Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria
Evanghelia: Luca 10,38-42.11,27-28
Apostolul: Evrei 9,1-7

Autori

pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Mihai Tegzeș
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Intrarea în Biserică a Preacuratei Fecioare Maria

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

“Preacurata Biserică a Mântuitorului (…), vistieria cea sfințită
a măririi lui Dumnezeu, astăzi se aduce în casa Domnului,
împreună aducând harul Dumnezeiescului Spirit (…)”
(Condacul Sărbătorii)

Convingerea pe care poporul evreu o avea despre unica sa alegere și menire de a fi poporul din care se va naște, după trup, Mesia, Răscumpărătorul său și al întregului neam omenesc, a aprins în sânul său dorul după urmași; deoarece fiecare fiu al acestui popor avea dreptul să spere că, poate, din familia sa va răsări așteptatul Soare al Dreptății, Cristos. Iată de ce, dacă toate bunurile de care se poate bucura un muritor erau socotite un dar al Creatorului, apoi cel mai prețios dar la evrei era socotit copilul, al cărui suflet, ce purta în el chipul Ziditorului, venea direct de la Acesta.

Și, deoarece era un dar deosebit, evreii nu uitau acest lucru nici după ce copilul se năștea. Acesta aparținea și pe mai departe lui Dumnezeu, părinții înțelegând că menirea lor era de a-l crește, sădindu-i și cultivându-i în suflet iubirea de Dumnezeu, și de a se strădui să descopere gândul lui Dumnezeu referitor la tânărul vlăstar. Ei știau că omul, încă din cea mai fragedă vârstă, trebuie să se apropie de Dumnezeu, de la care și-a primit ființa și căruia , drept consecință, îi datorează supunere necondiționată.

Ioachim și Ana, din seminția lui David, după rugăciuni stăruitoare, au primit, ajunși la bătrânețe, cel mai ales dar ceresc, pe Maria, pe care arhanghelul Gavriil o va numi “cea plină de dar”, adică împodobită de Dumnezeu cu cele mai alese virtuți și privilegii divine, de care nu a fost învrednicită nici o altă ființă omenească, deoarece singură ea, Maria, a fost aleasă, din veșnicie, ca să zămislească în sânul ei feciorelnic pe Mântuitorul lumii. Iată de ce, această gingașă floare a Cerului se cădea să crească într-un climat aparte, în preajma lui Dumnezeu, în atmosfera de reculegere a templului din Ierusalim, ea care era menită să devină templu viu, “Biserica Preacurată a Mântuitorului”, cum am văzut că o numește Condacul Sărbătorii. Întrucât cei doi părinți făcură vot că pruncul ce li se va naște îl vor consfinți lui Dumnezeu, când Maria avea de abia trei ani, ei își iau odorul de mână și, împotriva legăturilor firești atât de legitime ce îi lega strâns de unica lor odraslă, se îndreaptă, cu lacrimile strivite sub gene, spre Templu, unde restituie lui Dumnezeu darul primit, încredințând-o pe Maria bătrânului arhiereu Zaharia.

Iată cum zugrăvește psalmul 44 acest act: “Ascultă fiică și vezi și pleacă-ți urechea și uită poporul tău și casa părintelui tău: Și Regele va îndrăgi frumusețea ta și, fiindcă El este Stăpânul tău, închină-te Lui.” Iar mai departe: “În podoabă strălucită va intra fiica Regelui înăuntrul palatului; veșmântul ei este din aur împletit. În talar de broderie este adusă înaintea Regelui, în vreme ce fecioare, prietenele ei, îi sunt înfățișate. Pomenirea numelui tău păstra-se-va din neam în neam, iar noroadele te vor lăuda în veac de veac!”

Astfel, Maria, mica Mireasă a Spiritului Sfânt, părăsind lumea, intră în palatul Regelui ceresc, unde petrece în reculegere și în îndeletnicirile cerute de curățenia și împodobirea Templului, rămânând acolo până la vârsta de 15 ani.

Oferta făcută de părinți a fost, desigur, acceptată și reînnoită și de Maria, al cărei suflet neprihănit petrecea într-o neîntreruptă comuniune cu Dumnezeu pe care Îl adora ca fiind Părintele ei preabun și supremul ei Stăpân.

“Ascultă Israile, Dumnezeul nostru este unicul Domn.” Așa își începe Maria toate rugăciunile, fiindcă acesta este începutul obișnuit al tuturor rugăciunilor evreiești.

Și, după acest adevăr, al unicității lui Dumnezeu, Preacurata intuiește al doilea adevăr de temelie, care se reazemă pe primul: “Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul tău și din toată puterea ta.”

La aceste cuvinte inspirate, în sufletul ei preacurat se luminează deodată tot sensul vieții ei: Dacă Dumnezeu este Unul singur; dacă El este Creatorul tău și deci Stăpânul tău absolut, tu nu mai ești a ta, nu ești nici a părinților tăi; tu nu aparții nimănui decât singur lui Dumnezeu. A Lui e inima ta, iubirea ta cea mare și curată, a Lui e mintea ta cu toate gândurile și planurile ei mărețe, a Lui este trupul tău cu toate simțurile, a Lui este puterea ta, viața ta întreagă; Lui trebuie să I le consacri pe toate, Lui trebuie să I te dăruiești cu tot ce ai.

Și, astfel, înțelegând ca nimeni altul acest adevăr, Preacurata se consacră total și definitiv lui Dumnezeu, prin votul fecioriei perpetue: “Dumnezeule al lui Avraam, Isac și Iacob, iată juruința ce o fac azi în fața Ta; inima mea numai pe Tine te va iubi pururi, mai întâi și mai presus de toate; gândurilor mele, de azi înainte numai Tu le ești Stăpân; puterile mele numai Ție Îți vor sluji. Nimic din ceea ce sunt și din ceea ce am, nu voi împărți cu nimeni; a Ta voi fi, Doamne, servitoarea și Logodnica Ta… Da, știu, am și părinți în lumea din afară; am și rudenii și cunoscuți… În Tine, cu Tine și prin Tine îi voi iubi și pe ei, sincer, curat și mult. Dar această iubire nu va putea niciodată să mă facă să doresc altceva, să mă bucur de altceva sau să lucrez altfel de cum vrei Tu…” (I. Miclea, op. cit., vol. II, p. 55-56).

În spiritul acestei totale și definitive dăruiri de sine, făcută lui Dumnezeu, gingașa fecioară “plină de har” crește tot mai mult în desăvârșire în fața lui Dumnezeu, pregătindu-se, în taină, și fără să-și dea seama, la demnitatea unică și mai presus de fire de Mamă a lui Dumnezeu Răscumpărătorul. Pentru că ea s-a dăruit lui Dumnezeu total și definitiv, Dumnezeu i se dăruiește de asemenea total și definitiv învrednicind-o să fie Biserica vie, chivotul preasfânt în care Se va coborî și va sălășlui Mântuitorul ei și al lumii.

Există, dragii mei, un moment solemn și unic în viața noastră, a fiecăruia, când și noi ne-am dăruit și consfințit lui Dumnezeu, când și noi ne-am unit cu El în mod intim. E momentul botezului nostru. Atunci ne-am lepădat de diavol, de poftele și slujirea lui, și am făgăduit fidelitate și supunere totală lui Cristos cu care ne-am unit. “Mă lepăd de Satana”. “Mă unesc cu Cristos” și “Cred Lui ca unui Împărat și Dumnezeu”, am declarat prin gura nașului. Iar, mai târziu, ajunși la pricepere, după ce ne-am spălat și reînnoit sufletește în Sfânta Pocăință, ne-am împărtășit pentru prima oară cu Cristos Euharisticul, cu care prilej am reînnoit noi înșine, în mod conștient, fidelitatea față de Cristos.

Dar, durere, câtă deosebire între consfințirea și dăruirea de sine făcută lui Dumnezeu de Preacurata și consfințirea și dăruirea de sine făcută de noi lui Dumnezeu! Maria nu și-a retras niciodată ofranda. Ea s-a dăruit fără rezerve și definitiv. Noi ne-am oferit viața mai mult cu vorba sau, dacă am făcut-o cu toată hotărârea, n-a trecut mult și ne-am retras ofranda, ne-am călcat făgăduința, și, în loc să-L slujim pe Dumnezeu cu întreagă ființa, ne-am împărțit între lume și El, dând ascultare mai mult egoismului din noi decât Stăpânului nostru.

Dacă mintea noastră ar aparține în întregime lui Dumnezeu, am fi mai reculeși , nu numai în rugăciune, ci și în ocupațiile de fiecare zi, și în relațiile cu semenii. În ocupații am vedea manifestarea voinței lui Dumnezeu, iar în semeni prezența lui Isus și am trata cu ei ca și cu Isus, ferindu-ne de a impune altora, cu încăpățânare, judecata și voința noastră; dacă inima n-ar bate decât pentru Isus, nu ne-am tulbura și întrista când lucrurile nu merg după dorințele noastre, deseori egoiste, ci ne-am împăca, în toate, cu rânduiala Providenței, care conduce totul spre slava Sa și binele suprem al nostru: sfințirea și mântuirea.

Când, bunăoară, suntem nemulțumiți și murmurăm contra întâmplărilor neplăcute ce ne ating sănătatea, starea materială, profesiunea ori prestigiul, nu înseamnă oare că nu avem deplină încredere în Dumnezeu căruia I-am încredințat ființa și soarta noastră, și astfel ne retragem actul de dăruire totală făcut la Botez și reînnoit de atâtea ori, prin care ne-am angajat să renunțăm la voința proprie și să acceptăm necondiționat dispozițiile voinței Sale?

Sărbătoarea de azi să ne fie prilej și îndemn de a ne revizui viața de până acum în lumina Modelului de consfințire al Preacuratei, iar actul de consfințire pe care îl vom reînnoi să ne transforme ființa într-o continuă jertfă vie străbătută de văpaia iubirii față de Dumnezeu, Stăpânul și Părintele nostru. Dată fiind însă repetata experiență a slăbiciunii și nestatorniciei firii noastre, să facem această consfințire prin Inima Neprihănită a Mariei, Mama noastră, rugând-o să ne dobândească de la Fiul ei harul fidelității și statorniciei în slujirea lui Dumnezeu. “Mijlocitoare și acoperemânt vieții mele te pun, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, tu mă îndreaptă la ocrotirea ta, ceea ce ești pricina bunătăților și credincioșilor întărire, singura întru totul lăudată.” (2 Paraclis, cântarea a III-a). Amin.

 

* * *

 

Maria, “Templul” Domnului

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Iubiții mei! În înțelepciunea ei, sfânta maică Biserică alege pentru toate sărbătorile dedicate Sfintei Fecioare Maria o singură pericopă evanghelică, cea pe care astăzi am ascultat-o. Chiar dacă sărbătoarea de astăzi nu este documentată în Evangheliile canonice, bogăția spirituală infinită a textului de astăzi ne oferă, încă o dată, prilejul de-a pătrunde cu mințile și cu inimile noastre în tainele raportului dintre Dumnezeu și oameni. Apostolul Luca, în toată Evanghelia sa îl descrie pe Isus în drum către Ierusalim. Evanghelia de astăzi este un ajutor important pentru a înțelege cine este ucenicul care îl însoțește pe Mântuitorul până pe Calvar, sau mai bine spus, până la Înviere.

“A merge” al lui Isus și al ucenicilor nu este echivalentul unei călătorii înspre o direcție necunoscută. Ei converg către un punct bine determinat: se îndreaptă către oameni. Din întâlnirea lor cu oamenii se naște un raport, o relație de ospitalitate care dă naștere iubirii. În linie cu Evangheliile din duminicile precedente, putem spune că pentru Maria și pentru Marta “aproapele” este Isus pe care îl primesc în casa lor. Mai mult, observăm că Isus nu a poruncit doar ucenicilor să meargă și să predice, ci El însuși, personal, împlinește datoria predicării.

Celor două surori și altor locuitori din satele și din orașele pe unde El a trecut nu le-a cerut să-l urmeze către Ierusalim. Aceștia vor rămâne în casele lor, dar cu o inimă nouă, adică cu conștiința că s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că vor trebui să se iubească mai mult, să fie primitori cu drumeții și să fie purtători de pace. Cu alte cuvinte, nouă, creștinilor de astăzi, Isus ne cere să fim ucenicii Săi acolo unde trăim: să descoperim și să practicăm iubirea lui Dumnezeu în relațiile noastre cu cei pe care îi întâlnim, dar mai cu seamă în relațiile cu cei dragi. Toți avem o familie, și chiar dacă cei mici petrec mai mult timp la școală, iar cei mari, la locul de muncă… vizita lui Isus, nu poate să ne lase indiferenți: nu putem fi orice fel de familie, trebuie să fim o familie creștină. La fel, nu putem munci oricum, trebuie să muncim și să ne comportăm cu o iubire creștină.

Sărbătoarea de astăzi, inspirându-se din capitolul al VI-lea al Evangheliei apocrife a lui Iacob, care narează cum Maria, la vârsta de un an, a fost prezentată de către părinții săi Ioachim și Ana la Templu, este cinstită și de Biserica Siro-occidentală. Părinții Mariei, când aceasta avea doar un an, au vizitat Templul în semn de mulțumire adusă lui Dumnezeu pentru darul unui copil la o vârstă așa de înaintată, ca apoi când Fecioara a împlinit vârsta de trei ani să fie adusă din nou la Templu, unde avea să locuiască până la logodna sa cu Iosif.

Întâia celebrare a sărbătorii datează din secolul al XI-lea și este atestată de calendarul Împăratului Vasile al II-lea al Bizanțului. La început, sărbătoarea s-a celebrat la Ierusalim, unde între anii 530 și 560 Episcopul orașului și împăratul Iustinian I au ridicat o biserică dedicată Mariei. De la Ierusalim sărbătoarea s-a răspândit la Constantinopol, iar de aici, în tot Orientul și Occidentul. Pentru Părinții Bisericii, locuirea în Templu a Mariei nu este zadarnică, deoarece ea însăși a devenit “Templu” a lui Dumnezeu, loc în care s-a sălășluit Domnul Isus până la naștere. În tot Orientul și în Occident, chiar dacă abia Papa Sixt al V-lea în 1585 a adoptat în mod definitiv această sărbătoare, data ei este 21 noiembrie, amintind ziua în care a fost sfințită biserica Sf. Maria Nouă din Ierusalim, pe care împăratul a donat-o Episcopului Ilie.

 

* * *

 

Intrarea în biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Copilăria lui Isus Hristos – Dumnezeu și om adevărat, participarea la viața în Dumnezeu, încrederea totală în Sfânta Treime, harul în sufletul creștinului, sunt mistere ale credinței care le-a trăit deplin și Preasfânta Fecioară Maria. Dacă fiecare suflet cuprins de har reprezintă un copil al lui Dumnezeu și un templu al Spiritului Sfânt, atunci Mama lui Dumnezeu este în acest caz cea mai bună ființa umană creată. Maria este înzestrată cu cel mai mare dar și cu cea mai înaltă demnitate, pentru că este Născătoarea Fiului lui Dumnezeu, iar prin aceasta cea mai iubită Fiică a Tatălui și locaș sfânt al Spiritului Sfânt. Datorită darurilor sale aparte întrece în ierarhie toate celelalte creaturi, atât cele pământești, cât și cele cerești. Maria a fost dorită și iubită de către Dumnezeu din veșnicie. Ca Mamă a Fiului Său, ocupă primul loc printre cei pe care Tatăl i-a ales în Hristos, încă înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfinți și neprihăniți, în fața Feței Sale. Ocupă primul loc, datorită deplinătății grației aparte și sfințeniei, cu care Dumnezeu a înzestrat-o încă din momentul Conceperii sale Neprihănite. Primul loc între ființele umane, Cel Preaînalt, l-a destinat ei din clipa în care Fiul Său avea să primeasca corpul omenesc din Maria. Când Adam, privat de statutul sfințeniei originare, a fost alungat din grădina Edenului, o singură strălucire a speranței divine a luminat întunericul omului căzut – Maria, femeia care va mântui lumea prin Fiul: «Dușmănie voi pune între neamul ei și neamul tău; ea îți va sfărâma capul» (Facere 3, 1-15). Iată, Maria se arată oamenilor, Imaculată, cea care niciodată, nici măcar pentru o clipă, nu se va afla sub domnia satanei ci va rămâne de-a pururi o ființă neprihănită, aparținând cu totul lui Dumnezeu, Fiica preaiubită a Celui Preaînalt, la care El va putea privi întotdeauna cu cea mai mare plăcere.

Maria și-a trăit copilăria în umilință deplină și cu o iubire perfectă față de voința lui Dumnezeu. Dovada în acest sens, îl reprezintă răspunsul oferit la mesajul Arhanghelului Gabriel: Iată sevitoarea Domnului(cf. Luca 1, 38). Maria este conștientă de starea sa de ființă supusă față de Creatorul ei și cu toate că a ridicat-o la o demnitate așa de mare, ea devine servitoarea cea mai devotată lui Dumnezeu. Acest cuvânt de supunere exprimă starea ei interioară, stare care nu este trecătoare, ci însoțește fiecare clipă a vieții sale. Este modul de viață care se identifică cu cel al Fiului lui Dumnezeu, aflat în Sfânta Scriptură: Iată vin să fac voia Ta, Doamne (Evrei 10, 7). Tot așa și Maria, care avea să fie cel mai fidel chip al lui Hristos, se oferă voinței Tatălui Ceresc spunând: Iată servitoarea Domnului, fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 38). Fidelă încredințării sale, primește fără șovăire nu numai fiecare exprimare a voinței lui Dumnezeu, ci și orice împrejurare pe care Domnul o permite. Primește lungul și greul drum care o va conduce departe de casă: în zilele când avea să nască pe Fiul lui Dumnezeu, fuga pe timp de noapte în Egipt, neajunsurile vieții în sărăcie și umilință, dificultățile vieții într-o lume îndepăratată de Dumnezeu, despărțirea de Fiul ei iubit care pleacă de la ea pentru a sluji Tatălui și mai ales Patimile lui Isus care aveau să producă o durere inexprimabilă în inima sa de Mamă. Putem vedea că în fiecare împrejurare a vieții, manifestarea sa interioară rămâne la fel ca în ziua Buneivestiri: Iată servitoarea Domnului.

Nu în zadar Preacurata Fecioară Maria este numită Model de viață al tuturor creștinilor. În Ea se regăsesc toate virtuțile pe care creștinul trebuie să le cultive. Iar ca Mamă a Bisericii, reprezintă un ajutor sigur în momentele de grea încercare, pe care în anumite împrejurări trebuie să le depășim în virtutea credinței și fidelității față de Dumnezeu.

Suferim, avem o mamă care este alături de noi, avem greutăți, ea mijlocește pentru noi în Cer ca să primim ajutorul binecuvântat de care avem nevoie, suntem pe o mare a vieții răscolită de furtună, Maria ne conduce spre farul călăuzitor al luminii Mântuirii și ne scoate la liman. Prin tot ceea ce trecem să fim gata a rosti în fața Domnului: Iată servitorul Tău, Doamne, fie mie după Voința Ta Preasfântă.

Rugăciune

O, Marie, Fecioară Preacurată și Mamă aducătoare de fruct bogat… Tu te-ai aflat de secole în ochii lui Dumnezeu… Tu ai devenit cu adevărat necreată față de Dumnezeu, înaintea tuturor creaturilor, pentru ca apoi să-L servești fiind creată.

Pentru aceea la început, când toate lucrurile aveau să fie făcute, te-ai deosebit între toți și între toate înaintea lui Dumnezeu, oferindu-I cea mai mare bucurie. Dumnezeu s-a bucurat de fructele lucrării tale, pe care le-ai înfăptuit cu ajutorul Lui; Fiul din motivația statorniciei Tale în virtuți; iar Spiritul Sfânt din ascultarea ta plină de umilință. Dar bucuria Fiului și a Spiritului Sfânt a fost de asemenea și bucuria Tatălui. Și așa cum S-au bucurat Ei de aceasta prin tine, singura bucurie, așa cu toții avem față de Tine, Presfântă Marie, o singură iubire. Amin. (După Sfânta Brigita a Suediei)