Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Sfântul și marele mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir
Evanghelia: Ioan 15,17-27.16,1-2
Apostolul: 2Timotei 2,1-10

Ioan 15,17-27.16,1-2

Aceasta vă poruncesc: să vă iubiți unul pe altul. Dacă vă urăște pe voi lumea, să știți că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște. Aduceți-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, și pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, și pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis. De n-aș fi venit și nu le-aș fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au cuvânt de dezvinovățire pentru păcatul lor. Cel ce Mă urăște pe Mine, urăște și pe Tatăl Meu. De nu aș fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut păcat nu ar avea; dar acum M-au și văzut și M-au urât și pe Mine și pe Tatăl Meu. Dar (aceasta), ca să se împlinească cuvântul cel scris în Legea lor: “M-au urât pe nedrept”. Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine. Și voi mărturisiți, pentru că de la început sunteți cu Mine. Acestea vi le-am spus, ca să nu vă smintiți. Vă vor scoate pe voi din sinagogi; dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Olimpiu Todorean
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Sfântul și marele mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

Când arhiereul Caiafa se ridică de pe tron și îl întrebă pe Isus: “Tu ești împăratul Iudeilor?”, Isus îi răspunse fără echivoc: “Tu zici” (Marcu XV,2; Luca XXIII,3), ceea ce înseamnă: Da, eu sunt. Și, după acest răspuns, au urmat palme, scuipări, patru mii și ceva de lovituri de bici, o cunună de spini apăsată pe cap, o cruce pe spinare, răstignirea și agonia între cei doi bandiți de drumul mare, răstigniți și ei; apoi moartea și îngroparea într-un mormânt, și acela de împrumut.

În fața torturilor și a morții, Mântuitorul nu Se tăgăduiește pe Sine; răspunsul Său nu este și da și nu. El nu a avut două răspunsuri contradictorii, nici în învățătură, nici în viața Sa. Cuvântul Său era da în fața adevărului și virtuții, nu, în fața minciunii și viciului, deoarece El este adevărul absolut. De aceea El cere și de la noi aceeași atitudine atunci când ne spune: “Să fie cuvântul vostru: așa, așa: nu, nu (…)” (Matei V,37). Aceasta înseamnă că sfințenia nu este ceva între virtute și păcat, ceva relativ, ci o trăire gravă și integrală a Evangheliei, a adevărurilor absolute.

Care din nesfârșita falangă a sfinților Părinți, a marilor Ierarhi și Doctori ai Bisericii, ori Martiri și Mărturisitori ai acesteia, au învățat cu cuvântul ori cu trăirea lor, că adevărurile vestite de Cristos și cuprinse în Sfânta Evanghelie și în Sfânta Tradiție nu trebuie luate atât de grav, atât de serios, atât de absolut cum sunt ele? Care dintre ei, atunci când au fost puși să aleagă între da al lui Cristos și nu al prigonitorilor și călăilor, au socotit, în fața lanțurilor, cleștilor înroșite în foc, securilor sau fiarelor sălbatice, ori în fața crucii, că nu trebuie să meargă chiar atât de departe cu mărturisirea credinței, și au șovăit să răspundă acel neclintit da? În viața lor, a acestor eroi ai trăirii creștine, cuvântul și fapta se îngemănau într-un tot viu și armonios.

Sfântul și marele mucenic Dimitrie, supranumit Izvorâtorul de mir, pe care îl sărbătorim astăzi, este unul din nesfârșitul șir al acestor eroi ai credinței, care și-au mărturisit cu tărie și fără compromis credința în Cristos, pe care au pecetluit-o cu tributul sângelui, preferând astfel să-și piardă această viață, dăcât să se despartă de Maestrul și Mântuitorul lor, și, astfel, și-au primit, în Cer, cununa de martir.

Conform tradiției, Sfântul Dimitrie era diacon și a trăit în epoca împăratului Maximian, prin veacul al IV-lea, în Tesalonic, unde a și fost martirizat prin străpungere cu lancea, din ordinul împăratului, pentru faptul că nu numai se declarase creștin, ci, în închisoare fiind, a binecuvântat și a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe creștinul Nestor, care îi ceruse aceasta spre a putea birui pe păgânul Lie, care trăia la curtea împăratului și sfida, cu forța lui extraordinară, pe toată lumea, provocând-o la luptă. Învingându-l pe Lie, Nestor, drept răzbunare din partea împăratului, a fost martirizat odată cu Dimitrie, protectorul său. Pentru minunile săvârșite după moarte, Dimitrie a primit titlul de mare martir, iar pentru că din moaștele lui a izvorât multă vreme un mir vindecător, el a fost numit Izvorâtorul de mir. Biserica noastră răsăriteană îi sărbătorește martiriul azi, 26 octombrie, sărbătoare ce își are originea încă în veacul al IV-lea, Sfântul fiind venerat, încă de pe atunci, în mod deosebit, pentru sfințenia și minunile întâmplate prin mijlocirea Lui.

Iată-l așadar pe Sfântul martir Dimitrie, proclamând și el, ca toți sfinții, prin pilda vieții sale, același unic stil de viață demnă de un adevărat creștin: trăirea integrală, fără concesii, fără compromisuri, absolută, a Evangheliei. El a înțeles că orice se poate târgui: avere, carieră, haine și podoabe vestimentare, libertate și durere, însă Dumnezeu, credința, sufletul, mântuirea, iadul și raiul – acestea nu se pot târgui, iar cine încearcă s-o facă pierde totul. De aceea, sfântul, conștient că Dumnezeu, care ni S-a dat pe Sine în întregime, refuză să primească de la noi o inimă împărțită, a dăruit totul și, astfel, el a câștigat Totul, căci în schimbul vieții muritoare, oferită ca mărturie a credinței și iubirii față de Cristos, a primit de la Cristos premiul vieții nemuritoare, potrivit făgăduinței Lui: “Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”

Dar – s-ar putea cineva întreba – oare numai murind pentru Cristos devenim creștini adevărați, mărturisitori ai Lui?

Deși în condițiile date în care trăim nu suntem puși în situația de a ne jertfi viața pentru Cristos, totuși veritabili creștini, imitatori ai Lui suntem și atunci când sufletul nostru este atât de pătruns de hotărârea de a împlini voința lui Dumnezeu, în orice împrejurare concretă, încât suntem gata să murim, bucuros, decât să Îi încălcăm porunca prin vreun păcat deliberat. Dacă El nu ne cere să murim fizicește pentru El, ne cere, în schimb, să trăim pentru El, precum spunem la Liturghie: “toată viața noastră lui Cristos Dumnezeu s-o dăm”. Și, pentru a trăi pentru El, trebuie să realizăm în ființa noastră moartea ascetico-mistică, adică să murim nouă înșine și lumii prin omorârea pornirilor dezordonate, a patimilor din noi, prin renunțarea la egoismul din firea noastră stricată, spre a ne pune toate energiile și aspirațiile în slujirea cu fidelitate a lui Dumnezeu prin împlinirea, clipă cu clipă, cu maximum de desăvârșire, a obligațiilor impuse de locul nostru în societate, de îndatoririle noastre față de semeni. Astfel, pe măsură ce mor păcatului, eu trăiesc pentru Cristos, îl mărturisesc pe El; pe măsură ce, în mine, moare omul adamic, se formează și desăvârșește omul cristic.

Această moarte de fiecare zi, prin ceea ce se cheamă mortificare, adică prin distrugerea a ceea ce este imbold spre păcat, este și ea un martiriu, dacă nu atât de dureros fizicește, ca acela al sângelui, nu mai puțin meritoriu, prin durata lui de o viață întreagă. De cât curaj avem nevoie, uneori, spre a ne mărturisi convingerile religioase în fața acelora care nu cred și iau în derâdere credința! Câtă stăpânire de sine și tărie ni se cere nu o dată în zi, spre a ne înfrâna limba, ca să nu ucidem cu sabia cuvântului bunul nume al semenilor, prin neadevăr, sau, fie și numai prin indiscreție, având în vedere că, atunci când judecăm pe altul, fără a fi chemați, uzurpăm dreptul exclusiv al lui Dumnezeu, singurul Judecător care cunoaște adevăratele motive ascunse în dosul faptelor! De câtă veghe asupra noastră înșine avem nevoie spre a nu lăsa ca în sanctuarul inimii noastre să se furișeze antipatia, ura ori disprețul față de o persoană care ne-a pricinuit vreo supărare! Câtă tărie ni se cere ca să ne stăpânim revolta și să ne abținem de la invective, când cineva ne acuză pe nedrept, sau ne răstălmăcește gesturile ori cuvintele! De câtă smerenie și despuiere de amorul propriu, grav rănit prin ofense, avem nevoie spre a ierta din inimă, din iubire față de Cristos, pe aceia care ne-au greșit!

Toate aceste situații, ca și multe altele asemănătoare, în care suntem puși zilnic, și care ne supun uneori la eforturi aproape eroice, nu sunt oare tot atâtea moduri de a-L mărturisi pe Cristos în viața noastră, prin practicarea credinței, blândeții, răbdării, iertării, smereniei, toleranței față de aproapele; virtuți prin care devenim asemenea lui Cristos și adevărați discipoli, imitatori ai Lui? Căci El ne-a spus: “După aceasta vor cunoaște toți că sunteți învățăceii Mei, dacă veți avea iubire între voi” (Ioan XIII,35).

Iată, iubiții mei, felul în care putem și trebuie să-L mărturisim pe Mântuitorul și la care ne îndeamnă Biserica, ori de câte ori ea ne pune în față, ca astăzi, pilda unui sfânt martir, deoarece orice martir, înainte de a fi martir cu trupul, a fost martir cu inima și cu spiritul, practicând lepădarea zilnică de sine, de omul adamic, pentru a face să triumfe în sine voința lui Cristos, moartea trupească fiind, pentru martir, doar consecința logică și încoronarea martiriului interior al spiritului și al inimii. De aceea, admirând în martiri, și în general în sfinți, minunata lucrare a lui Dumnezeu, căreia ei i-au corespuns cu atâta fidelitate, să-i rugăm să ne fie protectori și mijlocitori spre a-L putea urma, cu statornicie, până la ultima suflare pe Învățătorul, Mântuitorul și modelul nostru suprem. Amin.

 

* * *

 

Sfântul și marele mucenic Dimitrie izvorâtorul de mir

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața Creștină

Când arhiereul Caiafa se ridică de pe tron și îl întrebă pe Isus: “Tu ești împăratul Iudeilor?”, Isus îi răspunse fără echivoc: “Tu zici” (Marcu XV,2; Luca XXIII,3), ceea ce înseamnă: Da, eu sunt. Și, după acest răspuns, au urmat palme, scuipări, patru mii și ceva de lovituri de bici, o cunună de spini apăsată pe cap, o cruce pe spinare, răstignirea și agonia între cei doi bandiți de drumul mare, răstigniți și ei; apoi moartea și îngroparea într-un mormânt, și acela de împrumut.

În fața torturilor și a morții, Mântuitorul nu Se tăgăduiește pe Sine; răspunsul Său nu este și da și nu. El nu a avut două răspunsuri contradictorii, nici în învățătură, nici în viața Sa. Cuvântul Său era da în fața adevărului și virtuții, nu, în fața minciunii și viciului, deoarece El este adevărul absolut. De aceea El cere și de la noi aceeași atitudine atunci când ne spune: “Să fie cuvântul vostru: așa, așa: nu, nu (…)” (Matei V,37). Aceasta înseamnă că sfințenia nu este ceva între virtute și păcat, ceva relativ, ci o trăire gravă și integrală a Evangheliei, a adevărurilor absolute.

Care din nesfârșita falangă a sfinților Părinți, a marilor Ierarhi și Doctori ai Bisericii, ori Martiri și Mărturisitori ai acesteia, au învățat cu cuvântul ori cu trăirea lor, că adevărurile vestite de Cristos și cuprinse în Sfânta Evanghelie și în Sfânta Tradiție nu trebuie luate atât de grav, atât de serios, atât de absolut cum sunt ele? Care dintre ei, atunci când au fost puși să aleagă între da al lui Cristos și nu al prigonitorilor și călăilor, au socotit, în fața lanțurilor, cleștilor înroșite în foc, securilor sau fiarelor sălbatice, ori în fața crucii, că nu trebuie să meargă chiar atât de departe cu mărturisirea credinței, și au șovăit să răspundă acel neclintit da? În viața lor, a acestor eroi ai trăirii creștine, cuvântul și fapta se îngemănau într-un tot viu și armonios.

Sfântul și marele mucenic Dimitrie, supranumit Izvorâtorul de mir, pe care îl sărbătorim astăzi, este unul din nesfârșitul șir al acestor eroi ai credinței, care și-au mărturisit cu tărie și fără compromis credința în Cristos, pe care au pecetluit-o cu tributul sângelui, preferând astfel să-și piardă această viață, dăcât să se despartă de Maestrul și Mântuitorul lor, și, astfel, și-au primit, în Cer, cununa de martir.

Conform tradiției, Sfântul Dimitrie era diacon și a trăit în epoca împăratului Maximian, prin veacul al IV-lea, în Tesalonic, unde a și fost martirizat prin străpungere cu lancea, din ordinul împăratului, pentru faptul că nu numai se declarase creștin, ci, în închisoare fiind, a binecuvântat și a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe creștinul Nestor, care îi ceruse aceasta spre a putea birui pe păgânul Lie, care trăia la curtea împăratului și sfida, cu forța lui extraordinară, pe toată lumea, provocând-o la luptă. Învingându-l pe Lie, Nestor, drept răzbunare din partea împăratului, a fost martirizat odată cu Dimitrie, protectorul său. Pentru minunile săvârșite după moarte, Dimitrie a primit titlul de mare martir, iar pentru că din moaștele lui a izvorât multă vreme un mir vindecător, el a fost numit Izvorâtorul de mir. Biserica noastră răsăriteană îi sărbătorește martiriul azi, 26 octombrie, sărbătoare ce își are originea încă în veacul al IV-lea, Sfântul fiind venerat, încă de pe atunci, în mod deosebit, pentru sfințenia și minunile întâmplate prin mijlocirea Lui.

Iată-l așadar pe Sfântul martir Dimitrie, proclamând și el, ca toți sfinții, prin pilda vieții sale, același unic stil de viață demnă de un adevărat creștin: trăirea integrală, fără concesii, fără compromisuri, absolută, a Evangheliei. El a înțeles că orice se poate târgui: avere, carieră, haine și podoabe vestimentare, libertate și durere, însă Dumnezeu, credința, sufletul, mântuirea, iadul și raiul – acestea nu se pot târgui, iar cine încearcă s-o facă pierde totul. De aceea, sfântul, conștient că Dumnezeu, care ni S-a dat pe Sine în întregime, refuză să primească de la noi o inimă împărțită, a dăruit totul și, astfel, el a câștigat Totul, căci în schimbul vieții muritoare, oferită ca mărturie a credinței și iubirii față de Cristos, a primit de la Cristos premiul vieții nemuritoare, potrivit făgăduinței Lui: “Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor, și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”

Dar – s-ar putea cineva întreba – oare numai murind pentru Cristos devenim creștini adevărați, mărturisitori ai Lui?

Deși în condițiile date în care trăim nu suntem puși în situația de a ne jertfi viața pentru Cristos, totuși veritabili creștini, imitatori ai Lui suntem și atunci când sufletul nostru este atât de pătruns de hotărârea de a împlini voința lui Dumnezeu, în orice împrejurare concretă, încât suntem gata să murim, bucuros, decât să Îi încălcăm porunca prin vreun păcat deliberat. Dacă El nu ne cere să murim fizicește pentru El, ne cere, în schimb, să trăim pentru El, precum spunem la Liturghie: “toată viața noastră lui Cristos Dumnezeu s-o dăm”. Și, pentru a trăi pentru El, trebuie să realizăm în ființa noastră moartea ascetico-mistică, adică să murim nouă înșine și lumii prin omorârea pornirilor dezordonate, a patimilor din noi, prin renunțarea la egoismul din firea noastră stricată, spre a ne pune toate energiile și aspirațiile în slujirea cu fidelitate a lui Dumnezeu prin împlinirea, clipă cu clipă, cu maximum de desăvârșire, a obligațiilor impuse de locul nostru în societate, de îndatoririle noastre față de semeni. Astfel, pe măsură ce mor păcatului, eu trăiesc pentru Cristos, îl mărturisesc pe El; pe măsură ce, în mine, moare omul adamic, se formează și desăvârșește omul cristic.

Această moarte de fiecare zi, prin ceea ce se cheamă mortificare, adică prin distrugerea a ceea ce este imbold spre păcat, este și ea un martiriu, dacă nu atât de dureros fizicește, ca acela al sângelui, nu mai puțin meritoriu, prin durata lui de o viață întreagă. De cât curaj avem nevoie, uneori, spre a ne mărturisi convingerile religioase în fața acelora care nu cred și iau în derâdere credința! Câtă stăpânire de sine și tărie ni se cere nu o dată în zi, spre a ne înfrâna limba, ca să nu ucidem cu sabia cuvântului bunul nume al semenilor, prin neadevăr, sau, fie și numai prin indiscreție, având în vedere că, atunci când judecăm pe altul, fără a fi chemați, uzurpăm dreptul exclusiv al lui Dumnezeu, singurul Judecător care cunoaște adevăratele motive ascunse în dosul faptelor! De câtă veghe asupra noastră înșine avem nevoie spre a nu lăsa ca în sanctuarul inimii noastre să se furișeze antipatia, ura ori disprețul față de o persoană care ne-a pricinuit vreo supărare! Câtă tărie ni se cere ca să ne stăpânim revolta și să ne abținem de la invective, când cineva ne acuză pe nedrept, sau ne răstălmăcește gesturile ori cuvintele! De câtă smerenie și despuiere de amorul propriu, grav rănit prin ofense, avem nevoie spre a ierta din inimă, din iubire față de Cristos, pe aceia care ne-au greșit!

Toate aceste situații, ca și multe altele asemănătoare, în care suntem puși zilnic, și care ne supun uneori la eforturi aproape eroice, nu sunt oare tot atâtea moduri de a-L mărturisi pe Cristos în viața noastră, prin practicarea credinței, blândeții, răbdării, iertării, smereniei, toleranței față de aproapele; virtuți prin care devenim asemenea lui Cristos și adevărați discipoli, imitatori ai Lui? Căci El ne-a spus: “După aceasta vor cunoaște toți că sunteți învățăceii Mei, dacă veți avea iubire între voi” (Ioan XIII,35).

Iată, iubiții mei, felul în care putem și trebuie să-L mărturisim pe Mântuitorul și la care ne îndeamnă Biserica, ori de câte ori ea ne pune în față, ca astăzi, pilda unui sfânt martir, deoarece orice martir, înainte de a fi martir cu trupul, a fost martir cu inima și cu spiritul, practicând lepădarea zilnică de sine, de omul adamic, pentru a face să triumfe în sine voința lui Cristos, moartea trupească fiind, pentru martir, doar consecința logică și încoronarea martiriului interior al spiritului și al inimii. De aceea, admirând în martiri, și în general în sfinți, minunata lucrare a lui Dumnezeu, căreia ei i-au corespuns cu atâta fidelitate, să-i rugăm să ne fie protectori și mijlocitori spre a-L putea urma, cu statornicie, până la ultima suflare pe Învățătorul, Mântuitorul și modelul nostru suprem. Amin.

 

* * *

 

Sfântul Mare Mucenic Dumitru

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

Pericopa evanghelică de azi conține un avertisment al lui Isus adresat ucenicilor cu privire la ură și la refuzul lumii, lucruri pe care ei vor trebui să le înfrunte.

Dacă nota distinctivă a comunității creștine este iubirea, acum Maestrul prezintă celor care au ales să-L urmeze ceea ce caracterizează lumea care îl refuză: ura. Domnul avertizează și explică această ură a lumii formulând-o ca și pe o judecată.

Ura lumii față de comunitatea creștină este logica și consecința unei alegeri de viață: ucenicii Evangheliei nu aparțin lumii și aceștia nu pot accepta pe cei care se opun principiilor lor și alegerilor lor.

Credincioșii, din cauza alegerii de viață pe care o fac în favoarea lui Cristos, sunt considerați străini și dușmani.

Existența lor este o acuză continuă la operele perverse ale lumii și un reproș elocvent pentru cine face răul. De aceea omul credincios este urât și respins.

Dar cum se va manifesta ura lumii împotriva ucenicilor? Prin persecuțiile pe care creștinii le vor suporta în numele lui Cristos.

Dar nu sunt aceste probe cele care ar putea să descurajeze ucenicii pe drumul de credință și în misiunea lor de evanghelizare.

Chiar și Domnul a experimentat neînțelegerea și refuzul lumii până în clipa în care a murit. Mai mult, persecuția și suferința sunt o condiție a măririi pe care întreaga comunitate creștină trebuie să o împărtășească împreună cu Mântuitorul.

Soarta ucenicilor este indicată de soarta lui Cristos: dacă acesta a fost persecutat, și prietenii săi vor fi persecutați, dacă acesta a ascultat, și ai săi vor fi ascultați (Io. 15,20).

De aceea nu trebuie să ne mirăm atunci când găsim în jurul nostru indiferență sau ostilitate, atunci când vrei să trăiești conform propriilor convingeri de credință.

Nu trebuie să te deprimi dacă mijloacele de comunicare socială sunt adeseori luate în râs în confruntarea cu stilul de viață creștin sau când exprimându-ți convingerile tale, ești privit ca învechit, lumea considerându-te că aparții unei ere trecute căreia i s-a spus de mult “adio”.

Nici o neliniștire: este un semn că ești credincios lui Cristos cel persecutat și cuvântului său de pe cruce. Nu trebuie să intri în criză dacă mulți nu gândesc ca adevărați ucenici ai lui Isus.

Există o inactualitate a credinței, care este perenă, ce trebuie căutată în suferință, care constă în apelul la cruce, la sacrificiu, la a ști să iubești. Nu trebuie, deci, să acoperi mărturia ta, nici să cobori nivelul cerințelor Cuvântului Evangheliei, nici să lași să fie acoperit cu tăcere ceea ce este compromițător și nepopular.

Sfântul și marele mucenic Dimitrie, supranumit Izvorâtorul de mir, pe care îl sărbătorim astăzi, este unul din nesfârșitul șir al acestor eroi ai credinței, care și-au mărturisit cu tărie și fără compromis credința în Cristos, pe care au pecetluit-o cu tributul sângelui, preferând astfel să-și piardă această viață, decât să se despartă de Maestrul și Mântuitorul lor și, astfel, și-au primit, în Cer, cununa de martir.

Conform tradiției, Sfântul Dimitrie era diacon și a trăit în epoca împăratului Maximian, prin veacul al IV-lea, în Tesalonic, unde a și fost martirizat prin străpungere cu lancea, din ordinul împăratului, pentru faptul că, nu numai se declarase creștin, ci, în închisoare fiind, a binecuvântat și a însemnat cu semnul Sfintei Cruci pe creștinul Nestor, care îi ceruse aceasta spre a putea birui pe păgânul Lie, care trăia la curtea împăratului și sfida, cu forța lui extraordinară, pe toată lumea, provocând-o la luptă. Învingându-l pe Lie, Nestor, drept răzbunare din partea împăratului, a fost martirizat odată cu Dimitrie, protectorul său. Pentru minunile săvârșite după moarte, Dimitrie a primit titlul de mare martir, iar pentru că din moaștele lui a izvorât multă vreme un mir vindecător, el a fost numit Izvorâtorul de mir. Biserica noastră răsăriteană îi sărbătorește martiriul azi, 26 octombrie, sărbătoare ce își are originea încă în veacul al IV-lea, Sfântul fiind venerat, încă de pe atunci, în mod deosebit, pentru sfințenia și minunile întâmplate prin mijlocirea Lui.

Iată-l așadar pe Sfântul martir Dimitrie, proclamând și el, ca toți sfinții, prin pilda vieții sale, același unic stil de viață demnă de un adevărat creștin: trăirea integrală, fără concesii, fără compromisuri, absolută, a Evangheliei. El a înțeles că orice se poate târgui: avere, carieră, haine și podoabe vestimentare, libertate și durere, însă Dumnezeu, credința, sufletul, mântuirea, iadul și raiul – acestea nu se pot târgui, iar cine încearcă s-o facă, pierde totul. De aceea, sfântul, conștient că Dumnezeu, care ni S-a dat pe Sine în întregime, refuză să primească de la noi o inimă împărțită, a dăruit totul și, astfel, el a câștigat Totul, căci în schimbul vieții muritoare, oferită ca mărturie a credinței și iubirii față de Cristos, a primit de la Cristos premiul vieții nemuritoare, potrivit făgăduinței Lui: “Pe cel ce Mă va mărturisi înaintea oamenilor și Eu îl voi mărturisi înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.” (Gh. Neamțiu)

Dar – s-ar putea cineva întreba – oare numai murind pentru Cristos devenim creștini adevărați, mărturisitori ai Lui?

Ajută-mă, Doamne, să trăiesc așa cum vrei Tu în mijlocul dificultăților provocate de ostilitatea lumii. Ajută-mă să nu am teamă de a fi mărturisitor al tău, dar ajută-mă și să nu fiu judecător prea sever al celor care îmi pun obstacole.

Ajută-mă, înainte de toate să înțeleg greșelile mele, ocaziile pe care, poate, le-am dat eu, neîmplinirile mele. Ostilitatea poate să fi venit și din cauza insuficienței mele. Și acest lucru trebuie să-l iau în considerare.

Ajută-mă să înfrunt cu curaj toate reacțiile care vin din faptul că eu spun ceea tu ai fi zis, că fac ceea ce tu ai fi făcut.

Ajută-mă să nu-mi fie niciodată teamă să-mi fac un examen de conștiință, să nu nesocotesc mesajul tău și mărturia pe care trebuie să o dau în numele tău. Amin.

 

* * *

 

Sfântului Martir Dumitru, Izvorâtorul de mir

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Nu puțini sunt cei care au auzit sau au văzut cu ochii lor un gest de binefacere. Omul, are înrădăcinat în sine acel simțământ care-l îndeamnă să urmeze binele. Următoarea etapă este de a-l realiza, indiferent de măsura lui, mai mic sau mai mare. Oricum esențial este, să-l faci sau să-l înfăptuiești având în suflet și în inimă intenția curată. Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva decât a-L revela pe Dumnezeu care acționează în Univers și în istorie, de a face cunoscută prezența Lui celor din jurul tău, indiferent de împrejurări. Sunt mulți oameni care au reușit să realizeze acest lucru, atunci când a fost vorba despre binele și opera de mântuire a Bisericii lui Hristos. O parte dintre fiii aleși ai Bisericii, au înfăptuit acest lucru vărsându-și sângele pentru Cel care a întemeiat-o, făcându-se vrednici de cununa martirului, dar și a mântuirii cerești.

La loc de onoare, Biserica creștină amintește astăzi pe Sfântul Martir Dumitru, Izvorâtorul de mir, sau cum mai este numit în tradiția noastră populară Sânmetru, Sâmedru, etc, provenind din prescurtarea și transformarea latinescului «Sanctus Demetrius». Acesta a fost diacon al Bisericii lui Hristos, trăind în Tesalonic sub cârmuirea împăraților Dioclețian și Maximilian, unde a fost martirizat în timpul persecuțiilor. A fost întemnițat, însă chiar și după gratii fiind, la rugăciunile și binecuvântarea lui, creștinii au învins trufia luptătorilor păgâni în luptele din arenă. Aflându-se că cel mai mare luptător a fost învins prin intervenția harului lui Dumnezeu, prin mijlocirea lui Dumitru, acesta din urmă este condamnat la moarte. A fost omorât prin străpungere cu sulița, după ce mai înainte a fost supus la chinuri îngrozitoare de către soldații romani, pentru a se lepăda de credința creștină în care fusese botezat.

Un alt martir, Sfântul Iganțiu din Antiohia, condamnat să fie devorat de către animalele sălbatice, s-a rugat ca nimeni să nu intervină pentru el ca să-i salveze viața: «Oferiți-mi cel mai mare beneficiu și permiteți-mi să mă sacrific pe mine însumi pentru Dumnezeu – s-a adresat Ignațiu mulțimii – atunci, voi fi cu adevărat discipol al lui Isus Hristos, mai ales că lumea nu va vedea nici măcar corpul meu». Dorința fierbinte a martiriului și credința mărturisită prin epistole și cuvântul rostit în drumul din Antiohia spre Roma, a lăsat patrimoniului literaturii patristice o adevărată teologie a martiriului. Ce înseamnă martiriul? Asemenea mărturiei Sfântului Dumitru, orice oferire de sine înseamnă punerea în practică a cuvintelor învățăturii Mântuitorului nostru Isus Hristos: “Cine vrea să Mă urmeze, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să Mă urmeze. Căci, cine va vrea să-și păzească viața, o va pierde; iar cine își va pierde viața din cauza Mea și a Evangheliei o va câștiga” (Marcu 8, 34-35). Dorința martiriului se cuvine a-și afla locul în inima fiecărui creștin, nu pentru a-l înșela cu diferite închipuiri legate de eroism, pe care cu siguranță Dumnezeu nu le dorește niciodată de la nimeni, ci pentru ca să-l trezească la o mare însuflețire și la o profundă generozitate în fiecare împrejurare a vieții în raport cu bunătatea lui Dumnezeu. Creștinul care nu se împărtășește cu adevărat și face eforturi să ofere lui Dumnezeu numai ceea ce este minim, ca să nu-L trădeze, se silește să evite Crucea în loc să o poarte, menajându-se pe sine. Acesta dorește degrabă să-și păstreze viața decât să și-o sacrifice din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, nefiind un adevărat discipol al lui Hristos. Dacă nu este pus în situația de a-și manifesta iubirea și credința sa prin martiriu, este dator să mărturisească această credință și iubire primind toate obligațiile care-i revin din urmarea lui Hristos, și să nu se retragă niciodată de la vreun sacrificiu pentru El. Martiriul creștinului de astăzi constă în trăirea cu sfințenie a virtuților în mijlocul unei lumi îndepărtată de Dumnezeu; și nu este ușor…

Sfântul Pavel scria Colosenilor: “Nu încetăm a ne ruga pentru voi… Fie ca puterea măririi Lui să vă umple pe deplin și să vă întărească spre a vă arăta orice fel de răbdare și tărie “ (1, 9-11). Tăria și generozitatea își dau mâinile și sunt fructul unei iubiri înflăcărate. Cu toate că viața de zi cu zi, este caracterizată în general prin lucruri mărunte și obligații umilitoare, creștinul se cuvine să le îndeplinească dorind să înfăptuiască binele pentru Dumnezeu – să facă tot ceea ce este posibil și pe măsura puterilor lui. Îndeplinirea obligațiilor zilnice, chiar dacă aparent sunt mici și neînsemnate, îl pregătește pe creștin pentru îndeplinirea lucrărilor dificile și faptelor eroice, atunci când Dumnezeu i-o cere. «Fiți tari și puternici cu inima, toți cei care vă puneți încrederea în Dumnezeu» (Psalmul 31, 25).

«Știu să fiu smerit, știu să am și de prisos; în orice și în toate m-am învățat să fiu și flămând și sătul, și în belșug și în lipsă. Toate le pot în Hristos, Cel care mă întărește» (Filipeni 4, 12-13). Iată adevărata înțelegere a generozității, să nu cruți nimic din propria-ți viață, să accepți fiecare împejurare a vieții, să te sacrifici fără reținere, să te străduiești a face toate acestea pentru gloria lui Dumnezeu bazându-te doar pe ajutorul Lui.

Sfânta Tereza a Pruncului Isus ne îndeamnă să facem eforturi deosebite pentru a îndeplini cu generozitate voința lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să avem inimi curajoase și suflete înflăcărate de iubire, pe care le dobândim numai dacă stăm în fața Lui cu umilință. Noblețea nu se întemeiază pe puterea omului și în ziua de astăzi nici nu mai contează cea ereditară, fiind rezultatul unei atitudini în fața principiilor vieții creștine și îmbrățișarea fără șovăială, în orice împrejurare, a valorilor veșnice și neschimbabile, dar este și rezultatul prezenței în suflet a nobilului și totodată umilului Stăpân care ne-a răscumpărat. Prin urmare noblețea sufletească merge în paralel cu umilința și buna apreciere a forțelor proprii; are ca motto cuvintele Apostolului: «Sunt cel mai mic dintre toți» (1 Corinteni 15, 8), dar și «totul îmi este posibil în cel care mă întărește», contrar celora care consideră că a fi credincios înseamnă a nu fi liber în manifestările tale. Omul cu suflet mare nu se lasă înșelat de falsa umilință, care se arată a fi foarte generoasă în fapte, însă este lipsită de mărinimie. Iubirea perfectă o descoperim în fiecare lucrare dificilă a vieții. Acest fapt îi face și pe martiri să nu dea niciodată înapoi când este vorba de Hristos sau de mărturisirea Lui.

Într-o duminică din august 1928, în orașul Leon, 30 de muncitori creștini erau adunați sub conducerea unui șef de echipă pe nume Florentin Alvarez, în timpul marii rvoluții din Mexic. Țineau o adunare religioasă. În jurul orei 11 a sosit generalul Sanchez însoțit de ofițeri și soldați.

- Caut, zise generalul, pe Florentin Alvarez.

- Eu sunt, răspunse muncitorul.

- Tu ești șeful asociației, care strigă «Viva Cristo Rey» (Trăiască Hristos Regele!).

- Da!

- Hristos este Regele bogaților.

- Hristos este Regele bogaților și al săracilor, al celor tari și al celor neputincioși.

Înfuriat, generalul l-a pălmuit. «Trăiască Hristos Regele» – a răspuns Alvarez. Atunci generalul și-a scos revolverul și l-a îndreptat spre el. A intervenit un colonel care a propus să fie și o judecată. A fost arestat, ținut închis trei zile, apoi condamnat și dus la locul de execuție. Mergea fără frică, cu o bucurie fără margini ce se oglindea pe față. Ajunși la destinație, soldații au tras o salvă de focuri de armă. Alvarez a mai strigat odată, ca o ultimă mărturisire de credință făcută cu ultima suflare: Trăiască Hristos Regele, apoi a murit. Creștinii care au fost de față își ziceau: Avem cu un martir mai mult în Cer.

Când se înfăptuiește ceva pentru Dumnezeu și nu se coboară de pe drumul ascultării față de El, nu există pericolul orgoliului. Creștinii adevărați nu-și caută propria glorie ci Gloria lui Dumnezeu, iar dacă Dumnezeu poate fi preamărit prin umila lor viață, ei nu evită să fie astfel de mărturisitori.

Martirii ne învață că nimic nu stă împotriva mărturisirii credinței în Dumnezeu. Și cine oare ne poate oferi, în afară de Dumnezeu, o recompensă mai mare decât fericirea paradisului ceresc.

Rugăciune

O, Dumnezeul meu, ce face cel care nu se sacrifică cu totul pentru Tine? Și cât de departe sunt de Tine dacă nu mă ofer cu totul iubirii Tale. Câte imperfecțiuni văd în mine! Câte neputințe și scăderi în servirea față de Tine!

O, Doamne, cât de puține lucruri facem pentru Tine. Asemena bobului de muștar sunt faptele noastre bune și mari stânci faptele rele. Îmi pare rău pentru că de foarte multe ori uit de Tine și de nenumăratele grații pe care le obțin din partea iubirii Tale nesfârșite. Când uit de ele, Te rog să mă ierți, Doamne, și să nu-mi socotești ca pe o vinovăție mărginirea ființei mele. Căci dacă aș fi știut să-Ți fiu servitor în lucuri mari, nu aș fi omis nici înfăptuirea lucrurilor mici. Fericit este cel care dă mărturie de credință adevărată prin faptele vieții sale. Învață-mă și pe mine să îndeplinesc astfel de lucruri pentru Mărire Ta, oricât de mare ar fi prețul, după exemplul servului Tău Dumitru și al tuturor martirilor. Amin.