Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Buna-Vestire
Anul A (B, C)

Lecturi:

Autori

 

* * *

 

Buna-Vestire

Autor: volum colectiv Chemați la sfințenie
Copyright: Editura Sapientia

Biserica celebrează astăzi misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu și, în același timp, vocația Fecioarei Maria, care cunoaște voința divină referitor la ea, prin vestea adusă de înger. Cu asentimentul ei, cu fiat-ul ei, începe misterul răscumpărării.

Vestirea și Întruparea Cuvântul lui Dumnezeu constituie faptul cel mai minunat și extraordinar, misterul cel mai profund al felului de participare a omului la planul lui Dumnezeu, conceput din veșnicie. Este evenimentul cel mai sublim din istoria omenirii: Cuvântul lui Dumnezeu s-a născut după carne o singură dată pentru totdeauna.

De fapt, care a fost motivul pentru care această solemnitate se celebrează în ziua de 25 martie? Mai întâi putem răspunde că fixarea solemnității Bunei-vestiri în această zi se datorează unei alte importante solemnități, și anume: Crăciunul. Înainte de a se naște, a doua Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi a sălășluit în sânul preasfânt al Fecioarei Maria. Apoi, după o veche tradiție, creația lumii, începutul și împlinirea răscumpărării: Întruparea, Moartea și Învierea lui Cristos trebuiau să fie în preajma echinocțiului de primăvară.

În această solemnitate Isus apare mai mult ca oricând unit cu Sfânta Fecioară. Odată cu asentimentul Mariei, Cuvântul divin și-a asumat natura omenească: suflet rațional și trup, format în sânul preacurat al Fecioarei Maria, pentru a împlini în ea, în natura umană, misterul mântuirii noastre. Evenimentul unic și cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu și în parte om, și nici rezultatul unui amestec confuz între divin și uman. Natura umană și cea divină se unesc într-o singură Persoană: Persoana dumnezeiască. Isus Cristos s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. El este Dumnezeu adevărat și, de la întrupare, om adevărat; este Fiul veșnic al Tatălui, și din acel moment, ca om, fiu adevărat al Sfintei Maria. Pentru aceasta Fecioara Maria este Mama Cuvântului întrupat, a celei de a doua Persoane a Preasfintei Treimi care a unit cu sine pentru totdeauna – fără confuzie – natura umană. O putem numi astfel pe Sfânta Maria, fără teama de a greși, cu aceste cuvinte care exprimă cea mai înaltă demnitate a sa: Mama lui Dumnezeu.

Pentru a răscumpăra omul de păcatul originar nu era necesar ca Fiul lui Dumnezeu să-și asume o natura umană. Într-adevăr, după cum afirmă sfântul Toma de Aquino, “Dumnezeu ar fi putut să ne mântuiască în multe feluri” (Summa Theologiae, III, q.1, a.2), dar el a ales calea Întrupării. Fiul unul-născut al lui Dumnzeu, vrând să ne facă părtași de dumnezeirea sa, și-a luat firea noastră, pentru ca el, făcut om, să-i îndumnezeiască pe oameni. Putem spune astfel că Întruparea Fiului lui Dumnezeu reprezintă manifestarea supremă a iubirii divine față de om. Numai o astfel de iubire putea răspunde eforturilor sfinților și teologilor care au încercat, secole de-a rândul, să înțeleagă ceea ce l-a determinat pe Dumnezeu la un fapt atât de extraordinar: “Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In 3,16).

Sosind ceasul să încheie alianța definitivă, Dumnezeu își descoperă intenția de a invita la tratative pe Sfânta Maria în calitate de reprezentantă nu numai a poporului israelit, dar a întregii omeniri. Bucuria la care este invitată Fecioara Maria este destinată întregii omeniri. În cuvântul îngerului “Bucură-te!” (Lc 1,28) sunt cuprinse toate îndemnurile la bucuria pe care Dumnezeu le făcuse poporului israelit prin glasul profeților: tot poporul trebuia să se bucure, la gândul și promisiunea venirii lui Mesia. Dacă aceste promisiuni îndepărtate ale lui Mesia erau motiv de atâta bucurie, la ce explozie de bucurie trebuie să ne așteptăm acum când promisiunea este la un pas de împlinire!

Mesagerul lui Dumnezeu o salută pe Fecioara Maria ca “cea plină de har” (Lc 1,28): îi spune ca și cum acesta ar fi numele ei adevărat. Vorbind cu ea, nu i se adresează cu numele sub care era cunoscută de oameni: Maria, dar cu un nume nou: “plină de har” (Lc 1,28). Ce înseamnă oare acest nume? De ce arhanghelul o numește astfel pe Fecioara din Nazaret?

În limbajul biblic, “har” înseamnă un dar deosebit care, conform Noului Testament, își are izvorul în viața treimică a lui Dumnezeu însuși, a lui Dumnezeu care este iubire (cf. 1In 4,8). Fecioara Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) pentru că acest nume desemnează adevărata ei existență. Când Dumnezeu schimbă numele cuiva sau îi dă un supranume, îl destinează la ceva nou sau îi revelează misiunea adevărată în istoria mântuirii. Sfânta Maria este numită “plină de har” (Lc 1,28) datorită maternității sale divine.

În planul său veșnic de mântuire, Dumnezeu a ales-o pe Sfânta Maria ca să-l dea lumii pe Salvatorul ei, pe Fiul preaiubit al lui Dumnezeu. Pentru Fecioara Maria, Dumnezeu a avut un plan unic și cu totul excepțional: să fie Mama Fiului său. Îngerul i-a făcut Fecioarei Maria extraordinara propunere din partea lui Dumnezeu, asigurând-o că va putea să fie mamă fără a-și pierde fecioria – stare de viață pe care o simțea în inima ei – întrucât la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. A urmat un moment de tăcere. Lung sau scurt, acest moment era necesar. A fost un moment cum nu a mai fost altul în istoria mântuirii, un moment de deliberare, de decizie pentru răspunsul “da!” sau “nu!”.

Totul depinde de acest moment. Cele trei Persoane divine “stau” în așteptare. În acest moment toate promisiunile sunt suspendate. De acest moment depinde dacă se vor realiza sau nu planurile lor, concepute din veșnicie. Și răspunsul vine: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. În acest moment Fiul lui Dumnezeu coboară în sânul neprihănit al Fecioarei Maria, prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeul atât de mare, pe care nici cerurile nu-l pot cuprinde a încăput în sânul Sfintei Maria. Fecioara Maria devine și Mamă a lui Dumnezeu.

Un “nu!” din partea Sfintei Maria era puțin probabil, dar nu imposibil. Acel “da!” decisiv pe care ea l-a pronunțat nu a fost o improvizație de moment, deoarece toată voința Mariei fusese perfect docilă la voința lui Dumnezeu.

Prin cuvintele: “Iată roaba Domnului” (Lc 1,38) Fecioara Maria răspunde plină de umilință chemării sublime adresate ei de Dumnezeu. Prin urmare, inima Mariei nu este plină de mândrie la primirea acestei vești dar, prin asentimentul ei dat voinței lui Dumnezeu, își exprimă dorința plină de bucurie de a colabora cu Dumnezeu. Nu este numai un act al minții și al voinței, dar și un sentiment înflăcărat al inimii. Este bucuria abandonării totale la voința lui Dumnezeu, la ceea ce Dumnezeu voia de la ea în acel moment și pentru toată viața sa. Acest fiat! va atinge punctul culminant pe Calvar când, lângă cruce, Sfânta Maria se oferă împreună cu Fiul său.

“Astfel Maria, – după învățătura Conciliului al II-lea din Vatican – fiica lui Adam, consimțind la cuvântul divin, a devenit Mama lui Isus și, îmbrățișând din toată inima, fără a fi împiedicată de vreun păcat, voința mântuitoare a lui Dumnezeu, s-a oferit total pe sine, ca slujitoare a Domnului, Persoanei și lucrării Fiului său, punându-se în slujba misterului Răscumpărării, în dependență de Cristos și împreună cu el, prin harul Dumnezeului atotputernic. Pe bună dreptate, așadar, Sfinții Părinți consideră că Maria nu a fost numai un instrument pasiv în mâna lui Dumnezeu, ci a cooperat la mântuirea omului în libertatea credinței și a ascultării” (LG 56).

Scena Bunei-Vestiri începuse cu o invitație la bucurie: “Bucură-te, cea plină de har!” (Lc 1,28) și se încheie cu o exclamație de bucurie din partea Mariei: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc 1,38).

Acest moment inefabil pentru Maria și pentru toată omenirea este amintit de mulți creștini la rugăciunea Angelus. Consimțământul liber al Sfintei Maria dat voinței lui Dumnezeu mai este contemplat și în primul mister de bucurie al sfântului Rozariu. Prin aceste rugăciuni creștinii îl preamăresc pe Dumnezeu pentru marea lui iubire față de oameni.

Bucuria de a face mereu voința lui Dumnezeu să însoțească și întreaga noastră viață. Să cerem astăzi Sfintei Fecioare dorința sinceră și puternică de a cunoaște mai profund vocația noastră precum și lumina pentru a corespunde mai profund chemărilor adresate de Domnul în viața noastră. Să-i cerem să mijlocească pentru noi ca să răspundem prompt și cu fermitate în orice circumstanță a vieții noastre.

Daniel COBZARU

 

* * *

 

Buna Vestire

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Sărbătorim astăzi Solemnitatea Bunei Vestiri. Este o sărbătoare a lui Cristos și a Mariei. Este a lui Cristos pentru că Buna Vestire e momentul în care Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. La Crăciun Biserica celebrează nașterea lui Isus, când prezența Mântuitorului devine vizibilă în ochii omenirii în persoana pruncului născut la Betleem. Dar Fiului lui Dumnezeu ia natura umană în momentul Bunei Vestiri. Este sărbătoarea Mariei pentru că Misterul Întrupării aparține simultan tinerei fecioare din Nazaret, care din iubire a acceptat să coopereze la opera divină de mântuire prin primirea în sânul ei feciorelnic al Fiul lui Dumnezeu.

Venirea lui Cristos în lumea noastră, Biserica vrea să o celebreze într-un mod deosebit. Acesta este motivul sărbătorii de astăzi. Într-adevăr e un moment unic în istoria omenirii și în Istoria Mântuirii. Cel care e Dumnezeu își asumă natura umană pentru ca să răscumpere neascultarea lui Adam și infidelitatea omenirii în aceeași natură în care ea a fost săvârșită.

Buna Vestire este semnul împlinirii profețiilor mesianice și deci a profeției lui Isaia din prima lectură: “Iată Fecioara va zămisli și va naște un Fiu, iar numele lui va fi Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi”.

Dumnezeu se revelează progresiv în Istoria Mântuiri. Se revelează astfel pentru că slăbiciunea umană este incapabilă să înțeleagă în totalitate Planul Său de Mântuire. Dar Dumnezeu îl ajută pe om întărindu-l cu harul credinței și pregătind împlinirea Marilor Mistere prin diferite semne profetice.

Fragmentul din Scrisoarea către Evrei proclamat în a doua lectură de astăzi exprimă sensul Misterului Întrupării, prezentând acest Mister ca Împlinirea Voinței Tatălui. Pentru că era cu neputință ca sângele animalelor să spele păcatele oamenilor, intrând în lume Cristos spune: “Tu nu ai voit nici jertfe nici ofrande, în schimb mi-ai pregătit un trup; arderile de tot și jertfele pentru păcat nu ți-au plăcut, atunci am zis: Iată, vin, Dumnezeule, să fac Voința Ta”.

Cu toate că în momentul Bunei Vestiri Fiul lui Dumnezeu care se întrupa nu a pronunțat cu voce umană dorința de a împlini Voința Tatălui, Cristos pronunță aceste cuvinte prin buzele tinerei fecioare Maria. “Fie mie după Cuvântul Tău” este răspunsul ei la propunerea divină adusă de înger.

În împlinirea misiunii încredințate de Dumnezeu, primele cuvinte ale îngerului Gabriel sunt o invitație la bucurie: “Bucură-te tu cea plină de har, Domnul este cu tine, tu ești binecuvântată între femei“. Maria e invitată la bucurie pentru că a fost umplută de har. Ea a primit plenitudinea harului care a pregătit-o pentru maternitatea propusă de înger. În această plenitudine de har Biserica va recunoaște privilegiul conceperii imaculate. Astfel harul este izvor de bucurie pentru Maria, iar bucuria este ecoul vieții divine din sufletul ei. Bucuria Sfintei Fecioarei era și semnul bucuriei întregii omeniri care aștepta răscumpărarea.

Îngerul o anunță pe Maria că va zămisli și va naște un Fiu care va instaura Împărăția Mesianică, Împărăție care nu va avea sfârșit. Numele copilului, Emanuel exprimă fidelitatea Dumnezeului Alianței.

Maria crede mesajului transmis de înger, dar înainte de a-și da consimțământul, întreabă: “Cum va fi aceasta?” Maria crede cele spuse de înger, dar vrea să știe cum se vor împlini, pentru că dorește să rămână fecioară. Atunci îngerul îi face cunoscut că, conceperea va păstra intactă fecioria ei, pentru că aceasta va fi opera Duhului Sfânt. Același Duh care i-a inspirat dorința de a rămâne fecioară îi și garantează fecioria. Îngerul îi întărește credința, făcându-i cunoscută vestea că și verișoara ei Elisabeta, “ea căreia i se zicea sterilă, a fost binecuvântată de Dumnezeu, căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință“.

La Buna Vestire, ca de fapt la toate Momentele Salvifice, prezența Sfinte Treimi este evidentă. Tatăl îl trimite pe Fiul, Fiul împlinește Voința Tatălui, Duhul Sfânt coboară asupra Mariei și cooperează la conceperea Trupului lui Cristos.

Sărbătoarea de azi ne ajută să înțelegem că nu omul este cel care se înalță la Dumnezeu, dar, că Dumnezeu e cel care coboară în sărăcia și suferința noastră. Dumnezeu respectă libertatea și așteaptă răspunsul și aportul nostru.

În răspunsul ei, Maria se declară roaba Domnului încredințându-se cu toată ființa și persoana ei lui Dumnezeu. Știm cu toții ce este un rob? Este omul lipsit de libertate, fără nici un drept. Dar în cazul Mariei această condiție a fost aleasă în mod liber, din iubire , din dorința de dăruire totală lui Dumnezeu. Este dorința pe care și-a ales-o însuși Fiul lui Dumnezeu, al cărui Născătoare devine. Ascultarea Mariei în împlinirea Voinței lui Dumnezeu coincide cu cea a lui Cristos. E o ascultare făcută din iubire, care nu poate fi limitată de nimeni și de nimic: nici de Irod, nici de fuga în Egipt, nici de greutățile vieții cotidiene, nici de drumul Calvarului. Maria ne este un model sublim de ascultare. Ea ne învață în ce constă această virtute: înseamnă credință în Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă voință și abandonare totală în mâinile sale, înseamnă statornicie și perseverare în împlinirea Voinței Sale.

Maria e capodopera lui Dumnezeu. E creatura în care se oglindește perfect imaginea lui Dumnezeu. Ea îl purta în sânul ei pe Cristos și nu putea păstra această bucurie numai pentru ea, de aceea aleargă la verișoara ei Elisabeta. Maria e prima misionară a Bisericii, prima vestitoare a Cuvântului lui Dumnezeu Întrupat. Tradiția Bisericii o compară cu rugul aprins de pe muntele Horeb, care arde fără să se mistuie. Maria este mamă, fără a înceta să fie fecioară. Ea a purtat în sânul ei flacăra minunată, pe Dumnezeul Cel Viu, care a sfințit-o făcând din ea “sfânta sfintelor“.

De aceea Sfânta Fecioara Maria e cea mai puternică mijlocitoare la Dumnezeu. Să apelăm cu încredere la mijlocirea ei. Ei ne-a încredințat Fiul ei, spunându-i lui Ioan: “Iat-o pe mama ta“. Ioan reprezenta pe toți fii Bisericii. Maria e Mama Bisericii, a unei generații noi, generația fiilor lui Dumnezeu și a fraților lui Cristos.

Și noi am primit la Botez alegerea și ungerea de a fi copii ai lui Dumnezeu. Botezul a fost pentru noi prima veste bună, când Dumnezeu alegându-ne ca fii ai săi a însămânțat în noi germenul credinței creștine.

Astăzi în Sărbătoarea Bunei Vestiri, acum în acest moment, noi în ce stare ne aflăm? Oare nu suntem pe punctul de a ne ofili? Oare nu suntem uscați de arșița păcatelor noastre? Suntem noi mesagerii și purtătorii bucuriei și a Speranței creștine? Iată doar câteva întrebări ce ne pot ajuta în examinarea conștiinței și a fidelității noastre față de Bunul Dumnezeu.

Să o rugăm pe Sfânta Fecioară să mijlocească pentru noi la Dumnezeu harul ca asemenea ei, să răspundem cu bucurie la vocația pe care a primit-o. Astfel trăind ca adevărați creștini și comunicând și altora bucuria și speranța creștină să oglindim mereu asemenea Mariei imaginea și prezența lui Cristos în lume.

Să mulțumim zilnic lui Dumnezeu și Sfintei Fecioare pentru Marele Mister al Întrupării, rugându-ne rugăciunea “Îngerul Domnului”, la care clopotele sau cele trei momente principale ale zilei ne invită. “Roagă-te pentru noi Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ca să ne facem vrednici de făgăduințele lui Cristos“.

Eugen Ciuraru

 

* * *

 

Bucură-te, cea plină de har

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Buna-Vestire este explozia divinului în istoria omului, spre deosebire de implozia din veci a nașterii Fiului din Tatăl. Fiul este bucuria veșnică a Tatălui și reflexul ei se simte în lume la Crăciun. Dar și la Buna-Vestire – Micul Crăciun – se poate gusta din plin bucuria exploziei divinului din istoria noastră.

Fericirea este un parfum, pe care nu-l putem vărsa peste alții, fără să ne atingă și pe noi cu câteva picături, spune Emerson. Dar ca să ne atingă cu câteva picături, trebuie să fim conștienți că depindem de cer, de Dumnezeu. Fericirea aparține acelora care nu sunt autosuficienți, spune Aristotel. Acei care cred că nu au trebuință de nimeni sunt egoiști, și este știut de când lumea că egoismul nu poate genera fericire. Izvorul fericirii este cerul, Preasfânta Treime.

Fericirea zilei de azi, a Bunei-Vestiri, pe care Dumnezeu o revarsă asupra preacuratei prin arhanghelul Gabriel începând cu salutul: Bucură-te, cea plină de har, ne atinge și pe noi în măsura în care nu suntem plini de noi înșine și Cerul își poate găsi un colțișor și în sufletul nostru.

Pierzând fericirea paradisului pământesc, Dumnezeu le-o făgăduiește protopărinților noștri – Adam și Eva – că le-o va da printr-o femeie și sămânța ei, care vor distruge capul Șarpelui, care este cauza nefericirii noastre (Gen 3,15). Își reînnoiește făgăduința prin profeți că: Fecioara va zămisli și va naște un prunc, care se va chema Emanuel, adică: Dumnezeu este cu noi (Is 7,14). În felul acesta, de la răsărit și până la apus, de la miazănoapte și până la miazăzi, rotocolul pământului va fi învăluit în albastrul cerului, în sânul lui Dumnezeu.

Alegând-o pe Maria – Fecioara din Nazaret – și exceptând-o de nefericirea păcatului strămoșesc printr-un privilegiu unic, o introduce în planul divin al mântuirii. Ea, înainte de a-l zămisli pe Mesia în sânul ei prin adumbrirea Duhului Sfânt, îl zămislește în suflet prin credință și această zămislire spirituală îi aduce plinătatea harului, care plinătate, la rândul ei îi aduce prezența Domnului. De aceea arhanghelul îi spune: Bucură-te, cea plină de har! Domnul este cu tine.

Dumnezeu i-a fixat locul Fecioarei Maria în istoria mântuirii, dar nu ca pe cea a unui instrument pasiv, nici ca pe o fatalitate, ci a voit ca ea să consimtă în mod liber la planul iubirii sale. Evanghelia Bunei-Vestiri ne indică esențialul: Dumnezeu are inițiativa, Maria își oferă concursul în mod liber, conștient, responsabil, fiindcă întreaga ei viață a fost călăuzită de credința în dragostea lui Dumnezeu Tatăl și de speranță în Mesia ca mântuitor.

Cunoscând măreția “darului”, Fecioara își cunoaște mai bine “nimicnicia” în fața aceluia care este “totul” și acceptă propunerea cu cea mai profundă smerenie.

Dintr-o roabă, ce se poate naște mai mult decât un sclav? Iată roaba Domnului. În roaba Domnului, roaba iubirii față de Dumnezeu, se zămislește forma sclavului (Fil 2,7), sclavul iubirii față de voința Tatălui și față de mântuirea noastră.

Ce intervine nou între Dumnezeu și Fecioara din Nazaret prin consimțământul responsabil al Mariei: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău!?

Acceptându-l să se zămislească în sânul ei feciorelnic, oferindu-se total slujirii lui ca o roabă, acesta i se dăruiește ca Dumnezeu, nu numai prin har, ci și prin natura sa divină. Dumnezeu nu se lasă niciodată întrecut în dărnicie. Ea i se dăruiește total, cu întreaga sa ființă, el i se dăruiește total, cu întreaga sa dumnezeire. Dumnezeu nu cunoaște jumătăți de măsură și Maria devine “Theotokos” – “Născătoare de Dumnezeu”. La Buna-Vestire Maria stabilește în mod liber o legătură de dragoste personală, unică și indisolubilă cu Dumnezeu prin persoana Duhului Sfânt.

Bucuriile cerului de pe acest pământ se plătesc scump, deoarece, ca ele să rămână veșnice, trebuiesc pironite pe cruce prin “crucea zilnică”.

Îngerul a plecat de la ea. Extraordinarul trece ca un vis, dar cel care a luat natură omenească din sânul ei feciorelnic rămâne să desăvârșească revelația – vestea cea bună – Legea și profeții (M 5,17) prin cruce, prin misterul pascal, față de care ea se atașează din toată inima, devenind ascultătoare și plină de zel față de cuvântul lui, pe care îl va păstra ca pe cea mai scumpă comoară în inima ei (Lc 2,19), chiar dacă această “comoară” se va transforma în sabie și-i va străpunge inima, spre a ieși din ea, ca să se poată oferi și altora ca să se descopere din multe inimi cugetele (Lc 2,35). Maria știa din Sfânta Scriptură (cf. Isaia cap. 53) că Mesia va fi “omul durerilor” și de aceea spune îngerului Gabriel: Iată roaba Domnului, fiindcă vrea să se angajeze ca “roabă” a Domnului, nu numai pentru a-l purta pe Isus în sânul ei, dar și pentru a-și duce “crucea credinței” în cuvântul lui până pe Calvar și pentru a ne purta pe noi la Isus, cu toată greutatea păcatelor noastre, făcând-o să verse lacrimi amare, nu numai sub crucea de pe Golgota, dar și sub crucea pe care este răstignit “trupul mistic al lui Isus Cristos”, sfânta Biserică; astfel a plâns la Siracusa, Salette și în nenumărate locuri de pe pământ.

Cuvântul roabă sau sclavă, pe care unii din prea mare pietate încearcă să-l schimbe prin “slujitoare”, prefigurează pe Isus, care a luat forma sclavului și s-a făcut ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,6-8), arătând deplina disponibilitate a preacuratei de a nu precupeți nici un efort în a-l urma pe Fiul ei până pe Calvar și chiar până la “Calvarul final” al trupului mistic – al Bisericii – până la judecata de apoi.

Prin “lacrimile Maicii lui Dumnezeu” se realizează azi memorialul Bunei-Vestiri. Lacrimile mamei spală sufletele fiilor ca să-l poată primi în inimile lor pe Emanuel din sfânta Împărtășanie. Fiindcă, așa cum ne învață sfântul Toma de Aquino: Botezul este principiul vieții spirituale și poarta sacramentelor. Euharistia însă este desăvârșirea vieții spirituale și scopul tuturor sacramentelor. Prin sfințirea tuturor celorlalte sacramente are loc pregătirea la primirea sau consacrarea Euharistiei; de aceea primirea Botezului este necesară la inaugurarea vieții spirituale; însă primirea Euharistiei este necesară la desăvârșirea acesteia (Summa theologica, III, q. 73). Urmând această învățătură, Conciliul Tridentin spune la rândul său: Euharistia este izvorul, celelalte sacramente sunt râurile. Din acest izvor emană toată puterea și perfecțiunea celorlalte rituri sacre (Catechismus, pars II, c. 4). În virtutea Euharistiei, credincioșii trebuie să formeze o sinaxă activă, sfântă, o adunare sacră, liturgică, prin care să se perfecționeze zilnic unirea și comuniunea lor cu Dumnezeu și între ei, nu numai în ritul liturgic extern, ci în totalitatea realității vieții creștine de fiecare zi. Același sfânt Toma sublinia că: Euharistia este sacramentul unității ecleziale în care să domnească respectul reciproc, întrajutorarea frățească, armonia…

Învățatul Tertulian spune că Dumnezeu s-a întrupat în sânul Fecioarei și s-a făcut om, ca omul să învețe a se comporta dumnezeiește.

Pentru a face lumea, pe Dumnezeu nu l-a costat decât un singur cuvânt: “Să fie!” și s-a făcut; pentru a o păstra, nu-l costă decât un act al voinței sale; însă, pentru ca Fiul său să se întrupeze, îl costă mai mult: alege un sol, pe arhanghelul Gabriel; îi încredințează un mesaj; îl trimite la o Fecioară aleasă din vecie; îngerul salută, lămurește, așteaptă răspuns; Duhul Sfânt umbrește, plămădește, însuflețește etc.

Creatorul atotputernic așteaptă consimțământul creaturii, se târguiește, lămurește… Câtă bunătate!

Cunoscutul scriitor și teolog marian Ioan Miclea spune: Preacurata este o persoană conștientă de libertatea proprie, de hotărârea luată de a rămâne “fecioară” și se opune: “Eu nu cunosc bărbat”. Numai după asigurarea că alegerea îi este respectată, acceptă: “Fie mie după cuvântul tău!”

Câtă politețe din partea lui Dumnezeu! Cu toate că avea toate trăsnetele și fulgerele la îndemână, ca să obțină ceea ce voia, el așteaptă, respectă gândirea și libertatea de voință cu care a înzestrat-o. Dumnezeu nu se contrazice: a creat pe om dându-i minte și voință liberă? Îl lasă să lucreze astfel; nu constrânge, nu impune, nu silește, nu distruge, oricât de impetuoasă și dârză ar fi voința care i se opune. Aceasta este procedura și metoda divină față de oameni: respectă, desăvârșește, luminează, ajută și convinge cu bunătate. Atotputernicia este gingașă, delicată, blândă, dulce; Dumnezeu este gentil. Omul însă, chiar când susține o absurditate, caută să-și impună voința prin forță: urlă, ca și cum toată lumea ar fi surdă; bate din picior, ca și cum ar vrea să provoace un cutremur de pământ; amenință cu demoni mai mari sau mai mici decât el. Nu-i reușește? Care armă n-o folosește în acest scop? Înșală, minte, cumpără conștiințe, vinde moralitate, siluiește, corupe, mobilizează o întreagă armată de demoni, ca voia lui să se împlinească. Nu-i reușește nici așa? Face un pas mai departe: necăjește, tiranizează, schingiuiește și în sfârșit, dacă în față îi stă o persoană, o îmbrâncește dincolo de barierele vieții. Omul este mojic, colțuros, necioplit, neobrăzat, bădăran, nespălat și atât de animalic, nerespectând pe aproapele. Mai rău este atunci când caută să-și impună voința rea împotriva voinței preasfinte a lui Dumnezeu. Îi este cuiva îngăduit să fie mojic, când știe că Dumnezeu este atât de manierat, atât de politicos? Iată mesajul Bunei Vestiri!

Se comportă omul dumnezeiește?

Care este comportamentul meu? Respect pe aproapele? Mă împărtășesc cu vrednicie? Cred în Scriptură și respect cuvântul Domnului?

Cuvântul întrupat în sânul Fecioarei continuă să se întrupeze în Biserică – trupul mistic al lui Cristos -; continuă să se întrupeze în Euharistie; continuă să se întrupeze în litera Scripturii. Toate sunt opera Duhului Sfânt și converg spre slava lui Dumnezeu.

Apostolul Paul a spus credincioșilor din Corint: Probet autem se ipsum homo – Să se cerceteze dar fiecare om pe sine însuși, și astfel să mănânce din această pâine și să bea din această cupă, căci, cine mănâncă și bea, fără să țină seama că este trupul Domnului, își mănâncă și bea propria lui osândă (1Cor 11,28-29), referindu-se la primirea cu nevrednicie a sfintei Împărtășanii.

Autentica sărbătoare a misterului Întrupării de azi o face acela care spune Amin, când se unește cu mulțimea credincioșilor în jurul altarului, își deschide inima pentru cuvântul Domnului și gura pentru trupul lui Cristos euharistic. Acest “Amin” este semnul prin care ne recunoaștem propria insuficiență și facem să coboare în suflet picăturile fericirii cerești, garanția fericirii veșnice.

Să dăm ascultare sfântului Augustin care spune: Să-i mul-țumim lui Dumnezeu că ne-a făcut nu numai creștini, ci și Cristos. Creștini suntem cu numele, Cristos suntem prin sfânta Euharistie. Adevărul acesta este cuprins în silogismul perfecțiunii: Biserica s-a născut din Euharistie (la Cina cea de Taină, când Isus i-a rânduit pe apostoli ca preoți spre a aduce Jertfa aceasta în amintirea lui, ca să stea la baza comuniunii fraterne). Or, fiecare se naște din credința Bisericii prin sfântul Botez pentru o viață nouă. Deci fiecare se naște din Euharistie și devine Cristos.

Aceasta este Buna-Vestire în ultimă instanță și fiecare este chemat să spună: “Iată robul – sau: Iată roaba, Domnului”, deoarece însuși Cristos a luat “forma sclavului”. (NB. Forma dat esse rei, a devenit sclav în adevăratul înțeles al cuvântului).

 

* * *

 

Domnul este cu tine

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfântul Augustin, considerând sublimitatea primei pagini din Evanghelia după sfântul Ioan unde se istorisește veșnicia și inefabila naștere a Cuvântului în sânul Tatălui, dorea ca ea să fie scrisă cu litere de aur pe săpătura în marmură și așezată în toate bisericile din lume.

Cu această pagină sublimă se poate asemăna o alta din Evanghelia după sfântul Luca unde se povestește Întruparea Cuvântului în sânul Fecioarei din Nazaret, ca apoi să apară om între noi oamenii, pentru noi și a noastră mântuire. Pe drept pagina evanghelică a Bunei-Vestiri merită să fie scrisă cu focul iubirii în toate inimile oamenilor de pe întreg rotocolul pământului în orice timp al istoriei.

Buna-Vestire în Vechiul Testament.

Buna-Vestire, deși nu în forma reală cum s-a petrecut la Nazaret, o avem totuși în promisiune. Aceasta o face Tatăl ceresc protopărinților noștri, Adam și Eva, în paradisul pământesc blestemându-l pe Șarpele viclean: Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei; aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcâiul (Gen 3,15).

Promisiunea a avut menirea să aprindă o licărire de speranță în ochii înlăcrimați care părăseau fericirea, părăseau pomul vieții din mijlocul raiului.

Pomul vieții îl prefigura pe Isus. Unii exegeți afirmă că: dacă Adam și Eva ar fi mâncat imediat din el după păcat, n-ar fi murit. Dar cum să se apropie, dacă îngerii cu săbii de foc îl apărau? Promisiunea lui Dumnezeu le-a dat speranța că va veni o zi în care îngerii îi vor lăsa să se apropie și să mănânce din acest pom și atunci vor ști cât de bună este “pâinea îngerilor”.

Speranța devine realitate: arhanghelul Gabriel o invită pe Fecioara din Nazaret Maria să mănânce din Pomul vieții, să primească în sânul ei pe dătătorul vieții, pe acela care într-o zi se va adresa tuturor oamenilor cu invitația: Cine mă mănâncă pe mine nu va vedea moartea în veci (In 6,51), pe Fiul lui Dumnezeu.

Isaia, prevăzând ziua Bunei-Vestiri, exclamă: Iată, fecioara va zămisli și va naște fiu și-i va pune numele Emanuel (Is 7,14).

Isus este prefigurat în coloana de foc din pustiu, care îi călăuzea pe israeliții ieșiți din Egipt spre Țara Făgăduită. Mai era prefigurat în mama din pustiu. Acum, în sânul Fecioarei, poate spune cu adevărat: Eu sunt pâinea vieții, fiindcă sânul Mariei nu a gustat niciodată o hrană care să-i aducă atâta mulțumire, nici o hrană pământească nu i-a putut oferi săturarea deplină ca acum, fericirea divină.

Socrate (469-399), părintele psihologiei, prin dictonul Cunoaște-te pe tine însuți! și reprezentant de frunte al culturii grecești, mărturisea învățăcelului său Alcibiade ignoranța și neputința de care suferea lumea: lipsa unui îndrumător atotștiutor și atotputernic. El îi mărturisea cu nostalgie: Cea mai bună hotărâre pe care trebuie să o luăm noi este aceea de a aștepta cu răbdare ca să vină cineva de sus, ca să ne instruiască despre felul cum ar trebui să ne comportăm față de divinitatea supremă și față de oameni. Și când Alcibiade i-a cerut alte explicații despre acel cineva menit să schimbe lumea din temelie, i-a spus: Afară de cazul că i-ar plăcea lui Dumnezeu să trimită pe cineva de sus pentru a ne instrui, nu-i nici o speranță că filozofii vor reuși să schimbe moravurile oamenilor.

Platon (427-347), ucenicul lui Socrate, în cartea sa “Timeu”, pe care avea obiceiul să o poarte mereu cu sine sub braț, spune, argumentând necesitatea apariției lui Dumnezeu în lume sub chipul omului: Aceasta a fost în ansamblul ei rațiunea lui Dumnezeu care există de-a pururi, față de Dumnezeu care avea să se nască într-o zi, adică Dumnezeu trebuia să se descopere făpturilor sale pe înțelesul lor, după felul lor de a fi, pentru a le instrui cum trebuie să se comporte față de Dumnezeu și față de semeni.

În ziua Bunei-Vestiri a încetat chinuitoarea așteptare și trimisul lui Dumnezeu o spune clar Mariei: sfântul care se va naște din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema, adică: împărăția lui nu va avea sfârșit nici în timp, nici în loc, nici în dărnicie, nici în fericire.

Trebuie să-i mulțumim în primul rând lui Dumnezeu că a avut milă de noi, dar nu trebuie s-o uităm nici pe Fecioara mamă, fiindcă: dacă ea ar fi refuzat să accepte misterul Întrupării, sunt de părere unii exegeți, Dumnezeu n-ar fi putut, cu toată atotputernicia sa, să creeze o altă ființă umană mai perfectă care să-i ia locul. Preacurata atinge limitele maxime ale posibilității de perfecțiune umană, ea este cea plină de har, adică mai mult nici nu se poate.

Prin Buna-Vestire ni se deschide cel de-al doilea mare izvor al binecuvântărilor cerești: Maria, care prin Cristos devine și mama noastră cerească.

Stalingrad 1943. “În lagărul nostru, mărturisește un prizonier, în noaptea de început al Adventului, ne-am adunat și am început să cântăm Dorit Mesie, vino! Am făcut și o coroană pe care am prins patru bucățele de lumânare. Le aprindeam numai pentru câteva clipe, de teamă să nu se termine. Într-una din zilele Adventului s-a răspândit zvonul prin lagăr că un deținut știe să picteze (Kurt R.). Acest deținut era chiar medicul nostru. Ne-am adunat mai mulți în jurul lui și l-am rugat să ne picteze ceva. Unul zicea: Să ne pictezi ceva de mâncare; altul:… un peisaj din țara noastră; altul:… niște copilași, care să ne amintească de cei de acasă etc. Văzând că părerile se împart și el nu ne putea împlini dorințele tuturor, l-am rugat să ne picteze ceea ce va crede el de cuviință că ne poate aduce un crâmpei de bucurie tuturor.

Cu un cărbune, pe spatele unei hărți vechi, medicul nostru s-a apucat să picteze, mai întâi, șovăind, trasează o schiță, dar apoi, tot mai sigur pe sine, face să apară un portret al sfintei Fecioare Maria cu pruncul Isus în brațe.

În ziua de Crăciun, un șir lung de deținuți așteptau să vadă ce le-a pictat medicul atâta timp în secret. Când tabloul a fost desfășurat în fața noastră, l-am privit uimiți, am îngenuncheat ca la Betleem. Unii dintre noi au stat toată ziua în rugăciune. În mijlocul stepei rusești, rupți de foame, de frig și de alte boli, ne-am simțit mângâiați de chipul Fecioarei pictat cu cărbune pe spatele unei hărți vechi, de medicul-pictor care era protestant”.

Prin anul 1965 făceam pregătire cu copiii pentru întâia sfântă Împărtășanie la Traian, Roman. Împreună cu surioara sa mai mare venea și Mihaela, de vreo 4-5 anișori. Într-o zi a venit răcită și tușea mereu. I-am zis: Mihaela, nu te temi că mori, tot tușind mereu? Mi-a dat un răspuns spontan și uimitor: Nu, fiindcă știu “Bucură-te, Marie” și merg în rai.

Buna-Vestire are menirea să ne învețe și pe noi, ca astfel să spunem “Bucură-te, Marie”, încât, în orice clipă am muri, să mergem în rai. Amin.