Predici

(tipareste predicile)

 

Întâmpinarea Domnului
Evanghelia: Luca 2,22-40
Apostolul: Evrei 7,7-17

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean

 

* * *

 

Întâmpinarea Domnului

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa Creştină

“Şi prin însuşi sufletul tău va trece o sabie,
ca să se descopere de la multe inimi cugetele.”
(Luca II,35)

După cum necuprinsa lume a materiei este condusă de legi care pe zi ce trece ne dezvăluie tot mai mult minunata armonie din univers, tot astfel misterioasa lume spirituală, atât cea naturală cât şi cea supranaturală, este dirijată de legi care, pe măsură ce le pătrundem tainele, ne atrag şi cuceresc tot mai mult spiritul.

Una dintre aceste legi spirituale am putea-o numi “legea proporţiilor directe, dar cu valoare inversă”, după care, între bine şi rău, între sinceritate şi viclenie, între bogăţie şi sărăcie, între bucurie şi întristare, sau între plăcere şi suferinţă, există un raport direct proporţional: cu cât creşte unul din termeni, cu atât creşte şi celălalt, dar în sens invers, negativ. (I. Miclea, op. cit., p.113). Deci, cu cât creşte bogăţia, plăcerea, bucuria, de o parte, cu atât creşte, de cealaltă parte, sărăcia, întristarea, suferinţa. În timp ce într-o parte a globului unii înoată în îmbuibare şi orgii, în altă parte alţii tremură şi urlă de mizerie şi suferinţe de tot soiul.

Dar, în Trupul Tainic al lui Cristos, adică în Biserică, există şi o altă lege, “legea solidarităţii şi gravitaţiei morale universale”, în baza căreia “totul se plăteşte: binele şi răul, bucuria şi durerea, bogăţia şi sărăcia.” (I. Miclea, op. cit., p.113). Şi dacă plata nu o facem noi, în persoană, o fac fie cei apropiaţi nouă, fie un reprezentant sau chiar un necunoscut.

Când se îmbolnăveşte un organ, suferă şi celelalte organe, în baza strânsei legături vitale din organism, şi toate organele luptă pentru restabilirea sănătăţii. Tot astfel, în Trupul Tainic al lui Cristos, membrele sănătoase, cei buni, suferă, şi ei, şi luptă pentru însănătoşirea membrelor bolnave, adică a celor răi.

Cine nu ştie, de pildă, că abnegaţia părinţilor este cauza bucuriei şi fericirii copiilor? Şi totuşi puţini îşi dau seama că orice binefacere şi prosperitate, materială ori spirituală, este rezultatul unei jertfe, de care este strâns legat orice progres. Din zbuciumul, sudoarea şi efortul dureros al oamenilor de stiinţă, al gânditorilor, artiştilor şi mai cu seamă al sfinţilor au încolţit bucuriile şi nădejdile omenirii. Şi cu cât cineva a îndurat mai mult, cu atât binele lăsat omenirii ca moştenire este mai mare, chiar dacă, uneori, acel bine nu se lasă văzut imediat şi de oricine.

Între marii binefăcători ai omenirii, fiinţa care, după Cristos, a dat cel mai mult, este fără îndoială, Preasfânta Fecioară, fiindcă ea, dăruind lumii pe Mântuitorul, prin El ne-a adus bucuria celei mai mari comori: Răscumpărarea – împăcarea cu Dumnezeu.

Dar acest bun infinit, Maria l-a plătit cu preţul celei mai dureroase jertfe din partea ei, constituindu-se, prin aceasta, împreună răscumpărătoare cu Fiul ei. Iată de ce, în această sărbătoare, a Întâmpinării Domnului, vom medita asupra celor şapte dureri ale Preacuratei, aşa cum se desprind ele, direct sau indirect, din Evanghelie.

Cu tot dreptul, Mama lui Isus şi a noastră se numeşte Mama Durerilor, deoarece, oricât i-am scruta viaţa, nu vom găsi aproape nici o zi în care să se însenineze cerul deasupra ei. Încercările ei încep cu mult înainte de vârsta priceperii, odată cu primii ani ai vieţii. Ea nu are o copilărie ferită de griji şi lipsuri. La vârsta de abia trei ani, când alţi copii de abia au părăsit braţele mamei, Maria părăseşte pe scumpii ei părinţi şi căsuţa din Nazaret şi intră, departe de Galileea, în templul din Ierusalim, unde îşi petrece, în slujba Domnului, toată copilăria până la 14 sau, după alte izvoare, până la 15 ani. Reîntoarsă la Nazaret, cu hotărârea de a rămâne pururi fecioară, la porunca Domnului trebuie să se logodească cu Sfântul Iosif, pentru ca, în faţa lumii, care nu ştia şi nici nu ar fi priceput planul lui Dumnezeu de a fi mamă feciorelnică a Mesiei, să nu rămână de ruşine născând pe Cristos fără tată legal. Nici măcar la Buna-Vestire, ea nu s-a putut bucura din plin, căci cum ar fi putut cuteza să destăinuiască oamenilor un lucru atât de nemaiauzit: că ea, fiica lui Ioachim şi Anei – nişte săraci nebăgaţi în seamă -, va naşte lumii pe Mesia. Lumea ar fi luat-o în râs. De aceea cel mai înţelept era să tacă; precum a şi făcut; “Iar Maria – ne spune Sfântul Luca – păzea toate cuvintele acestea, cumpănindu-le în inima sa” (Luca II, 19). Câtă ruşine încearcă apoi Preacurata când Sfântul Iosif, neştiind de conceperea mai presus de fire, voia s-o părăsească! Şi, apoi, câtă umilire şi suferinţă în noaptea Crăciunului când uşile i se închid în faţă, una după alta, şi este nevoită să nască într-o peşteră rece şi murdară.

Dar toate neajunsurile de până aici nu sunt decât un preludiu la Marile dureri ale Mariei. Logodna solemnă cu durerea are loc astăzi, cu prilejul împlinirii a patruzeci de zile de la naşterea lui Isus, când, conform rânduielii prevăzute de Legea lui Moise, Maria îşi duce pruncul în templu spre a-l consacra Domnului. Acolo, inspirat de Sfântul Spirit, dreptul Simion, căruia i s-a promis de Sus că nu va muri până nu-L va vedea pe Mesia, luându-L pe Isus în braţe profeţeşte că acest prunc “va fi spre scularea şi căderea multora în Israil şi semnul căruia i se va zice împotrivă”, apoi, adresându-se Preacuratei, îi profeţeşte: “Şi prin însuşi sufletul tău va trece o sabie, ca să se descopere de la multe inimi cugetele” (Luca II,34-35).

Sabia tainică, prevestită, se înfipse încă în acelaşi moment în inima Mariei, în sufletul căreia se desfăşura ca într-un film drama morţii Fiului ei şi Mântuitorului lumii. Din acea clipă “Maica Domnului devine Mama Durerilor, Maica omului universal, Maica Durerilor universale.” (I. Miclea, op. cit., p.117).

A doua mare durere o încearcă Maria când, în scurtă vreme, este nevoită să-şi ia pruncul şi să se refugieze în Egipt ca să-L salveze pe Isus din mâna criminalului Irod. Arşiţa, foamea, setea, osteneala, frica, răutatea oamenilor şi sălbăticia fiarelor din pustiu, iată un cortegiu de necazuri ce o însoţesc pe Maria în necunoscut.

Întoarsă în Nazaret, Maria îndură mizeria datorită meseriei modeste de dulgher a Sfântului Iosif, căruia i se alătură, încă din fragedă vârstă, Isus, care munceşte din greu spre a uşura povara tatălui Său.

Era abia de 12 ani când, cu ocazia pelerinajului ce-l făceau la Ierusalim, părinţii Îl pierd. Ce durere a încercat Inima Mariei când, la întoarcere, a văzut că nu e lângă ea! Iată a treia mare durere.

La vârsta de treizeci de ani, Isus îşi începe opera de răscumpărare, predicând Evanghelia mântuirii şi, în final, acceptând moartea pe Cruce ca cel mai mare răufăcător, El, binefăcătorul suprem al omenirii. Cu Crucea pe umeri urcă Golgotha. Slăbit până la epuizare, cade sub povara ei. La un moment dat, privirea Mamei îndurerate se încrucişează cu a Fiului preaiubit. Cine ar putea tălmăci în cuvinte sfâşierea ce se produse în acea clipă în inima ei de mamă. Iată cea de a patra mare durere.

După trei ore de chinuri pe lemnul Crucii, Isus îşi dă sufletul în mâinile Părintelui ceresc; în acel moment, cele două unelte de tortură: Crucea Fiului şi Sabia durerii înfiptă în inima Mamei se încrucişează completându-se reciproc. Crucea, cu braţele ei întinse, adună la un loc toată durerea omenirii trecând-o prin inima Mamei care în acea clipă devine împreună răscumpărătoare, Mama noastră a tuturor. Iată a cincea durere.

Isus e luat de pe Cruce şi aşezat în braţele Mamei Sale. E momentul imortalizat de celebra statuie “Pieta” a lui Michelangelo. Iată a şasea mare durere.

În sfârşit, actul final al dramei: aşezarea lui Isus în mormânt. Stăpânul vieţii, înghiţit de întunericul unui mormânt, în prezenţa mamei. Se poate, oare, exprima în cuvinte durerea unei mame care stă aplecată deasupra gropii în care zace, neînsufleţit, unicul ei fiu? E a şaptea şi suprema durere a Mariei.

Şi cum le-a suportat Preacurata pe toate acestea? Cum s-a comportat Ea în aceste cumplite încercări?

Există între oameni o foarte mare deosebire în privinţa felului de a se comporta în faţa suferinţei. Unii o suportă ca pe o fatalitate neînduplecată, revoltaţi contra Providenţei; alţii o primesc fără să-i caute vreo explicare; şi, în sfârşit, unii, puţini la număr, străduindu-se să-i pătrundă sensul înalt, îşi fac din ea o unealtă de mântuire pentru sine şi pentru alţii, convinşi că durerea acceptată fără murmur atrage asupra sufletului roadele răscumpărării de pe Cruce. Unindu-şi crucea lor cu Crucea lui Isus, purtând-o cu El şi ca El, suferinţa lor capătă valoare sfinţitoare, mântuitoare. Cei ce suferă în acest chip sunt sfinţii, maeştrii suferinţei, pe urmele cărora suntem chemaţi să păşim şi noi.

Între aceşti maeştri ai suferinţei, maestra neîntrecută este Preacurata. Cei ce vreau să-şi însuşeaşcă înalta ştiinţă de a suferi cu folos, adică de a face din durere o unealtă de înălţare spirituală şi de mântuire, să intre în şcoala Mariei. Concepută fără prihană, fiinţa ei perfect echilibrată a fost totdeauna, în toate încercările, supusă cu desăvârşire voinţei lui Dumnezeu. Nici chiar în culmea durerilor ea nu se agită şi nu se plânge, ci tace, adunându-şi durerea, până la ultima fărâmă, în inima sa neprihănită unde îi trăieşte toată arsura şi amărăciunea, pentru a o stinge cufundând-o în oceanul iubirii ei de mamă şi de cea mai sfântă şi supusă fiică a lui Dumnezeu, rostind, în toate, acel “fiat (…)”, fie voia Ta. Desigur, din ochii ei curgeau lacrimi fierbinţi, căci şi aceasta e o lege a firii, însă toată durerea ei era stăpânită de o deplină conformare cu voinţa lui Dumnezeu, oferind Tatălui martiriul Inimii sale. (Cf. I. Miclea, op. cit. pass.).

Iubiţii mei, să o luăm pe Maria de maestră şi model în încercări, precum şi mijlocitoare către Fiul ei. Ea ne va învăţa şi ne va obţine darul de a primi şi trăi ca şi ea suferinţa: cu calm, fără murmur, cu seninătate, perfect ancoraţi în purtarea de grijă părintească a lui Dumnezeu, convinşi că până şi nenorocirile noastre omeneşti, care, după vederile noastre omeneşti, ni se par nedrepte ori absurde, sunt expresia nemărginitei Iubiri a lui Dumnezeu care prin ele vrea să ne purifice tot mai mult, ca astfel, să ne cruţe de suferinţele de dincolo. Amin.

 

* * *

 

Copiii: un dar pe care părinţii trebuie să-l restituie lui Dumnezeu

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Primele două capitole ale Evangheliei după Luca au ca scop să demonstreze creştinilor, că Isus este Mesia, Cel anunţat de profeţii Vechiului Testament. În ele se cântă şi se preamăreşte pe Dumnezeu pentru că în sfârşit, mila Lui s-a arătat în Isus, care a venit pe lume. El a împlinit promisiunile pe care Dumnezeu le-a făcut săracilor şi marginalizaţilor. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul Său în lume pentru ca noi să primim darul înfierii, să devenim fiii Săi adoptivi (Gal 4,4-5).

Simeon a aşteptat toată viaţa ca să se împlinească promisiunile pe care Domnul le-a făcut poporului Său. Domnul se arată, dar nu întotdeauna respectă aşteptările noastre. Cine putea să-şi închipuie că marele mântuitor şi eliberator al poporului, s-ar putea arăta sub chip de prunc, ce a ales să se nască într-o familie tânără şi săracă?

Iubiţi credincioşi! Trebuie să învăţăm de la bătrânul Simeon să fim oameni care ştim să aşteptăm. Pentru că Domnul vine şi într-o clipă ne umple inima de bucurie şi pace. Istoria bătrânului Simeon ne învaţă că speranţa de a-L vedea pe Domnul nu se pierde, ci într-o zi se realizează.

Simeon se traduce “Dumnezeu a ascultat”. Spiritul Sfânt era peste el şi de aceea Simeon a respectat Poruncile şi s-a încrezut în profeţia Domnului. Numai oamenii spirituali pot înţelege Biblia şi istoria mântuirii. Braţele lui Simeon sunt simbolul “braţelor”, al aşteptărilor de mii de ani ale poporului Israel, care în sfârşit primesc darul noii vieţi, promise de Domnul. Noi putem aprecia marele dar al vieţii, numai recunoscând că viaţa ne este dată de Dumnezeu.

De la bătrânul Simeon putem să învăţăm că numai cine il vede şi recunoaşte pe Isus Mântuitorul, poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate să ne vindece de frica morţii şi de imaginea falsă a unui Dumnezeu tiran şi acuzator. Trebuie să credem că după moarte nu ne aşteaptă prăpastia întunericului, ci sala luminată a ospăţului veşnic.

În rugăciunea lui Simeon se vorbeşte despre lumină în sens universal, simbol al faptului că mântuirea este pentru toate popoarele.

Simeon ia pruncul în braţe şi proroceşte despre viitorul noului născut. Prin urmare, Maria şi Iosif, care sunt cei mai apropiaţi oameni ai lui Isus, au nevoie de Cuvântul revelaţiei, pentru a putea înţelege ceea ce Dumnezeu, prin Isus, a făcut pentru oameni. Dumnezeu i-a dat lui Isus misiunea mântuirii. Cine Îl va urma se va mântui, cine I se va împotrivi, se va osândi. Poporul Israel – ca de altfel toate popoarele -, se va mântui nu în baza faptului că este “poporul ales”, ci pentru că se va hotărî să-L urmeze pe Isus. Numai cine-L alege pe Isus aparţine cu adevărat poporului ales al lui Dumnezeu.

Cultura noastră îi consideră pe cei vârstnici inutili. Evanghelistul Luca notează rolul lui Zaharia, Elisabeta, Simeon, Ana, Iosif şi Maria în istoria mântuirii. Dintre aceştia, cel puţin cinci erau mai în vârstă. Evanghelia ne spune că sunt cei dintâi care îl primesc pe Isus şi care spun mai departe şi altora vestea naşterii. Primindu-L pe braţele sale, pruncul Isus a devenit mângâietorul celor bătrâni. Primind Lumina de la Dumnezeu la adânci bătrâneţe, Simeon o transmite celor mai tineri, părinţilor lui Isus. În zilele noastre trebuie să recuperăm dialogul cu cei mai vârstnici: în timp ce îi îngrijim în ultima parte a vieţii lor, primim de la ei înţelepciunea care izvorăşte dintr-o lungă experienţă de viaţă.

Prezentarea lui Isus la Templu nu este un simplu act juridic, ci reprezintă cea dintâi dăruire a Sa lui Dumnezeu Tatăl: Iosif şi Maria dăruiesc copilul lor lui Dumnezeu. Prin acest gest de dăruire, de jertfire a copilului lor, părinţii perfecţionează în absolut jertfele de animale din Vechiul Testament. De fapt, ei îl prezintă la Altarul Templului şi îl dăruiesc ca jertfă pe însuşi Fiul lui Dumnezeu. Fenomenul jertfei este logica întregii vieţi a Mântuitorului: El a venit în lume pentru ca să se dăruiască Tatălui, pentru păcatele tuturor oamenilor. Intenţia lui Isus de a se jertfi pentru noi se va materializa în jertfa Sa de pe Cruce.

Iubiţilor! În acest fel ar trebui să se desfăşoare viaţa fiecărui creştin: să fie dăruită tot mai mult lui Dumnezeu Tatăl, după exemplul lui Isus. În fiecare dimineaţă, zi după zi, creştinii ar trebui să-şi dăruiască viaţa lui Dumnezeu.

Isus este prezentat la Templu după legea lui Moise. Suntem în faţa unui dar reciproc: Domnul dăruieşte Pruncul familiei din Nazaret iar ea îl dăruieşte Domnului. Şi Ana l-a dăruit Domnului pe fiul ei Samuel. Prin urmare, darurile care ne vin de la Dumnezeu: copiii, viaţa, calităţile personale, trebuie să le restituim Lui, dar îmbogăţite cu aportul nostru. Din acest motiv trebuie să ne îngrijim atât de viaţa noastră cât şi de cea a copiilor noştri. Sensul vieţii umane stă în această dinamică de primire a darului (toate ne vin de la Dumnezeu) şi de restituire a darului (tot ce facem, să facem spre mai mare mărirea lui Dumnezeu).

Fraţilor! Nu ajunge să îi dăruim pe copiii noştri Domnului doar o singură dată, la începutul vieţii lor; trebuie mereu să-i educăm în credinţă. Părinţii sunt cei dintâi evanghelizatori ai copiilor, începând de la lucrurile mici, prin rugăciunile pe care îi învaţă, prin răspunsurile ce le dau întrebărilor lor, prin vorbele care le spun şi prin analizele pe care le fac în prezenţa copiilor. Ştim despre Isus: “Copilul creştea şi se întărea, plin de înţelepciune şi harul Domnului era peste El”. Mult timp după aceea Isus va spune: “Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, pentru că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor.” A-i prezenta pe copii Domnului, a-i educa în credinţă, înseamnă să acceptăm ca datorită alegerilor lor libere, să crească cu respectul cuvenit faţă de Dumnezeu sau chiar să traverseze cu bine perioadele de criză în credinţă.

Iată ce spune un scriitor spiritual: “Atunci când am făcut tot ceea ce ne-a stat în putinţă şi nu mai putem vorbi despre Dumnezeu copiilor noştri, a sosit momentul să-i vorbim lui Dumnezeu despre copiii noştri, adică să ne ruga pentru ei, pentru totdeauna“.

În această zi în care sărbătorim “viaţa consacrată” trebuie să înţelegem că, copiii sunt întotdeauna un dar de la Dumnezeu, că menirea la care fiecare copil este chemat în viaţă este un dar, că este un dar mare din partea Domnului vocaţia la viaţa călugărească si preoţească, spre lauda lui Dumnezeu şi spre binele întregii omeniri.

Simeon este simbolul credinţei poporului Israel, care aşteaptă cu încredere venirea lui Mesia; este constanţa şi perseveranţa multor vârstnici, care ,prin credinţa lor simplă, încă mai frecventează bisericile noastre “lovite” de schimbările radicale ale zilelor noastre; dar Simeon este şi simbolul care aşteaptă, deoarece viaţa este dorinţă, viaţa este căutare, viaţa este aşteptare. Aşteptare a luminii, a mântuirii, a unui sens sfânt care să răspundă nelămuririlor şi întrebărilor noastre.

De multe ori întâlnim persoane care se plâng că nu au ştiut să-şi folosească bine viaţa, care au trebuit să trăiască o viaţă pe care nu au dorit-o şi pe care nu au ales-o în mod liber, care au făcut proiecte care, până la urmă s-au năruit. Lor şi nouă, Simeon ne spune să perseverăm, să credem, să înţelegem că viaţa adevărată este dincolo de viaţa pământească şi este diferită de rezultatele pe care reuşim să le obţinem pe pământ şi de visurile pe care reuşim să le împlinim aici.

Personajele din această Evanghelie sunt de gen masculin şi feminin, semn al faptului că întreaga umanitate are nevoie de mântuire. Maria, Iosif, Simeon şi Ana sunt acele persoane care nu trăiesc doar pentru sine, ci pentru “mângâierea şi eliberarea poporului Israel”, adică pentru mântuirea lumii. Chiar dacă lumea nu-i lua în seamă, ei sunt adevăraţii eroi ai poporului, ai tuturor popoarelor, în special pentru felul în care au trăit şi pentru modul în care au ştiut să se deschidă Spiritului Sfânt şi să-I urmeze inspiraţia. Ei şi-au trăit viaţa din perspectiva mântuirii sufletului. Care este ţelul vieţii noastre? Care sunt lucrurile ce vă interesează cel mai mult? Munca voastră, echipa de fotbal preferată, distracţia, succesul, banii, familia…? Viaţa unui creştin nu trebuie să se clădească în mod definitiv pe vre-unul din aceste lucruri; aceste lucruri nu pot da un sens plin pentru viaţa nimănui. Trebuie să ştim că adevăratul sens al vieţii este mântuirea veşnică: a noastră, a celor dragi nouă, a tuturor oamenilor. Oare respectăm prin comportamentul nostru acest adevăr?

Ochii mei au văzut mântuirea Ta. Cuvintele lui Simeon arată că timpul aşteptat s-a împlinit: Pruncul reprezintă împlinirea promisiunilor pe care Dumnezeu le-a făcut poporului Său. În acest Copil se realizează o legătură adevărată şi autentică între om şi Dumnezeu, care nu este intermediată de jertfe, ci întrupată de o persoană vie, Dumnezeu şi om în acelaşi timp. În acest Copil este posibilă realizarea unei noi fraternităţi, care nu se mărgineşte doar la poporul lui Israel, ci se extinde la toate popoarele; acel Copil va purifica poporul: “gândurile multor inimi vor fi destăinuite”. Adică se va manifesta adeziunea autentică a inimii la Dumnezeu şi nu doar împlinirea formală, externă, a Legii.

Şi Ţie o sabie îţi va străpunge inima: sabia este imaginea tradiţională care arată Cuvântul lui Dumnezeu. Inclusiv Maria va trebui să se confrunte cu Scriptura. În această ipostază, Maria este icoana oricărui creştin chemat la o alegere personală şi radicală, de a-L urma pe Cristos. Numai prin Cristos putem avea o relaţie autentică cu Dumnezeu, ce nu poate cădea în anonimat. Cuvântul Domnului interpelează întreaga viaţă şi cere o implicare integrală, până la Cruce. Întreaga viaţă este transformată de întâlnirea cu Isus care mântuieşte.

Acest Prunc va fi semn de împotrivire pentru mulţi: pentru mulţi învăţătura lui Isus a fost o dezamăgire. Şi noi avem aceleaşi probleme, ca odinioară poporul lui Israel: suntem în căutarea unei relaţii autentice cu Dumnezeu şi dorim să fim purificaţi de păcatele noastre. Pentru noi legătura cu Dumnezeu riscă să fie un “opţional”, iar păcatul, un gând deranjant, pe care trebuie să nu-l luăm în seamă. Trăim într-un timp lipsit de istorie, în mod constant orientat înspre căutarea plăcerii la prezent şi a ultimelor noutăţi de văzut sau cumpărat. Trăim într-o societate fără lege, în care a devenit important să reuşim cu orice preţ şi nu să trăim după dreptate. Mai mult, unele companii angajează jurişti doar pentru ca aceştia să le ajute ca să “dribleze” legea. Însă chiar în acest timp şi în această societate, Isus vine încă odată în întâmpinarea noastră ca Mântuitor. Azi doreşte să trezească conştiinţa noastră, să intre în templul inimii noastre, să ne propună un nou ideal de dreptate şi de fraternitate. Să ne purifice şi să îndepărteze de la noi ceea ce ne-ar putea ţine viaţa încătuşată în întuneric. Oare ne vom lăsa convinşi de El?

Ce frumoasă este rugăciunea lui Simeon, care în sfârşit îl vede, îl întâlneşte pe Cel aşteptat: acum este sătul, satisfăcut, acum a înţeles, acum poate să se odihnească în pace cu înaintaşii săi, acum totul s-a clarificat. Viaţa este aşa: sunt îndeajuns trei minute, care să dea sens şi lumină unei vieţi întregi pline de suferinţă, trei minute pentru a lumina aşteptările de o viaţă. Este important să avem o inimă deschisă, capabilă, nestăpânită de durere şi de suferinţă, care să nu fie superficială.

A-L întâlni pe Domnul, a-I intui prezenţa, a avea credinţă, de fapt, a crede şi a spera, înseamnă a asculta şi a aştepta, chiar şi toată viaţa, dacă este nevoie.

Cu siguranţă că este grea aşteptarea, însă cu toţii suntem chemaţi să o împlinim, pentru ca toată viaţa noastră să fie în aşteptarea unui răspuns satisfăcător, care să ne umple inima de bucurie şi satisfacţie. Simeon a văzut Lumina: Lumina deja era prezentă, deja exista din veşnicie, iar el abia acum o vede şi îşi dă seama de Ea. Credinţa este un moment în care mă deschid şi îmi dau seama că în faţa soarelui nu pot cu încăpăţânare să ţin ochii închişi şi să spun: soarele nu există.

Să-I cerem Domnului să înmoaie inima noastră, să nu permită ca suferinţa sau orgoliul să ne închidă ochii în faţa adevărului şi a binelui care străluceşte în timpul fragil în care trăim. Amin.

 

* * *

 

Întâmpinarea Domnului nostru Isus Hristos

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Să mergem astăzi cu Isus şi Maria la Templu, pentru a ne consfinţi lui Dumnezeu! Isus parcurge acest drum dificil spre Templu, pentru ca prin intermediul unui ritual tradiţional de consfinţire, să-I spună lui Dumnezeu în mod solemn şi pentru totdeauna: “Iată aici sunt!”

Aceste cuvinte sunt rostite nu cu buzele, ci cu inima, în Templu, din mâinile mamei. Isus ştie că în ciuda celorlalţi întâi născuţi, ceremonialul înfăptuit nu-L privează de menirea Lui, din veşnicie. De aceea a venit în lume, ca să fie Sacrificiu. Sacrificiu oferit nouă, pentru a noastră mântuire. Copilul, în ai cărui ochi se vede Dumnezeu, se descoperă în aceste clipe a fi Acel Om al suferinţei, despre care spun profeţii: «Nu avea nici chip, nici frumuseţe, ca să ne uităm la El, şi nici o înfăţişare, ca să ne fie drag. Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă» (Isaia 53, 2-3).

Cumplit şi respingător destin! Acum este un copil care se odihneşte în braţele mamei sale, în viitor va sta din nou în braţele mamei sale îndurerate, când va fi luat de pe Cruce, după ce a împlinit misiunea de răscumpărare a omenirii. Pentru Fiu, voinţa Tatălui reprezintă totul. Încă de la începutul activităţii Sale a spus despre planul Său, despre acel “Da” nobil prin care ascultă de Tatăl până la moartea pe cruce. «Eu fac pururea cele plăcute Lui» (Ioan 8, 29).

Din capul locului, în urmă cu o lună în cadrul tradiţionalului ritual al Tăierii Împrejur, prin care a fost inclus în familia lui Israel, în poporul ales de către Dumnezeu, Pruncului i se dă numele Isus, rostit încă la bunavestire (vezi Luca 1, 31; 2, 21). Isus, descinde din ebraicul Jehoşua, care înseamnă Dumnezeu mântuieşte. «Căci El va mântui poporul Său de păcatele lor» (Matei 1, 21). Totuşi trimisul ceresc nu a făcut cunoscut, care este preţul cerut Fiului ei, prin care Acesta avea să mântuiască lumea de răul care o tiraniza. Preţul va fi mare. Despre el fac cunoscute, primele picături de sânge curse în timpul circumciziei. Mântuitorul o va mântui nu prin intermediul unui preţ miraculos, ci cu propria Sa viaţă dată ca preţ de răscumpărare pentru cei mulţi (cf. Matei 20, 28). Nu pune în joc viaţa semenilor, aşa cum fac politicienii şi mai marii noştri, ci propria Sa viaţă o dă. După câţiva ani Petru scrie credincioşilor săi: «Ştiind că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul Sânge al lui Hristos» (1 Petru 1, 18-19).

Astăzi, în Templu nu curge încă acest sânge. Dar deja se oferă pentru noi! Sacrificiul, care în Vinerea Mare este ridicat pe cruce, este deja pregătit. Se oferă deja Tatălui! I se adresează spunându-I: «Iată, vin să îndeplinesc voinţa Ta, Dumnezeule» (Psalmul 40, 8-9; Evrei 10, 7). Pentru Isus ritualul oferirii are o importanţă neînsemnată. Reprezintă gestul întrevederii viitorului pe linia misiunii vieţii Sale. Constituie simbolul confirmării destinului Său şi al acelei îndatoriri pe care o va îndeplini ca Mântuitor al lumii. Patimile acestei misiuni nu le cunoaştea până atunci nimeni.

Dar de astăzi şi tocmai aici, încep să se întrevadă sfintele patimi. Doi oameni vârstnici şi drepţi, care au aşteptat mult, Simion şi Ana, îşi deschid gura şi încep să profeţească (vezi Luca 2, 29).

Cuvintele dreptului Simion sunt ascultate de Maria. Bătrânul Simion îi spune Mariei că Fiul ei va pătrunde în lume ca un semn al mântuirii, lumină spre luminarea păgânilor şi mărirea lui Israel, dar că El este destinat spre căderea multora, ca un semn de împotrivire. Isus nu va avea o viaţă uşoară şi liniştită. Maria ştie că va pătimi şi ea: «Şi prin sufletul tău va trece o sabie» (Luca 2, 30-32; 34-35 ).

Se înşeală cel care crede că numai din acest moment Maria a înţeles că atât pe Fiul, cât şi pe ea însăşi, îi aşteptau suferinţa. Sabia duşmană amintită de către Simion strălucise deja înainte în viaţa celor doi. Dar numai astăzi, după ritualul oferirii şi după rostirea acestei profeţii, Maria începe să înţeleagă că tot ceea ce până atunci fusese greu şi dureros, nu a fost deloc o simplă poticnire. A fost cu greu acceptat de oameni şi Maria risca să fie lăsată în ascuns de Iosif, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit; pentru naşterea lui Isus nu este loc în Betleem, ci în afara acestuia într-o iesle săracă. Vor urma patimile şi răstignirea…

Isus avea să spună: «Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească» (Ioan 3, 20). Cine este destinat pentru descoperirea neamurilor, acela în mod inevitabil devine un instrument spre căderea altora. Cel care încă de la naştere poartă numele de “Mântuitor” (vezi Marcu 1, 21), pe acela nimeni şi nimic din lume nu poate să-L priveze de suferinţă. Drumul Său va fi întotdeauna Drumul Crucii. «Nu trebuia oare, ca Hristos, să pătimească acestea şi să intre în Gloria Sa?» – îi întreabă Isus pe discipolii Lui în drum spre Emaus (Luca 24, 26).

Ce trebuie să facă cel care-L iubeşte cu adevărat pe Isus? Nimic altceva, decât să meargă împreună cu El pe calea crucii. Suferinţa care caracteriza viaţa şi misiunea Fiului, se va extinde şi asupra Mariei. Dacă suferinţa este un semn profetic, înseamnă că şi Maria împărtăşeşte nu numai misiunea de corăscumpărătoare a lumii, ci şi condiţia de purtător de cuvânt al lui Dumnezeu; şi prin viaţa ei, Maria dă mărturie… Maria este şi din punct de vedere spiritual legată profund de Hristos. Se află în acelaşi Spirit ca El, cu totul, cu voinţa, inima, înţelegerea, cu fiecare părticică a fiinţei, cu orice faptă a sa, se pune la dispoziţia Fiului. Numai având o astfel de mamă, “Mântuitorul lumii” poate să-şi îndeplinească misiunea de “mântuire a lumii”. Şi realizează acest lucru! În acelaşi timp o umbreşte şi cu suferinţa Sa.

Sabia, care străbate sufletul Mariei, va fi tot răul pe care-l va întâlni Fiul ei, venit din partea oamenilor, închistarea acestora şi rezistenţa cu privire la Vestea cea Bună, necredinţa în misiunea lui Isus, invidia, nerecunoştinţa şi voinţa rea a acestora, dar mai ales ultimele lor cvinte – Răstigneşte-L!» - adresate faţă de El cu răceală şi îndeplinite în Vinerea cea Mare. Dar “Această Mamă Îndurerată”, aşa cum avea să o numească mai târziu Biserica, află în sine destulă putere, ca să suporte tot ceea ce s-a spus şi a simţit. Merge chiar şi pe Calvar pentru a se afla lângă Fiul ei, răstignit, şi merge alături de Fiul în Biserică, devenind Mama tuturor. Isus, murind îi încredinţează de pe cruce, ca testament Mamei, pe discipolul Său iubit şi Biserica Sa. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului ne introduce într-un climat al lepădării şi dăruirii de sine, în mod necondiţionat, pentru a-L urma pe Hristos. Dar ne introduce de asemenea şi într-un climat de mare bucurie. În centrul acestei sărbători se află şi lumânarea aprinsă – simbolul lui Isus. Lumânarea se aprinde şi se consumă. Este adevărat! Dar nu este o distrugere spre distrugere. Nu este o moarte pentru moarte. Lumânarea consumându-se luminează! Emană căldură. Ne invită într-o atmosferă plăcută a casei sau a locului de rugăciune. Cu cât este mai frig şi întunecos în jur, cu atât valoarea ei este mai preţioasă. Isus, lumina spre descoperirea neamurilor, este lumina pe care dorim să o avem în mijlocul nostru. Isus este şi Sacrificiul prin care lumea a fost răscumpărată de păcatele ei. Cum ar fi arătat destinul nostru fără un astfel de Sacrificiu? Numai atunci, când înţelegem, că misterul fericirii constă în dăruirea de sine, (a ceea ce este cu adevărat bun în noi şi putem împărtăşi celor din jurul nostru) începem să gustăm adevărata fericire.

Rugăciune

Alergăm cu toţii la întâlnirea cu Tine, o, Hristoase, cu sinceritate şi umilinţă, venerând misterul Tău; ne îndreptăm spre Tine plini de bucurie… Purtăm în mâini lumânări aprinse ca pe un simbol al strălucirii Tale divine.

Datorită Ţie întreaga creaţie străluceşte, mai mult, este revărsată lumina de secole, care împrăştie întunericul răului. Dar aceste lumânări aprinse, fie ca să însemneze pentru noi, înainte de toate simbolul purităţii sufleteşti, prin care să ne pregătim pentru întâlnirea cu Tine, o Hristoase. Precum în fiinţa ei Mama Ta, Fecioara Maria, Te-a purtat pe braţele ei, pe Tine, adevărata Lumină, oferindu-Te celor care erau cufundaţi în întuneric, aşa şi noi, ţinând în mâini această lumină vizibilă pentru toţi, şi luminaţi de strălucirea ei, alergăm la întâlnirea cu Tine, adevărata Lumină.

Lumina, care luminează pe tot omul ce vine în lume, a sosit… Venim cu toţii la Tine, o, Hristoase, pentru a ne cuprinde cu strălucirea Ta şi pentru a Te putea primi asemenea bătrânului Simion, o, veşnică Lumină vie. Împreună cu el ne bucurăm şi cântăm imnul de mulţumită lui Dumnezeu, Părintele Luminii, care ne-a trimis nouă adevărata Lumină, pentru a ne putea mântui de întunericul păcatului şi a ne înconjura cu strălucirea ei. Amin. (După Sfântul Sofronie din Gerus)

 

* * *

 

Întâmpinarea Domnului

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

După prezentarea Păstorului păstorilor, Mântuitorului, Cristos şi Domnul celor umili, astăzi are loc prezentarea oficială a lui Isus, poporului căruia i-a fost dată legea.

Astăzi, Domnul vizitează templul său. Este o zi cutremurătoare pentru om. Dar astăzi vine cu slăbiciunea unui copil şi nu pentru a judeca neobservarea Legii, ci pentru a se supune el însuşi, ca orice om, ascultării Tatălui de care ne-am despărţit.

Vine să plătească datoria noastră, oferindu-se celui ce ne-a oferit totul. Nu este Dumnezeu care pretinde sacrificiul omului pentru propria maiestate, ci omul, prezentându-se lui Dumnezeu, este restituit lui însuşi.

Primul născut este a-l lui Dumnezeu, dar nu în sensul că îl vrea Dumnezeu pentru el, ci pentru ca să fie dăruit. Dumnezeu nu este un izvor care înghite apa! El este dătător de viaţă. A-i prezenta copilul lui, înseamnă a recunoaşte că acest copil este darul lui Dumnezeu.

Aici, în templu, îl aşteaptă Simeon care înseamnă “Dumnezeu a ascultat”. El este omul care “ascultă cuvântul lui Dumnezeu”, el este drept şi pios. Lui îi promite Spiritul că va vedea pe Mesia, mângâierea lui Israel, împlinirea cuvântului lui Dumnezeu.

De trei ori este numit Spiritul Sfânt în raport cu Simeon. Aşa cum a fost cu toţi profeţii, Spiritul era asupra lui. De aceea este unul care ascultă cuvântul lui Dumnezeu, îl pune pe Dumnezeu pe primul loc. Spiritul i-a spus că nu va vedea moartea mai înainte de a fi contemplat pe Cel care dăruieşte celor care îl văd să nu guste “moartea” în veci vecilor.

Şi, condus de acest Spirit, îl întâlneşte pe Eliberator. În sfârşit, poate să-l îmbrăţişeze. Braţele lui Simeon sunt braţele secate şi bimilenare ale lui Israel, care primesc fiorul vieţii. Glasul său este un strigăt de bucurie, sufocat de o atât de lungă aşteptare care, în sfârşit, explodează: un strigăt împăcat şi dar ce nu mai poate fi ţinut, este ca umflarea apelor ce rup digul, răsuflarea întregii omenirii ţinută în frica morţii, este slobozită.

“Acum slobozeşte pe servul tău în pace”…. Este cântecul ce se cântă la vecernie, punct de plecare al zilei liturgice. În noaptea ce vine se înalţă imnul victoriei asupra morţii. Omul, ţinut sclav în viaţă de frica morţii acum este plin de viaţă. Se poate retrage satisfăcut de la banchet. L-a văzut pe Salvator. Acum poate, căci despărţirea de viaţă îl găseşte în pace. Frica de moarte se risipeşte precum ceaţa la ivirea soarelui.

Acum omul cel vechi, limitat de zilele sale, nu se mai află în umbra morţii, ci îmbrăţişează în braţele sale uscate pe cel ce dă viaţa. Numai întâlnirea cu Domnul ne poate vindeca de veninul morţii.

Ochii lui Simeon nu mai văd întunericul morţii înaintea lor, ci aurora vieţii, mântuirea lui Dumnezeu. Numai cel care îl întâlneşte pe Isus Mântuitorul poate să moară în pace şi, prin urmare, să trăiască în pace. Este surpriza unuia care, flămând în faţa unei uşi închise, în spatele căreia îşi imaginează un întuneric adânc, atunci când se deschide uşa, vede o sală luminată şi, înăuntru, un banchet minunat. Înalţă piciorul, păşeşte şi participă la sărbătoare.

Mântuirea este pregătită de Dumnezeu “în faţa tuturor popoarelor”. Nu este numai pentru Israel. Este o lumină pentru toate popoarele care se află în întuneric şi în umbra morţii.

Dar “el este aici pentru căderea şi ridicarea multora…” Este acelaşi Simeon, dreptul şi cu frică de Dumnezeu, care aşteaptă şi recunoaşte pe Mesia, este şi în măsură, mişcat de Spirit, să prezică destinul Mariei.

Copilul va fi, în acelaşi timp, pentru căderea şi ridicarea multora. El duce o mântuire inacceptabilă pentru toată lumea. Scandal şi nebunie, ce contrazic orice gând al omului. Pentru aceasta toţi sunt împotrivă, se scandalizează de aceea şi cad. Ucenicii sunt primii. Dar el este salvatorul tuturor celor care sunt căzuţi. Aici este ascuns misterul morţii şi învierii Domnului care, ca o spadă, va străpunge inima fiecărui discipol şi a bisericii întregi, reprezentată aici de Maria.

De faţă, spune Evanghelia, se afla şi profeteasa Anna ce înseamnă favoarea lui Dumnezeu, fiica lui Fanuel, ce înseamnă chipul lui Dumnezeu, din tribul lui Aser, ce înseamnă noroc bun. Această profeteasă are, prin bunăvoinţa lui Dumnezeu, norocul de a vedea chipul lui Isus şi de a-l recunoaşte. Este înaintată în ani, văduvă din tinereţe, este figura, fie a lui Israel, fie a întregii omeniri care a pierdut mirele şi trăieşte o viaţă goală, exilată de la chipul pe care doreşte să-l vadă. Dar nu pleacă niciodată din templu şi continuă să aştepte şi să caute, prin ajun şi rugăciune, cu durere şi dorinţă, ziua şi noaptea.

Întâlnirea ei cu Domnul are loc în momentul în care Simeon predica despre cruce, în momentul contradicţiei, în momentul în care Dumnezeu se prezintă poporului său, oferindu-se pentru a fi contemplat de toată lumea. Amin.

Iubiţi credincioşi,

Şi noi suntem chemaţi astăzi să repetăm gesturile şi atitudinile interioare ale Mariei, ale lui Iosif, Simeon şi ale Anei. Cu deplină recunoştinţă să mărturisim înaintea lui Dumnezeu că, nu pentru meritele noastre, ci din milostivirea sa, ne-a fost dat Isus.

Cu inima să-l lăudăm pe Dumnezeu pentru darul său, fără de care viaţa noastră nu ar avea nici o valoare şi nici un sens.

Să lăsăm ca Spiritul Sfânt să dilate inima noastră pentru a pătrunde lumina şi mântuirea adusă de Isus, destinată tuturor popoarelor.

Să lăsăm ca sufletele şi mâinile noastre să primească Pâinea Euharistică, care este Domnul însuşi, lumina şi mântuirea lumii, pe care Maria şi Iosif l-au dus la Templu, unde dreptul Simeon l-a primit în braţele sale. Amin.

Aproape în toate bisericile astăzi se celebrează “ziua pentru viaţa consacrată”, în particular, sărbătoarea călugărilor şi călugăriţelor. Ei sunt cei care s-au prezentat imediat (şi într-o manieră completă) la templu pentru a fi consacraţi Domnului. Nu este un lucru lipsit de importanţă. Atitudinile noastre, de buni creştini, ar trebui să fie cel puţin două: să ne rugăm pentru ca să fie cât mai mulţi tineri şi tinere care să spună “Da” Domnului care îi cheamă dar şi o mai bună considerare şi valorizare a acestei carisme acolo unde avem astfel de tineri în comunităţile noastre. Nu peste tot se poate face ceea ce face Sfântul Părinte în Piaţa “Sfântul Petru”, dar să nu faci nimic este prea puţin. Ar fi o sărbătoare diminuată. De aceea şi noi ne-am rugat astăzi pentru toţi cei care şi-au consacrat viaţa lui Dumnezeu şi bisericii. Amin.