Predici

(tipareste predicile)

 

Înălţarea Sfintei Cruci
Evanghelia: Ioan 19,6-11.13-20.25-28.31-35
Apostolul: 1Corinteni 1,18-24

Ioan 19,6-11.13-20.25-28.31-35

Când L-au văzut deci arhiereii şi slujitorii au strigat, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Zis-a lor Pilat: Luaţi-L voi şi răstigniţi-L, căci eu nu-I găsesc nici o vină. Iudeii i-au răspuns: Noi avem lege şi după legea noastră El trebuie să moară, că S-a făcut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, când a auzit Pilat acest cuvânt, mai mult s-a temut. Şi a intrat iarăşi în pretoriu şi I-a zis lui Isus: De unde eşti Tu? Iar Isus nu i-a dat nici un răspuns. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te eliberez şi putere am să Te răstignesc? Isus a răspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus. De aceea cel ce M-a predat ţie mai mare păcat are. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Isus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Isus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieşte se zice Golgota, Unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parte şi de alta, iar în mijloc pe Isus. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Isus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Isus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte. Şi stăteau, lângă crucea lui Isus, mama Lui şi sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, şi Maria Magdalena. Deci Isus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine. După aceea, ştiind Isus că toate s-au săvârşit acum, ca să se împlinească Scriptura, a zis: Mi-e sete. Deci iudeii, fiindcă era vineri, ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia, au rugat pe Pilat să le zdrobească fluierele picioarelor şi să-i ridice. Deci au venit ostaşii şi au zdrobit fluierele celui dintâi şi ale celuilalt, care era răstignit împreună cu el. Dar venind la Isus, dacă au văzut că deja murise, nu I-au zdrobit fluierele. Ci unul din ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă. Şi cel ce a văzut a mărturisit şi mărturia lui e adevărată; şi acela ştie că spune adevărul, ca şi voi să credeţi.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
volum colectiv Chemaţi la sfinţenie
pr. Gheorghe Neamţiu
IPS Ioan Ploscaru
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Visarion Iugulescu
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu
Diverşi alţi autori
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Mihai Tegzeş
pr. Claudiu Budău
pr. Pietro Righetto

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Cuvântul Crucii este nebunie pentru cei ce se pierd,
iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
(I Corinteni I,18)

Dintre toate relicvele câte ni s-au păstrat din viaţa Mântuitorului, cea mai preţioasă este crucea pe care El şi-a vărsat Sângele pentru răscumpărarea noastră. De aceea era firesc ca Biserica, spre a ne da prilej de a cinsti acest instrument al izbăvirii noastre, să stabilească o sărbătoare, sărbătoarea de azi, pe care o numim Înălţarea veneratei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Cu toate că această sărbătoare îşi are originea încă în anul 326, foarte puţini creştini ştiu pentru ce ea se numeşte astfel. Pentru acest motiv, astăzi vom vedea împreună cum a luat naştere această sărbătoare şi apoi vom încerca să descifrăm înţelesul adânc al Crucii.

1. Pe la anul 312, împăratul Constantin cel Mare era în război cu rivalul său Maxenţiu, împăratul din Apus. În timp ce era cuprins de îngrijorare şi teamă la gândul că avea de înfruntat un inamic puternic, i se arătă pe cer, în toiul zilei, semnul Crucii, format din stele strălucitoare ca soarele, având împrejur inscripţia: In hoc signo vinces! (În acest semn vei învinge!). Această minunată apariţie l-a umplut de bucurie şi curaj pe Constantin, care a dat numaidecât ordin ca pe toate steagurile să se aplice semnul crucii şi apoi a pornit cu încredere la luptă, obţinând o biruinţă strălucită asupra lui Maxenţiu, care îşi găsi moartea la podul Milvius. Constantin cel Mare rămâne, astfel, singurul stăpân al întregului imperiu. Drept recunoştinţă pentru această biruinţă, el publică în anul următor (313), edictul din Milan, prin care dă li-berate creştinismului, care astfel iese din catacombe la lumină. Tot această biruinţă, repurtată în numele Sfintei Cruci, este punctul de plecare al încreştinării familiei sale şi mai pe urmă a sa, devenind astfel primul împărat creştin.

Dar Constantin nu s-a mulţumit cu atât, ci a trimis-o pe mamă-sa, Elena, care era o creştină evlavioasă, la Ierusalim, ca să caute Crucea Mântuitorului, îngropată cu veacuri înainte de Evrei, care se temeau ca nu cumva creştinii, înmulţindu-se, să exalte atât de mult cultul faţă de Isus, încât să înceapă a-I venera însuşi lemnul pe care El fusese răstignit. Împreună cu Crucea Domnului, fuseseră îngropate şi crucile celor doi tâlhari răstigniţi alături de Isus. Dar, fără să-şi dea seama, tocmai prin această faptă duşmănoasă ei au contribuit şi mai mult la cinstirea Crucii Domnului, deoarece, îngropând-o, ei au salvat-o, fără să vrea, de la nimicirea la care ar fi fost expusă cu 37 de ani mai târziu, la anul 70, când Titus, fiul împăratului Vespasian, ocupase şi distrusese cu desăvârşire Ierusalimul. Se vede şi aci minunata înţelepciune a Providenţei, care se serveşte de răutatea duşmanilor Săi spre a-Şi înfăptui planul. După cum vânzarea lui Iosif de către fraţii săi, făcută unor negustori din Egipt, cu gândul de a nu putea ajunge la mărire, a fost tocmai cauza care i-a pregătit lui Iosif calea spre înalta demnitate de care se va învrednici la curtea lui Faraon, tot astfel răutatea Evreilor care au îngropat Crucea Mântuitorului a fost mijlocul de care s-a servit Dumnezeu ca să înalţe Crucea la cinstea de care ea se bucură azi în cea mai mare parte a lumii creştine, căci la anul 326 Elena, mama împăratului Constantin, în urma săpăturilor conduse de ea însăşi cu multă evlavie şi osteneală, descoperi toate cele trei cruci, dimpreună cu piroanele cu care fusese răstignit Isus. Pentru a se identifica Crucea Mântuitorului, Dumnezeu s-a servit de Sfântul Macarie, patriarhul de pe atunci al Ierusalimului, care, luminat de Spiritul Sfânt a dispus să se aducă cele trei cruci şi să se atingă cu ele pe rând trupul unei bolnave muribunde, în credinţa că la atingerea cu Crucea Mântuitorului bolnava îşi va redobândi sănătatea; fapt ce s-a şi întâmplat. Sculându-se însănătoşită, ea începu să-L slăvească pe Mântuitorul şi să-I mulţumească pentru harul primit.

Încă de la această dată, Crucea Domnului a început să fie venerată de lumea creştină, dar sărbătoarea propriu-zisă datează abia din anul 335, când patriarhul Macarie, în scopul de a da tuturor creştinilor posibilitatea de a o vedea şi adora, a ridicat un amvon în mijlocul poporului adunat; apoi, luând Crucea, a urcat cu ea în amvon şi a înălţat-o în văzul tuturor. Impresionată profund, mulţimea se prosternă şi, închinându-se, a exclamat într-un glas: “Doamne, miluieşte-ne”. În amintirea acelei ceremonii, astăzi, în această sărbătoare, Biserica înalţă Sfânta Cruce în mijlocul lăcaşurilor de cult, pe un podium, spre închinare şi sărutare.

Prin această acţiune lăcaşul bisericii reprezintă Paradisul pământesc, iar Crucea simbolizează pomul din mijlocul Paradisului pe care s-a urcat şarpele şi de pe care a ispitit pe strămoşi. Căci, precum şarpele înălţat pe acel pom a pricinuit omului moartea veşnică, tot astfel Mântuitorul prin înălţarea Sa pe Cruce a adus tuturor care cred în El viaţa cea veşnică; şi, precum lemnul cel verde din Paradis a rodit moartea, tot aşa lemnul uscat al Crucii a rodit viaţa cea fără moarte. Sub pom se găsesc, de o parte şi de alta, reprezentanţii căzuţi ai omenirii, un bărbat, Adam, şi o femeie, Eva, mama morţii; sub lemnul Crucii se găsesc alături cei mai sfinţi reprezentanţi ai omenirii noi: Preacurata, mama vieţii şi Sfântul Ioan Evanghelistul. Roadele Pomului din Paradisul pământesc au închis, pentru veşnicie, Paradisul ceresc; rodul dumnezeiesc al lemnului Crucii, Cristos, l-a deschis pentru veşnicie. Cei care şi-au întins mâinile spre pom au fost amarnic amăgiţi; cei ce de două mii de ani îşi întind mâinile spre lemnul Crucii sunt salvaţi, pentru că din rodul lui, din Cristos, curge în suflete viaţa dumnezeiască ce luminează şi sfinţeşte pe toţi care cred în El.

2. Şi, acum, după ce am văzut istoricul sărbătorii de azi şi acest minunat paralelism între lemnul Crucii şi pomul pierzării din Paradis, să pătrundem în înţelesul dogmatic şi moral al Crucii, al cărei semn – cu durere trebuie s-o spunem – a devenit, pentru cei mai mulţi creştini, un gest superficial, făcut în grabă, lipsit de conţinut şi de orice trăire lăuntrică.

În primul rând, Crucea formează o unitate, exprimând unitatea naturii lui Dumnezeu. Cele trei extremităţi libere exprimă treimea persoanelor în unitatea firii divine: adică pe Tatăl-Creatorul, pe Fiul-Răscumpărătorul, şi pe Spiritul Sfânt-Sfinţitorul. Crucea mai reprezintă şi cele două firi – omenească şi divină – ale lui Cristos: trunchiul Crucii – omenirea, iar Cel răstignit – dumnezeirea. Extremitatea superioară simbolizează pe Tatăl, pe Cel Preaînalt, extremitatea inferioară, înfiptă în pământ simbolizează pe Fiul, care S-a coborât pe pământ, S-a întrupat din Fecioara, iar, prin moarte şi îngropare, a intrat chiar în pământ. Cele două braţe orizontale ce rezultă din întretăierea cu trunchiul vertical sunt chipul Sfântului Spirit, care purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, ca dintr-un singur izvor, principiu.

Plin de sens teologic şi moral este şi semnul Sfintei Cruci cu care ne însemnăm zilnic în diferite prilejuri. Astfel, prin împreunarea celor trei degete de la mâna dreaptă, ne mărturisim credinţa în cele trei persoane divine şi în unitatea firii divine, adică în Dumnezeu unul în fire şi întreit în persoane. Prin închiderea în palmă a celor două degete, ne afirmăm credinţa în cele două firi ale lui Isus Cristos: firea divină şi firea omenească. Însemnându-ne pe frunte, ne exprimăm credinţa în Tatăl, pe piept – speranţa în Fiul, iar ducându-ne degetele împreunate de la un umăr la altul, ne exprimăm iubirea ce vine de la Spiritul Sfânt care ne transformă şi ne sfinţeşte viaţa. În felul acesta, semnul Sfintei Cruci exprimă simbolic principalele adevăruri ale credinţei creştine: Unitatea lui Dumnezeu şi Trinitatea persoanelor Sale, Întruparea şi Răscumpărarea în persoana Fiului şi Sfinţirea prin Spiritul Sfânt.

De aceea, ori de câte ori privim crucea şi medităm asupra sensului ei, două sentimente ne copleşesc: durerea şi bucuria. Durerea, văzând că noi suntem călăii care, prin păcatele noastre, L-am răstignit pe Isus – şi, vai, continuăm încă să-L răstignim -, şi bucuria, văzând că pe Cruce El nu numai a pedepsit, în trupul Său, păcatul nostru, ci totodată ne-a şi iertat, redându-ne demnitatea de fii, şi viaţa veşnică.

Şi cum Îi vom arăta Mântuitorului recunoştinţa pentru această iubire fără margini, cu care ne-a iubit prin Cruce?

În primul rând, urând păcatul ca fiind cel mai mare rău şi izgonindu-l din viaţa noastră. În acest scop, ne vom reînsufleţi devoţiunea faţă de Sfânta Cruce; vom medita asupra semnificaţiei ei, iar când ne vom însemna cu semnul Sfintei Cruci, o vom face reculeşi, încet, corect, solemn, conştienţi că prin această ceremonie săvârşim un act de cult extern, de mărturisire a credinţei, nădejdii şi iubirii faţă de Dumnezeu, unul în fire şi întreit în persoane, şi că acest semn, care pentru păgâni era o absurditate, iar pentru evrei o sminteală, pentru noi este cu adevărat manifestarea puterii şi iubirii lui Dumnezeu care, prin această kenoză (nimicire), ne-a împăcat cu Sine. Înainte de orice acţiune, în bucurii ca şi în încercări, ne vom face semnul Crucii, cu toată încrederea în puterea ei mântuitoare.

Iubirea şi recunoştinţa noastră I-o vom mai arăta lui Isus şi practicând Calea Crucii, această devoţiune care, după ascultarea Sfintei Liturghii, este deprinderea spirituală cea mai plină de roade pentru creştin, pentru că, însoţindu-L, cu mintea şi cu inima, pe Isus, pe calea spre Golgotha şi oprindu-ne la cele patrusprezece staţiuni, participăm astfel la întâmplările petrecute pe Cale şi ne asociem intim cu Isus în suferinţele şi umilirile suportate de El până la punerea în mormânt. Astfel, Lui îi aducem mângâiere, iar nouă ispăşire, prin unirea cu patimile Sale.

Dar iubirea şi recunoştinţa cea mai mare I-o vom dovedi lui Isus, dacă în fiecare zi vom accepta şi purta crucea aşa cum ne-a rânduit-o El, cu toate neajunsurile, eşecurile, umilirile şi amărăciunile, fizice şi morale, fără să ne plângem, fără să murmurăm, încredinţaţi că numai astfel Îl urmăm cu adevărat, căci El ne spune: “Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze”. Amin.

 

* * *

 

Înălţărea Sfintei Cruci

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Viaţa creştină

Dragi credincioşi,

Astăzi este sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci. În anul 326, Sfânta Elena, mama lui Constantin cel Mare, a plecat la Ierusalim pentru a căuta urmele lui Cristos. A pus să se sape pe dealul Golgotei, pentru a găsi crucea lui Isus. S-au găsit trei cruci: a lui Isus şi a celor doi tâlhari care au fost răstigniţi odată cu Isus. Nu ştiau care era crucea lui Isus; de aceea, au adus un orb şi l-au atins de toate crucile; la a treia cruce şi-a recăpătat vederea, aşa au cunoscut că era crucea lui Isus. Acest eveniment îl descrie Eusebiu, istoricul primelor secole ale creştinismului.

Sfânta Elena a ridicat o biserică peste mormântul lui Isus. precum şi una la Betleem, unde s-a născut Isus Cristos. Sfânta Cruce a fost aşezată într-o biserică nouă, foarte frumoasă, la Ierusalim, unde a rămas timp de aproape 300 de ani. La anul 614, perşii conduşi de împăratul Cosroes au năvălit în Ierusalim cu oaste mare, şi cucerindu-l, au luat cu ei, ca pradă de război, racla de argint care conţinea crucea Mântuitorului.

Împăratul creştin de la Constantinopol, Heraclius, a auzit de cucerirea Ierusalimului şi luarea sfintei cruci. El a încercat pe calea dialogului să recupereze crucea de la Cosroes, dar acesta nu s-a învoit. În acest timp, la curtea lui Cosroes s-au produs neînţelegeri între fiii acestuia şi, într-o revoltă a celor doi fii, regele Cosroes a fost ucis. Heraclius a profitat de aceste dezbinări, a făcut înţelegere cu noul împărat pentru a-i restitui crucea pe care Cosroes a luat-o din Ierusalim. Perşii au dat crucea înapoi aşa cum a fost adusă, cu sigiliile pe ea neatinse, eliberând şi pe captivii ce i-au dus în Persia.

A fost mare bucurie pentru creştini când au auzit de acest eveniment important din viaţa Bisericii. În septembrie 629, racla ajungea la Ierusalim. Împăratul şi-a luat cele mai frumoase veşminte, voind să poarte el însuşi racla ce conţinea crucea. Dar, la poarta oraşului, o putere nevăzută l-a oprit în loc. Nu putea face nici un pas. Nici împăratul, nici suita lui nu-şi puteau explica acest fenomen. Atunci, episcopul Zaharia al Ierusalimului, care se întorsese şi el din captivitate, luminat de Spiritul Sfânt, a zis împăratului: “Împărate, tu porţi haine împărăteşti, însă Isus avea veşminte simple; pe cap porţi coroană de aur, El purta o cunună de spini; picioarele tale sunt încălţate cu încălţăminte scumpe, Isus mergea cu picioarele goale”.

Împăratul a dat jos podoabele, încălţămintea şi coroana de pe cap. Apoi, luând crucea, a înaintat cu bucurie până la Biserica Sfântul Mormânt, unde episcopul Zaharia a aşezat crucea la locul ei şi poporul s-a închinat cu mare evlavie. Aducerea crucii la Ierusalim a avut loc în 14 septembrie 629. Din acest timp se celebrează de către creştini Înălţarea Sfintei Cruci. Un om cu numele Nichita, a reuşit să salveze din mâinile perşilor suliţa cu care Longinus a străpuns coasta lui Isus. Buretele cu care i s-a dat lui Isus băutura amară, a fost găsit lângă cruce.

Dintre apostoli, doi au fost răstigniţi: Petru a fost răstignit la Roma, cu capul în jos, iar fratele său, Andrei, a fost răstignit la Patras în Grecia, pe o cruce grecească în formă de X. Sus se pironeau mâinile, iar jos picioarele; dacă voiau, întindeau braţele crucii şi puteau rupe oasele condamnatului, o durere foarte mare. V-am spus acestea pentru a cunoaşte însemnătatea crucii şi sărbătoarea de azi, readucerea crucii lui Isus Cristos în Ierusalim. Ciril din Ierusalim şi alţii, ne asigură de aflarea crucii Mântuitorului.

După cucerirea Imperiului Roman de Răsărit, crucea a fost împărţită pentru a nu se pierde în întregime. Cele mai mari relicve din cruce se găsesc în Bazilica Sfânta Cruce din Ierusalim, altă parte la Roma şi în Biserica Notre Dame din Paris. Semnul sfintei cruci a devenit foarte repede semnul creştinismului. Să zicem din toată inima: “Crucii Tale ne închinăm Cristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Amin!

 

* * *

 

Crucea lipsă

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

În faţa unor biserici protestante americane se găsesc afişe mari pe care stă scris: “Luaţi-vă grijile şi aduceţi-le la biserică; milioane de oameni le lasă aici”. Fără îndoială există un mare adevăr în aceste cuvinte. Cristos oferă alinare pentru spiritele încercate, dar oare la aceasta se reduce întreg creştinismul?

Se spune că în Orient, cămilele îngenunchează în faţa stăpânului lor în fiecare seară, pentru ca greutăţile să le fie date jos. Dar dimineaţa următoare, aceleaşi cămile îngenunchează din nou în faţa stăpânului pentru a primi o nouă povară. Dacă este să fim creştini, atunci trebuie să facem la fel. La picioarele crucii suntem eliberaţi de povara păcatului şi a vinovăţiei noastre. Dar luăm o alta: greutatea compasiunii pentru această lume plină de păcat şi de suferinţă.

Crucea lui Cristos, a cărei Înălţare o sărbătorim astăzi, stă ridicată pentru mântuirea omului. Pentru iertare. Ca dovadă a iubirii infinite a lui Dumnezeu. Dar trebuie să dăm un răspuns, unul propriu, crucii lui Cristos: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-mi urmeze Mie” (Luca 9,23).

Iubim pentru că El ne-a iubit mai întâi. Ne luăm crucea şi îi urmăm pentru că El a luat primul crucea pentru noi. Există însă o cruce în viaţa noastră? Suntem dispuşi astăzi să îi urmăm lui Cristos? Îndeplinim oare voia Sa în noianul de presiuni exterioare? Avem dorinţa de a ne depăşi obiceiurile păcătoase adânc înrădăcinate în suflet? “M-am răstignit împreună cu Cristos” (Galateni 2,20), scrie Sf. Paul. “Mor în fiecare zi!” (1Corinteni 15,31), dar nu o moarte fizică, ci o moarte – zilnică! – faţă de egoism şi păcat. Suntem noi gata pentru a duce o astfel de cruce?

Crucea lipsă

Se spune că un preot era asaltat de nemulţumiţi: de contabilul parohiei, care se plângea că cei mai mulţi nu lasă decât monede la chetă; de responsabilul cu cateheza, iritat că nu are suficiente resurse pentru a ţine orele; de dirijorul corului, agitat că nu găseşte vocile de care are nevoie pentru o armonie perfectă. Duminica următoare, credincioşii au văzut că de pe altar lipsea crucea. Au început să se întrebe: de ce? Răspunsul nu a întârziat să apară. Preotul i-a anunţat: “Crucea, după cum ştiţi, este un simbol al sacrificiului lui Cristos pentru mântuirea noastră. Este de asemenea un simbol al propriului nostru sacrificiu pentru Domnul şi pentru Biserica Sa.”

“Am descoperit însă cu tristeţe că puţini dintre noi facem sacrificii adevărate. Crucea a devenit doar un ornament de pus pe altar, lipsind din inimile multora dintre noi. Puţini sunt cei dispuşi să îşi sacrifice timpul şi interesele personale pentru Biserică. Aşa că m-am gândit să iau crucea de pe altar, căci este doar un banal simbol. Privind la altar în această dimineaţă, nu vedeţi crucea. Sper ca aceasta să vă amintească de faptul că crucea trebuie să fie în inimile voastre, în dăruirea voastră, în slujirea pe care i-o aduceţi Domnului şi Bisericii Sale. Crucea de pe altar nu are nici un sens dacă nu este prezentă şi în vieţile noastre.”

Comunismul a avut mare succes la tineri provocându-i să ducă o viaţă dură şi în competiţie. La intrarea în asociaţia tinerilor comunişti avea loc un astfel de dialog: “Ştii ce te aşteaptă?”, întreba comunistul. “Da, ştiu”, spunea tânărul aspirat. “Frig, foame, sfidare, abuz, închisoare, boli şi moarte”, continua comunistul. “Da, ştiu”, răspundea tânărul. “Sunt gata. Le voi îndura pe toate.”

Noi, creştinii, avem motivele corecte pentru o astfel de viaţă de sacrificiu, dar ne lipseşte spiritul comuniştilor. Am devenit saturaţi de iubirea de confort şi de viaţa fără probleme, încât nu mai avem vigoarea necesară pentru a fi combatanţi. Însă singurul creştinism care poate spera să cucerească lumea este creştinismul cu crucea în inimă. Să ne întrebăm deci dacă nu cumva crucea lipseşte din vieţile noastre… dacă nu cumva crucea a devenit un simplu ornament, o podoabă exterioară. Mai este ea simbolul sacrificiului nostru pentru Cristos? Dacă nu ne dăruim, dacă nu slujim, nici cruce nu avem.

Un Episcop credincios

Suntem în anul 156dC. Mulţimile se agită pe străzile Smirnei strigând: “Afară cu creştinii! Sunt periculoşi! Refuză să se închine împăratului. Jos cu Policarp până nu vin romanii şi îl aruncă animalelor!” În timpul procesului, proconsulul roman îi spune Episcopului Policarp: “Dată fiind vârsta ta, te invit să îi juri credinţă lui Cezar şi vei fi scutit de tortură.” Referindu-se la Cristos, Policarp răspunde: “Optzeci şi şase de ani i-am fost sclav Lui, şi nimic nu mi-a făcut rău şi nici nu s-a dezis de mine. Cum aş putea să îi aduc hulă Regelui care m-a salvat?” Mulţimea, care nu mai avea răbdare, a cerut moartea imediată a Episcopului. Astfel că Policarp este dus la rug. Se roagă, în timp ce focul este aprins şi flăcările îl înconjoară.

Astfel a devenit el unul dintre cei mai faimoşi martiri ai credinţei creştine. Ca Episcop, Sf. Policarp purta crucea lui Cristos pe un lanţ în jurul gâtului. Dar purta crucea şi în inimă. A purtat-o cu fidelitate până la sfârşit, primind în locul ei coroana gloriei veşnice.

 

* * *

 

Şi s-a răstignit pentru noi

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

… şi s-a răstignit pentru noi, în zilele lui Ponţiu Pilat… (Simbolul credinţei – Crezul)

Fraţi creştini,

Astăzi se arată şi se înalţă semnul cinstitei şi sfintei Cruci, taina cea ascunsă de toate seminţiile pământului, dar care s-a arătat spre mântuirea noastră, căci noi creştinii, prin semnul sfintei Cruci ne aducem mereu aminte de binele ce ne-a făcut Dumnezeu şi de mila pe care a avut-o El pentru noi păcătoşii. De aceea, prăznuim cu bucurie înălţarea sfintei Cruci şi ne închinăm cu frică şi cu veselie sufletească, sărutând-o.Astăzi este bucurie în cer şi pe pământ; astăzi se veselesc îngerii şi prăznuiesc oamenii credincioşi luminata şi sfânta Cruce a lui Hristos. Prin această sfântă Cruce s-a risipit împărăţia diavolului, blestemul s-a călcat, moartea s-a omorât, iadul s-a golit, morţii au înviat şi cerul s-a deschis.

Astăzi sfânta Biserică ortodoxă închipuie raiul, fiindcă aşa cum a fost în rai pomul cel de viaţă făcător care a omorât pe Adam pentru greşelile lui, aşa este sfânta Biserică – raiul cel vremelnic al creştinilor – care are cinstita Cruce, lemnul vieţii care a înviat pe Adam prin moartea Domnului Hristos. Pentru aceasta se înalţă sfânta Cruce ca să ne facă să cunoaştem că ea este începătura învierii a toată firea omenească din păcatul lui Adam şi că toţi cei ce cred în Domnul Hristos care s-a răstignit pe ea vor fi mântuiţi de păcatele lor.

Iată de ce astăzi ne veselim şi ne bucurăm, dat totodată trebuie să suspinăm din inimă şi să vărsăm lacrimi fierbinţi aducându-ne aminte de chinurile şi moartea cea amară a Domnului Iisus, aducându-ne aminte şi văzând cu ochii noştri sufleteşti şi trupeşti Crucea pe care a purtat-o pe umerii Săi mergând la răstignire ca un miel spre junghiere.

Nici un copil nu se bucură când vede înaintea ochilor lui pe tatăl său mort, mai ales când ştie că el este vinovat de moartea tatălui său. Desigur, că tocmai atunci i se cade să plângă cu amar, căci pentru greşeala lui a trebuit să moară părintele său drag. Aşa şi noi, să plângem cu lacrimi amare, fiindcă pentru păcatele noastre a murit Făcătorul nostru de bine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Această sfântă Cruce a fost închipuită de la începutul lumii şi proorocită de toţi profeţii.

Să ascultăm acum pe scurt însemnătatea praznicului sfintei Cruci şi cum s-a stabilit de sfinţii părinţi această sărbătoare importantă.

Necredincioşii şi zavistnicii evrei nu ştiau cum să ascundă învierea Domnului. Ei s-au sfătuit mai întâi să pecetluiască mormântul ca nu cumva să învieze Domnul Hristos. S-au dus repede la Pilat şi i-au spus: “Ne-am adus aminte că înşelătorul acela a zis că după trei zile va învia. Porunceşte să fie păzit mormântul”.

Pilat a trimis ostaşi pentru pază, care au pecetluit mormântul cum au ştiut mai bine. Duminică dimineaţa, pe când ostaşii străjuiau, Arhanghelul Mihail s-a coborât ca să-L primească pe Domnul Slavei cu smerenie. Ostaşii au adormit şi au amorţit, neputând privi lumina orbitoare de la Marele Luminător al lumii, Iisus, dar au simţit puterea şi învierea Lui şi au spus cu gură de foc că Iisus a înviat cu adevărat.

Vestea învierii a mers ca fulgerul, pe de o parte de la ostaşi, iar pe de altă parte de la femeile mironosiţe, în frunte cu Maria Magdalena, care au vestit ucenicilor că Iisus a înviat. Lumina învierii lui Iisus străbătea pretutindeni ca fulgerul iar căpeteniile evreieşti turbau de supărare. Neavând ce să mai facă, s-au sfătuit să cheme pe ostaşi şi, dându-le bani, i-au rugat să spună la lume că L-au furat ucenicii Lui pe când dormeau ei.

Unii din ostaşi au făcut întocmai cum li s-a cerut şi, de aceea, între evrei merge vorba şi astăzi că Iisus nu a înviat, ci L-au furat ucenicii. Alţi ostaşi însă, în frunte cu Longhin sutaşul, care a fost de faţă, n-au primit bani, ci au spus adevărul chiar cu preţul vieţii lor. Acest Longhin a spus răspicat: “Cu adevărat, Hristos a înviat!” A susţinut cu tărie acest lucru până a murit martir chinuit de păgâni.

Trecând timp de la învierea Domnului iar ucenicii, având contact direct cu Iisus cel înviat, făceau şi ei multe minuni în numele Lui. Astfel vindecau orbi şi ologi, tămăduiau orice boală şi înviau chiar şi morţii. Evreii necredincioşi scrâşneau cu dinţii de mânie şi-i închideau pe ucenici în temniţele lor, bătându-i şi ameninţându-i cu moartea. Ei s-au sfătuit apoi să ascundă locul unde a fost răstignit şi îngropat Domnul Iisus ca oamenii să nu mai ştie nimic şi să uite.

Evreii socoteau că, dacă oamenii vor vedea mereu Crucea, groapa şi Golgota, nu-L vor uita pe Iisus, ci-şi vor aminti mereu de învăţăturile Lui, de minunile Lui şi vor crede şi mai mult Dumnezeierea Lui. Iată răutatea, iată vrăjmăşie drăcească, fiindcă tot iadul se răsculase împotriva lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

Aţi auzit cum au zis: “înşelătorul acela”. O, Doamne, cum de nu s-a despicat pământul ca să-i înghită atunci când L-au făcut pe Dumnezeu înşelător. Dar Dumnezeu le rabdă şi aşteaptă şi lasă toate ca să se lămurească lumea. Aşa a fost, aşa este şi aşa va fi până la sfârşit. Cei cu capul aiurit vor crede minciuni.

Dumnezeu i-a lăsat însă să-şi îndeplinească sfatul lor cel rău, fiindcă trebuia să se împlinească cele spuse de Domnul Hristos despre oraşul Ierusalim, că va fi ars cu foc şi va fi pustiit, iar locuitorii tăiaţi şi omorâţi şi duşi robi peste tot pământul. Pentru îndrăzneala pe care au avut-o aspra Domnului Hristos au plătit şi plătesc şi astăzi, căci de atunci au pierdut patria şi împărăţia cerească şi au fost împrăştiaţi pe toată faţa pământului.

Evreii au îngropat Crucea Domnului, au îngropat piroanele Lui, au astupat toate locurile de pe Golgota, precum şi mormântul unde a fost îngropat Domnul. Acestea toate au rămas ascunse până în anul 327 în zilele marelui împărat Constantin, cel dintâi împărat creştin.

Acest împărat a primit credinţa şi religia cea adevărată în Iisus Hristos printr-o minune dumnezeiască. El trebuia să intre în război cu Maxentie, împăratul Romei, care avea o mulţime de ostaşi bine înarmaţi, iar Constantin avea mult mai puţini şi, de aceea, era întristat. Dar, într-o zi i se arată pe cer chipul sfintei Cruci strălucind mai mult decât soarele pe care erau scrise aceste cuvinte: “Cu acest semn vei birui!”

Văzând acest semn, împăratul Constantin a primit curaj şi poruncit să se facă cruci şi să fie puse pe steaguri. A plecat astfel la război pe care l-a câştigat cu puţina lui oaste şi, după ce a luat împărăţia Romei, s-a botezat în numele Sfintei Treimi şi a trimis apoi pe maica sa, Elena, la Ierusalim ca să caute Sfânta Cruce. Era în anul 327.

Împărăteasa Elena a fost întâmpinată de patriarhul Macarie şi, cu toţii, au înălţat rugăciuni către Dumnezeu ca să li se descopere locul de pe Golgota, unde a fost răstignit Domnul Hristos. În urma rugăciunilor înălţate au aflat trei cruci, precum şi piroanele cu care Domnul fusese ţintuit. Mare bucurie a avut fericita Elena aflând cinstita Cruce.

Tot atunci s-a făcut şi o mare minune, căci murise de curând o fată de neam mare iar patriarhul Macarie a atins de trupul neînsufleţit, pe rând, cele trei crucişi atunci când a fost atinsă de crucea pe care fusese răstignit Iisus, fata a înviat şi, mulţumind lui Dumnezeu, a început să propovăduiască cu glas mare puterea sfintei Cruci. Răspândindu-se vestea că s-a aflat Sfânta Cruce, s-a strâns îndată mulţime mare de popor care dorea să vadă cinstita Cruce. Dar, pentru că nu ajungeau cu toţii s-o poată vedea, patriarhul Macarie s-a suit pe un amvon şi, ridicând cinstita Cruce, toată mulţimea, văzând-o, a strigat cu glas mare: “Doamne, miluieşte-ne!”

De atunci şi până în zilele noastre se prăznuieşte această sărbătoare – Înălţarea Sfintei Cruci – căci în această zi sfânta Cruce a fost înălţată în văzul tuturor spre bucuria a toată lumea creştină şi spre lauda şi cinstea Domnului nostru Iisus Hristos. Acestea sunt, pe scurt, cele legate de praznicul de astăzi şi bucurie mare a cuprins de atunci tot neamul creştinesc care s-a închinat şi a sărutat cinstita Cruce.

Dar, pentru că Sf. Evanghelie de astăzi ne-a amintit despre suferinţele lui Iisus, despre judecata nedreaptă a lui Pilat, despre Crucea şi răstignirea Lui, care ne-au răscolit sufletul, să pornim şi noi pe urmele paşilor Lui, pe drumul calvarului. Veniţi să vedeţi în ce stare jalnică au adus pe Dumnezeu mâinile nelegiuite şi spurcate ale omului. Când mă uit la cel răstignit pe Cruce, mă gândesc şi la cel ce L-au răstignit. În moartea lui Dumnezeu săvârşită cu nedreptate, descopăr pe ucigaşul de om. Cauza patimilor şi morţii lui este însuşi omul, creatura mâinilor Lui, acela care a fost înzestrat cu frumuseţe, împodobit cu nemurire sufletească şi îndulcit cu atâtea bunătăţi de sus.

Motivul lacrimilor noastre acesta trebuie să fie, iubiţi creştini, pentru că noi L-am răstignit şi omorât pe Dumnezeu nostru, să plângem, mai ales, că altcineva n-a pătimit pe lume mai mult decât a pătimit El. Trebuie să plângem şi pentru patima Lui şi pentru firea noastră veşnic nemulţumită. Veniţi, dar, să ne suim pe muntele Domnului, pe vârful Golgotei şi să observăm priveliştea cea înfricoşată, să privim întunericul ce acoperă faţa pământului.

Lemnul cel cinstit să ne arate calea. Vino în faţa noastră, fericite lemn al Domnului, tu care ai fost stropit cu sângele cel dătător de viaţă al lui Hristos. Sfântă Cruce, tu eşti masa pe care s-a plătit răscumpărarea omenească! Sfântă Cruce, tu eşti scaunul prea cinstit pe care a şezut noul Împărat al lui Israel! Sfântă Cruce, tu eşti scara cerului care ne sui la rai! Sfântă Cruce, tu eşti stâlpul de lumină care povăţuieşti poporul creştinesc la dumnezeiasca făgăduinţă, la patria cerească! Sfântă Cruce, a Bisercii noastre, întărirea şi lauda noastră, tu eşti pricina mântuirii noastre!

Fraţi creştini, judecătorii lui Hristos sunt doi arhierei: Anna şi Caiafa. Când Domnul Hristos răspunde la întrebări, Anna porunceşte să fie lovit ca să tacă, iar dacă nu vorbeşte, Caiafa se mânie şi-L jură să vorbească. Ce trebuie să facă? Dacă vorbeşte, este condamnat, dacă tace, e socotit nebun.

O, arhiereule fără dar, de ce te juri, de ce cauţi mărturii mincinoase, pentru ce te tulburi ca să afli cine este Iisus? În curte este un ucenic al Lui, întreabă-l şi acela va spune adevărul. Unde eşti, Petre? Vino de mărturiseşte tu. “Nu cunosc pe omul acesta!”

Cum, Petre, tu nu mai cunoşti pe Dumnezeul tău, pe învăţătorul al cărui ucenic eşti de pste trei ani, nu mai cunoşti pe Acela care te-a făcut din pescar căpetenia apostolilor? Nu cunoşti pe Acela care ţi-a spălat picioarele? Nu este El, Petre, despre care tu ai zis că este Fiul lui Dumnezeu? Nu este Acesta despre care ai spus, cu câteva zile mai înainte, că mai bine preferi să mori decât să te desparţi de El?

O, Petre, Petre, te juri în faţa unei slujnice că nu-L cunoşti pe omul acesta. Nu vezi cum te mustră însuşi Pilat, cel care-L arată în faţa poporului şi care spune: “Nu găsesc în El nici o vină!” Ah, Iisuse al meu, de ce spune Petru că nu te mai cunoaşte? Poate să aibă dreptate, fiindcă eşti de nerecunoscut, pentru că Ţi-ai pierdut chipul şi frumuseţea feţei, aşa de mult au desfigurat-o palmele, scuipările şi rănile sângerânde.

Cum să te mai cunoască din atâtea răni groaznice şi atâtea semne pe trupul şi faţa Ta? Iată un lucru nemaipomenit: Pilat spune cu gura lui, poporului, că nu se găseşte în Tine nici o vină. Dar cununa de spini pentru ce Ţi-au pus-o, dacă nu-Ţi găsesc nici o vină? Vai! Patimă, cu adevărat, batjocură peste firea omenească! De aceea, ziceai în grădina Ghetsimani: “Întristat este sufletul Meu până la moarte”. Unde eşti, Petre? Dar Petru s-a pocăit, îi pare rău şi ochii lui sunt acum două izvoare de lacrimi amare.

Sfântă Marie, mamă amărâtă, mai cunoşti pe dulcele tău Fiu? De unde să mai vadă de atâta îmbulzeală!? Să-L vezi Tu, Părinte ceresc, vezi pe Fiul Tău, pe care L-ai născut mai înainte de luceafăr. Dar, în vremea aceasta, şi Tatăl şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său.

La vremea aceasta, apostolii şi ucenicii L-au lăsat şi au fugit. Acum Iisus este omul care nu mai are pe nimeni ca să i se facă milă de El. O, soare, înfricoşează-te! Iar voi, ceruri, suspinaţi! Din toată această mulţime de popor nu se găseşte nimeni căruia să-i fie milă de El. Toţi doresc sângele Lui şi toţi strigă: “Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!” Cum să nu zici, Iisuse: “Întristat este sufletul Meu până la moarte”?! Mielul lui Dumnezeu, linişteşte-Te puţin, pentru că Pilat mai încearcă o dată să te scape de la moarte.

La evrei erau un obicei ca de Paşti să fie slobozit un condamnat la moarte pe care îl cerea poporul. Era atunci un tâlhar vestit – Baraba – pe care poporul, îndemnat de căpeteniile preoţilor, a cerut să fie eliberat, iar Iisus să fie răstignit. Pilat stă pe gânduri şi nu ştie ce să facă.

O, Pilate, tu eliberezi pe Baraba, dar acesta este un tâlhar, un hoţ, care a băgat spaima în toată Iudeea. Vei hotărî răstignirea lui Hristos? Pilat întreabă iarăşi pe Iisus: “Ce ai făcut, pentru că, iată, neamul Tău Te-au adus aici la mine?” O, Pilate, de ce întrebi ce-a făcut? Deşi tu eşti străin în Ierusalim, nu eşti însă străin de multe minuni pe care le-a făcut.

Întreabă pe toţi cei ce s-au folosit de mila şi ajutorul lui Iisus Dumnezeu. Întreabă popoarele care s-au săturat de pâine; întreabă pe samarineanca cea desfrânată întreabă pe Maria Magdalena din care a scos şapte draci; întreabă pe Zaheu cel lacom, pe Lazăr cel mort de patru zile şi apoi înviat; întreabă, Pilate, pe fiica lui Iair şi chiar pe femeia ta, Claudia, care a fost de faţă când Iisus a înviat-o şi a dat-o părinţilor ei. Întreabă pruncii Ierusalimului, Pilate!

Ce a făcut? Dar ce n-a făcut, o, Pilate?! Dacă ai avea minte să înţelegi teologia cea înaltă, eu ţi-aş spune că acesta este Cuvântul cel mai înainte de veci care a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele, soarele şi luna, stelele şi lumina, păsările, animalele şi toate câte se văd şi nu se văd. Un singur lucru, însă, n-a făcut. Fiul lui Dumnezeu n-a făcut păcatul şi, să ştii, Pilate, că de un singur lucru nu ştie. Nu ştie de frică. El este Dumnezeu adevărat şi, într-o clipă, poate să vă piardă şi să vă nimicească pe toţi.

Pilat nu mai răspunde. Îi întoarce spatele, pentru că un cuvânt al arhiereilor i-a astupat gura şi urechile. Iată, acest cuvânt strigat de tot poporul: “De vei elibera pe Iisus, nu eşti prieten al cezarului”. Astfel, judecătorul Pilat, ca să nu-şi piardă scaunul şi postul lui, avantajele lui, nu mai vede adevărul, poate să piardă toată lumea. El îl osândeşte la moarte pe Iisus şi dă sentinţa cerută de iudei, zicând:

“Eu, Ponţiu Pilat, procuratorul din Imperiul roman, în sala înalţilor prinţi, condamn cu pedeapsă de moarte pe Cruce, pe numitul de popor – Iisus Nazarineanul – un răzvrătitor şi un răsculător contra legilor Tiberiu, care este rege şi împărat al romanilor. Ordon şi hotărăesc soarta lui prin răstignire pe Cruce, dimpreună cu alţi doi, după obiceiul celor condamnaţi. Însărcinez pe primul meu căpitan, Comuto Corneliu, ca să-L ţină legat în public, prin raionul Ierusalimului, apoi, bătându-L şi îmbrăvându-L cu o mantie roşie, să-L încoroneze cu o coroană de spini pe cap. Să fie obligat a-şi duce Crucea pe umeri spre a servi de exemplu pentru toţi tâlharii şi împreună cu El să fie răstigniţi şi alţi doi tâlhari în locul numit al Căpăţânii – Golgota.

Acela care va fi răstignit, să fie lăsat pe Cruce pentru sfidarea publicului, iar deasupra Crucii să fie scris în evreieşte, greceşte şi latineşte: “Iisus Nazarineanul, regele iudeilor. Ordon ca toţi subalternii mei să îndeplinească în grabă această datorie a lor şi să execute întocmai cum am hotărât eu, infailibilul, după legile romanilor. Ierusalim, 23 martie, 5508, de la creaţie”

Astfel s-a săvârşit asasinarea Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos. Cine poate spune cu de-amănuntul, cu câtă sete au sfârşit trupul cel sfânt şi curat al celui mai drept fiu al poporului iudeu după trup? Bătăile cu biciul noduros cu plumb la vârf, apoi coroana de spini pe care I-au îndesat-o pe cap cu loviri pătrunde adânc să rupă carnea, iar sângele să curgă peste ochi şi peste faţă.

Tot trupul Domnului era o carne vie şi o masă roşie de sânge. Călăii L-au acoperit cu o mantie, care s-a lipit de sângele ce curgea şiroaie. Aşa bătut, istovit, vânăt la faţă, cu ochii în lacrimi, cu cununa de psini căută peste ochi,, cu părul încurcat de palmele şi loviturile primite, hulit şi insultat, a mai trebuit ca pe umărul rănit să-şi pună Crucea pe care să şi-o ducă singur în plină arşiţă a soarelui, de la Pretoriu până sus pe Golgota, cale de un ceas.

Acolo sus pe Golgota a suferit piroane reci şi ruginite şi alte multe suferinţe grele pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Dar, din durerile pe care Le-a suferit, cea mai grea era aceea că Domnul Hristos, ca Dumnezeu adevărat, vedea de pe Cruce, de acolo de sus, că pentru muţi suferă în zadar, fiindcă mulţi se vor ţine, mai departe, tot de păcate; nu se vor trezi la o viaţă bună, nouă nu se vor face mai buni, mai blânzi, mai iertători, mai răbdători. Pe mulţi îi vor apuca moartea nepregătiţi, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, împietriţi şi înrăiţi, cu păcate mari de moarte. Pentru aceştia în zadar s-a răstignit Hristos, căci iadul îi mănâncă pe toţi. Vai nouă, dacă nu ne trezim în clipele acestea, dacă nu punem început bun vieţii noastre.

Mulţimea războaielor care au bântuit pământul au făcut ca lemnul Crucii să fie împărţit şi răspândit în mai multe locuri. Aşa se găseşte o parte la Ierusalim, o parte prin Grecia, într-o capelă din Paris, capelă care are vârful cupolei ascuţit ca un spin şi unde se află şi coroana de spini pe care a purtat-o Domnul Hristos în acele zile grele. La Roma se păstrează unul din piroanele răstignirii şi tot acolo se află scara din palatul lui Pilat pe care a căzut Mântuitorul şi şi-a zdrobit picioarele şi mâinile, atunci când plin de sânge a fost îmbrâncit afară.

Tot la Roma se află o tăbliţă de lemn de cedru pe care au fost scrise în trei limbi cuvintele: “Iisus Nazarineanul regele iudeilor”. La Roma se mai află o zăbală făcută pentru calul împăratului Constantin, de mama sa Elena dintr-un piron găsit pe Golgota, ca fiul său să fie apărat în războaie. La Torino există giulgiul sfânt, pânza în care s-a imprimat întreaga Lui figură. De asemenea, la o biserică, lângă Paris, se află mantia plină de sânge şi haina lui Iisus. Acest lucru înfricoşător îl descoperă chia rşi ştiinţa înaintată a veacului al XX-lea în urma cercetărilor făcute.

După aproape 2000 de ani de la răstignirea Domnului s-au fotografiat şi împrăştiat în lumea întreagă chipul Domnului de pe giulgiu, ca să afle toţi şi să cunoască pe Cel ce s-a jertfit pentru mântuirea noastră. Aşa au fost descoperite cu câţiva ani în urmă în arhivele cezarilor, nişte scrisori din vremea Mântuitorului. Iată atâtea şi atâtea dovezi.

Să ne cercetăm, deci, fiecare adâncul sufletului nostru şi să vedem cât suntem noi de recunoscători faţă de Mântuitorul nostru, care a pătimit atât de mult pentru mântuirea noastră ca să ne scape din robia păcatelor, a diavolului şi a iadului. Dacă până acum nu am cunoscut ce a făcut El pentru noi, să începem de astăzi înainte o viaţă mai plăcută Lui, să cunoaştem şi să-I mulţumim pentru jertfa dragostei Lui, faţă de noi păcătoşii, căci pentru noi a murit.

Istoria parcă se repetă cu fiecare generaţie. Acelaşi Iisus şi astăzi este prins, lovit şi bătut. În faţa noastră stă legat şi scuipat. Să recunoaştem jertfa Lui, osteneala Lui, căci fără plată ne mântuieşte, fără să-I dăm ceva, pentru că nu avem ce să-I dăm. Tot pământul şi cerul sunt ale Lui. El un singur lucru ne cere – sufletul – care este nemuritor. Pentru acest suflet a făcut acea jertfă, a venit să ne înveţe, să ne arate calea şi pentru acest suflet şi astăzi ne vorbeşte, căci cele ce vă spun nu sunt cuvintele mele, ci ale Lui. El este Mântuitorul, El este Izbăvitorul.

Să-L cunoaştem, să-L credem, să-L ascultăm şi să facem ceea ce ne spune. Alt mântuitor nu va veni. Tot El va veni pe norii cerului să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Să lăsăm răutatea, să lăsăm păcatele, să ne stăpânim gurile, să vorbim mai puţin cu lumea şi să vorbi mai mult cu Dumnezeu în rugăciune ca să fim scutiţi de rele şi să nu ne pierdem sufletul.

Să lăsăm iscodirile, care fac mare rău sufletului. Cei care sunt iscoditori se aseamănă cu iscoadele care veneau la Mântuitorul să-L ispitească, să-L prindă cu ceva, ca să aibă de ce să-L judece. Cu aceia se vor chinui toţi iscoditorii şi iscoadele care seamănă zâzanie şi discordie.

Rugăciune
O, Răstignitule Iisuse, o, dragoste fără margini, care pentru mântuirea noastră ai suferit atât de mult! Coboară-Te de pe Cruce şi, cu ranele Tale, tămăduieşte rănile pe care ni le-au lăsat păcatele noastre şi împărăţeşte Tu cu Crucea Ta cea sfântă în sufletele noastre, ca să fim ai Tăi sfinţiţi, curaţi şi luminaţi. Iar tu, Piate, să dai jos tăbliţa pe care ai scris: “Iisus Nazarineanul, regele iudeilor” şi să scrii aşa:”Iisus Hristos, Împăratul creştinilor”. Amin.

 

* * *

 

Semnul Fiului Omului

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Pe 14 septembrie în cursul fiecărui an bisericesc se face prăznuirea cinstitului lemn al crucii pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Se ştie, de asemenea, că în Acatistier este o rugăciune numită “Acatistul Sfintei Cruci”, unde sunt imnuri care se adresează crucii ca şi unei persoane. S-a reproşat uneori creştinilor că sunt bigoţi, fiindcă se adresează unui obiect ca şi unei persoane. Însă, nu trebuie să se piardă din vedere că imnurile respective se adresează, de fapt, Domnului Hristos care s-a jertfit pe acest obiect, iar nu lemnului în sine. De aceea, acatistul în sine nu trebuie privit decât ca o expresie a evlaviei compozitorului creştin şi a celor care-l citesc. Citindu-l, ne amintim mereu de patimile Mântuitorului, liber asumate, pentru mântuirea lumii. Acest fapt îl mărturiseşte şi Sfântul Pavel când le scrie corintenilor (Epistola I Corinteni 15, 3) că Hristos a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor.

Cum ne-a răscumpărat Hristos

Învăţătura despre moartea ispăşitoare a lui Hristos este solid fundamentată pe Sfânta Scriptură a Noului Testament, învăţătură fără de care Evanghelia nu ar mai constitui nici o noutate şi nici nu ne-ar mai da vreo speranţă a mântuirii. Vestea cea bună a Evangheliei constă deci în aceea că, prin cruce, toate fărădelegile noastre au fost ispăşite de Hristos, care “a făcut să cadă asupra Lui fărădelegile noastre, ale tuturor” (Isaia 53, 6). De aceea Apostolul este pe deplin îndreptăţit să spună: “Şi nu-mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10, 17), iar “prin rănile Lui, noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Prin jertfa Sa pe cruce, Hristos ne-a răscumpărat din robia păcatului şi, implicit, a celui rău. Astăzi nu prea se mai foloseşte cuvântul “răscumpărare” sau “a răscumpăra” decât în cazul răufăcătorilor. În antichitate, termenul era foarte bine cunoscut, fiindcă se folosea cu referire la eliberarea sclavilor ori a prizonierilor de război pentru care se fixa un preţ, uneori exorbitant, de către stăpân, ce trebuia achitat de familie sau de către prieteni pentru eliberare. Datorită statutului său, sclavul nu se putea elibera niciodată prin propriile mijloace întrucât, indiferent cât de bine lucra şi cât câştiga, tot venitul realizat de el se cuvenea exclusiv stăpânului, iar eliberarea prin alte mijloace era de-a dreptul imposibilă. Numai intervenţia excepţională a unui om liber, cu multă influenţă şi posibilităţi materiale îl putea reda pe sclav vieţii normale.

La fel pe plan spiritual, ajuns în robia păcatului nimeni dintre muritori nu ar fi găsit pe cineva care să intervină pentru ei şi nici nu ar fi avut ce să-i ofere lui Dumnezeu în vederea răscumpărării. Se ştie că nici Însuşi Domnul Hristos n-a plătit ceva material, ci ne-a răscumpărat cu propriul Său Sânge, după cum zice şi evanghelistul că: “Fiul Omului nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45; Matei 20, 28), fiindcă “numai în El avem răscumpărarea, prin Sângele Lui” (Efeseni 1, 7).

Crucea împăratului Constantin

Cât despre cinstirea Sfintei Cruci, aceasta a început chiar din vremea Sfinţilor Apostoli, după cum zice Sfântul Pavel: “Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume” (Galateni 6, 14), şi tot el mai adaugă: “cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie, iar pentru cei ce ne mântuim (adică pentru cei care suntem pe calea mântuirii, cum bine zic alte traduceri – n.n.) este puterea lui Dumnezeu” (I Corinteni 1, 18).

Tradiţia cinstirii Sfintei Cruci a continuat în Biserică până în vremea Sfântului Constantin cel Mare, dar de frica persecuţiilor creştinii o făceau pe ascuns. Abia pe timpul domniei acestui împărat creştinătatea a putut să-şi exteriorizeze nestingherit credinţa pe care o mărturisea. Acest împărat tot Sfintei Cruci îi datorează încreştinarea şi de aceea a şi dobândit o atât de mare evlavie faţă de ea. Ca şi Sfântul Pavel, el a fost chemat la credinţa creştină în mod cu totul excepţional. Istoricul bisericesc Eusebiu de Cezareea ne spune că, în ajunul unei mari confruntări armate cu duşmanii săi, a avut parte de o viziune cu totul minunată. Astfel, i-a apărut deodată pe cer semnul Sfintei Cruci alcătuit din nişte puncte strălucitoare aidoma stelelor, la miezul zilei şi a primit şi o profeţie că îi va birui pe duşmani cu acel semn. Prevestirea avea o dublă semnificaţie: prima, că numai prin semnul crucii îi va birui pe duşmanii văzuţi, iar a doua, că doar prin aceasta se va putea învinge toată puterea celui rău şi îşi va câştiga mântuirea.

Semnul nu putea fi interpretat altfel decât ca o bunăvoinţă a lui Dumnezeu faţă de el şi de întreaga creştinătate, ale cărei interese el le va apăra cu multă fervoare până la sfârşitul vieţii. De aceea, a poruncit de îndată să se facă o cruce din aur, împodobită cu pietre preţioase după chipul celei pe care o văzuse, cruce de care s-a folosit ca de un steag, pe care a purtat-o solemn în fruntea oştilor pe câmpurile de luptă. Înfruntându-se cu mult mai puternica oaste a lui Licinius, Constantin a câştigat războiul, după care a intrat biruitor cu oştile în Roma (312), capitala marelui Imperiu Roman. Prin Sfânta Cruce, Constantin a câştigat de fapt două mari victorii care îl vor marca atât pe el, personal, cât şi viaţa întregii Biserici.

Prima victorie a fost cea de la podul Milvius de pe Tibru, care l-a transformat radical, făcându-l din păgân un mărturisitor şi apărător al lui Hristos, iar cea de-a doua a fost biruinţa creşti-nismului prin editarea şi publicarea celebrului Edict de la Milan (313), prin care se garanta libertate de practi-care a credinţei creştine. După cum scrie Eusebiu, Constantin a aflat că marea armă a credinţei este cea mai potrivită spre a asigura ocrotirea împotriva vrăjmaşilor şi pentru a dobândi mântuirea sufletului. Prin acest edict, religia creştină a obţinut libertatea de a fi mărturisită şi practicată nestingherit.

Crucea, în văzul tuturor

Praznicul de astăzi însă (14 septembrie) se numeşte “Înălţarea Sfintei Cruci” deoarece este legat de comemorarea descoperirii lemnului Sfintei Cruci pe care s-a jertfit Domnul Hristos în cetatea Ierusalimului, pe cheltuiala şi osteneala aceluiaşi împărat Constantin şi a mamei sale, Elena. Astfel, vrând să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru ajutorul primit, a demarat un vast program de înnoire a sfintelor, dar modestelor, lăcaşuri de închinare ale creştinilor şi de identificare a mormântului lui Hristos şi a crucii pe care a fost răstignit. Crucea a fost, într-adevăr, descoperită pe când muncitorii săpau pentru temelia bisericii Învierii.

Tradiţia spune că identificarea lemnului crucii pe care fusese răstignit Domnul s-a realizat prin atingerea acesteia de trupul unui mort care a înviat. Cu acest prilej, împărăteasa Elena i s-a închinat cu multă evlavie, dimpreună cu toţi cei prezenţi la eveniment. Cum poporul era foarte numeros şi dornic de a se închina Sfintei Cruci, patriarhul Macarie al Ierusalimului a înălţat crucea pe o estradă, ca să o vadă toată lumea. De atunci, Biserica a luat decizia ca, în amintirea fericitului eveniment, să se insti-tuie o sărbătoare specială dedicată Sfintei Cruci, pe care să o ţină toată lumea ortodoxă pe 14 septembrie.

Crucea din inimi

De subliniat că cinstirea crucii are o solidă fundamentare biblică, deoarece a fost preînchipuită cu mult înaintea întrupării Domnului. Cartea Numerii ne spune că, în călătoria lor spre Canaan, israeliţii scăpau de muşcăturile veninoase ale şerpilor deşertului pe care-l străbăteau fără nici un alt antidot decât privind la un şarpe de cupru înălţat de profetul Moise pe un stâlp, din poruncă divină (cap. 21). Dovada că acela preînchipuia crucea o avem chiar de la Domnul, care a anunţat că se va înălţa pe cruce după cum Moise a înălţat şarpele de aramă pe un stâlp.

Evident că nu faptul în sine al înălţării pe cruce este atât de important, cât scopul acelei înălţări. Dacă pe vremea lui Moise, scăpau pentru moment de moarte, adică obţineau doar o amânare temporară, fiindcă mai târziu tot aveau să moară, prin crucea lui Hristos se asigură, celor care cred în El şi Îl mărturisesc prin cuvânt şi faptă, nemurirea sufletului şi viaţa veşnică. Acest adevăr trebuie să-l credem, fiindcă ni-l spune Hristos-Dumnezeu, iar nu omul: “Precum Moise a înălţat şarpele în pustie aşa trebuie să se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15).

Conştientizând semnificaţia şi puterea crucii, chiar de la început slujitorii Bisericii şi creştinii nu s-au mai despărţit de ea, întocmai cum soldatul viteaz nu se desparte niciodată de arma sa de luptă, ca să nu fie surprins de duşman nepregătit, ci o poartă cu sine pretutindeni, ştiind că viaţa lui depinde de ea. La timpul său, Sfântul Efrem Sirul îi îndemna astfel pe creştini: “Însemnează-te cu semnul crucii! Acoperă-te cu el ca şi cu un scut. Nu înceta, creştine, a purta această armă în tot locul şi în toată vremea. Nimic să nu faci fără cruce. Înarmează-ţi toate mădularele tale cu acest semn şi de nimic nu te vei înfricoşa!”.

Desigur, din îndemnul sfântului nu înţelegem că se impune a ne confecţiona cruci din materiale scumpe pentru a ne etala posibilităţile materiale, ci are în vedere, în primul rând, însemnarea peste tot şi în tot timpul cu acel semn şi câştigarea unei dispoziţii permanente de a fi jertfelnici în tot ce facem, cum a fost Însuşi Hristos pe care-L mărturisim. Crucea, deci, nu trebuie să rămână doar un simbol creştin pe turlele bisericilor ori în cimitir, la căpătâiul celor răposaţi, ci se impune a o coborî şi în inima creştinului care să încerce a şi-o modela după inima şi voia lui Hristos.

Crucea, semnul Fiului Omului

În înţeles spiritual, crucea mai este şi simbolul ostenelii, al luptei persistente cu păcatele proprii şi cu puterile răului, este simbolul căii celei strâmte şi obositoare spre mântuire. Cine crede că poate accede la mântuire fără cruce, adică urmărind cu orice preţ opţiunea confortului, a bunăstării sau a renunţării şi evitării suferinţei şi a sacrificiului de sine, se înşală. Deci, noi cinstim crucea nu pentru ea însăşi, ci numai pentru Hristos ce s-a jertfit pe ea şi pentru că prin aceasta am obţinut mântuirea (I Petru 2, 24). Când facem semnul crucii şi ne însemnăm fruntea, pieptul şi umerii, noi mai mărturisim şi credinţa în Sfânta Treime, dar şi dorinţa de a ne împărtăşi de roadele jertfei lui Hristos pe cruce. Mare bucurie va fi pentru credinioşii cinstitori ai crucii lui Hristos când acest semn se va arăta pe norii cerului ca semn prin excelenţă al Fiului Omului (Matei 24, 30) şi ca preludiu al zilei înfricoşătoarei judecăţi. Atunci, necredincioşii, ca şi cei care au dispreţuit acest semn, nu vor şti unde să se ascundă de frica Marelui Judecător ce nu va putea fi mituit precum judecătorii lumeşti.

Cum sensul spiritual al crucii este şi acela de jertfă şi de suferinţă, ea ne aminteşte că, de dragul Domnului Hristos care a murit ca om pentru noi, nici o faptă bună, nici o biruinţă împotriva propriilor scăderi nu se poate face fără a urma cu consecvenţă exemplul de jertfelnicie al Domnului Hristos. De aceea, la început de orice lucrare bună să cerem ajutorul lui Hristos-Dumnezeu, zicând: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”

pr. prof. univ. dr. Petre Semen

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Înălţarea Sfintei Cruci este cea mai veche sărbătoare ortodoxă închinată Sfintei Cruci, fiind trecută în rândul praznicilor împărăteşti. Ea se prăznuieşte în fiecare an la 14 septembrie.

Această sărbătoare aminteşte de două evenimente din istoria lemnului Sfintei Cruci şi anume: 1. Descoperirea între anii 326-335, la stăruinţa Sf. Elena, mama împăratului Constantin cel Mare a Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Hristos.

La 14 septembrie 335 a avut loc sfinţirea monumentalei biserici a Sf. Mormânt, zidită de Constantin cel Mare, şi tot în această zi Patriarhul Macarie al Ierusalimului, a înălţat crucea în faţa mulţimilor de credincioşi, care s-au perindat prin faţa ei, atingând-o şi cinstind-o cu toată sfinţenia. Arătarea Sfintei Cruci se făcea, după aceea de două ori pe an, şi anume: la 14 septembrie şi în Vinerea Patimilor.

2. Al doilea eveniment pe care ni-L aminteşte praznicul Înălţării este aducerea Sfintei Cruci, luată de către regele Chosroes, al Perşilor, la 614, şi aşezarea din nou în biserica Sf. Mormânt, de către împăratul Heraclius, la 629.

În 14 septembrie, patriarhul Zaharia al Ierusalimului a înălţat-o din nou, spre vedere şi cinstire, în faţa credincioşilor.

Acest praznic al Sf. Cruci ne oferă şi nouă un bun prilej de a putea vedea, constata marele rol pe care-l are Crucea în viaţa noastră, a lumii.

Crucea, instrument de tortură şi semn de ocară, datorită răufăcătorilor care erau răstigniţi pe ea, se sfinţeşte prin sângele Mântuitorului Hristos, vărsat pe ea pentru mântuirea noastră, devenind nu numai un semn al biruinţei ci o forţă purtătoare de viaţă adevărată, pavază creştinilor.

Crucea este specificul şi postamentul credinţei noastre ortodoxe. Fără cruce nu este nici creştinism, nici Biserică şi nici mântuire. Crucea şi Isus. Prin El s-a distrus moartea, s-a dezlegat pactul strămoşesc, s-a prădat iadul, s-a dăruit învierea ni s-a dat puterea să nu ne temem nici chiar de moarte, s-a săvârşit întoarcerea la fericirea primară, s-au deschis porţile raiului, s-a aşezat firea noastră în dreapta lui Dumnezeu, ne-am făcut fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu (Mat. 5,45; Rom 8, 17; II Cor. 7, 3).

Şi dacă ne-a răscumpărat prin cele ce a pătimit suferind răstignirea, însuşi obiectul de pedeapsă, crucea, a devenit altar sfânt şi semn al închinării noastre.

Pentru noi Isus s-a jertfit pe Sine, jertfind trupul Său, puterea Sa, frumuseţea, demnitatea şi însăşi Viaţa Sa picătură cu picătură, până şi sfinţenia Sa, îngăduind să fie batjocorit cu ruşinea cea mai grozavă, cu moartea pe cruce între tâlhari, aşa cum spune Sf. Evanghelie: “cu cei fără de lege s-a socotit” (Marcu 15, 28; Isaia 2, 22).

Evlavia creştină cinsteşte neîncetat acest semn al izbăvirii noastre. De la anul al 33-lea al erei creştine, de când s-a petrecut acest mare eveniment din istoria mântuirii noastre, până azi şi până la sfârşitul veacurilor, credincioşii de pretutindeni s-au închinat şi se vor închina lui Isus Hristos. Lui închină gândurile, rugăciunile şi cererile lor, făcându-şi semnul Sfintei Cruci, cerându-I ajutorul, sprijinul şi mântuirea.

“Crucea lui Hristos” a devenit de la început şi până la sfârşit – iubirea lui Dumnezeu fără margini -, prin care se înfăptuieşte începutul unei noi legături de viaţă între Dumnezeu şi om. Fapt care face pe Sf. Apostol Pavel să spună: În adevăr “cuvântul cruce pentru cei ce pier e nebunie, iar pentru noi cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Cuvântul cruce are trei înţelesuri: 1. Înţeles duhovnicesc, spiritual; înţelegem prin Cruce patimile şi moartea Mântuitorului Hristos. În acest sens Crucea este deci, puterea biruitoare, pentru că Hristos a biruit moartea desfiinţând-o prin moarte, eliberând astfel viaţa de moarte.

Pentru înţelegerea acestei însuşiri a Crucii, Biserica ne oferă comparaţia dintre lemnul Crucii şi lemnul (pomul) din paradis, prin care omenirea a căzut.

Pomul din paradis, prin fructele sale, l-a ademenit pe Adam, devenind pierzătorul lui. Natura biruieşte spiritul care cade din afirmarea puterii sau a libertăţii lui.

Lemnul Crucii devine izbăvitor, pentru că Hristos primeşte jertfa Sa pe el. Aici se restabileşte puterea pierdută a spiritului în faţa naturii ademenitoare. Biruinţa aceasta nu se face fără efort, suferinţă şi jertfă. Dar şi fructul Crucii este contrar celui al pomului din paradis, el fiind puterea de înfrânare şi de răbdare. Cine gustă din fructul crucii va învinge orice ispită, amăgire pe care i-o poate oferi natura, lumea prin fructele ei.

Înfrânarea şi răbdarea ne vor feri de robia pornirilor trupeşti.

Iată puterea, ajutorul şi pavăza oferită creştinismului de puterea crucii.

2. Al doilea înţeles al cuvântului cruce este cel material, adică acela de cruce făcută din lemn sau alte materiale.

Creştinii sunt departe de a vedea în Sfânta cruce numai materialul din care este făcută; cu toate că şi acest semn al crucii primeşte putere şi se sfinţeşte prin puterea crucii (jertfa lui Hristos).

3. Al treilea înţeles al cuvântului cruce este acela, că fiecare din noi avem o cruce care reprezintă viaţa noastră cu bucuriile şi suferinţele ei.

Trebuie să simţim şi să trăim cum ea reîmprospătează sufletul nostru cu Stăpânul vieţii noastre şi cu el deodată datoria noastră de a purta şi noi fiecare crucea sa, crucea suferinţelor sale.

Şi câţi dintre noi nu purtăm crucea lipsurilor, a suferinţelor, a calomniei şi a neputinţelor de tot felul, crucea nemulţumirii de noi înşine.

Ce grea este crucea când o porţi fără nădejde, fără Hristos! Alături de Isus, crucea, oricât de grea ţi s-ar părea, e suportată mai uşor.

Semnul Sf. Cruci a intrat profund, zi de zi, în viaţa credincioşilor, marcându-le existenţa spirituală. Ea este pecetea sub a cărui pavăză creştinul intră de la “naşterea sa în Hristos”, prin Botez şi se menţine până la trecerea în lumea cealaltă, pecetluindu-i-se mormântul.

Când pruncul este adus la botez, preotul îl întâmpină la intrare în biserică, însemnându-l cu semnul Crucii, la frunte, gură şi piept, pentru ca puterea acestui semn sfânt să pecetluiască aceste mădulare, alungând puterea celui rău.

Împărtăşirea pruncului, în cadrul botezului cu harurile dumnezeieşti, înnoitoare prin ungerea lui cu Sf. Mir, se face tot sub semnul Crucii, arătându-se prin aceasta apartenenţa celui botezat şi miruit la trupul mistic al lui Hristos, Sfânta Biserică.

Dezlegarea păcatelor la mărturisire se face prin punerea mâinilor pe capul penitentului şi însemnarea lui cu semnul Crucii.

Împărtăşirea oricărei binefaceri în cadrul Sf. Liturghii, sau a altor slujbe divine, se face în chipul Crucii.

Punerea inelelor de logodnă şi a cununiilor în cadrul Tainei Cununiei, se face după ce preotul a făcut semnul Crucii de trei ori, pe faţa mirilor.

Ungerea cu untdelemn la Sf. Maslu, sfinţirea apei la agheasmă şi stropirea cu ea, se face tot în Chipul Crucii.

Prin acest semn se comunică harurile Sf. Duh, se alungă orice putere demonică sau ispită a celui rău, din viaţa credincioşilor.

Crucea îl străjuieşte pe creştin la capul mormântului şi tot ea este cea care pecetluieşte groapa. Iată, puterea ocrotitoare a Sf. Cruci.

Semnul Sfintei Cruci este cea mai simplă rugăciune, care însoţeşte alte rugăciuni. Atunci când creştinul se închină cere ajutor de la Dumnezeu, fiind încredinţat că acest semn al biruinţei, sfinţit prin jertfa lui Hristos, îşi va revărsa puterea ocrotitoare şi asupra lui.

Prin Sf. Cruce se preamăreşte Dumnezeu şi I se aduce mulţumire. Ba mai mult, prin acest semn, noi ne dăruim lui Dumnezeu, plinind astfel cea mai aleasă rugăciune.

Pun pecetea Treimii, prin cele trei degete, pe fruntea mea, sălaşul minţii şi o încredinţez lui Dumnezeu. Astfel, ea va fi ferită de săgeţile vicleanului. Îmi pecetluiesc apoi inima, sălaşul sentimentului, al iubirii, pe care o îndrept tot spre creator.

Dăruiesc apoi lui Dumnezeu şi puterile mele trupeşti, simbolizate prin umeri, atunci când însemn şi pe ei cu pecetea Crucii. Căci prin semnul Sf. Cruci ni se dau harurile Sf. Duh, se alungă orice putere demonică sau ispită a celui rău din viaţa credinciosului. De la această mare minune a răstignirii Domnului pe cruce, ea a devenit “păzitoare a toată lumea, frumuseţea Bisericii, întărirea credincioşilor, lauda îngerilor şi rana diavolilor”.

De aceea, să fim atenţi, astăzi mai mult ca oricând, întrucât crucea a avut duşmanii ei şi parcă astăzi se înmulţesc – să o cinstim din inimă, să ne închinăm ei, să o iubim şi să o apărăm cu toată credinţa şi viaţa noastră.

Nu putem cunoaşte un imn mai frumos închinat Sf. Cruci decât al Sf. Ioan Gură de Aur care zice: “Crucea este nădejdea creştinilor, învierea morţilor, călăuza celor deznădăjduiţi, cârja de sprijin a celor ologi, mângâierea celor săraci, frâul celor bogaţi, pierzania celor mândri, pedeapsa făcătorilor de rele, biruinţa asupra diavolului, învăţătura celor tineri, susţinerea celor lipsiţi, cârmaciul corăbierilor, nădejdea naufragiaţilor, zidul de apărare al luptătorilor. Crucea este părintele celor orfani, apărătoarea fecioarelor, sfătuitoarea iubitorilor de dreptate, liniştea celor întristaţi, apărătoarea celor mici şi slabi, înţelepciunea bărbaţilor, ultimul gând al bătrânilor, lumina ce luminează în întuneric, măreţia şi strălucirea conducătorilor credincioşi, libertatea robilor, slava muncilor, doctorul celor bolnavi, pâinea celor flămânzi, izvor a toată înţelepciunea şi acoperământ celor goi”.

Dacă în toate timpurile, Sf. Cruce a avut o putere aşa de mare, dacă crucea este păzitoarea creştinilor, dacă Sf. Cruce este ocrotitoarea neamului nostru, azi mai mult ca oricând avem nevoie de ajutorul Sf. Cruci.

Să ne facem semnul Sf. Cruci, la începutul şi la sfârşitul lucrului nostru, la masă, la culcare şi la sculare. Să obişnuim copiii noştri să facă Sf. Cruce în toate împrejurările vieţii şi drept răsplată Domnul Isus Cel ce a pătimit pe ea va înălţa inimile lor din orice întuneric şi rătăcire.

Îngenunchind în faţa ei, cu adâncă evlavie, să ne rugăm ca Domnul Isus să ne învrednicească cu crucea sa pe fiecare; să facem loc cât mai curat şi cât mai de cinste Sf. Cruci şi Celui răstignit pe dânsa în cămara inimii noastre. Să ne rugăm şi noi astăzi, către Cel de Sus şi să-I cerem, ca şi cei din Cetatea Sfântă acum o mie şapte sute de ani: “Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu Crucea Ta păzeşte pe poporul Tău”. Ne închinăm Crucii Tale, Hristoase, şi zicem către dânsa: “slavă ei, pentru dragostea Ta”. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Înălţarea Sfintei Cruci

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Cum de venerăm un obiect, crucea, pe care Mântuitorul nostru a fost răstignit, îndurând chinurile cele mai mari? Are rost să onorăm un “obiect” prin care s-a provocat multă suferinţă şi moartea lui Isus? De fapt, noi nu venerăm obiectul, ci ceea ce Domnul a făcut pentru noi, acceptând suferinţele şi jertfindu-Şi viaţa pentru mântuirea tuturor oamenilor.

La întrebările de mai sus putem răspunde cu cuvintele apostolului Pavel: “În timp ce Iudeii cer minuni şi păgânii caută înţelepciunea, noi îl propovăduim pe Isus cel răstignit, scandal pentru iudei şi nebunie pentru păgâni, dar pentru cei pe care Dumnezeu i-a chemat, iudei sau păgâni, Cristos este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu” (1Cor 1, 22-24).

Pavel ne prezintă două idei greşite, pe care oamenii şi le fac despre Dumnezeu. Cea dintâi, pretinde că Dumnezeu trebuie să facă fapte extraordinare, minuni supranaturale, deoarece dacă Dumnezeu există, trebuie să demonstreze El însuşi omului, puterea Sa. A doua, “calea raţionalistă”, crede că dacă Dumnezeu există, mai repede sau mai târziu, omul trebuie să reuşească să demonstreze acest lucru cu ajutorul ştiinţei, al raţiunii sale umane. În ambele cazuri omul doreşte să-L stăpânească pe Dumnezeu şi să-L subjuge voinţei sale umane: Domnul nu are voie să gândească altfel decât omul!

Acestui mod de gândire, strict uman, Pavel arătându-ne Crucea, ne prezintă un Dumnezeu care ne iubeşte, care Se pune în slujba mântuirii omului-trădător, creatura Sa. Pe cruce, “Creatorul” slujeşte “creatura”, din dorinţa de a o mântui. De fapt, în Scrisoarea către Romani, sf. Pavel ne spune că: la fel cum se plăteşte cauţiunea pentru eliberarea unui deţinut, tot astfel pe cruce, Isus plăteşte cu sângele Său, preţul pentru răscumpărarea şi ispăşirea păcatelor oamenilor.

Prin acest mod – considerat “nebunie” de către oameni – Dumnezeu alege să fie solidar cu omul, să-l slujească până la moartea pe cruce! Astfel “şarpele de aramă” din VT este înlocuit acum de Crucea lui Isus, ridicată, o cruce care se termină în Învierea Domnului şi a celor ce cred în El.

Fraţilor! Această sărbătoare s-a născut în Orient, pentru a comemora consacrarea de la Ierusalim, din anul 335, a bisericii Sfântului Mormânt, unde este venerată Crucea descoperită de Împărăteasa Elena, ce se crede a fi a lui Isus. Când în anul 630, Împăratul Heraclit a readus crucea furată de perşi, la celebrarea consacrării, s-a adăugat bucuria regăsirii crucii. Din acel moment sărbătoarea s-a extins şi la creştinii din Occident.

Primii creştini venerau numai crucea înălţată, ca semn şi instrument de care Isus s-a folosit în vederea mântuirii oamenilor; semn al celei mai mari iubiri pe care omul şi-ar fi putut-o închipui. Isus lipsea… deoarece înviase. De altfel, în timp ce oamenii vorbesc de greutăţi, criză, necazuri, creştinii vorbesc de crucea de zi cu zi. Faţă de cei dintâi, urmaşii lui Cristos ştiu că vor învia împreună cu El, căci pe cruce, Isus s-a răstignit ca să ne facă părtaşi iubirii şi măririi Sale veşnice. Când, pe cruce, suliţa a împuns coasta Sa, îndată a ieşit “sânge şi apă“. Un fluviu care spală păcatul lumii, în vederea mântuirii tuturor oamenilor!

Sensul creştin al crucii

Crucea este cea care ţine deschise braţele lui Isus, pentru ca să-i îmbrăţişeze pe toţi oamenii. Ea este izvor de viaţă nemuritoare: pentru Isus şi pentru noi! Pe cruce, Isus transformă aspectul dureros, tragic, dramatic al suferinţei, în “suferinţă mântuitoare”, răscumpărătoare, dătătoare de viaţă veşnică, fericită. Crucea ne vesteşte că iubirea biruie şi este nemuritoare; că viaţa biruie moartea!

Nu doar Isus a avut o cruce, ci cu toţii suntem chemaţi să ne purtăm – cu demnitate şi credinţă – crucea de zi cu zi. Fiecare îşi are crucea sa: este istoria durerii noastre. Dar fiecare cruce are un sens numai dacă, asemene crucii lui Isus, este dusă şi purtată cu iubire. Altfel, se transformă în disperare. Fiecare cruce pe care o purtăm, chiar dacă uneori nu înţelegem, poate deveni o minunată istorie de iubire: a unei iubiri care nu se reduce la vorbe goale, care nu ocoleşte problemele vieţii, ci care sărbătoreşte, clipă după clipă, viaţa de zi cu zi, făcută din necazuri şi bucurii. De fapt, iubirea şi durerea sunt cele două braţe ale crucii. Noi trebuie să ştim să trecem peste dureri, în drumul vieţii către înviere.

Fraţilor! În clipele grele se cunoaşte credinţa şi iubirea omului faţă de Dumnezeu. Evanghelia ne vesteşte că Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume, nu pentru ca să o judece, ci pentru ca să o mântuiască. Pentru că Dumnezeu ne-a iubit mult, a şi suferit mult. Trebuie să înţelegem că adevărata iubire implică şi suferinţă. Este o iubire care biruie suferinţa şi egoismul, căci pe cruce, Isus are puterea să se gândească la noi. Ne-o încredinţează pe mama Sa. Ne vrea uniţi, ne porunceşte să fim uniţi!

Dumnezeu nu iubeşte suferinţele oamenilor!

Majoritatea suferinţelor îşi au originea în folosirea greşită a libertăţii, pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi în faptul că suntem creaturi limitate. Noi, oamenii, nu dorim atât de mult să căutăm un răspuns la suferinţele noastre, ci dorim numai să nu mai suferim. Isus nu ne-a dat un răspuns teoretic, ideologic, ci unul practic: a luat asupra sa suferinţele noastre şi le-a dus la Înviere!

Să evităm suferinţele care izvorăsc dintr-o viziune greşită a credinţei! Dumnezeu nu iubeşte suferinţa. A biruit-o! “A-şi lua crucea” înseamnă a iubi şi a răspândi iubirea fraţilor noştri, până la a-şi da viaţa pentru ei. Crucea nu este sinonimul durerii, ci al darului de sine care are la bază respectarea voii Domnului.

Ştim că, crucea este simbolul suferinţei, al durerii: ceva oribil, pe care omul trebuie să-l evite cu orice preţ. Cunoaştem că păgânii din timpul lui Isus considerau “crucea”, o infamie care trebuie înlăturată imediat,: “Până şi simplul cuvânt – cruce – trebuie înlăturat, nu numai de pe buzele cetăţenilor romani, ci şi din minţile lor, din ochii lor, din urechile lor” (Cicero). Numai Dumnezeu putea schimba acest sens negativ al crucii. A făcut acest lucru prin moartea Fiului Său şi prin Învierea Sa pentru mântuirea lumii, cum spune un imn liturgic latin: “Prin pomul crucii Tu ai întemeiat mântuirea omului, deoarece de unde izvora moartea, de acolo să învie viaţa“. Pentru toate popoarele! De fapt, Isus cel răstignit a “înviat” crucea, făcând din aceasta un instrument eficient al iubirii Sale. Astfel crucea devine medicina Domnului pentru vindecarea păcatelor omului, pomul vieţii, mijloc de mântuire.

În acest sens, Dietrich Bonhoffer, pastor german spunea: “Unde este crucea, învierea este aproape“.

Medicina Domnului: În deşertul pe care îl străbătea poporul, lipsea apa, pâinea, carnea… orice hrană. Poporul se răzvrăteşte şi-şi îndreaptă privirea către Egipt, “pământul sclaviei”, nu către direcţia corectă, pământul făgăduinţei, locul libertăţii. Domnul, marele educator al poporului, le-a trimis bolile, pentru ca să-i ajute să se pocăiască pentru necredinţa lor. După ce poporul s-a căit, Domnul i-a “înfăşurat”, binecuvântat cu îndurările Sale. Le-a poruncit să facă un şarpe şi să-l înalţe. Cei care îl vor privi vor rămâne în viaţă. Şarpele era simbolul “dumnezeului vindecător” nu numai în Grecia ci în toată zona mediteraniană. Isus se foloseşte de acest simbol pe care şi-L aplică sieşi. Vrea să ne spună că Isus cel răstignit, este noul şi adevăratul medic, care vindecă omul de orice boală, dăruindu-i viaţa veşnică.

Pomul vieţii: Părinţii bisericii au văzut crucea, ca fiind pomul vieţii din Rai. În cartea Facerii i se interzice omului să mănânce din roadele sale. Isus, adevărata viaţă şi adevăratul pom al vieţii, ne dăruieşte să mâncăm din roadele acestui pom al vieţii, crucea. “Dumnezeu nu a trimis pe Fiul său ca să judece lumea, ci ca să fie mântuită prin El“. Nu este omul cel care culege roadele, ci ele îi sunt dăruite de către Isus, fratele său mai mare şi Fiul lui Dumnezeu. De fapt, omul este chemat de Dumnezeu să primească viaţa, ca pe un dar.

Instrument, mijloc de mântuire: Prin mijlocirea lui Moise, Dumnezeu a dat poporului viaţă, dar în special mântuire, deoarece l-a salvat de la ispita de a se reîntoarce în Egipt, la starea de sclavie. Isus înălţat pe cruce şi ridicat la cer, prin învierea din morţi, a devenit pentru toţi oamenii: înviere şi mântuire. De fapt, prin crucea Sa, Domnul a mântuit lumea!

Fraţilor! Dumnezeu nu iubeşte suferinţa. Când a Înviat şi S-a Înălţat la cer, a abandonat crucea. Crucea nu este semnul suferinţei lui Dumnezeu, ci al iubirii Sale pentru noi. Una este iubirea unui om care îmi dă numai sfaturi, dar alta este iubirea lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa pentru mine! A “înălţa crucea” înseamnă a înălţa iubirea lui Dumnezeu, pentru mine. Trebuie să ne bucurăm pentru că Dumnezeu S-a apropia de noi şi ne-a făcut darul vieţii Sale, pentru ca noi să avem viaţa Sa, căci: “Nimeni nu are o iubire mai mare, decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi“.

Amin.