirea cenușii putem preveni judecata lui Dumnezeu, credem că putem beneficia de făgăduințele mesianice prezise de Isaia: M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiți eliberarea și celor prinși în război libertatea; să dau de știre un an de milostivire al Domnului și o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe cei întristați; celor ce jelesc Sionul să le pun pe cap cunună în loc de cenușă, untdelemn de bucurie în loc de veșmânt de doliu, preamărire în loc de deznădejde (61,1-3).

Abatele Pafnuțiu, mânat de un zel sfânt, și-a propus să convertească o femeie păcătoasă, numită Taisa, care ducea la pierzare un mare număr de tineri. Mergând în căutarea ei, o găsește într-un mare oraș din Egipt. Arătându-i starea mizerabilă a sufletului, judecata dreaptă și pedeapsa aspră care o așteaptă din partea lui Dumnezeu, a reușit să-i înmoaie inima. Taisa cade la picioarele abatelui și-l roagă să-i arate calea mântuirii. El o determină să facă o pocăință severă. O conduce la o mănăstire de fecioare, o determină să intre într-o celulă și, închizând-o acolo, a încuiat ușa și a sigilat-o, ca să nu mai poată ieși. I-a lăsat doar o mică deschizătură pe unde să i se poată da zilnic hrana necesară, ca să nu moară de foame. În clipa în care abatele voia să plece, Taisa l-a strigat și i-a cerut să o învețe o rugăciune pe care să o spună zilnic. El i-a spus: O gură așa de păcătoasă ca a ta nu merită să rostească numele sfânt al lui Dumnezeu. Totuși, stând în genunchi, cu fața plecată la pământ, îndreptată spre răsărit, vei repeta mereu: “Tu, cel care m-ai creat, ai milă de mine!” Așa a trăit Taisa trei ani, aducându-și aminte de păcatele sale și făcând pocăință pentru ispășirea lor. După acest timp, abatele Pafnuțiu s-a dus la sfântul

Antonie, eremitul, ca să-l întrebe dacă Dumnezeu s-a îndurat și a iertat păcatele unei femei atât de păcătoase. Sfântul Antonie a dat de știre tuturor pustnicilor din preajma lui și le-a cerut să se roage după intenția lui. În noaptea următoare, unul dintre ucenicii abatelui Antonie a avut un vis minunat: a văzut în cer un tron măreț, înconjurat de lumină, de îngeri și fecioare. Ah, și-a zis el, desigur că un tron atât de strălucitor nu poate fi pregătit decât pentru părintele nostru Antonie. Te înșeli, i-a răspuns o voce îngerească, acest tron îl pregătim pentru penitenta Taisa. Pustnicul vizionar nu știa cine-i penitenta Taisa și când el i-a povestit părintelui Antonie visul minunat, acesta s-a grăbit să i-l aducă la cunoștință abatelui Pafnuțiu, care, îndreptându-se în grabă spre mănăstirea unde Taisa era închisă, desfăcând sigiliul și deschizându-i ușa, i-a zis: Poți ieși. Dumnezeu ți-a iertat păcatele. La care ea a răspuns: Dumnezeu îmi este martor că, de când am intrat aici, am avut mereu înaintea ochilor povara enormă a păcatelor mele și niciodată n-am încetat să le plâng, văzându-le. Pentru că le-ai avut mereu prezente în duh, i-a zis abatele Pafnuțiu, de aceea le-a uitat Dumnezeu. Taisa a murit după cincisprezece zile, mergând să ia în stăpânire tronul pregătit de îngeri, confirmând cuvintele lui Isus despre fericirea mai mare din cer pentru îngeri când se convertește un păcătos, față de cei nouăzeci și nouă de drepți care nu au trebuință de pocăință (Lc 15,7).

Noi, să fim siguri: avem nevoie de cenușa aducătoare de pocăință și de aceea să o primim cu toată credința și smerenia!

 

* * *

 

Suntem praf și cenușă?

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Suntem la începutul Postului Mare.

Cu glasul blând de mamă, Biserica ne cheamă la pocăință.

De ce să ne pocăim și cum, ne învață lecturile de azi de la Liturgia cuvântului.

Profetul Ioel cere poporului ales să facă pocăință fiindcă, din cauza păcatelor multe și mari, Dumnezeu le trimisese pe cap o mare calamitate, o secetă teribilă care făcea să se usuce recoltele înainte de vreme, făcând să moară oamenii și animalele de sete și de foame. Pocăința este semnul evident al renunțării la păcat, din partea omului, și al renunțării la pedeapsă, din partea lui Dumnezeu.

Dacă este vorba de calamități, avem și noi destule pe cap: boli, accidente, cutremure, incendii, inundații, războaie în multe părți ale lumii, secetă, foamete și, poate cea mai mare calamitate care ne amenință ca sabia lui Damocle, este arsenalul infernal de bombe atomice care pot șterge de pe fața pământului orice suflare de viață în câteva clipe.

Calamitatea care amenință cel mai mult viața este seceta sufletească, lipsa de credință și de moralitate a lumii moderne. În pericol este viața veșnică, mai mult decât viața pământească.

Pocăința le poate îndepărta, mai mult decât mărșăluirea cu proferare de lozinci pentru pace și pentru salvarea sistemului ecologic.

La temelia postului stă un act de iubire din partea lui Dumnezeu: chemarea de a ne întoarce la dânsul, el fiind izvorul oricărei vieți naturale și supranaturale. Înțelegem acest adevăr? Să înțelegem bine! Să presupunem că mă aflu la o nuntă, cumetrie sau la o altă petrecere plină de voie bună și cineva mă cheamă acasă, fiindcă în lipsa mea s-a iscat un incendiu, s-a îmbolnăvit un copil, un animal din gospodărie produce rele, niște răufăcători urmăresc să-mi strice gardul etc. Voi considera pe cel care m-a chemat acasă ca pe un dușman care mă deranjează? Nu voi alerga îndată? Oare îi voi spune: Lasă-mă în pace! Vreau să petrec până la sfârșit! Nu-i voi fi recunoscător toată viața că m-a avertizat și am reușit să înlătur un dezastru?

Când Dumnezeu ne cheamă să postim, să ne pocăim, să ne mortifică trupul, dar mai ales patimile sufletești, ne arată de fapt că bunurile noastre materiale, și mai ales cele spirituale, întreaga noastră ființă, se află în mare primejdie. Toate trebuie salvate cu orice preț! Din acest motiv trebuie să lăsăm petrecerile de orice fel și să alergăm și să ne dăm toată silința de a salva ce se mai poate salva.

Profetul Ioel ne arată că prin post se poate stinge incendiul egoismului din noi și ne ajută să lăsăm în urma noastră, ca moștenire sfântă pentru generațiile următoare, o binecuvântare, un prinos și o jertfă de turnare pentru Domnul; adică o trăire fericită în credință. Postul ne eliberează de materia brută, ne îngerizează prin eliberarea de senzualitate. De aceea spune: să iasă mirele din camera sa și mireasa din iatacul ei!

Dând ascultare acestei chemări, vom afla pacea cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu aproapele și chiar cu întreaga natură din jur. Când toți se adună și formează o adunare sfântă din bătrâni, tineri și copii, când preoții plâng și se roagă, Domnul Dumnezeu devine plin de zel pentru țara sa și se îndură de poporul său.

Chezășia împăcării noastre este Cristos, fiindcă el, care n-a cunoscut păcatul, s-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim prin el dreptatea lui Dumnezeu (lectura a II-a), de aceea în zilele vieții sale a adus, cu strigăt tare și cu lacrimi, cereri și rugăciuni către cel care putea să-l mântuiască de moarte și a fost ascultat pentru evlavia sa (Evr 5,7).

Sinceritatea ascultării noastre față de chemarea lui Dumnezeu o putem dovedi prin pomană, rugăciune și post.

Isus ne învață cum să facem toate acestea ca să aibă efectul dorit și să nu cădem în fariseism, în falsitate: pomana s-o facem în ascuns, rugăciunea în ascuns și postul ca pe o zi de bucurie, de sărbătoare, îmbrăcați frumos, cu fața spălată și cu părul tuns, ras, coafat.

Toate trei: pomana, rugăciunea și postul constituie o acțiune integrală a pocăinței. Nu se poate separa pomana de rugăciune, nici postul de pomană, nici rugăciunea de post. A le separa, adică a da de pomană, dar fără a avea duhul rugăciunii și al înfrânării, sau a se ruga, dar fără a da de pomană și de a se înfrâna de la mâncare și băutură, sau a posti, fără a da de pomană și de a se ruga, ar însemna să coși cu acul, să împungi mereu, dar fără ață, fără să prinzi ceva, deoarece numai toate trei împreună fac parte din aceeași lege a iubirii: pomana ne unește cu aproapele, rugăciunea cu Dumnezeu și postul cu noi înșine. Acela care le coase toate în ascuns cu firul de aur al iubirii este Tatăl ceresc și el va răsplăti fiecăruia după cum a ținut cont de învățătura și exemplul pe care ni le-a oferit Fiul său Isus, de care ne-a poruncit să ascultăm (cf. Mt 17,5). Atâta valorăm, cât ascultăm, deoarece postul, rugăciunea și pomenile lui Isus au fost țesute pentru a forma mantia sa de glorie prin ascultare (cf. Evr 5,8; Fil 2,8) și când va veni la judecată, pe cei care l-au ascultat îi va introduce în sala de nuntă veșnică din împărăția Tatălui.

Suntem nimic, praf și cenușă? Da, prin noi înșine suntem zero, dar așezați în spatele unicului Fiu al lui Dumnezeu, valorăm cât un adevărat copil unic al lui Dumnezeu și cu dreptul de a-i moșteni fericirea împărăției unicului său Fiu. Să ne recunoaștem nimicnicia prin primirea cu smerenie a cenușii pe cap și să facem pocăință timp de patruzeci de zile, fiindcă avem de înlăturat nu numai seceta pământească, dar mai ales cea sufletească, adică: lipsa de iubire, nu numai din propriul suflet, ci și din sufletele semenilor noștri în semn de solidaritate frățească; avem de înlăturat primejdia unui nou război mondial care amenință lumea; avem de înlăturat accidentele care ne pândesc la tot pasul; avem datoria să înzestrăm sufletele cu virtuțile teologale în acțiune sub inspirația Duhului Sfânt; avem datoria de a pune viața cea nouă pe temelii stabile.

Mama noastră cerească, preacurata Fecioară Maria, a cărei inimă străpunsă de sabia durerii caută să ne strângă pe toți în jurul lui Isus, vizitând pământul în atât de multe locuri, dar mai ales la Lourdes, a cerut cu atâta insistență Bernadetei Soubirous să-i îndemne pe oameni la pocăință; a cerut celor trei copii la Fatima – Luciei, lui Francisc și Iacintei – să facă pocăință și la aceasta să-i cheme pe toți oamenii. Să-i dăm și noi ascultare în acest timp de patruzeci de zile de post! Per crucem ad lucem!

 

* * *

 

Miercurea Cenușii

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Există un timp ca să râzi și un timp ca să plângi; un timp ca să joci și un timp ca să jelești” (Ct 3,4).

Aceste cuvinte se potrivesc foarte bine noii perioade liturgice pe care o începem astăzi, căci Postul Mare este un timp dedicat prin excelență plânsului și bucuriei. Într-adevăr, Postul Mare constituie pentru itinerariul sufletului nostru un timp forte, un timp foarte important, un nou catecumenat în care suntem chemați la reînnoire spirituală, la convertire, la penitență. Acești termeni convertire, penitență, post provoacă cu siguranță în creștinii zilelor noastre o reacție de repulsie și gândul că aceste practici sunt medievale și depășite, iar aceasta are loc pentru că nu este cunoscut conținutul lor.

De aceea ne punem întrebarea: ce este în esență convertirea? În prima lectură am ascultat cum profetul Ioel îi cere întregului popor israelit, de la bătrânii venerabili până la copiii care sug la sân, să-și sfâșie nu hainele, ci inimile. Aceasta înseamnă că exigențele convertirii nu se referă la fapte externe, dar în primul rând la ceea ce provine din inimă, inima însemnând în Sfânta Scriptură nu organul biologic, dar centrul spiritual al omului. Cu alte cuvinte, a ne converti înseamnă a ne schimba gândurile, concepțiile noastre asupra realităților care ne înconjoară. Noi suntem creștini maturi atunci când reușim să privim și să înțelegem toate lucrurile așa cum le înțelegea Isus. Pentru el, atât timp cât a trăit pe pământ, toate erau bune, în măsura în care îl ajutau pe om să ajungă la Dumnezeu. Convertindu-ne, la fel trebuie să înțelegem și noi realitățile pământești: ca mijloace de a ajunge la Dumnezeu. Așadar, adevărata convertire, adevărata schimbare trebuie să pornească de la gândurile noastre, din interiorul nostru, pe care îl îndreptăm spre Dumnezeu.

Aceasta este în esență și învățătura pe care ne-o transmite Cristos în Evanghelie: adevărata convertire, adevărata sfințenie nu constă în faptele pe care le facem înaintea oamenilor ca să fim văzuți de ei, ci în cele pe care le facem pentru a fi plăcuți lui Dumnezeu. Deci Cristos nu condamnă ritualurile penitențiale, dar spiritul ipocrit cu care acestea erau îndeplinite. Practicile de pietate amintite în Evanghelie, pomana, rugăciunea, postul, făceau parte din tradiția iudaică și au fost preluate de creștinism ca mijloace eficiente de sfințire. Să luăm spre exemplu rugăciunea; în templu sau în sinagogă, în locuri publice sau acasă, ea era prezentă aproape tot timpul în viața iudaică. Nu exista oră într-o zi care să nu fie însoțită de o “beraka“, de o binecuvântare, adică de o laudă înălțată Domnului. Iar în Noul Testament Sf. Paul ne învață: “Rugați-vă neîncetat” (1Tes 5,17). Cristos așadar, nu a fost împotriva acestei practici, dar a indicat ceva mai important decât recitarea rugăciunii în sine: modul și scopul cu care aceasta era făcută: pentru a plăcea lui Dumnezeu.

Aceeași atitudine a adoptat-o Cristos și față de post. În mod normal postul trebuia să-l ajute pe om să-și recunoască condiția sa neputincioasă și să-și înfrâneze pornirile dezordonate. Purificat astfel, omul devenea plăcut în ochii lui Dumnezeu. În Evanghelie Isus, ca și profeții din vechime, nu condamnă postul, dar intenția cu care era făcut, căci în timpul său postul ținut de farisei, nu mai exprima propria umilință, dar devenise o manifestare a orgoliului, o practică cu totul contrară semnificației ei inițiale. Departe de a fi un act de penitență și de întoarcere la Dumnezeu, era o afirmare a propriei vanități. Convertirea era numai aparentă, nu era reală; inima și mintea rămâneau la fel ca mai înainte, adică departe de Dumnezeu.

În aceeași situație ne găsim, poate, și noi: venim la biserică, ne rugăm, postim, dar în realitate suntem încă departe de Dumnezeu. Credem că făcând aceste lucruri suntem mai buni, dar ne înșelăm conștiința. Să înțelegem bine: împlinirea acestor fapte nu este greșită; nici Domnul Cristos nu le-a condamnat. Noi trebuie să le facem, însă în alt mod. Ca și creștini, nu trebuie să facem ostentativ penitență, ci trebuie să o facem în ascuns și cu o atitudine bucuroasă. În Evanghelie Isus Cristos ne îndeamnă să ne spălăm fața, să ne ungem capul. A se spăla, a se unge, a se parfuma sunt fapte ce pregătesc o sărbătoare. În realitate, creștinul care postește poate avea o atitudine interioară de sărbătoare, pentru că știe că pocăința sa este primită de Dumnezeu. Pentru acesta el se comportă ca și cum al merge la un banchet și nu la o veghe. Postul, ca orice suferință, este un izvor de bucurie, pentru că îți oferă posibilitatea de a te apropia de Dumnezeu.

Într-adevăr, să reținem pentru întreg Postul Mare acest lucru foarte important: adevărata convertire înseamnă întoarcere la Dumnezeu cu gândurile și cu faptele noastre. Dacă vom înțelege că atunci când ne convertim Dumnezeu intră cu iubirea sa în sufletul nostru, nu ne va fi teamă, așa cum le este contemporanilor noștri, când vom auzi de penitență, post, jertfă sau mortificație.

Dar să nu credem că la acest “drum al adevăratei convertiri“, cum se exprimă rugăciunea colectei, sunt invitați numai marii păcătoși, numai cei cu păcate grave. Fiecare dintre noi este chemat să renunțe la păcate, să se elibereze pe sine însuși de prea multele condiționări, de diferitele forme de sclavie. Iată așadar că pe lângă practicile tradiționale de pocăință despre care am vorbit, rugăciunea, pomana și postul, am putea să ne îndreptăm spre alte practici, ca de exemplu să medităm asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Și aceasta am putea să o facem zilnic, căci, dacă dorim cu adevărat să ne apropiem de Dumnezeu, oricine poate găsi un sfert de oră într-o zi pentru aceasta, oricât de ocupat ar fi. Sau același timp am putea să-l petrecem în singurătate și liniște, vorbind cu Dumnezeu și cu noi înșine, privindu-ne ca într-o oglindă pentru a vedea cine suntem, ce facem, care sunt aspirațiile noastre, dacă nu am abandonat cumva idealurile frumoase și sfinte pe care ni le-am propus cândva; sau să ne întrebăm în ce măsură ne îndeplinim obligațiile față de familie.

Sau unii dintre noi am putea să ne hotărâm să ne eliberăm de diferitele forme de sclavie cărora le suntem supuși uneori chiar fără să ne dăm seama, cum ar fi: falsele conveniențe sociale, respectul uman exagerat, tot ceea ce este superfluu, alcoolul, certurile, și mai ales certurile în familie. Dar orice ne-am decide să facem în timpul acestui post, trebuie să facem cu iubire pentru a ne întoarce cu adevărat la Dumnezeu. Altfel, fără iubire tot ceea ce vom face nu va avea absolut nici o valoare. Am văzut împreună până acum ce este Postul Mare, ce este convertirea – întoarcerea la Dumnezeu – și în ce spirit trebuie să o facem – sfâșiindu-ne inimile, pornind din interior. Am mai văzut câteva din faptele pe care le-am putea face pentru a ne întoarce la Dumnezeu. Dar să ne punem acum în modul cel mai serios această întrebare: ne-am hotărât oare să ne convertim? Asemenea Sfântului Paul care, așa cum am auzit în lectura a doua, îi implora pe corinteni să se împace cu Dumnezeu, vă rog și eu acum să ne întoarcem la iubirea lui Dumnezeu, renunțând la egoismul nostru. “Lăsați-vă împăcați cu Dumnezeu” spunea Apostolul. Așadar, verbul cu nuanță pasivă ne arată că opera convertirii este în primul rând acțiunea harului lui Dumnezeu, dar cere și colaborarea noastră. Dumnezeu ne dă harul său, dar dacă noi nu răspundem, dacă nu ne hotărâm să ne convertim, degeaba a murit Cristos, iar noi degeaba am venit la biserică. În lectura a doua Sf. Paul ne spune: “Iată momentul favorabil, iată ziua mântuirii“. Așadar, astăzi, acum. Acum să ne hotărâm să ne convertim, să ne întoarcem la Dumnezeu spre fericirea noastră.

Lucian Păuleț

 

* * *

 

Miercurea Cenușii

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Anul liturgic este marcat de două mari evenimente și anume: evenimentul Întrupării și cel al Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Amândouă evenimentele sunt precedate de un timp de pregătire. Adventul este pregătirea pentru sărbătoarea Nașterii Mântuitorului, iar timpul de pregătire pentru marea sărbătoare a Învierii Domnului, este numit Postul Mare sau Quaresima, timp care începe cu ziua de astăzi, numită Miercurea Cenușii.

Postul Mare este o expresie care poate pe unii îi înspăimântă, iar pe fața altora poate așterne un văl de tristețe. În mod sigur Postul Mare este un timp de pocăință și de convertire, iar noi manifestăm dorința noastră de convertire prin cenușa pe care o primim pe capul nostru, dar aceasta nu trebuie să ne întristeze, deoarece Postul Mare este totodată izvor de adevărată bucurie.

Este necesar acest timp de pocăință și convertire? Cu siguranță este necesar, pentru că așa cum agricultorul, pentru a se bucura de roadele pământului, are nevoie de un anumit timp în care seamănă și lucrează cu multă trudă pământul, tot astfel și noi în viața spirituală, pentru a ajunge să ne bucurăm de Învierea Domnului, avem nevoie de acest timp, pe care Biserica ne îndeamnă să-l trăim în spirit de sinceritate și de generozitate.

Sfântul Părinte Leon cel Mare exprima foarte bine necesitatea acestui timp, într-una din omiliile sale ținute în Postul Mare, prin următoarele cuvinte: “Pentru a celebra ziua Paștelui se cuvine să ne pregătim cu un post de patruzeci de zile pentru a participa demn la misterele divine”. Dar cine sunt cei care au nevoie de convertire? Cine sunt aceștia ne spune același Sfânt Părinte: “Nu doar episcopii, preoții și diaconii trebuie să se purifice și să se pregătească în acest timp, dar întreaga Biserică, adică toți credincioșii, pentru că Templul lui Dumnezeu trebuie să fie frumos în toate pietrele sale și luminos în fiecare parte a sa” (Sermo VI de Quadragesima, 1: PL 54,286).

Auzind încă din prima zi a Postului Mare invitația la convertire, la convertirea înțeleasă ca o schimbare radicală, să nu rămânem indiferenți, spunându-ne că este adresată altora, adică celor păcătoși sau poate celor care slujesc la altar, dar să o luăm ca o invitație a noastră personală, a fiecăruia dintre noi, pentru că toți, mai mult sau mai puțin, suntem păcătoși și avem nevoie de convertire. Știind că suntem invitați la convertire, ce avem de făcut? Ce avem de făcut ne spune profetul Ioel în prima lectură de astăzi: “Să ne întoarcem la Domnul din toată inima, cu post, cu plâns și cu tânguire” (Il 2,12). Dacă până acum am tot amânat convertirea noastră, pe motiv că am eu timp, sau lasă pe mâine, astăzi sunt ocupat, acum a sosit acest mâine, care nu mai suferă amânare, a sosit timpul potrivit în care să ne întoarcem radical spre Dumnezeu, înlăturând din inima noastră tot ce nu corespunde condiției noastre de creștini. Să ne recunoaștem păcatele și odată recunoscute să ne căim de ele, plângând că l-am supărat pe Cel de la care am primit toate, suspinând pentru harul pe care l-am pierdut prin păcat și implorând prin post îndurarea lui Dumnezeu.

Dar nu-i suficientă numai o convertire exterioară. Avem nevoie și de o convertire interioară. La această schimbare interioară se referă profetul Ioel, când spune “sfâșiați-vă inimile și nu hainele” (Il 2,13a). Ținând cont că în Sfânta Scriptură inima înseamnă centrul spiritual al omului, a sfâșia inima înseamnă a schimba gândurile noastre păcătoase, a schimba modul nostru de a vedea lucrurile, a dezrădăcina total păcatul din inimile noastre. Schimbându-ne modul nostru de a gândi și totodată modul nostru de a acționa în exterior, și recunoscându-ne cu sinceritate păcatele, “Domnul Dumnezeu care este milostiv și îndurător, îndelung răbdător și plin de bunătate” (Il 2,13b), ne va da înapoi harul pierdut prin păcat și va restabili iarăși pacea și liniștea în sufletele noastre.

Acest timp de patruzeci de zile este timpul cel mai potrivit de a face fapte bune, dar cum este bine să săvârșim aceste fapte? Evanghelia din ziua de astăzi, după sfântul Matei, ne arată tocmai acest lucru, chiar dacă uneori folosește un limbaj figurat. Cristos îi previne pe ucenicii săi pentru a nu cădea în greșeala fățarnicilor. Aceștia din urmă săvârșeau faptele lor bune numai pentru a fi văzuți de alții, numai pentru a fi lăudați și apreciați de alții. Dar, spune Cristos, “aceștia și-au primit răsplata” (Mt 6,5). Învățătura pe care Isus a adresat-o ucenicilor ne-o adresează și nouă astăzi, cerându-ne să ne cercetăm și să vedem atunci când noi săvârșim fapte bune, pe ce punem accent, pe faptul dacă suntem văzuți de cineva, sau dacă ceea ce facem noi, corespunde cu învățătura sa? Ne putem întreba: Cristos condamnă aici săvârșirea faptelor bune? Cu siguranță nu. Nu cere ca noi să nu ne mai rugăm în comun sau să nu-i mai ajutăm pe cei nevoiași pe motiv că suntem văzuți de alții, dar cere ca să le săvârșim fără să ne mândrim de ceea ce facem. El condamnă aici gândul, intenția rea cu care aceste fapte sunt săvârșite. Totodată ne cere să facem faptele noastre bune, cu credință, cu încrederea că răsplata noastră este în ceruri și nu aici pe pământ, “Tatăl tău care vede în ascuns îți va răsplăti ție” (Mt 6,4).

Unii poate cred că Dumnezeu este departe, că el nu ne vede, nu ne mai aude și astfel așteptăm o răsplată temporară de la oameni, neglijând ceea ce este mai important, adică răsplata veșnică pe care ne-o oferă Dumnezeu. Dar iată ce ne relatează un fapt petrecut nu de mult:

Un preot a fost întrebat o dată la una din orele de cateheză:

- Care este unicul loc, în care omul nu-l caută pe Dumnezeu?

Preotul, reflectând puțin, răspunse:

- Unicul loc în care omul nu-l caută pe Dumnezeu este inima sa.

Iată unde este Dumnezeu, și nu undeva departe după cum ar crede unii sau ar spune alții. Poate unii sunt înclinați să creadă că Dumnezeu este undeva departe, dar nu este adevărat, el este în inima noastră, este mereu prezent în viața noastră, dar noi trebuie să descoperim prezența sa. Să avem curajul de a intra în inima noastră, în noi înșine, și aici, în prezența lui Dumnezeu, să ne cercetăm faptele noastre și să vedem cu ce intenții le săvârșim. Poate până acum am acționat greșit, am fost și noi alți fățarnici, dar urmând îndemnul sfântului apostol Paul: “În numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu” (2Cor 5,20), să ne hotărâm ca măcar în acest timp al Postului Mare să schimbăm ceva din viața noastră.

Astăzi, în prima zi a Postului Mare, fiecare să se întrebe în mod personal: văzând necesitatea unei adevărate convertiri, sunt eu gata pentru a mă elibera de lanțurile păcatului și a mă pune în mod ferm și hotărât pe drumul către Dumnezeu?

Petru BEȘLEAGĂ

 

* * *

 

Miercurea Cenușii

Autor: pr. Petru Tamaș
Copyright: Predici.cnet.ro

Sunt convins că pentru cei mai mulți dintre dvs nu-i prima dată când participați la celăbrările liturgice din Miercurea Cenușii. În fiecare an se repetă parcă același scenariu: orga se aude tot mai puțin, nu se cântă Aleluia și Gloria, cântările solemne și fastuoase de altădată devin parcă o dulce amintire; slujitorii altarului îmbracă haine de o culoare ce trimite mai mult a înmormântare și post. De cele mai multe ori, înainte de Liturghie, în biserică, preotul și credincioșii se roagă calea crucii, momente ce amintesc de suferință și moarte. Și cum toate acestea parcă n-ar fi de ajuns, primim pe capetele noastre și cenușa.

Nu puține sunt întrebările care ne răscolesc în asemenea momente. De ce 40 de zile de post și nu mai multe sau mai puține? De ce să nu mănânc carne în aceste vineri și de ce astăzi am voie să mă satur doar o singură dată? Care-i semnificația cenușii primite pe creștet? De ce orga cântă mai puțin, de ce preoții și-au schimbat veșmintele? Sau… de unde și de ce mulțimea aceasta de credincioși aici în biserică?

Nu mi-am propus în această seară să răspund punct cu punct la fiecare dintre întrebările enunțate, dar v-aș propune pentru început să facem o scurtă incursiune în istoria liturgică a acestei sărbători, să descoperim apoi care sunt provocările actuale ale Postului de 40 de zile, iar în final să introducem tematica reflecțiilor la care vă invit în fiecare miercuri și vineri din Postul Mare.

Această perioada de 40 de zile în care ne pregătim pentru sărbătoarea Paștelui, are o istorie bogată în liturgia creștină. În Biserica primelor veacuri, Postul Mare reprezinta timpul de pregătirea proximă a catecumenilor la Botez, administrat în Vigilia Pascală. Riturile liturgice ale acestei pregătiri catecumenale se numeau scrutinii; la ele luau parte toți membrii comunității, și în felul acesta pregătirea unora pentru Botez, devenea pentru ceilalți ocazie de a medita asupra propriului botez. Această perioadă de 40 de zile a fost înțeleasă mai întâi ca un timp al convertirii, apoi i s-a adăugat dimensiunea de post, iar în cele din urmă ca o completare a postului s-au adăugat pomana și rugăciunea.

Cum s-a născut această idee? Într-o zi, vă amintiți aceasta, Isus a fost întrebat: “Pentru ce noi și fariseii postim deseori, iar ucenicii tăi nu postesc deloc?” Isus le-a răspuns: “Pot oare nuntașii să fie triști câtă vreme mirele este cu ei? Vor veni zile când mirele nu va mai fi în mijlocul lor și atunci vor posti” (Mt 9,14-15). Primii creștini și-au amintit repede de aceste cuvinte ale lui Cristos, și astfel au postit mai întâi în zilele premergătoare Învierii, din Joia Sfânta până în Dimineața Paștelui. Sfântul Irineu, în secolul al II-lea, într-o scrisoare, îi spunea papei Victor că în unele Biserici se postește pe parcursul întregii Săptămâni Sfinte. Postul pascal s-a extins apoi, în secolul al IV-lea, cuprinzând 40 de zile înaintea Paștelui, dobândind uneori forme foarte aspre. Poate că mulți dintre dumneavoastră vă amintiți cum bunicii sau chiar părinții treceau prin cenușă în seara de lăsatul secului multe dintre vasele din bucătărie, pentru a nu mai pune în ele grăsimi și de multe ori chiar produse lactate până la Paște. Odată cu apariția modernismului, au scăzut aceste exigențe, rămânând doar cea a postului și a abstinței din Miercurea Cenușii și Vinerea Mare, și abstinența de la carne vinerea.

De ce 40 de zile, ar întreba unii? Ei bine, unele numere biblice au dobândit o semnificație particulară, devenind semne, și sunt la rândul lor purtătoare ale unor mesaje. Unul dintre aceste numere este 40. În Cartea Genezei (7,12), în relatarea Potopului, se menționează faptul că ploaia a căzut pe Pământ 40 de zile și 40 de nopți. În Cartea Exodului (24,18), când Moise primește tablele legii, el rămâne pe munte în prezența Domnului 40 de zile și 40 de nopți. În Cartea Numerilor (14,33) se amintește că poporul evreu a fost nomad în Pustiu timp de 40 de ani. În 1Samuel (17,26), filisteanul Goliat îi sfidează pe evrei 40 de zile, până ce soseșe în tabără tânărul David. În 1 Regi (19,8), Ilie înaintează în deșert 40 de zile și 40 de nopți, după ce s-a hrănit cu pâinea și apa primită de la Domnul. Evanghelistul Matei (4,1-11) relatează că înainte de a-și începe activitatea publică, Isus a petrecut 40 de zile și 40 de nopți în pustiu, postind, rugându-se și rezistând ispitelor. Așadar, acest număr, 40, măsoară înainte de toate un interval de timp în care poporul evreu sau un reprezentant al său a fost pus la încercare. Această încercare pe de o parte întărește în credință, iar pe de altă parte ne arată că doar Dumnezeu este salvarea noastră. Biserica, în orânduirea Postului, a preluat acest simbolism, și propune intervalul de 40 de zile dinaintea Paștelui ca un timp de convertire, de întărire în credință, în amintirea Botezului nostru, dar și ca amintire a celor 40 de zile trăite de Isus în pustiu, înainte de a începe viața publică, interval în care a fost ispitit de cel rău pe toate planurile, însă el a învins ispita. În Biserică, hainele violet ale preotului exprimă penitența la care suntem invitați cu toții; aceeași invitație ne este transmisă și de lipsa decorațiunilor florale, a cântărilor Gloria și Aleluia.

Suntem de asemenea invitați să acceptăm impunerea cenușii pe capetele noastre, recunoscând că suntem păcătoși, iar Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă. Folosirea liturgică a cenușii provine din vremurile Vechiului Testament. Cenușa simbolizează doliu, mortificare și pocăință. În cartea Esterei, Mardoheu și-a pus sac și cenușă când a aflat de hotărârea regelui de a omorî poporul evreu (Est 4,1). Iob a făcut pocăință în sac și cenușă (Iob 42,6). Profețind captivitatea babiloniană a Ierusalimului, Daniel a scris: “Și mi-am îndreptat fața către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune și în rugi fierbinți, cu post, sac și cenușă” (Dan 9,3). Și Isus a făcut referință la cenușă: “Dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și cenușă s-ar fi pocăit” (Mt 11,21). Primind cenușa pe capetele noastre, noi de fapt recunoaștem condiția noastră de oameni păcătoși, acceptăm în mod indirect această realitate a morții temporare; devenim conștienți că împărăția acestei lumi trece, ne străduim să trăim împărăția lui Dumnezeu acum și așteptăm împlinirea ei în ceruri. Suntem adesea aproape pe nesimțite determinați să gândim că tot ceea ce avem sau am realizat cu forțele noastre este meritul nostru. Prin impunerea cenușii Domnul ne invită să considerăm că totul vine de la el. Dacă stăm bine să analizăm, cu ce suntem noi mai buni decât cei care poartă în trupul lor un handicap, decât cei care ar dori să vadă lumina soarelui, dar nu pot, decât cei care ar voi să muncească dar nu pot, sau cărora pământul nu le mai produce nimic.

Poate că de multe ori în timpul Postului ascultăm predicile sau citim pasajele evanghelice și le aplicăm cu ușurință mesajul la alții. Ne putem gândi la multe persoane care ar trebui să se convertească. Totuși, această chemare la pocăință ni se aplică înainte de toate nouă. Isus a predicat adesea în sinagogi și în Templu. El le predica celor care mergeau la biserică și celor care lucrau în biserică. Chemarea la pocăință nu a fost adresată doar păcătoșilor de afară. Mesajul de pocăință este și pentru liderii și membrii Bisericii. Este pentru mine și pentru tine.

Vă întrebați probabil, dar noi ce avem de făcut? Să venim în fiecare miercuri și vineri la calea crucii și apoi la Liturghie? Și aceasta, aș răspunde. Dar nu-i suficient? Ei bine, nu. Așa cum însuși papa ne invită în mesajul din acest an, suntem invitați să nu uităm cele trei mari dimensiuni ale convertiri: postul, pomana și rugăciunea, trecând de la formă lor goală și lipsită de conținut la adevăratul post, la adevărata pomană, la adevărata rugăciune.

Postul nu înseamnă doar a mânca mai puțin și cu aceasta gata, mi-am făcut datoria; iar uneori postim din motive dietetice. Renunță la tot ceea ce te împiedică să-i redai lui Dumnezeu primul loc în viața ta! Postește de la televizor și Internet pentru a dedica mai mult timp în favoarea a ceea ce contează infinit mai mult. Postește față de orice altă realitate căreia îi suntem sclavi, indiferent de numele pe care îl poartă: fumat, alcool etc. Postul e semnul că știm să trăim din cuvântul lui Dumnezeu, e semnul abstinenței noastre de la păcat, e semnul voinței noastre de ispășire. “Nu doar cu pâine trăiește omul, dar cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu”. Ce frumos ar fi, cum spune papa, dacă aceste renunțări ale noastre, s-ar transforma în pomană pentru alții.

Și astfel ajungem la a doua formă de penitență, Caritatea, pomana ca și fruct al postului și al jertfelor. Ea înseamnă de fapt a-i înapoia lui Dumnezeu ceea ce el ne-a dat gratis. E semnul că nu banul face viața omului. Îl puteți întreba pe un bolnav: la ce-i folosesc banii, dacă-i lipsește sănătatea și veți vedea. Pomana este semnul încrederii noastre în Domnul care are mereu grijă de noi. A împărți timpul tău cu cel care e singur, a împărți ceea ce ai primit cu cei care au atât de puțin, a împărți credința ta în Dumnezeu cu cei care încă o mai caută, aceasta e adevărată pomană. Important nu e cât dăm, ci mai degrabă iubirea pe care o punem în ceea ce oferim. Dacă cineva se uită la cantitate se pierde. Și în timp ce vorbește despre foame, cineva lângă el moare. Foamea nu e numai după pâine. Există foame de iubire. De a fi iubiți. De a iubi. Teribilă foame e foamea de iubire! Singurătatea: O altă foame teribilă!

Iar cea de-a treia formă de penitență e rugăciunea. Nu o simplă înșiruire de cuvinte. Este în primul rând rodul ascultării Cuvântului lui Dumnezeu. E întâlnire personală cu Domnul care ne ascultă. Este un impuls al inimii, o privire îndreptată spre Dumnezeu. Înseamnă a-l găsi pe prietenul tău Isus acolo unde se află: la Liturghie și în Tabernacol, înseamnă a regăsi sacramentul Milostivirii.

În felul acesta, prin post, pomană și rugăciune ne reînnoim datoriile noastre de la Botez și vom putea face trecerea spre viața nouă a lui Isus, Domnul înviat. La capătul acestui post nu se află durerea necruțătoare a morții, ci viața nouă, o viață de oameni înviați, salvați și învingători ai morții. Ne așteaptă o bucurie nesfârșită, acel strigăt de bucurie pe care-l vom auzi în noaptea Paștelui.

Dar nu se poate ajunge la bucuria Învierii fără a parcurge drumul crucii. Nu există înviere fără cruce, așa cum nu există viață fără cruce. Crucea face parte din viața omului, iar fără cruce viața omului ar fi o caricatură. Ați observat, Cristos a mântuit lumea nu în momentul în care predica, nu în momentul în care făcea minuni, ci în momentul în care atârna pe lemnul nemilos al crucii. De la Cristos încoace nu există mântuire fără cruce. Iar ucenicul, creștinul nu poate merge pe altă cale, decât pe cea trasată de învățătorul său, calea crucii.

De aceea vă invit pe parcusul acestui post să ne apropiem mai mult de crucea Mântuitorului. În fiecare miercuri și vineri vom încerca să aprofundăm diferite momente de pe drumul crucii. Începutul acestei devoțiuni îl regăsim în vremea sfântului Francisc de Assisi. La origini, calea crucii presupunea să mergi în pelerinaj la locurile sfinte. Din moment ce un asemenea pelerinaj a devenit imposibil pentru mulți, reprezentarea stațiunilor căii crucii în biserici reprezintă modul ideal de a ne purta cu gândul și mintea la Ierusalim. Astăzi, aproape toate bisericile dispun de o cale a crucii. Numărul și numele stațiunilor se schimbă radical în diverse ocazii în istoria devoțiunii. Biserica a păstrat memoria vie a cuvintelor și evenimentelor ultimelor zile parcurse de Isus de la Muntele Măslinilor la Muntele Calvar. În fiecare episod de pe parcursul acestui drum se regăsește un mister de har și este cuprins un gest de iubire din partea lui Dumnezeu. Biserica e conștientă că în Euharistie Domnul ei ne-a lăsat memoria sacramentală a trupului și sângelui vărsat pe vârful Golgotei. Participând la Calea crucii, fiecare ucenic al lui Isus trebuie să reafirme propria adeziune la Maestru său. Pentru fiecare dintre noi, rugăciunea Căii Crucii poate deveni momentul prin care putem confrunta viața noastră cu acest dificil și dureros parcurs spre Calvar, pentru ca suferințele, căderile, întâlnirile și cuvintele acestui extraordinar drum să aibă încă forța de a ne sprijini în drumul nostru, “Cine nu ia crucea în fiecare zi și mă urmează nu este vrednic de mine”.

Era în Rusia, după cel de-al doilea Război Mondial. Un soldat neamț, rătăcit, a rămas ascuns vreme îndelungată pe unde a apucat. La un momentdat își face curaj, iese în stradă, ajunge într-o intersecție și întâlnește o bătrână. “Doamnă, nu vă supărați, care-i drumul spre Biserică?” La care bătrâna răspunde: “Domnul meu, la noi orice drum duce la biserică!”. Iubiți frați, ce folos, un drum care nu duce la Biserică, la ce folos Postul Mare dacă drumul nostru nu duce spre Biserică, spre Dumnezeu, ce folos o viață viață fără Dumnezeu. Viața fără Dumnezeu devine o viață fără sens. Vă doresc tuturor, ca fiecare zi a Postului Mare să fie un drum spre biserică, căci ce folos să te zbați, să alergi, să ai de toate, dacă nu îl ai pe Dumnezeu!

 

* * *

 

Miercurea Cenușii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Ești praf și în praf te vei întoarce (Gen 3, 19).

Cuvintele Domnului spuse lui Adam ne sunt azi adresate nouă care suntem moștenitorii păcatului său. Aceste cuvinte au menirea să ne ducă la umilința psalmistului care spune: Doamne, viața mea este ca un nimic în fața ta (Ps 39,6).

Cum putem ajunge la această smerenie mântuitoare?..

Nu atât prin ritualul impunerii cenușii, cât mai ales prin postul care nimicește egoismul, așa cum ni l-a descris Isus în cele trei componente ale sale: rugăciune, pomană și mortificarea trupului rebel și care redau omului strictul necesar pentru a-și menține echilibrul de antropos, adică de ființă cu privirea îndreptată spre cer, spre a-și atrage milostivirea divină: speranța.

După învățătura lui Isus, postul trebuie să înceapă de la ochi.

Cariul vanității care împinge spre fățărnicie și ipocrizie distruge interesul dreptății creștine, macină curăția sa “feciorelnică” menită să caute numai cele ce sunt ale Domnului (1Cor 7,32). Ochiul omului gustă tot ceea ce vede: este o ispită subtilă și fatală deoarece poate duce la acel impuls în a face dreptate numai spre a fi văzuți de oameni. Putem deveni actori teatraliști (ipocriți) ai dreptății care declamă doar «partea» celor ce se schingiuiesc, a celor ce se roagă, a celor ce postesc, a celor ce dau pomană doar pe scena neînfrânatei lor vanități, dar în secret nu caută dreptatea, ci pe ei înșiși. Pedeapsa acestora va fi: vor avea ceea ce au căutat, adică pe ei înșiși, dar nu pe Dumnezeu.

Sfatul lui Isus dat ucenicilor: dacă este posibil, binele pe care ei îl fac să fie văzut numai de Tatăl ceresc. (cf. MAC p. 144).

Calamitatea de pe vremea profetului Ioel, care a lovit pământul lui Iuda (cf.1, 4: Ceea ce a rămas de la gâze, a mâncat puhoiul lăcustelor, și ceea ce a rămas de la puhoiul lăcustelor, au mâncat forfecarii (gândaci negri care atacă rădăcinile și lăstarii viței de vie), și ceea ce a rămas de la forfecari au prăpădit cărăbușii), îi dă prilej potrivit să îndemne tot poporul la convertire (Lectura I: Ioel 2, 12-18). Ziua lui Iahve este aproape. Calamitatea a fost doar începutul: un simplu avertisiment. Pentru judecata lui Dumnezeu nu ajunge o pregătire penitențială numai rituală. Este necesar ca omul întreg, din măduva oaselor și din adâncul sufletului, să se îndrepte spre Domnul. Încrezându-se numai în milostivirea sa, cel păcătos poate fi sigur de iertare. Omul nu poate avea nici un atu în fața Judecătorului. Rugăciunea preoților poate doar să facă apel la legământul cu care Dumnezeu însuși a voit să se lege de poporul său. Chiar și alte popoare pot recunoaște pe unicul și adevăratul Dumnezeu, dar el și-a ales o moștenire și nu o poate lăsa de izbeliște, să fie nimicită (cf. Dt 9, 26-29). (MAC p. 142).

Care este motivul convertirii cerut de Ioel?

Nu este unul, ci trei: 1) o vrea Dumnezeu; 2) o recere calamitatea care trebuie înlăturată și 3) o reclamă toate popoarele care cunosc Israelul.

Pe Dumnezeu, care este milostiv și îndurător, târziu la mânie și mare în iubire îl cuprinde mila în fața nenorocirii. Atitudinea lui Dumnezeu este temelia speranței și a rugăciunilor noastre. Nimic nu-i pierdut atâta timp cât omul nu se împietrește la inimă. Isus va aminti: Cereți și vi se va da, bateți și vi se va deschide (Mt 7, 7).

Plaga survenită peste Israel nu a distrus chiar totul. Cine știe dacă nu cumva (Iahve) se va schimba și se va milostivi și va lăsa în urma sa o binecuvântare?. Adică: din tot răul, Atotputernicul poate scoate și ceva bun, fiindcă: oricât ar fi omul de rău, tot se mai poate găsi în el ceva bun care să-l salveze.

Dezastrul Israelului ar putea fi, în ochii poporelor, un spectacol care nu ar face cinste lui Dumnezeu și acesta ar putea fi considerat incapabil de a-l salva. Ar putea spune păgânii: Unde este Dumnezeul lor? În definitiv, nu are importanță dizgrația și pedeapsa în care a căzut poporul, mereu păcătos, ci mai degrabă onoarea lui Dumnezeu care este în joc. (cf. CBL p. 758).

Față de cei din Vechiul Testament, noi, făcând parte din Biserica lui Cristos, din Trupul său mistic, avem un avantaj imens în problema reconcilierii. Sfântul Paul prezintă ministerul eclezial ca pe un sacrament al reconcilierii instituit de Cristos însuși care a murit pentru toți. Adică nu vor mai muri oamenii? Ba vor muri, dar prin moartea sa a pus în moartea fiecărui om sămânța învierii, fiindcă Cel care a murit pentru ei a și înviat, așa încât dacă unul este în Cristos, este o creatură nouă. Ministerul eclezial este instrumentul viu de care se folosește Cristos pentru a ne reînnoi. Postul nostru, unit cu postul lui Cristos, ne înnoiește din temelie. Omul nou are menirea să pună în lumină orizontul întregii lumi în care se va afirma dreptatea lui Dumnezeu: așa cum l-a înviat pe Cristos, tot așa îi va învia și pe cei înnoiți în Cristos (id.p. 1629).

Oare ni se va părea greu postul?

Împreună cu Vinerea Sfântă, această zi este unică în care se cere tuturor credincioșilor adulți să postească (adică se renunțe la una dintre mesele principale ale zilei) în semn de disponibilitate și de solidaritate. Disponibilitate în ascultare față de Dumnezeu, prețuindu-i cuvântul mai mult de cât o plăcere imediată, ca semn de convertire a inimii. Postul nostru creștin trebuie să apară asemenea cu cel al Învățătorului de la începutul misiunii sale. Este un post al simțurilor în această zi, dar care trebuie să se prelungească pe tot parcursul celor 40 de zile până la Paște prin alte inițiative personale de detașare, de renunțare față de bunuri și satisfacții chiar legitime, spre a căpăta o mai mare libertate interioară, o mai bună dispoziție pentru rugăciune și unire cu Dumnezeu. Astfel, postul ritual săvârșit ca interiorizare va fi, nu o pură formalitate, ci un autentic semn de credință și de mântuire pentru orice persoană.

Pe de altă parte, suferind o mică lipsă, vom ști să ne unim într-un fel oarecare cu acei oameni pentru care lipsa de mâncare este la ordinea zilei, ale căror mijloace economice sunt sub limita necesarului, ale căror bunuri culturale și cele necesare dezvoltării sunt răpite de cei puternici. Postul, pentru astfel de situații, devine un gest simbolic: o denunțare profetică a nedreptăților care dau naștere egoismului, postul devine solidaritate cu cei mai săraci, cu cei marginalizați, cu cei oprimați.

Mai profund încă: postul apare, pentru cel care are ochii credinței deschiși de har, ca un mijloc de afirmare a Duhului asupra materiei. Reflecția mesianică își găsește ecoul în acest concept: Mesia, care inaugurează timpurile din urmă prin postul de 40 de zile, care ia chipul slujitorului suferind de foame și sete (cf. Is 53, 3-12), se afirmă atât de puternic în Duhul Sfânt și, așa cum vom vedea în duminica viitoare, sf. Marcu lăsând să se înțeleagă că Isus, nu numai că a postit, ci și ispita a durat 40 de zile, dar învinge prin fidelitate față de cuvântul lui Dumnezeu. Or, tocmai postul ne dă siguranța Duhului Sfânt, fiindcă acelora care se roagă, care dau de pomană, care își mortifică simțurile, Dumnezeu le dă Duhul fără măsură (In 3,34). Postul pune în evidență forța omului care a devenit templul Duhului Sfânt, fiindcă duce la o cunoaștere mai intimă a lui Isus Cristos, după care suspina apostolul neamurilor când scria filipenilor: Pe Cristos vreau să-l cunosc și puterea Învierii lui, să fiu părtaș al pătimirilor lui (al postului său) și să mă asemăn cu el în moarte, ca să pot ajunge la învierea din morți (3, 10).

Astfel pregătirea pentru Paște devine o împlinire a voinței lui Dumnezeu, un Post al fraternității și un post al afirmării Duhului din noi, un post drept garanție a învierii.

Ruga apostolului adresată corintenilor: Vă rugăm în numele lui Cristos, împăcați-vă cu Dumnezeu! a devenit azi ruga Bisericii față de noi toți. Vă îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu! Acest ultim îndemn este adresat mai ales acelora care se cred deja sfinți și nu mai au trebuință de rugăciune, pomană și mortificație. Îndemnul însuși este un “har”, fiindcă este, nu numai îndemn, dar și chemare. La orice chemare trebuie răspuns cu iubire.

Astăzi, dacă auziți glasul Domnului, nu vă împietriți inimile voastre!

 

* * *

 

Miercurea Cenușii (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. A fi creștini coerenți

Faimosul predicator dominican Mac Nabb, de la tribuna deschisă din Hyde Park din Londra, lăuda minunățiile înfăptuite de creștinism în două mii de ani de istorie; la un moment dat, un ascultător i-a obiectat:

- Tu lauzi mult creștinismul, dar văd că după douăzeci de secole încă sunt prea mulți de convertit, există încă prea multă mizerie spirituală.

I-a răspuns:

- Dragul meu, religia este ca săpunul. Săpunul există de multe secole, și totuși mai sunt încă mulți oameni murdari, mai sunt încă mulți care nu îl folosesc.

2. A se edifica în lumina Evangheliei, în ciuda oricărui fapt

Omul este asemenea unei căruțe trase de doi cai foarte diferiți între ei: “dintre cei doi cai, unul este frumos și bun și de rasă bună; în schimb, celălalt este exact opusul și mai trebuie încă domesticit.

Grea și neplăcută, pentru cel care ne conduce, este conducerea căruței” (Platon).

“Găsesc în mine această lege: când vreau să fac binele, răul este alături de mine. Consimt în mine legii lui Dumnezeu, dar în membrele mele văd o altă lege care mă face sclav. Sunt un nefericit!” (Rom 7,21-14).

3. Angajare pentru corectare

De ce încerci să scoți paiul din ochiul fratelui tău, și nu vezi bârna din ochiul tău? (Mt 7,3).

4. Examen de conștiință sincer

Jupiter a pus pe umerii oamenilor două desăgi: în spate i-a pus pe umeri desaga plină cu defectele proprii; în față, la vedere, pe cea plină cu defectele altora.

Așa se întâmplă că fiecare vede cu greu propriile lipsuri și observă, în schimb, cu multă ușurință lipsurile altora (Esop).

5. A învăța să fim ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu

Înțeleptul Zenon, fiind într-o zi în compania unui tânăr care voia să își spună părerea despre cele mai diferite teme, i-a spus:

- Fiule, să știi că avem două urechi, dar o singură gură! Deci, suntem invitați să ascultăm de două ori mai mult decât ne este permis să vorbim!

6. Pentru o operă ascetică și de mărturisire semnificativă

Esop a fost întrebat odată:

- Care este lucrul cel mai bun din lume?

- Limba! a răspuns el.

Au insistat:

- Și care este lucrul cel mai rău din lume?

- Limba! a răspuns din nou.

Într-adevăr, cu limba se fac rugăciuni, se învață și se mângâie; se vorbește de rău, se înjură, se înșală.

7. Adevărata convertire este radicală

“Realizează o despărțire clară cu trecutul tău și vei fi luminat”, a spus maestrul. “Creșterea se obține pe trepte. Iluminarea este instantanee”. “Fă marele salt! Nu poți traversa o prăpastie cu salturi mici” (Anthony de Mello).

8. Nu cere imposibilul. Nu te familiariza cu ispita

Pinocchio ispitit. Vă amintiți cum Pinocchio s-a lăsat ispitit de puțină muzică, de un cortegiu de carnaval și, mai ales, s-a lăsat convins de un vis, cel al Țării Jucăriilor?

Cum a sfârșit?

A ajuns în trupul unei balene, a terminat-o rău, așa cum ajung toate inimile care se lasă înșelate de promisiunile false și rele ale diavolului. Să spunem împreună: Doamne, nu ne duce în ispită. Amin (E. Carli).

9. Stilul sobrietății

Socrate se ducea deseori la piață. Văzând o varietate atât de mare de melci și numeroși cumpărători, într-o zi a exclamat:

- De câte lucruri nu am nevoie! (D. Laerzio).

10. Angajarea încă de copii pentru a fi urmași ai lui Isus.

Un om care nu a primit în tinerețe principiile unei educații sănătoase se poate asemăna cu un an care nu a avut primăvară: vara nu va avea ce să maturizeze și toamna nu va prezenta nici un rod pentru a fi cules (fer. M. Champagnat).

11. Domnul este mereu cu noi. Să nu ne îndepărtăm de el!

Într-un convent din Napoli, un frate era foarte ispitit să iasă din ordinul său călugăresc.

A visat odată că era în biserică împreună cu ceilalți frați și se ruga astfel:

- Nu mă părăsi, Părinte sfânt!

Și Domnul i-a spus:

- Eu nu te părăsesc, fiule, tu ai vrea să mă părăsești.

12. Fericirea adevărată și deplină nu poate fi atinsă pe acest pământ. Cel puțin să ne-o imaginăm

Era odată un băiat care voia un zar; când a primit zarul, nu dorea decât o minge; după ce a primit mingea, voia doar o trotinetă, tânjea după un zmeu, și, după ce a primit zarul, mingea, trotineta și zmeul, tot nefericit se simțea.

A încerca să faci fericită o persoană nemulțumită e ca și cum ai încerca să umpli un coș de nuiele cu apă: oricâtă apă ai turna în el, ea va curge prea repede ca să poată fi adunată (F. Sheen).

13. Unul dintre numeroasele mijloace pentru a ne ajuta să cultivăm în noi prezența lui Dumnezeu

“Un mijloc bun pentru a ne păstra în prezența lui Dumnezeu este găsirea unei imagini sau picturi care să ne inspire devoțiune” (sfânta Tereza de Avila).

14. Acțiune paraliturgică cu referință la renunțările de la botez

(Poate fi inserată în liturgia primei duminici din Post sau să reprezinte – îmbogățită cu lecturi biblice – o inițiativă deosebită pentru timpul Postului dedicată copiilor).

a) Celebrantul: “Dragii mei copii, aveți aici pe masă:

- câteva arme (desigur, de jucărie),

- niște măști de carnaval,

- o coroană regală și bani.

- Armele sunt semnul celui care în loc să gândească cu capul, gândește cu puterea. Sunt semne ale Diavolului, la care trebuie să renunțăm: violența, războiul, cauză a multor suferințe și a morții. Vor fi înlocuite cu o creangă de măslin, simbol al păcii, al iertării, al reconcilierii, al vieții.

- Măștile reprezintă toate minciunile, falsitatea – în spatele cărora ne ascundem pentru a ne justifica violența, războiul și oprimarea celor slabi – lenea, egoismul și toate lucrurile rele care vin de la cel rău. Vor fi înlocuite cu o lumânare aprinsă, semn al luminii lui Cristos care învinge întunericul falsității și, ajutându-ne să descoperim și să recunoaștem păcatul nostru, ne călăuzește pe cărări mântuitoare.

- Coroana și banii sunt simbolul puterii de orice fel. Cel care este bogat, cel care este conducător crede că poate face totul, chiar să îi subjuge pe alții. Vor fi înlocuite de o ulcică, un lighean și un prosop care ne amintesc că Isus care, spălând picioarele ucenicilor, ne indică drumul slujirii reciproce din iubire.

b) În acest punct intră șase copii care aduc: 1) un coș de gunoi; 2) crenguța de măslin; 3) o lumânare aprinsă; 4) un ulcior cu apă; 5) un lighean; 6) un prosop. Se opresc toți în fața treptelor altarului, cu excepția celui care are coșul de gunoi care se pune alături de masa pe care se află armele, măștile, coroana și banii.

Un cititor spune: În timp ce copiii intră, să cântăm împreună o strofă din cântecul “Tu ești viața mea” (sau un alt cântec similar).

(Când cei șase băieți au ajuns în fața treptelor altarului, celebrantul spune): Acum voi rosti invocațiile la sfârșitul cărora vom cânta: Cred, Doamne. Amin.

Doamne, cred că ești Tată care îi iubești pe toți fiii săi și vrei să trăim în înțelegere și pace. Eliberează-ne de orice formă de violență și de război și ajută-ne să devenim făcători de pace.

Cântec: Cred, Doamne. Amin.

(Sunt aruncate armele în coș: în locul lor este pusă crenguța de măslin).

c) Celebrantul. Isuse, Fiul lui Dumnezeu și fratele nostru, credem că ești Adevărul care luminează orice om care vine în lume. Eliberează-ne de orice falsitate și ipocrizie; fă să recunoaștem răul care este în noi, pentru a putea porni pe căile mântuirii.

Cântec: Cred, Doamne. Amin.

(Sunt aruncate în coș măștile de carnaval și în locul lor este pusă lumânarea aprinsă).

d) Celebrantul. Duhule Sfinte, noi credem că ești iubire care faci din Biserică Trupul lui Cristos. Eliberează-ne de spiritul de dominare și de orice formă de putere care subjugă și ajută-ne să trăim în Duhul slujirii reciproce pe care ni l-a învățat Isus.

Cântec: Cred, Doamne. Amin.

(Sunt aruncate în coș coroana și banii. În locul lor sunt puse ligheanul, ulcica și prosopul).

Aceste obiecte vor putea rămâne la vedere în prezbiteriu tot timpul Postului Mare pentru a aminti renunțarea la rău și profesiunea de credință. Se vor putea pune și alte obiecte simbol în celelalte duminici ale Postului (pr. Giuseppe Oltalina, c.r.s.).

 

* * *

 

Începe Postul Mare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cu ziua de azi începe Postul Mare.

Prima lectură din Liturgia cuvântului insistă asupra lacrimilor: Întoarceți-vă la mine cu plâns și tânguire… Între pridvor și altar să plângă preoții și să zică: “Ai milă, Doamne, de poporul tău și nu da de ocară moștenirea ta” (Ioil 2,12-18).

Care era motivul lacrimilor cerute de profet? Calamitățile naturale care au lovit pământul lui Iuda: lăcustele și seceta care au distrus toată recolta. Dar ele au fost numai un avertisment din partea lui Iahve, fiindcă ziua judecății este aproape, va fi jale de cei păcătoși. Profetul dă mare valoare lacrimilor de pocăință, de convertire pornită din adâncul inimii.

Ne întrebăm: în ce măsură lacrimile noastre din Postul Mare pot căpăta valoare mântuitoare în ziua judecății?

Când Isus își ducea crucea spre Calvar, un grup de femei îl însoțea plângând. Isus s-a întors spre ele, nu atât spre a le mângâia, cât mai ales pentru a da o direcție mântuitoare lacrimilor lor: Nu mă plângeți pe mine, ci pe voi să vă plângeți și pe copiii voștri! fiindcă va veni ziua judecății și toți cei răi se vor umple de groază și vor începe să spună munților: “Cădeți peste noi”; iar dealurilor: “Acoperiți-ne!” (Lc 23,28.30).

Concluzia este: Plângeți păcatele voastre și ale copiilor voștri acum, ca să vă bucurați în ziua judecății!

Nu avem și noi motive suficiente pentru a plânge în Postul Mare din acest an?

Calamitățile naturale care au fost în anul trecut și în ceilalți ani, dar mai ales acelea care apar la orizont, ne avertizează că păcatele noastre și ale lumii întregi pun la grea încercare răbdarea lui Dumnezeu și ziua judecății se apropie cu pași repezi.

Când Isus ne-a dat programul vieții spirituale în predica de pe munte, ne-a spus: Fericiți cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiați (Mt 5,4).

Pentru a dobândi această fericire izvorâtă din lacrimi, în primele secole ale Bisericii, mulți creștini se retrăgeau în locuri singuratice – peșteri, păduri seculare, pustiuri etc. – și-și plângeau păcatele, ducând o viață de pustnici. Viața lor era definită ca o viață de doliu, de lacrimi, de plâns continuu. Ei, susține sfântul Vasile cel Mare, trebuie să fie asemănători oamenilor care au un mort în familie. De aceea purtau haină neagră, nu-și tăiau părul și unghiile, neglijau aspectul exterior.

Se știe că sufletele evlavioase plâng când meditează pătimirile Domnului. În această acțiune nu-i vorba de tristețea care descurajează, ci de manifestări ale venerației, gratitudinii, evlaviei, fiindcă asceții creștini nu sunt niște sentimentali, ci plini de credință în bucuria învierii Domnului; dar plâng tocmai de teama de a nu pierde acel singur lucru necesar învierii și mântuirii: harul lui Dumnezeu. Creștinul adevărat își salvează harul prin lacrimi.

Oamenii din lume plâng mult și deseori pentru pierderea lucrurilor vremelnice. Aceste lacrimi aparțin viciilor și slăbesc spiritul. Lacrimile îndreptățite sunt cele pentru păcate, de aceea autorii greci foloseau un termen specific pentru aceste lacrimi – penthos – adică “tristețea după Dumnezeu”. Singura cauză adevărată a doliului, bocetului, tânguirilor este păcatul și consecințele sale (cf. Tomás Spidlík, Izvoarele luminii, Ed. Ars Longa, Iași-1994, pag. 411-413).

Păcatul lasă în suflet un gol care înspăimântă și-l înstrăinează pe om de Dumnezeu. Adam, după ce a păcătuit, a fugit și s-a ascuns. La chemarea lui Dumnezeu a răspuns: Am auzit pașii tăi în grădină și m-am temut, fiindcă sunt gol, și m-am ascuns (Gen 3,10).

Numai cine umple golul cu lacrimi nu se va teme, nu se va ascunde și va fi fericit în sensul în care Isus a spus: Fericiți cei ce plâng căci ei vor fi mângâiați (Mt 5,4).

Înainte de a ajunge să se bucure de învierea lui Isus, Maria Magdalena plângea lângă mormântul gol (cf. In 21,11), fiindcă în el nu a mai găsit trupul lui Isus, rămășițele pământești ale Învățătorului. A simțit în inima ei un gol: faptul de a nu fi ajuns la acea desăvârșire cerută de Raboni, de a nu-și fi arătat toată iubirea plină de recunoștință pentru tot binele pe care i l-a făcut: eliberarea de cei șapte demoni (cf. Mc 16,9). Ar fi voit să-i afle trupul chiar mort, fiindcă înțelegea că este mai folositoare învățătura lui Isus mort decât învățătura oamenilor vii, dar goi în sufletul lor.

Misticii Bisericii noastre susțin că cei care plâng, conform cerinței Mântuitorului – Fericiți cei ce plâng – arată de fapt că au ajuns deja pe treapta a treia a desăvârșirii, că simt deja bucuria că pot urca spre ultima treaptă, a opta, a martiriului, fiindcă pe culmea oricărei sfințenii se înscrie mărturia supremă a acelora care îi prezintă lui Dumnezeu ofranda vieții lor cu insultele, prigoanele de tot felul pentru că sunt ai lui Cristos, simt deja bucuria că răsplata lor va fi mare în ceruri (cf. Mt 5,12).

În fragmentul Evangheliei de azi (Mt 6,1-6.16-18) Isus ne arată “trei lacrimi” menite să umple golul lăsat de păcat în suflet și să atragă harul lui Dumnezeu Tatăl: pomana, rugăciunea și postul. Acestea sunt trei lacrimi care se varsă, nu în exterior, ci în interior, acolo unde vede Tatăl, fiindcă numai el singur este izvorul vieții și fericirii veșnice. Aceste trei lacrimi – fiindcă este o jertfă să dai de pomană, să te rogi și să-ți mortifici trupul supus înclinațiilor dezordonate -, spală inima. În acest sens, spunea sfântul Isaac Sirul că: “Sufletul îl vede pe Dumnezeu după puritatea inimii” (cf. Tomas Spidlík, o. c., pag. 393).

Petru l-a putut urma pe Cristos, ca în cele din urmă să-l preamărească pe Dumnezeu prin moartea sa conform profeției lui Isus (cf. In 21,19), numai după ce a ieșit din mijlocul dușmanilor Învățătorului și a “plâns amar” păcatul (cf. Mt 26,75) toată viața; lacrimile săpând șănțulețe adânci pe fața lui.

Același lucru ni se cere și nouă în timpul Postului Mare: să ieșim din mijlocul lumii păcătoase, din mijlocul afacerilor pătimașe, din mijlocul acelora care chefuiesc și se distrează, al acelora care se țin scai de filmele pornografice ale televizorului, ecranului și de emisiunile radiofonice care propovăduiesc tot felul de glume nepotrivite spiritualității creștine etc.

Să plângem amar greșelile trecutului care au pus mântuirea noastră în pericol. Chiar dacă păcatul s-a iertat prin mărturisire, nu trebuie să uităm că el a lăsat în suflet urma unei răni, o cicatrice, pe care o putem șterge numai cu lacrimi pe pământ, sau cu focul purgatoriului pe lumea cealaltă. Este mai avantajos să ștergem urmele păcatului pe pământ, fiindcă lacrimile care spală au și menirea de a ne întări pentru a nu mai greși.

Să ascultăm de glasul profetului Ioil și să ne întoarcem la Domnul cu plâns și cu tânguire acceptând cenușa pocăinței pe capetele noastre pentru smerenia inimii.

Să ne rugăm, nu numai azi, ci în fiecare zi, după ce ne-am apropiat de sfânta Împărtășanie. “Tainele primite să ne întărească, Doamne, ca să putem trăi aceste zile de post astfel încât ele să-ți fie plăcute ție, iar nouă să ne fie spre tămăduire” (LR). Amin.