Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IX-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 14,22-34
Apostolul: 1Corinteni 3,9-17

Matei 14,22-34

Și îndată Isus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt, până ce El va da drumul mulțimilor. Iar dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Și, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Isus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Isus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Isus, întinzând îndată mâna, l-a apucat și a zis: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu. Și, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Mihai Tegzeș

 

* * *

 

Priviți-l pe Isus

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Un vas de croazieră traversa Atlanticul. Oceanul fusese atât de albastru și de liniștit toată dimineața, dar iată că după-amiază deveni deodată negru și agitat. Furtuna teribilă i-a trimis pe pasageri în camerele lor. Unii mai puțin fricoși s-au strâns pe punte pentru a privi ce se întâmplă. Trecând pe punte unul dintre ofițerii navei, un pasager l-a întrebat: “Credeți că vom avea o noapte grea?” “Da, cred că va fi furtunoasă”, a răspuns el. Apoi i-a asigurat încă o dată: “Dar nu aveți de ce să vă temeți. Este o navă solidă.” În acel moment un fulger lumină cerul. Același pasager, acum mai nervos, exclamă: “Priviți furtuna!” “Nu”, a răspuns ofițerul. “Nu priviți furtuna: priviți vasul!” Apoi cu mult calm a început să le povestească despre cum a fost construită nava pentru a face față oricărei furtuni. Fără să minimalizeze situația tensionată provocată de furtună, el își afirma încrederea fermă în nava pe care se afla. Avea suficientă încredere în ea pentru a sta drept în fața furtunii.

Și noi trebuie să facem față furtunilor vieții. Dumnezeu nu ne-a promis niciodată că dacă îl vom urma nu vom avea parte de furtuni în viață. El nu și-a scutit nici propriul Fiu de cruce. Dumnezeu ne-a promis însă că ne va da tăria de a face față situațiilor dificile. Oricât de grea ne-ar fi crucea, harul pe care îl vom primi de la El va fi mereu pe măsură. Secretul supraviețuirii în mijlocul furtunilor din viață este să privim spre navă în loc să privim spre furtună. Da. În loc să privim spre problemele noastre și să fim doborâți de frică, alegem să privim spre Isus și să ne punem încrederea în El, cel care poate potoli și cea mai teribilă furtună.

Un exemplu excelent găsim în Evanghelia de astăzi. Când Petru l-a văzut pe Isus umblând pe apă, i-a spus: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” Isus i-a spus să vină. “Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Isus. Dar văzând vântul, s-a temut și, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!” Problemele pentru Petru au început să apară atunci când nu s-a mai uitat la Cristos. El s-a uitat la valuri, la apă, la vânt; a privit în inima sa temătoare în loc să își mențină privirea asupra lui Cristos care îl chema. A devenit atât de preocupat de problemă (vântul) încât a uitat de soluție (Cristos).

Se spune că omul ar avea trei ochi – ochiul simțurilor, ochiul rațiunii și ochiul credinței. Ochiul simțurilor îl are în comun cu toate animalele; ochiul rațiunii îl are în comun cu toți oamenii; ochiul credinței îl are în comun cu toți cei care își dedică viața lui Dumnezeu. Prin ochiul credinței îl “vedem” pe Dumnezeu; și viața o vedem astfel mai clar. Este important ca în viață să privim spre ceea ce trebuie. Să știm să alegem între furtună și navă; între valuri și Cristos – în aceste alegeri stă supraviețuirea noastră.

Într-o zi, un om care mergea pe bicicletă a văzut o piatră în mijlocul drumului. Dorind să o evite, și-a fixat privirea asupra ei și a pedalat mai rapid. Rezultatul a fost că a nimerit chiar în ea. Impactul aproape că l-a aruncat de pe bicicletă. Și-a dat seama că a privit într-un loc greșit. Ar fi trebuit să se uite la drumul pe care dorea să meargă, nu spre piatra unde nu vroia să ajungă. Adevărul este că suntem atrași spre locul pe care îl fixăm cu privirea. Atunci când autorul Epistolei către Evrei ne îndeamnă să privim la Isus (Evrei 12,2), el folosește cuvântul grec “aforontes”, care înseamnă să ne fixăm privirea asupra lui Cristos, fără să mai ținem cont de nimic altceva dimprejurul nostru.

Cea mai bună metodă pentru a depăși păcatul este să ne mutăm privirea de pe ceea ce ne ispitește și să ne-o ațintim asupra lui Cristos prin rugăciune. “Cu ochii ațintiți asupra lui Isus” (Evrei 12,2). Trebuie să nu ne concentrăm atenția asupra obstacolelor pe care le întâlnim în viață. Cu cât privim mai mult la obstacole, cu atât ele ne amețesc mai mult și ne copleșesc. Doar atunci când Petru a privit spre obstacole, adică spre vânt și spre valuri, doar atunci a început să se scufunde. Cât timp și-a ațintit privirea asupra lui Cristos, el a umblat pe ape ca pe pământ. Cu cât este sarcina noastră mai dificilă, cu cât ispitele din jurul nostru sunt mai mari, cu atât mai important este să privim la Isus.

Cinci băieți, care se jucau la țară într-o zi de iarnă, s-au hotărât să vadă care dintre ei poate face cele mai drepte urme prin zăpadă. Băieții își puneau cu grijă pe rând tălpile una în fața celeilalte, cât mai drept posibil, dar ajungând la capătul drumul și privind înapoi nu mică le-a fost dezamăgirea: în locul unei linii drepte era una șerpuindă. Unul dintre ei lăsase însă în urmă o linie dreaptă. Au sărit pe el să afle cum a reușit. “Nu m-am uitat la picioarele mele. Am ales un copac din față și am mers direct spre el.” Dacă dorim să lăsăm urme drepte în urma mersului nostru din fiecare zi, pentru ca alții să vină după noi, trebuie să avem mințile centrate pe Cristos, nu pe noi. Trebuie să “alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Isus” (Evrei 12,1-2). Așa după cum marinarii mențin cursul spre destinația lor privind la stele, așa și noi creștinii trebuie să menținem cursul spre destinația noastră privind la Domnul Isus.

Atunci când suntem în necaz, nu ne ajută să ne gândim neîncetat la probleme. Nu obținem decât mai multă supărare. Cu cât te gândești mai mult la slăbiciunile tale, cu atât devii mai slab. Trebuie să îți ridici privirea spre sursa tăriei tale. Trebuie să îți fixezi privirea asupra lui Isus, așa cum a făcut Petru pentru a putea umbla pe mare. Așa după cum spunea cineva: “Când privim în noi vedem slăbiciunile noastre și ne descurajăm; când privim în jurul nostru vedem confuzie și devenim distrați; când privim deasupra noastră și îl vedem pe Cristos prindem puteri.” Altcineva povestea cândva despre un moment din viața sa când ajunsese la fund. Vorbindu-i despre această situație disperată prietenului său, acesta l-a felicitat. “Cum așa? Mă feliciți pentru că sunt la fund?” “Da, prietene. Deoarece dacă ai ajuns la fund, înseamnă că mai jos nu poți să mai mergi. Singura direcție în care poți să mergi de acum este în sus. Deci mulțumește-i lui Dumnezeu că ai atins limita de jos și că de acum mai rău nu are cum să fie. Privește în sus spre Isus, cu credință. Puneți viața în mâinile Lui și lasă-l să te tragă din fundătura unde te afli și să se pună în vârful vieții tale.” Oricât de jos ai fi căzut, privește spre Isus și vei fi ridicat!

Sarcina unui bărbat era să evalueze diamante. Zilnic examina sute de diamante, stabilindu-i fiecăruia prețul după valoarea individuală. A fost întrebat la un moment dat cum putea să se uite la atâtea diamante și să nu se încurce, cum putea să își conserve simțul valorii diamantelor. El a răspuns că la fiecare jumătate de oră își ridică privirea și se uită la un diamant perfect pe care îl ține mereu pe masa de lucru. Privind acel diamant superb, simțul valorii i se refăcea! Isus este Fiul perfect al lui Dumnezeu. Privind constant la El și măsurând lucrurile în lumina perfecțiunii Lui, ne păstrăm simțul ce ne spune ce este cu adevărat important în viață și ce nu. Priviți spre Isus și lăsați-l să vă formeze viziunea despre adevăratele valori ale vieții.

Un misionar care a trebuit să își îngroape tânăra soție cu propriile mâini, după doar câteva luni petrecute pe o insulă din Oceanul Pacific, a spus: “Aș fi înnebunit și aș fi murit lângă mormântul ei dacă nu ar fi fost Cristos și mângâierea Sa.” Priviți spre Isus în durerile voastre și El vă va da “pacea care covârșește orice minte” (Filipeni 4,7). El singur are cuvintele vieții eterne. Priviți spre El în mijlocul confuziei prin care treceți pentru a găsi calea, în mijlocul slăbiciunii pentru a găsi tăria, în mijlocul păcatului pentru a găsi iertarea.

Să ne întoarcem pentru un moment la lecția Evangheliei. Când Isus l-a văzut pe Petru scufundându-se, El “îndată” a întins mâna și l-a prins. Nu l-a lăsat pe Petru să meargă la fund, ca să îl învețe minte, ci l-a prins de îndată. Isus este acolo unde este nevoie de El. A fost și va fi mereu acolo, până la sfârșitul timpurilor. El este ajutorul nostru mereu prezent. Alergând în cursa vieții, să privim mereu la El cu credință. Închei cu cuvintele lui Annie Johnson Flint: “Nu mă uit înapoi; Dumnezeu cunoaște eforturile nerodnice, orele pierdute, păcatele, regretele; i le las toate Lui, care milostiv iartă și apoi uită. Nu mă uit înapoi; Dumnezeu vede întreg viitorul, drumul care, lung sau scurt, mă va conduce acasă, iar El va trece împreună cu mine prin orice încercare și va duce pentru mine greutățile care vor veni. Nu mă uit în jurul meu când teama mă asaltează, oricât de sălbatic ar fi tumultul al mărilor agitate ale pământului; oricât de întunecată ar fi lumea, plină de rele și nenorociri. Nu privesc la ele; căci atunci m-aș simți mizerabil; nu am în mine nimic în care să îmi pun încrederea, nimic nu e ferit de eșecuri și lipsuri, și de strădanii neputincioase care se prefac în praf. Ci privesc sus – la chipul lui Isus, pentru că acolo inima mea se poate odihni, temerile mele sunt potolite; și acolo este bucurie, și iubire, și lumină în întuneric, și pace perfectă, și fiecare speranță e împlinită.”

 

* * *

 

Duminica a noua după Rusalii

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

Fără îndoială, dintre toate marile evenimente ale istoriei universale, evenimentul care prin măreția lui fără seamăn le întrece pe toate celelalte și care, prin acțiunea lui transformatoare pe toate planurile vieții omenești, nu cunoaște limite în timp și spațiu – fiind un bun comun al omenirii dintotdeauna -, este întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu în persoana Mântuitorului nostru Isus Cristos. Acest eveniment copleșitor a împărțit în două istoria omenirii, iar prin Jertfa de pe Cruce, Cristos a restituit omului adevărata lui demnitate, aceea de fiu al lui Dumnezeu, i-a luminat rostul său în această lume precum și calea spre destinul lui ultim, veșnic, destin care nu este altul decât împărtășirea din însăși viața lui Dumnezeu, Creatorul și Tatăl său.

Opera de răscumpărare a omului, înfăptuită de Isus Cristos prin Jertfa Crucii, Isus a încredințat-o Bisericii Sale, prin care El rămâne viu și activ până la sfârșitul lumii, El fiind însuși izvorul și agentul oricărei desăvârșiri fizice și spirituale. Prin puterea primită de la Isus Cristos de a conduce sufletele la mântuire prin Sfintele Taine primite de la El, Întemeietorul ei, instituția Bisericii nu face altceva decât să-și îndeplinească misiunea încredințată. În această calitate ea a îmblânzit popoarele barbare supunându-le jugului blând al Evangheliei. Tot ea a fost aceea care le-a adus lumina civilizației și culturii, învățându-le cultivarea pământului și meșteșugurile; le-a înființat primele școli elementare, iar mai târziu cele dintâi universități, încât putem afirma, fără teama de a greși, că știința și cultura contemporană s-au născut la umbra Bisericii.

Omul de azi își datorează comportamentul civilizat – impregnat încă de mireasma virtuților – instrucțiunii și educației creștine, care secole de-a rândul a sedimentat în străfundurile ființei umane deprinderi și concepții comportamentale, pe care le-a fixat și transmis din generație în generație până în zilele noastre. Dar, din păcate, omenirea, posesoarea acestor comori spirituale inestimabile moștenite, a uitat sau nu vrea să recunoască faptul că toate acestea ea le datorează Mamei sale, Bisericii, și a renegat-o și continuă s-o renege. Omenirea ignoră, sau nu recunoaște, că întreaga zestre de valori spirituale ce formează noblețea sufletului uman modelat de Biserică, de creștinism, ar fi fost cu neputință fără întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cu toate semnele care îi amintesc mereu că este creștin – biserici, cruci, clopote, sărbători -, omul de astăzi trăiește ca și cum Isus Cristos nu ar fi umblat niciodată printre oameni și ca și cum nu ar fi trasat, cu cuvântul și pilda propriei Sale vieți, modelul de viață demnă de un om fiu al lui Dumnezeu.

Pentru cei mai mulți, Isus Cristos nu mai este decât o poveste care începe așa: “A fost odată ca niciodată… a fost odată Cristos…”; dar că Isus Cristos nu numai a fost cândva, ci este și azi, aici și pretutindeni și că, dacă nu vrem să pierim înecați în valurile patimilor și în corupția creată de maximele morbide ale unei lumi din care Dumnezeu a fost exilat, Isus trebuie să rămână pentru fiecare din noi o realitate vie, operantă, care să străbată și să transfigureze ființa și viața noastră -, aceasta au uitat-o foarte mulți și continuă s-o nesocotească.

Cu câte din gândurile care îi cutreieră creierii în cele douăzeci și patru de ore poate dovedi omul de azi că Isus este pentru el Dumnezeu, și că acest lucru îl crede cu tărie? De câte ori în zi îi apare, în mijlocul îndeletnicirilor și preocupărilor de tot felul, icoana blândă a lui Isus Cristos, al cărui nume îl poartă de la botez, și de câte ori Îi cere lumina și sfatul? De câte ori într-o situație concretă se întreabă: ce-ar face oare Isus în locul meu? De câte ori îi mulțumește pentru succese, ori Îi cere ajutorul în ispite? Este el oare convins cu adevărat că atârnă cu toată ființa și activitatea lui de El, și că fără El nu poate face nimic? Are el încredere fermă în puterea salvatoare a lui Isus în primejdii, cel puțin în măsura în care copilul se încrede în ocrotirea mamei care îl ține de mână? Și aceste întrebări ni le putem pune fiecare în parte.

Poate în sufletul nostru are loc același proces care s-a desfășurat în sufletul apostolului Petru în episodul istorisit în pericopa evanghelică citită azi.

Acest Petru, care numai cu o zi în urmă îl văzuse pe Mântuitorul înmulțind pâinea în pustiu, acum, când același Mântuitor îl cheamă să meargă la El pe apă, se îndoiește la un moment dat de puterea cuvântului lui Isus, și drept urmare începe să se scufunde în valuri.

Fără îndoială, din aceeași pricină ne scufundăm și noi – nu credem destul în atotputernicia divină a Mântuitorului. Dar necazul cel mare este că noi îl urmăm pe Petru numai până aici – în îndoială -, nu și mai departe. Căci ce vedem? După o clipă de spaimă și îndoială, Petru, dându-și seama că salvarea îi poate veni numai de la Isus, a strigat numaidecât: “Doamne, mântuiește-mă!” Și Isus, apucându-l de mână, îl mustră: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Noi însă, încrezuți în propria noastră suficiență, deși simțim că sub picioare se cască prăpastia, deși vedem că drumul ne este presărat de primejdii și curse, deși valurile ne împresoară din toate părțile, nu ne ridicăm ochii spre Isus, nu schițăm nici un gest că am avea nevoie de El, nu ne reînnoim credința în atotputernicia Sa divină. Și astfel lâncezim în întuneric și ne expunem pierzaniei. Ne lipsește și puțina credință a lui Petru. Pentru aceea merităm o mai aspră dojană decât el.

Copleșiți de povara propriilor imbolduri și dorințe egoiste, la cea mai mică dificultate, contrazicere, nerecunoștință, incorectitudine ori lipsă de considerație din partea aproapelui, răbufnim, ne ieșim din fire. Dar dacă în asemenea situații am face un mic efort de a ne ridica privirea la chipul smerit și blând al lui Isus care ne invită: “(…) învățați de la Mine, căci sunt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29), și dacă L-am invoca cu încredere, am simți numaidecât mâna Sa atotputernică și ocrotitoare întinzându-se și potolind furia ce ne tulbură pacea inimii; L-am simți pe El Însuși sădind în sufletul nostru răbdare, îngăduință, înțelegere, iertare, iubire.

Da, ne lipsește credința și încrederea în puterea harului divin, care transformă și îmblânzește firea cea mai răzvrătită, ne lipsește și voința de a conlucra cu acest har.

Mulți se întreabă de ce și acum, după aproape două milenii de creștinism, religia blândului Nazarinean nu dă roadele așteptate în viața omului de azi; încât se pare că asistăm la o reînviere a hedonismului păgân, într-o formă nouă. Cauza nu zace nicidecum în creștinism ca doctrină. În sine, creștinismul, cu mijloacele sale supranaturale – rugăciunea, Sfintele Taine -, prin harul pe care acestea îl conferă creștinului, îl poate transforma, îl poate sfinți pe om. Iar dacă nu izbutește totuși s-o facă, pricina eșecului este în om. Dumnezeu nu poate străbate în noi dacă îi închidem ușa, refuzând să primim lumina mesajului Său și să colaborăm cu harurile pe care ni le oferă în toate împrejurările. El ne-a înzestrat cu harul libertății ca să mergem liberi spre El, să-L alegem și să aderăm la El în mod liber. El ne respectă libertatea pe care ne-a dăruit-o și nu siluiește sanctuarul inimii, nu intră în el cu forța. Bate discret la ușă, așteptând, bate din nou, șoptește, cheamă, luminează, avertizează și din nou așteaptă. Dacă însă sufletul se închistează în egoismul său și refuză să-I deschidă, e vina lui că rămâne în întuneric, rob al patimilor, același om vechi al păcatului.

Dacă creștinismul nu ar putea prin mijloacele sale să-l facă pe om mai bun, desăvârșit și chiar sfânt, Isus Cristos nu ne-ar fi poruncit: “Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru cel din ceruri este desăvârșit” (Matei V, 48), căci El ne cere să facem ceea ce ne stă în puteri, și să-I cerem harul ca să facem ceea ce întrece posibilitățile noastre firești. Acest har, dacă conlucrăm cu el, transformă, înnobilează, divinizează firea noastră stricată prin păcat.

Sfinții sunt pildele noastre concludente despre schimbarea profundă pe care o săvârșește Dumnezeu într-un suflet care, conștient de mizeria sa, pe de o parte, și de puterea harului divin, pe de altă parte, cooperează cu toată voința și fidelitatea cu acesta spre desăvârșirea sa.

Sfântul Francisc de Sales, de pildă, printr-o asceză stăruitoare și prin stăpânire de sine constantă și îndelungată, a izbutit să-și îmblânzească și să-și stăpânească cu desăvârșire temperamentul său exploziv, puternic pornit la mânie, astfel încât a devenit un model viu de smerenie și blândețe. Iar Sfânta Tereza a Pruncului Isus, tot printr-o stăruitoare luptă cu sine, însuflețită de o totală încredere în Isus, a izbutit să-și stăpânească antipatiile naturale într-un mod atât de perfect, încât manifesta față de surorile din mănăstire, fără nici o deosebire, aceeași sinceră și cuceritoare iubire.

Colaborând fidel, clipă de clipă, cu harul, sfinții au izbutit să devină c-pii vii ale Mântuitorului, care și-a continuat prin ei și în ei întruparea și viața Sa. De ce nu am putea face și noi ceea ce au făcut ei?

Să ne reînsuflețim credința în puterea harului divin, în prezența vie și activă a lui Isus printre noi și în noi. Să ne deschidem inimile la chemarea Sa și să-L lăsăm să pătrundă și să transforme gândurile, sentimentele și voința noastră, modelându-le după Inima Sa Preasfântă. În felul acesta El se va întrupa în noi, în mod mistic dar real, devenind fiecare din noi un purtător de Cristos, un Cristofor, iar cei ce ne vor vedea faptele Îl vor preamări pe Tatăl nostru Cel din Ceruri. Amin.

 

* * *

 

Despre sfînta rugăciune

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Și făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)

Iubiți credincioși,

Întrucît în Sfînta Evanghelie de astăzi se vorbește de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfînta rugăciune, care este numită de dumnezeieștii părinți “maica tuturor faptelor bune”. Că precum nu putem trăi fără fără hrană și apă, așa nu putem trăi și nu ne putem mîntui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viața noastră în Hristos și a întregii lumii văzute și nevăzute. Credința în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.

Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cîntînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; plin este cerul și pămîntul de mărirea Lui…! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinților din cer, începînd cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mîntuirea noastră, a celor de pe pămînt.

Însuși Duhul Sfînt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuși Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicînd: Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum sîntem și Noi! (Ioan 17, 11).

Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulțumire și cerere înaintea Tatălui, începînd cu Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos pînă la îngerii cei mai de jos. Toți laudă, “pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”. Toți se închină și mulțumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea și învierea Fiului Său. Toți se roagă pentru mîntuirea noastră și a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viața, lucrarea, și bucuria veșnică a tuturor îngerilor și sfinților din cer.

Dar și pe pămînt, rugăciunea de laudă, de mulțumire și de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creștinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, și a întregii creații. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfînta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune și jertfă de laudă și de mulțumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulțumire și de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sînge a Sfintei Liturghii.

După cuvîntul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, și păsările văzduhului și peștii mărilor și animalele pămîntului și stelele cerului și soarele și luna și norii și vînturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pămînt și cu sfinții și îngerii din cer sînt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă și de mulțumire este însăși viața lumii văzute și a celei nevăzute.

Iubiți credincioși,

Să vedem cum ne învață Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mîntuitorul a înmulțit cele cinci pîini și doi pești prin rugăciune și binecuvîntare și a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să ne învețe și pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie și să meargă înaintea Lui, la celălalt țărm… (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă și ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, și ca să se învețe a se lupta cu valurile și furtuna ispitelor acestei vieți, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredință, de ură și de tot felul de păcate.

Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie și se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulțimea și S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Și, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în liniște și singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinților, a sihaștrilor, a călugărilor și a celor mai rîvnitori creștini. Ea se face în totală reculegere și singurătate, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede și nimic nu-ți poate fura gîndul și simțirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă și rugăciunea inimii, pentru că izvorăște din inimă și se urcă cel mai repede la cer.

Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la liniște și în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea și vorbea față către față cu Tatăl. Dar obișnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului și în Grădina Ghetsimani, ca să ne învețe și pe noi a iubi mai mult rugăciunea în liniște și cea din timpul nopții decît cea din timpul zilei. Sfinții Părinți numesc rugăciunea de noapte “de aur” pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gînduri și imaginații. În schimb, rugăciunea de dimineață o numesc “de argint” fiind amestecată cu oarecare griji și gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc “de aramă” pentru mulțimea grijilor și a gîndurilor pămîntești care slăbesc mult puterea rugăciunii.

Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinți Părinți “rugăciunea minții și a inimii”. Iar, cînd sîntem trimiși pe cale sau grijile vieții ne înconjoară corabia inimii ca niște valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviți de furtună pe mare. În aceste momente, creștinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenție și simțire rugăciunea inimii: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulți sfinți și sihaștri, adică repetarea deasă, neîncetată și tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă și “rugăciunea inimii”.

Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopții, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, “de frică au strigat”, adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă și nouă. Cînd mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri și ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca și ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credință, din toată inima și îndată scăpăm de primejdie.

Domnul însă i-a liniștit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniți! Eu sînt, nu vă temeți! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!” “Vino!” i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, “văzînd vîntul cel tare”, s-a biruit de frică și îndoială și a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: “Doamne, mîntuiește-mă!” Iar Domnul l-a apucat de mînă și l-a mustrat: Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).

Vedeți, fraților, urmările rugăciunii făcute cu îndoială și cu puțină credință? În vreme de primejdie și ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot așa se roagă mulți din credincioșii noștri? “Doamne, dacă ești Tu cu adevărat în cer și în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reușesc la examene și la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmașii mei și-mi împlinește dorința mea!” O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credință vie, din interes și mai mult pentru lucruri pămîntești nu este primită la Dumnezeu și cu greu ni se împlinește cererea.

Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credință, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viață, dar mai întîi să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui și apoi să-I cerem iertarea păcatelor și mîntuirea. La urmă să cerem Domnului și cele de nevoie vieții și să zicem: “Doamne, facă-se voia Ta!” nu voia mea, precum ne învață “Tatăl nostru”.

Iar cînd sîntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operație, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de cîteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adîncul inimii, cu lacrimi și credință. Adică să strigăm ca și Petru, cînd se îneca: “Doamne, mîntuiește-mă!”; “Doamne, ajută-mi!”, cum striga femeia cananeeancă și “Doamne miluiește-mă!” Sau să repetăm mereu “Tatăl nostru”, Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Iubiți credincioși,

Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieții și nu se poate mîntui fără credință tare în Dumnezeu și fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învață Sfîntul Apostol Pavel: Rugați-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).

De veți merge regulat la biserică și veți asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfînta Liturghie, multe daruri veți primi în viață și de grele ispite și păcate veți fi izbăviți. De veți crește copiii în frica lui Dumnezeu și veți face casele dumneavoastră locașuri de rugăciune și de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beție și de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reușită în toate cele de folos și mîntuire. Iar de veți păși pe marea vieții cu îndoială, fără credință, fără rugăciune și cărți sfinte de călăuză, fără biserică și duhovnici buni, fără spovedanie și împărtășanie regulată, vă veți îneca în marea păcatelor și veți pierde mîntuirea sufletului.

Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credința, să ne învețe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune și lacrimi de pocăință ca să ne închinăm și noi cu Apostolii, zicînd: Cu adevărat, Tu ești Fiul lui Dumnezeu! Tu ești Mîntuitorul și Salvatorul lumii! Mîntuiește-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.

 

* * *

 

Furtuna

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de duminica trecută ne-a relatat un mare miracol: hrănirea unei mulțimi enorme, de mii de oameni, cu cinci pâini și doi pești. Chiar și discipolii lui Cristos, prin mâinile cărora a fost realizat acest miracol, au fost uimiți. Și după cum ne spune Evanghelia, Cristos le-a cerut dintr-odată să se urce în barcă și să meargă înaintea Lui pe celălalt mal în timp ce El dădea drumul mulțimii. “Iar dând drumul mulțimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Și, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Isus, umblând pe mare” (Matei 14,22-25).

O minunată imagine a Bisericii lui Cristos ne este prezentată aici. Barca reprezintă Biserica: marginile ei sunt regulile și canoanele Bisericii; discipolii suntem noi toți creștinii; și marea în furtună este marea vieții noastre. Și acum Cristos este sus pe un munte, adică stă de-a dreapta Tatălui. El vede barca Bisericii noastre și o călăuzește. Evanghelia spune că discipolii au mers pe malul celălalt, nu din voință proprie: “Isus a silit pe ucenici să intre în corabie și să treacă înaintea Lui, pe țărmul celălalt” (Matei 14,22).

Aceasta înseamnă că au făcut acest lucru din ascultare față de Cristos. Și când s-au aflat în pericol, a mers la ei pe apă. “Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă și de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă și a venit către Isus” (Matei 14,26-29).

Să remarcăm acest moment: Cristos nu l-a chemat pe Petru, ci doar i-a permis să vină. Aici ascultarea se transformă în îndrăzneală, aceasta venind de la Petru însuși. El a simțit un val atât de mare de credință, o înflăcărare atât de mare, încât orice i se părea posibil. Dar s-a întâmplat ceva aici. Un val, un val mare l-a ascuns pentru o secundă pe Cristos de Petru. S-a trezit singur. Deodată rațiunea rece a fost pusă în acțiune. Este ca și cum s-ar fi întrebat pe sine ce face oare? Nebunie. Rațiunea a alungat de la el ușurința credinței în care pășea, și a început să se înece. A scos un strigăt disperat: “Doamne, scapă-mă!” Și imediat Cristos și-a întins mâna spre el (Matei 14,30-31).

Ce s-a întâmplat cu Petru? Ei bine, ceea ce s-a întâmplat cu el se poate întâmpla cu fiecare dintre noi: s-a înspăimântat, credința lui s-a zdruncinat. Și aceasta pentru că a pășit în afara bărcii. Ce lecție profundă este ascunsă pentru noi aici: în viața de creștin trebuie să fie echilibru, liniște. Și pentru ca să se întâmple acest lucru, nu trebuie să pășim niciodată în afara bărcii Bisericii. Trebuie să respectăm perceptele Bisericii, trebuie să trăim viața Bisericii. Și atunci, chiar dacă ne trezim în mijlocul mării furtunoase a vieții, putem să strigăm: “Doamne, scapă-mă!” Și El, Cel Milostiv, va întinde spre noi mâna Lui salvatoare, așa cum i-a întins-o lui Petru, și vom fi în barca Bisericii, și va veni o mare liniște.

 

* * *

 

Umblarea pe mare; potolirea furtunii

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Pericopa evanghelică de astăzi ne istorisește, prin Evanghelistul Matei, o minune plină de semnificații deosebite pentru viața noastră de fiecare zi. Parcă nici o întâmplare din viața de pe pământ a Mântuitorului nu conține împrejurări mai pline de asemănări și de învățăminte pentru noi, cei de azi, ca ivirea Sa neașteptată pe Marea Tiberiadei din Galileea, în timpul nopții, și într-un moment când corabia în care se găseau apostolii era purtată încoace și încolo de valuri furtunoase, din pricina unui vânt potrivnic.

Domnul Isus Hristos, după ce a săturat, în chip minunat, mulțimile care-L ascultaseră o zi întreagă, a silit, zice Evanghelia zilei de azi, pe ucenici să urce pe corabie și să treacă înaintea Lui pe țărmul celălalt. Iar El s-a suit în munte, în singurătate, să se roage (Matei 14, 22). Dar pe la miezul nopții, o furtună s-a ivit pe mare, și corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Pe când apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte îi văzu în primejdie și porni spre ei pe deasupra valurilor.

Neliniștiți de primejdia în care se aflau, apostolii nu mai știu ce este cu ei și, în loc să recunoască pe Isus, ei strigau înspăimântați: “Vai, iată o nălucă”. Domnul Isus se grăbește să-i liniștească și făcându-le semn cu mâna le zice: “Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți” (Mat. 14, 28). Văzându-L pe Isus, apostolii și-au venit în fire din acest zdruncin pământesc, și Petru, mai îndrăzneț, dar și mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: “Doamne, de ești tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă”.

“Vino!”, i-a zis Mântuitorul. La aceste cuvinte, Petru s-a aruncat în apă și a pornit spre Domnul. Vântul sufla puternic, iar valurile îl ridicau și-l coborau fără să le poată înfrunta. Înfricoșat că puterile lui nu i-ar putea fi de ajuns ca să biruiască furia valurilor, Petru își încetini mersul. Simți apoi că îl părăsesc puterile, că-i slăbesc mâinile și picioarele și că se prăbușește în adânc.

“Doamne, mântuiește-mă” (Mat. 14, 30), strigă el îngrozit.

Mântuitorul, văzându-l în primejdie și auzindu-i rugămintea, întinzându-i mâna grabnic, îl apucă și-i zice: puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Și suindu-se în corabie, s-a potolit furtuna”.

S-a întâmplat și altădată ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe valurile mării. Isus era atunci cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântați de valuri, ei L-au deșteptat, spunându-i: “Doamne, mântuiește-ne, că pierim”. Și atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puțin credincioșilor”, și a certat marea și vântul și s-a făcut liniște deplină. “Cine este Acesta – se întrebau ei – că și vânturile și marea ascultă de El?” (Mat. 8, 27).

Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că Isus, Fiul lui Dumnezeu, este împăratul atotputernic al întregii firi. El nu este numai al lumii omenești, ci al întregului univers. Chiar și valurile îl ascultă și se liniștesc la porunca Lui; numai omenirea nu-L ascultă întotdeauna, nu se liniștește. Lumea este ca o mare furtunoasă, plină de valuri ce ne amenință cu pierzania și cu moartea. Viața noastră este nestatornică și plină de primejdii ca și o corabie purtată încoace și încolo de vânt și furtună.

Interesele, ambițiile, patimile și poftele noastre trupești ne poartă ca pe niște jucării. Sufletul nostru este un noian de neliniști și frământări, în care binele și răul se luptă cu furie, cum se luptau apostolii cu valurile mării. Însăși Biserica lui Hristos este asemenea unei corăbii ce plutește pe această mare furtunoasă. Ea a avut peste veacuri, și mai are, încă, de luptat cu valurile furtunoase ale mării lumești.

Duh de vifor amăgitor suflă în lume. Furtuni multe bântuie marea vieții și adesea, în necazuri și dureri, ne scufundăm în valurile primejdioase ale îndoielii și fricii. Peste toate acestea apare Izbăvitorul, Domnul Isus Hristos, care se îndreaptă spre noi și strigă: “Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!” El apare mereu în furtunile vieții, așa cum a apărut ucenicilor cuprinși de groază și frică. Cuvinte extraordinare (“Îndrăzniți…”), care se adresează și nouă, celor de astăzi, ne încurajează în necazurile noastre, ne umplu sufletul de optimism, de curaj, de dorința de a acționa și depăși orice situație critică în care ne-am afla. Dar cuvintele acestea sunt și o chemare la o cercetare a noastră, o coborâre în lăuntrul nostru pentru a ne face un examen de conștiință: cum stăm, fiecare dintre noi, cu viața duhovnicească, cu credința noastră, cu faptele noastre, cu creștinismul nostru. Dacă ne facem un astfel de examen, vom constata ce deosebiri profunde sunt între ceea ce pretindem și credem că suntem și ceea ce suntem în realitate. Sunt, firește, mulți dintre noi care nu-și pun astfel de întrebări, fie din golul sufletesc ce-i stăpânesc, fie din necredință, indiferență, fie din cauza fricii. Aceștia sunt cei mai nefericiți. Fiindcă, din câte suferințe sunt, puține sunt mai mari ca acelea ale sufletului gol de orice credință.

În această călătorie a noastră prin lume, ne suntem proprii vâslași ai luntrei noastre, bătută de valuri și ispite. Ca să putem să o conducem, trebuie să avem virtuți înalte: răbdare, curaj, credință și nădejde. Poticnirea lui Petru, afundarea lui în adânc, nu-i un caz izolat, care se referă numai la el. Este poticnirea noastră de fiecare clipă în multe și felurite păcate, până la păcatele de moarte.

Am auzit din Sf. Evanghelie de astăzi că Petru pe valuri s-a îndoit și înfricoșat, se temea fiindcă privea numai la marea agitată de furtună. El se credea singur, uitase de Cel ce îl chemase, Isus, și care i-a spus: “Îndrăznește, Eu sunt, nu te teme!” Față de obstacole, de greutăți, Domnul nostru Isus Hristos ne cere o atitudine curajoasă, dârză, de îndrăzneală, de luptă: “Nu vă îngrijorați!” (Mat. 6, 25). Fiți mereu atenți la primejdiile care vă amenință. Privegheați și vă rugați (Mat. 25, 13). Iată expresii prin care trebuie să recunoaștem voința lui Dumenzeu, ca fiii săi să nu se lase biruiți de nici un obstacol, ci să lupte, să-și încordeze puterile spre a depăși piedicile, spre a le birui, spre a le face inofensive. Dar trebuie să știm că în lupta împotriva acestor greutăți nu suntem singuri, ci suntem mereu ajutați, în mod tainic, dar real, de către Domnul nostru Isus Hristos: “Iată, Eu voi fi cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Mat. 28, 20). Dar cu ajutorul Domnului nu înseamnă că suntem absolviți de orice efort personal. Domnul ne ajută, ne ocrotește, ne izbăvește, dar nu se substituie efortului nostru personal. El nu ia asupra Sa sarcinile pe care datoria cere să le purtăm noi înșine. Se cuvine să îndrăznim. Să nu fugim de greutăți, să ne măsurăm cu ele, să ne adunăm toate puterile și să le înlăturăm. Nu prin ocolirea sau prin fuga din fața obstacolelor ne formăm caracterul, ci prin luptă, prin greutăți, prin eforturi reluate ori de câte ori e nevoie, până la reușita finală.

Din Evanghelia de astăzi desprindem mai multe învățături: să avem credință și să ne rugăm totdeauna lui Dumnezeu și să-I mulțumim pentru toate binefacerile Sale; să-I cerem ajutorul în toate nevoile și necazurile noastre, cum l-a cerut și Sf. Apostol Petru, când era în pericol de moarte. Credința este o putere sufletească pe care unii o au în măsură mai mare, alții în măsură mai mică sau deloc, dar cine o are și și-o întărește mereu prin strădaniile sale ajutate de harul lui Dumnezeu, devine un om nebiruit. Valurile încercărilor îl pot lovi necontenit, el rămâne tare ca o stâncă.

Învățăm apoi că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, că Lui i se supun și vânturile și apele. Biserica se identifică cu barca bântuită de vânturi, pe care o conduceau apostolii pe marea înfuriată. Astăzi Mântuitorul vede pe credincioșii din corabia Bisericii, vede marea lumii plină de valuri, vede durerile și suferințele neamului omenesc; toate acestea se întâmplă cu știrea și îngăduința lui Dumnezeu.

Un creștin adevărat mereu se află în luptă cu răul, fie că-l primește ca pe o pedeapsă trimisă de Dumnezeu, fie ca pe o încercare ce ne trece prin focul suferințelor, spre a ne purifica. De ce e grea suferința? se întreabă cineva și răspundem: pentru că o purtăm singuri, fără a cere ajutorul lui Isus, strigând, ca și Petru: “Doamne, ajută-ne!” Ce liniște și pace și-au recăpătat ucenicii o dată cu liniștea mării, dar mai ales avându-L pe Isus în mijlocul lor conducându-le corabia. Și mai trebuie ca un creștin adevărat să aibă o credință vie, lucrătoare, ferindu-se de frică, îndoieli și de indiferență. Să zicem cu Sf. Chiril al Ierusalimului: “De este cineva care se îndoia, să creadă acum! Dacă vreunul era credincios, să-și adauge temelii pentru mai multă credință! Fost-ai încreștinat și te numești ucenic al Mântuitorului? Onorează-ți numele! Să nu se hulească din pricina ta Domnul Isus Hristos! Ci faptele tale așa să strălucească înaintea oamenilor, ca ei, văzându-le, să slăvească pe Tatăl nostru cel ceresc”. Amin.

 

* * *

 

Corabia pe valuri

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Frați creștini,

Sf. Evanghelie de astăzi ne-a istorisit o întâmplare minunată plină de cel mai prețios înțeles.

Într-o noapte apostolii pluteau pe o corabie pe Marea Galileii, iar Isus rămăsese în munte să se roage. Târziu în noapte, iată că ucenicii văd plutind pe deasupra apei o făptură albă. Crezând că e o nălucă, s-au înspăimântat și de frică au strigat; când au văzut că e însuși Învățătorul lor și se apropie de dânșii, pășind pe mare ca pe uscat, Petru a zis: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă.” Isus i-a zis: “Vino!” Iată-l, deci, pe Petru pășind și el pe deasupra apei.

Dar în noaptea aceea vântul era împotrivă și bătea cam tare. Valurile se ridicau învolburate în sus și în jos, iar Petru văzând cum corabia rămăsese în urmă iar până la Isus mai era încă distanță, îl cuprinsese frica și, pierzându-și încrederea, începuse să se scufunde.

“Doamne, scapă-mă!” – strigă el îngrozit. Isus se apropie de el și-i întinse mâna, îl ridică în sus și-i zise: “Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Au intrat după aceea în corabie, iar vântul a stat și marea s-a potolit. Această zguduitoare pagină din Evanghelie are două înțelesuri.

Mai întâi, înțelesul cel apropiat ne arată întâmplarea aceasta adevărată petrecută pe Marea Galileii și salvarea lui Petru din valuri. Dar, Sf. Evanghelie de astăzi mai are un înțeles tainic care nu-și pierde valoarea niciodată. Sfânta învățătură desprinsă astăzi vrea să ne spună că, ori de câte ori cineva își pierde credința în puterea izbăvitoare a lui Isus și se reazemă pe puterile lui se păgubește, piere, fiindcă singura scăpare, singurul liman de izbăvire rămâne de-a pururi Hristos, Fiului lui Dumnezeu.

Adevărul acesta are o mare valoare pentru noi creștinii, căci o mare mulțime de popor călătorește pe o mare bântuită de furtună și, întocmai ca și Petru, se scufundă în valuri și e gata să piară înghițită. De ce să piară atâta popor? De ce să se scufunde în valuri atâta lume? Fiindcă a pierdut credința în Isus Hristos, fiindcă toți vor să-și aranjeze viața numai cu puterilor lor proprii, fără puterea credinței, fără Dumnezeu.

Așa vedem în istoria Vechiului Testament că oamenii din Babilon se hotărâse să zidească un turn și să ajungă până la cer. Au pornit în mândria lor la acest lucru fără Dumnezeu, dar nu au reușit, fiindcă Dumnezeu le-a încurcat limbile și s-au împrăștiat toți rușinați. La fel, vedem în lume la cea mai mare parte a oamenilor care vor să-și clădească fericirea, raiul aici pe pământ cu puterile lor, fără Dumnezeu.

Iată, omul a făcut multe și uimitoare cuceriri pe toate ramurile vieții materiale; A cutreierat pământul de la un capăt până la altul, a cercetat legile după care se conduce universul, a pătruns cu mintea multe taine ale naturii, a dezvoltat știința și tehnica, a făcut progrese peste tot. Bun lucru și toate trebuiau făcute; nu găsim nici un motiv de rău pentru aceste cuceriri ale omului. Dimpotrivă, omul merită toată lauda pentru istețimea lui, pentru râvna prin care împlinește porunca Ziditorului, fiindcă fiecare trebuie să facă ascultare de Ziditorul său și să-și pună talentul pentru binele aproapelui său.

Răul începe, însă din altă parte. Nenorocirea începe de acolo că omul văzându-se stăpân pe pământ a uitat de marele Stăpân din ceruri. Văzând că este biruitor în propășirea aceasta materială, s-a îngâmfat, s-a mândrit ca lucifer, n-a văzut de unde-i vine înțelepciunea, strălucirea, sănătatea și puterea. S-a încrezut orbește numai în sine și bătându-și pieptul cu mândrie, și-a zis:

“Eu sunt totul, mie îmi datorez totul. Dumnezeu?! Dar cine L-a văzut vreodată?! Nu există Dumnezeu sau, de-o fi existând, n-am trebuință de El. Suflet?! Dar cine poate pipăi sufletul? Cât despre viața veșnică, nimeni nu s-a întors din iad sau din rai, ca să ne spună că există. Aici pe pământ e raiul. Am ce-mi trebuie, bani și de toate; să mănânc și să beau, căci după moarte nu mă mai așteaptă nimic.”

Acesta este omul mândru, ticălos și fără Dumnezeu. Așa și-au zis cei mai mulți oameni și, cum au zis, așa au și făcut. N-au vrut să se mai teamă de Dumnezeu, L-au disprețuit pe Hristos, L-au dat la o parte, au dat la o parte învățătura bisericii, singura adevărată, au dat la o parte Evanghelia lui Hristos și au pus în loc plăcerile, chefurile, poftele și idolii veacului de pe urmă.

Să vedem acum dacă toți acești oameni care sau depărtat de Biserică sunt pe deplin fericiți! Să vedem dacă au ei pace ași liniștea care alcătuiesc o viață tihnită, senină, toți acei care au ajuns pe culmi de progres pământesc. O! Nu! Sunt departe de așa ceva, căci vedem cum s-au umplut spitalele cu bolnavi cuprinși de fel de fel de boli nevindecabile, fără ca cineva să le mai poată găsi leacul.

Vedem cum s-au umplut pușcăriile cu mulți tineri; vedem cum s-au înmulțit criminalii, hoții, desfrânații și huliganii. Ziarele au scris și scriu mereu cum copiii omoară pe părinți și părinții pe copii; cum soția își otrăvește bărbatul; iar unii bărbați își taie soțiile cu cuțitul sau toporul și, așa, fele de fel de crime îngrozitoare care se întâmplă peste tot pământul, nu numai la noi. Toate aceste rele ale satanei pleacă de la depărtarea omului de credința în Dumnezeu, căci vedem cum peste tot pământul s-a lepădat lumea de adevărul lui Dumnezeu.

Și, totuși, cea mai mare parte a lumii vorbește și dorește pacea. Dar pace fără Dumnezeu nu se poate. Isus Hristos este Împăratul păcii, El – Domnul slavei, numai El poate liniști marea înfuriată și tulburată a omenirii. Ori încotro te întorci, auzi numai de tânguiri și nemulțumiri, că viața e grea, că se suferă mult, că visurile toate s-au spulberat pentru cei ce s-au încrezut în lucrurile deșarte.

Avem școli, avem oameni luminați, învățați, dar în loc să ne facem mai buni devenim din ce în ce mai răi și mai de temut. Sunt foarte mulți oameni luminați, cu facultăți, care ajung în pușcării pentru păcate urâte și murdare. Dacă n-au învățat, mai întâi, ceea ce trebuia învățat, adică credința și legea lui Dumnezeu, în zadar celelalte. Avem așezăminte de creștere, de educație, însă observăm cum tineretul devine tot mai neascultător, mai stricat; lipsa de caracter, necinstea și desfrânarea prind rădăcini tot mai adânci.

Avem telegraf, telefon și căi ferate, radioul și televizor, născociri care ar trebui să-i apropie pe oameni și să-i facă mai buni, dar vedem că aceștia niciodată nu s-au învrăjbit și nu s-au urât mai mult ca astăzi. Oamenii s-au încrezut în diplomație și în conferințe de pace și, iată, că lumea se măcelărește cu o cruzime și o sălbăticie nemaipomenită. Mulți și-au pus nădejdea în știință și, în loc ca aceasta să-i facă mai buni iar traiul mai ușor, le-a adus pierderea sufletească și trupească.

Să ne gândim la grozăviile războiului modern, la orașele distruse de bombe, la cadranele ruinate, la copiii și femeile ucise de tancurile și avioanele omului civilizat și învățat. Acestea sunt roadele învățăturii fără Dumnezeu și pomelnicul acesta trist s-ar putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu putea prelungi încă multă vreme. Nimeni nu cunoaște de ce domnește starea aceasta în lume și se observă că lumea are o lipsă undeva în încheieturile ei. Dar ce-i lipsește omenirii?

Se găsesc fel de fel de păreri și răspunsuri. Adevărul este că suntem nefericiți că ne-am depărtat de Dumnezeu, suferind din pricină că am scos pe Isus din viața noastră, din treburile noastre, iar fericirea fără Dumnezeu nu se poate. Îndepărtați soarele de pe cer și lumea se va prăpădi. Stoarceți sângele din trupul omenesc, iar acesta va muri. Sfărâmați temelia unei clădiri și întreaga clădire se va nărui.

Ei bine, frați creștini, soarele vieții noastre, puterea și reazemul ei este credința în Dumnezeu. “Fără Mine nu puteți face nimic!” – a zis Mântuitorul ucenicilor Săi. Duhul Sfânt zice prin gura lui David: “Dacă Dumnezeu nu zidește casa, în zadar se ostenesc ziditorii.” Nu putem zidi fără Hristos; mintea noastră este prea săracă și fără lumina Evangheliei nu putem ști care este rostul vieții noastre, neputând deosebi binele de rău.

Trebuie să ne temem de Dumnezeu și să avem mereu în mintea noastră că vom da seama înaintea Lui de toate faptele noastre. Pentru a ne îndrepta, avem nevoie de Isus Hristos, de Evanghelia și Biserica Lui, de dragostea și mila Lui, de bunătatea și blândețea Lui. Dar, dacă oamenii nesocotesc pe Dumnezeu și nu le trebuie Biserică și rugăciune, spovedanie și împărtășanie, se vor scufunda în valurile grele, căci toată civilizația, cultura și progresul lor sunt numai vorbe goale, case zidite pe nisip ce se vor risipi, pentru că nu au temelia cea sfântă, care este credința în Dumnezeu, fiindcă nimeni nu scapă în viața aceasta fără furtuni și necazuri.

Vremea vieții noastre este presărată mai mult cu nori negri decât cu cer senin. Chiar și la cei care au de toate se abat asupra lor furtuni mari. Mai mult în furtună decât în liniște trăiește omul puținele zile de aici, anii aceștia puțini.

Sunt însă două feluri de valuri pe marea vieții noastre: o parte cu necazurile și întristările și altă parte cu, ispitele și păcatele. Furtuna necazurilor și a suferințelor au cunoscut-o și o cunosc mulți oameni; se tem de ea și se feresc cât pot. Însă, nu cunosc oamenii cealaltă parte; viforul ispitelor și patimilor lumești care-i duce tot acolo, la aceste suferințe poate și mai grele. Puțini se înspăimântă și puțini caută să scape de aceste patimi. Aceasta din cauza necredinței în Dumnezeu sau a puținei credințe, a îndoielii de existența lui Dumnezeu și a vieții veșnice.

Mulți, nu zic că nu cred! Cred, dar numai când vor ei și gând le merg treburile bine. Astfel, le vine îndoiala, vine necredința, nu le mai trebuie Biserică și nici Dumnezeu. Se duc pe la vrăji și ghiceli, părăsindu-L pe Dumnezeu, și aleargă la diavol. Pentru aceasta vedem atâtea răutăți în lume, atâta suferință și lacrimi.

Una din marile suferințe pe care o întâlnim foarte des este că aproape nu există casă sau familie, unde părinții să nu se plângă de copiii lor că sunt neascultători, răi și obraznici, făcându-le mari greutăți. În altă parte lipsește pacea dintre soți: certuri, bătăi, despărțiri. În altă parte, furtuna morții s-a abătut și a smuls pe unul dintre soți, rămânând celălalt în haina de doliu. Iată corabie învăluită de valuri și ispite din toate părțile de viforul necazurilor.

Pricina tuturor relelor să știți că este, așa cum am mai spus, păcatul și depărtarea de Dumnezeu, căderea omului în necredință. De aceea îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră vânturi potrivnice, iar marea acestei vieți să se înfurie și să lovească greu corabia vieții noastre, pentru ca noi, îngroziți de cele ce vedem, să strigăm la El, să-L căutăm pe El. Să ne rugăm Lui, cu foc și cu credință arzătoare și să strigăm ca și Sf. Apostol Petru: “Doamne, scapă-ne, că pierim!”

Așa, deci, iubiți creștini, să strigăm în durerile și necazurile noastre, dar numai la Dumnezeu, nu la diavol, umblând prin vrăji, ghiceli și descântece. Numai Isus Împăratul Slavei și Stăpânul nostru ne poate scoate din toate necazurile și poate liniști marea cea tulburată a vieții noastre. La El trebuie să strige soția când vede că soțul ei iubit nu mai trage acasă cu aceeași dragoste, nu se mai roagă lui Dumnezeu și nu mai merge la biserică, atunci când simte că corabia vieții lor se scufundă, iar casa lor este în primejdie de a se îneca în valuri, spulberându-se toate bucuriile.

În această situație, soțul sau soția să strige din adâncul sufletului: “Doamne, casa mea se scufundă în adâncul mării! Doamne, copiii mei s-au depărtat de Tine și sunt în pierzare! Doamne, norii negri ai nenorocirilor s-au abătut înfuriați asupra vieții noastre și a casei noastre! Scapă-ne, Stăpâne, că ne scufundăm.!” În toate necazurile, în toate supărările și greutățile să strigăm plini de credință în Dumnezeu, fiindcă nu este departe de noi; El este lângă noi, ne aude și știe totul, cunoaște tot ce se întâmplă cu fiecare în parte. Ne lasă câteodată să ne recunoaștem vina, necredința și depărtarea de El, căci numai faptele noastre cele rele ne depărtează de mila și bunătatea Lui.

Să rupem legătura păcatului prin spovedanie și să ne apropiem prin fapte bune tot mai mult de Stăpânul nostru, pentru că, pe cât cerul e departe de pământ, așa sunt faptele noastre de Dumnezeu.

Vedem în altă parte a Evangheliei că, odată mergând Domnul cu ucenici în corabie, în timp ce aceștia vâsleau, Isus a adormit. S-a stârnit apoi un vârtej de vânt așa de puternic, încât corabia se umplea de apă, iar ucenicii plini de spaimă L-au deșteptat pe Domnul zicând: “Învățătorule, scoală, că pierim!” Isus S-a sculat și a certat vântul iar valurile înfuriate s-au potolit. După ce s-a făcut liniște, a zis ucenicilor Săi: ” Unde vă este credința?!” Deci, erau cu Dumnezeu lângă ei și tot nu-L cunoșteau.

Așa și noi în necazurile noastre, în rugăciunile noastre, când strigăm către Dumnezeu și nu ni se împlinesc cererile, să nu ne pierdem credința, căci Dumnezeu nu doarme, e lângă noi și ne aude. Să ridicăm glasul nostru cu multă încredere și să simțim prezența dumnezeirii Lui lângă noi și printre noi păcătoșii și să avem răbdare, așteptând, că ne mai pune câteodată credința la încercare. apoi să ne mai gândim și altfel: de câte ori a strigat și el la noi ca să ne întoarcem și n-am voit să-L auzim?! Pe atâtea căi ne strigă să ne întoarcem la El și nu vrem să auzim.

Viața noastră este o corabie prinsă de furtună în mijlocul mării. Dacă trăim o viață cu Domnul, dacă suntem împăcați cu Dumnezeu prin trăirea noastră față de legea Lui, venind la biserică, spovedindu-ne și împărtășindu-ne, nu avem de ce să ne temem în toate furtunile vieții acesteia, căci apare Stăpânul nostru, scăparea noastră și se face lumină în întunericul nopții. Când vine vreme rea în viața ta, creștine, și toți te părăsesc, strigă la Dumnezeu, că se ivește Mântuitorul tău și-ți spune și ție ca lui Petru: ” Nu te teme, nu te înspăimânta, că Eu sunt cu tine și te scap.”

Așa a zis ucenicilor și așa face și cu noi până la sfârșitul vieții. Când tu creștine vei avea cârmuitor pe Mântuitorul, ce ușoară va fi viața ta atunci, căci El este calea spre țărmul mântuirii. El știe când vine furtuna și El singur știe s-o nimicească. Lasă-te, deci, în mâna Lui, lasă toată cârma vieții tale s-o conducă El și îndată vei scăpa de toate grijile, necazurile și primejdiile.

Am citit undeva că, pe o vreme de furtună, toți călătorii unui vapor erau cuprinși de groază și de spaimă pentru că vasul era amenințat să se scufunde. Numai un copil stătea liniștit și zicea: “E tata la cârmă și nu mă tem.” Era copilul căpitanului de vapor. Toți călătorii au rămas mișcați de încrederea ce avea copilașul acela în tatăl lui, care cârmuia vaporul.

Așa și noi să avem încredere în Tatăl cel ceresc, căci El va cârmui cu bine corabia vieții noastre. Să fim, dar, și noi adevărații Lui copii, copii cu dragoste înflăcărată de El și cu încredere neclintită în puterea Harului Său. Să avem grijă să nu părăsim pe Domnul pentru poftele și plăcerile noastre, că atunci suntem în cea mai mare primejdie. Lumea plânge pentru multe necazuri în viața aceasta: când moare unul dintre soți, când mor copiii, toți strigă că sunt pierduți, că fac din aceste lucruri pământești, în general, un fel de idoli. Mare greșeală fac că nu-și pun nădejdea și încrederea în cârmuitorul vieții noastre, care este Dumnezeu.

Ce mai observăm din Evanghelia de astăzi? Se spune că vântul este împotrivă și corabia este învăluită în valuri, adică amenințată să se scufunde în adâncul mării. Minunat înțeles ne dau aceste cuvinte. Prin ele descoperim că așa va trece Biserica și credincioșii ei pe valurile vieții acesteia, unde, din când în când, se vor abate valurile potrivnice, de ură și necredință, așa că ucenicii Domnului nu vor ști ce să mai facă de spaimă.

Așa s-a întâmplat după răstignirea Domnului, atunci când aproape toți s-au risipit pe la treburile lor, neștiind ce să mai creadă. Așa era să se întâmple în timpul persecuțiilor celor mai cruzi împărați păgâni care au omorât mii și mii de creștini. Așa era să se întâmple când s-au ivit atâtea erezii ca să întunece învățătura dreaptă a lui Isus. Mai ales, așa cum se va întâmpla – după cum spune Sf. Scriptură – în zilele cele de pe urmă, când Biserica va trebui să sufere ca și Stăpânul ei, Hristos, și să fie împresurată din toate părțile de păgâni, de eretici și de o mulțime de vrăjmași, nu numai din afară, ci chiar din interiorul ei, căutând să o distrugă.

Noi să avem, însă, încrederea vie în Domnul Hristos, căci stă la cârma ei și să nu credem că doarme și nu ne aude, ci doar pune la încercare credința noastră. Să fim, deci, tari și să îndrăznim, și atunci vom vedea lumină în noaptea cea întunecată a vieții noastre. Să nu facem ca aceia care se împotrivesc și nu lasă copiii să vină la Casa lui Dumnezeu, la corabia lui Isus. Mari păcate fac acești părinți și, negreșit, vor culege roade amare mai târziu.

Așa s-a întâmplat într-o casă unde erau patru fete și mamă văduvă. I-a crescut în văduvie și sărăcie, dar numai una din aceste fete a crescut învățătura lui Dumnezeu cum trebuie. Aceasta a văzut că lumea e mincinoasă și deșartă și se pierde, dacă va mai merge mult pe calea cea rea. Venind la Biserică, a înțeles și mai bine credința. În acest timp, mama ei și celelalte trei surori a început să râdă de ea, s-o batjocorească, s-o disprețuiască, rupându-i ba o carte de rugăciuni, ba un caiet de cântece bisericești și multe altele. Plângea bietul copil și striga la ajutorul lui Dumnezeu.

Au crescut mari și, după o vreme, au început să meargă și cele trei surori la biserică, dar n-au înțeles mare lucru și nu s-au depărtat de toate plăcerile lumii acesteia. După ani de zile, mama aceasta nenorocită începe să culeagă roadele. Una câte una, fetele îi vin acasă batjocorite, înșelate de desfrânații care abia așteptau să găsească astfel de slăbiciuni. Iată corabia scufundată în păcate, ducându-se în fundul iadului cu mamă cu tot. A suferit pe aici și va suferi și în iad.

Să se trezească, deci, fiecare și să nu se înșele, făcând ca soțul acela care a început să-și persecute soția și copiii pentru că se duceau la biserică, zicând că-i prostește. Auziți, unde a ajuns necredința și răutatea. Cât întuneric este în capul acestor oameni! Ce rău învață biserica lui Dumnezeu și cum prostește ea copiii? Nu sunt, oare, mai prostiți acei care se îmbată, fac violuri și alte rele?

Să lumineze Dumnezeu mintea celor mulți, căci numai mintea cea bolnavă poate să gândească așa pentru copiii lor. Vai de copiii aceia care se nasc într-o casă cu astfel de părinți răi și necredincioși, căci aceștia sunt criminali. Să ne apropiem smeriți de Dumnezeu și să-i închinăm Lui cât mai mult din timpul nostru. Niciodată să nu zicem că facem prea mult pentru Dumnezeu, căci toate clipele petrecute pentru slava lui Dumnezeu sunt socotite și numărate.

Să-I dăm Domnului cât mai mult din timpul nostru, din repaosul nostru, căci numai acest timp este cu adevărat câștigat. Numai vremea petrecută în biserică, în rugăciune, în citirea cărților sfinte și în fapte bune este de preț înaintea lui Dumnezeu și pentru mântuirea sufletului nostru. Celălalt timp pe care îl petrecem pentru trebuințele noastre pământești rămâne aici. Știm că toate le vom îngropa aici, odată, ????? cu acest trup muritor. Să ne pară, deci, rău acum de tot timpul pe care l-am pierdut în zadar, pe la toate petrecerile fără de folos.

Un învățat din Anglia a pus mai multe întrebări la mai mulți oameni care scăpaseră din ghearele morții. Optzeci la sută din cei întrebați au răspuns că în clipele acelea, când s-au văzut în gheara morții s-au gândit cât de rău și-au cheltuit viața și cât de puțin au lucrat pentru sufletul lor.

“În fața mea – spune unul – nu vedeam decât faptele mele cele rele și simțeam că mă topesc sub groaznica mustrare că nu m-am îngrijit de suflet.”

Să ne aducem aminte că și noi am trecut, poate, de multe ori prin groaza morții și fiecare ne-am gândit atunci la păcatele noastre, la nepăsarea și nepregătirea noastră. Mă gândesc acum la groaza cutremurului care a venit fără veste și i-a prins pe fiecare pe unde s-au găsit: în păcate, în desfrânări și cu sufletele încărcate de rele. Toți aceia care au murit cu păcate mari au ajuns fără judecată în fundul iadului. Să nu ne prindă mirarea, căci, poate, sfârșitul multora dintre noi va fi tot așa de repede ca fulgerul care se arată pe cer, așa cum a spus Domnul Hristos. Nu mai poți atunci să te duci să scoți banii de la C.E.C. și să fac milostenii. Nu mai ai timp atunci să mai cauți preot să te spovedești, să te pocăiești, nu mai ai timp nici de rugăciune. Cu ce am făcut până în clipa aceea, cu aceea plecăm: fie bune, fie rele.

Să ne trezim și să ne hrănim cât mai mult din darurile dumnezeiești din Sf. Biserică, că ne trebuie multă hrană. Ați văzut un copil rahitic care nu e hrănit, nu e bun de nimic; îl sufli și cade jos. Așa și cu creștinul nehrănit, care nu vine la biserică și nu citește cărți sfinte; nu este bun de nimic și orice vântișor de ispită îl dă jos. De aceea n-au creștinii putere să se lase de păcate, de patimi rele, de desfrânare, fumat și beție, pentru că nu se hrănesc, venind la biserică ca să ia sfințenie. Cei ce se hrănesc puțin, le ține puțin și așa se face că, ieșind din biserică, îi amestecă iarăși diavolul cu mocirla și păcatul.

Dacă nu ne curățăm sufletul și nu-l spălăm cu lacrimi de pocăință prin spovedanie sinceră, împărtășanie și fapte bune nu ne putem mântuit. Dumnezeu îngăduie focul ispitelor ca să frece rugina de pe noi prin suferințe, necazuri și greutăți. Dar, ce puțini sunt acei care înțeleg să se întoarcă la Dumnezeu!

Apropiați-vă, deci, de lumină. Lumina este Isus Hristos. Dumnezeu – învățătura Lui, care este izvorul fericirii și a tot binele. Cine fuge de El, fuge de bine, de lumină și merge la întuneric și la rău. Aleargă apoi pe la toate bisericile, dorind să-și aducă preotul în casă pentru slujbă, dar desfrânarea nu vrea să o scoată afară din suflet. Nu se poate așa! Poți să aduci toți preoții bisericilor să-ți facă orice fel de slujbă; dacă a doua zi iar te-ai împotmolit în păcate de moarte, în zadar totul. Trebuie mai întâi scos păcatul din viața noastră, prin pocăință, și atunci celelalte fapte bune vor fi de folos.

Să-l rugăm pe Dumnezeu și noi, ca ucenicii Săi, să călătorească cu noi pe marea aceasta a vieții tulburată cu fel de fel de ispite și necazuri. Să depărteze el toate vânturile cele potrivnice care izbesc cu putere în corabie, iar noi, drept recunoștință, să-I aducem o viață trăită, după poruncile Lui și să credem cu tot sufletul că El este puternic și ne va duce și pe noi în portul cel minunat, unde El – Isus Hristos – este Împărat.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, Te rugăm mult milostive, deschide inimile noastre și fă-ne să înțelegem și să cunoaștem calea Ta cea dreaptă, izbăvindu-ne pe toți, și casele și sufletelor noastre, din furtună, din valuri, din necazuri și din păcate ca să Te slăvim pe Tine în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Isus umblă pe ape

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

După înmulțirea miraculoasă a pâinilor, după ce Hristos prin intermediul a cinci pâini și doi pești a hrănit cinci mii de oameni, poporul a fost atât de impresionat, încât a dorit să-L proclame pe Isus regele lor. Dar Hristos este Împăratul sufletelor, iar împărăția Sa nu face parte din această lume (Ioan 18, 36). El nu este un împărat pământesc. Isus s-a rugat în singurătate, poruncindu-le Apostolilor să navigheze spre celălalt țărm al lacului Ghenizaret.

Lacul Ghenizaret se aseamănă oarecum cu Marea Tiberiadei, mai ales prin faptul că uneori, în mod neașteptat, se stârnesc furtuni. Tot așa s-a întâmplat și de această dată. Apostolii și-au început călătoria seara, navigând până spre miezul nopții. Se apropia dimineața, iar ei încă nu puteau să ajungă pe celălalt mal al lacului deoarece se pornise un vânt puternic, corabia lor fiind învăluită de valuri (Matei 14, 24). Este posibil ca Apostolii să fi vorbit între ei spunându-și: “Dacă Isus ar fi fost cu noi în corabie, El ar fi liniștit furtuna iar noi am fi ajuns de îndată la celălalt țărm al lacului. Să fi uitat de noi?” Nu! Mântuitorul nu uitase de Apostolii săi. În acel timp, se ruga în singurătate pentru Apostoli și pentru toată lumea.

«La a patra strajă din noapte», adică între orele trei și șase dimineața, Apostolii au văzut în depărtare o făptură, care umblând pe apă se apropia de ei. S-au gândit că este o fantomă care vine spre ei pentru a-i scufunda în lac, fapt care i-a făcut să se înspăimânte. Ciudată întâmplare! Isus, Învățătorul iubit, merge în mod miraculos pe apă, se apropie de Apostoli pentru a-i încuraja și liniști furtuna, iar ei nu-L recunosc.

Această istorie se repetă și în viața noastră de zi cu zi. Se abate asupra noastră vreo nenorocire, amărăciune, suferință, eșec sau nereușită personală, comunitară ori familială și îndată trăim cu impresia că Dumnezeu a uitat de noi. Mai mult, poate răspunzându-I cu cuvintele profetului Isaia, care zice: «Domnul m-a părăsit și Stăpânul meu m-a uitat» (Isaia 49, 14). Dar oare Dumnezeu a uitat de noi? Nu! Niciodată! Domnul Dumnezeu niciodată nu uită de noi. Domnul veghează în permanență asupra noastră, cu o grijă mai mare decât cea a mamei, care are grijă de copilul ei, căci spune Domnul la Profetul Isaia: «Chiar când ea îl va uita, Eu nu te voi uita» (Isaia 49, 15).

În privința celebrării serviciilor divine, Biserica noastră ne amintește în permanență despre acest fericit adevăr privitor la Dumnezeu, care priveghează asupra noastră. El se preocupă de noi și întotdeauna este gata pentru a ne oferi ajutorul de care avem nevoie. Luni, în cadrul Vecerniei, ne rugăm cu cuvintele psalmistului, care spune: «Domnul, mă va asculta, când voi striga către Dânsul» (Psalmul 4, 4). Marți cântăm cuvintele: «Mila ta, Doamne, mă va urma, în toate zilele vieții mele» (Psalmi 23, 6). Joi spunem, cu credință: «Ajutorul meu de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul» (Psalmul 121, 2). Vineri ne rugăm: «Dumnezeule, sprijinitorul meu ești Tu; mila Ta mă va întâmpina». Ce încredere nemărginită față de Domnul, se cuprinde în aceste câteva versete! Ele, alături de altele aflate în Sfânta Scriptură, ne îndeamnă pe toți la încredere totală în Domnul nostru.

Apostolii înspăimântați, au auzit cuvintele blânde, care le-au fost adresate de către Hristos: «Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți» (Matei 14, 27). Și nouă, Mântuitorul ne spune deseori; “Nu vă temeți, Sunt cu voi”.

Văzându-L pe Domnul umblând pe mare, Apostolul Petru a spus: «Doamne, dacă ești Tu, poruncește să vin la Tine pe apă» (Matei 14, 28). Doamne, Isuse! Fă o minune pentru mine! Eu deasemenea doresc să merg pe apă! Îndurătorul Isus a ascultat rugămintea lui Petru și i-a spus: “Vino”.

Și Petru, coborându-se din corabie a început să umble pe apă. Deși vântul puternic nu a încetat să bată, apa de sub picioarele lui Petru a fost asemenea pământului, astfel că Petru a început să se apropie de Isus. Aceasta, până în momentul în care vântul s-a întețit, iar valurile păreau amenințătoare, fapt care l-a făcut pe Petru să fie cuprins de teamă, să-și piardă încrederea și să se scufunde. În loc să privească la Hristos, Petru și-a ațintit privirea asupra apei învolburate, începând astfel să se adâncească în ea. Aflat în această situație, a început să strige: “Doamne, salvează-mă!” Isus și-a întins mâna spre el, l-a apucat și i-a zis «Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?» (Matei 14, 30-31). Ținându-l pe Petru de mâini, Hristos l-a condus pe apă spre corabie, iar vântul s-a liniștit.

Isus l-a condus pe Apostolul Petru, înapoi în corabie! Petru, piatra de temelie a Bisericii, primul dintre Apostoli și întâiul Papă al Romei, este călăuzit în credință de Hristos: Capul Bisericii și Vicarul Său aici pe pământ ca un semn al dependenței noastre față de Atotputernicul Dumnezeu. Acesta reprezintă un tablou minunat și plin de învățătură! Mâna lui Hristos care îl ferește pe Petru de pierzare, înseamnă mâna Providenței divine și atotputernicia lui Dumnezeu, mâna ajutătoare a Lui și totodată grija Sa față de om. Mâna Apostolului Petru care se ține de cea a Mântuitorului simbolizează neputința, slăbiciunea omului, totodată și încrederea sinceră, însă condiționată de slăbiciunile noastre omenești.

De câte ori ne scufundăm în oceanul păcatelor și ne slăbește speranța revenirii la calea cea bună! Ajunge numai să strigăm după ajutor și Mântuitorul sosește în toiul celor mai cumplite furtuni și ne întinde o mână de ajutor. De câte ori Hristos nu ne întinde o mână de ajutor, însă înspăimântați și orbiți de fantasmele egoismului nostru nu Îl recunoaștem în omul de lângă noi! Alături de Hristos întotdeauna vom ieși la liman. Aproape fiecare secol după nașterea lui Hristos a fost însoțit de dorința acerbă a dușmanilor lui Dumnezeu, de a distruge și scufunda pe urmașii lui Petru și Biserica lui Hristos cu toate forțele infernale. Imperiul Roman, diferitele dinastii asiatice, revoluționarii, dușmanii chinezi și japonezi, regimurile naționaliste, sistemele comuniste din Mexic și Spania sau Rusia, au încercat să scufunde corabia Sfântului Petru. Dar mâna atotputernică a lui Dumnezeu a făcut ca de fiecare dată Petru și corabia sa – Biserica – să ajungă la bun liman, pentru că «porțile infernului, nu o vor învinge» (cf. Matei 16, 18).

Brunetiére, fost membru al Academiei Franceze, convertit la creștinism, scria: “Cine îi reproșează Bisericii că pretinde credință în dogmele sale revelate? Aceia care cred în cele mai rele publicații și adesea în cele mai ridicole superstiții. Cine deci, îi reproșează Bisericii că înjosește pe om? Aceia care revendică pe urangutan ca tată, întâmplarea ca stăpân, plăcerea ca regulă, neantul ca scop. Cine îi reproșează Bisericii că este netolerantă? Aceia care nu permit nimănui să aibă altă opinie decât a lor. Cine reproșează Bisericii că este dușmanul luminii? Aceia care în ciuda libertății, au închis școlile catolice de teama concurenței. Cine îi reproșează Bisericii că este dușman al poporului? Cei care nu cunosc istoria și care prigonesc operele de caritate întemeiate de Biserică. Cine luptă cu mai multă îndrăzneală contra Bisericii și a învățăturii ei? Aceia, care nu cunosc nici un cuvânt din religie, sau cei pe care învățăturile Bisericii îi mustră”.

De multe ori avem iluzia că Dumnezeu a uitat de noi, că nu mai avem scăpare din necazul nostru și că totul este pierdut. Când ne confruntăm cu astfel de momente, să ni-L imaginăm pe Isus Hristos, cum îl ține pe Petru de mână, și cum prin valurile învolburate îl conduce spre corabie. Cu Hristos ne aflăm în siguranță deoarece El este atotputernic. Hristos este întotdeauna cu noi. Ochii atotvăzători ai Mântuitorului sunt permanent îndreptați asupra noastră. «Sunt cu voi în toate zilele» (Matei 28, 20). Prin urmare, să ne adresăm cu încredere ori de câte ori ne aflăm în vreo încercare, asemenea apostolului Petru, spunându-I: “Doamne, scapă-mă”, iar El, nu va întârzia să ne vină în ajutor.

Rugăciune

O, Doamne, nu numai vălul Te ascunde dinaintea mea, ci și un zid de nepătruns. Cât de greu este aceasta după ce am simțit prezența Ta atât de aproape! Dar sunt pregătit să rămân în această stare atâta timp cât îți place Ție să mă mențin în ea, o Preadulcele meu Isus, deoarece credința îmi spune, că Tu ești încă și întotdeauna lângă mine… Pe Tine Te caut… De aceea ajută-mă să ajung la Tine prin credința curată… Niciodată nu am simțit o slăbiciune atât de mare, dar credința îmi spune că această goliciune a mea mă apropie mai mult de Tine și socotesc că tocmai datorită propriei mele slăbiciuni mă iubești așa de tare, căci atâtea haruri mi-ai oferit!… Împarte și altor suflete dulceața și mângăierea Ta, pentru a le atrage la Tine. Iar pentru mine, fă, ca întunecimea care m-a cuprins, să mă apropie mai mult de Tine. Amin. (După Sfânta Elisabeta a Sfintei Treimi)

 

* * *

 

Aveti incredere! Eu sunt, nu va temeti!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfanta Evanghelie de astazi ne arata puterea credintei prin care omul credincios poate muta munti, dupa cum ne spune Isus Cristos sau scoate apa chiar din piatra seaca, dupa unii exegeti.

Multi dintre crestini ar fi considerat ca, daca Petru a raspuns Mantuitorului, fara nici un pic de retinere sau fariseism, ca Isus este Fiul lui Dumnezeu, a fost ales cap peste apostoli si luand in considerare temperamentul lui colerico – vulcanic, are si o credinta puternica in cel al carui discipol era. Dar, totusi, cand i se pune credinta la incercare, cade examenul. Cade si acum cand cere sa mearga pe apa la Isus, dupa cum va ceda si se va dezice de Isus in curtea arhiereului Caiafa, la proces.

Frica este o stare naturala a firi umane si se manifesta indiferent de vointa omului, avand diferite cauze emotiv – evolutive ce pot avea sau nu legatura directa cu actiunile externe ale omului. De aceea omului nu ar trebui sa-i fie frica de Dumnezeu, daca este curat si fara de pacate, pentru ca Dumnezeu este iubire, este dragoste, este alean si consolare, ajutor in vreme de necaz si aparator in caz de ispita.

Sfantul Ilie ne arata ca Dumnezeu nu se manifesta dur sau brutal, ci precum o adiere usoara de vant pe canicula, a carui suflare racoreste, dezmearda si mangaie prin actiunea Spiritului Sfant care nu are nici intr-un caz menirea de a speria pe cineva.

Sigur ca viata nu este precum un izvor curat de munte care curge necontenit, cu acelasi debit, la vale, ea este presarata cu furtuni, cutremure si chiar inundatii. Ceea ce insa ramane vesnic, ca un balsam vindecator, este Dumnezeu.

Daca actul credintei nu duce omul la frica, lipsa credintei, a cunoasteri, atrage, intotdeauna, pierderea sperantei si a scopului pentru care acesta a fost creat. Ca atare frica duce la pierderea credintei adevarate, mai ales daca este urmarea unui pacat comis, asa dupa cum avem diferite exemple in Sfanta Scriptura. Adam cand a realizat ca a cazut in neascultare a vrut sa se ascunda de la fata lui Dumnezeu (cf. Geneza 3,10); credinta este cea care-l face pe Petru sa mearga pe ape spre Isus, dar imediat ce aceasta ii scade, incepe sa se scufunde, s.a.

Trebuie sa observam ca actul credintei, nascut din frica sau din interes, nu are calitati mantuitoare, ea doar creeaza emotii si sentimente umane. “Unde este frica, nu este iubire” spune sfantul apostol si evanghelist Ioan in 1 Io. 4,18. In schimb, Isus, ne asigura ca actul credintei este insotit intotdeauana de fericire. Lui Toma ii spune ca sunt mai fericiti cei care au crezut dar nu au vazut (cf. Io. 20,19) sau Elisabeta care-i spune Preacuratei Fecioare Maria :“Fericita esti ca ai crezut” (cf. Lc. 1,45).

In lipsa credintei adevarate, ne scufundam ca Petru, chipul lui Isus ne pare o naluca, daca, in sufletul nostru, Dumnezeu nu mai are loc. Dubiul, indoiala si alte sentimente de acest gen, nu au ce cauta in actul credintei deoarece acestea echivaleaza cu necredinta si chiar cu ateismul. Credinta in Cuvantul lui Isus si in sprijinul sau, impreunate cu rugaciunea sincera, ne poate salva din orice situatie dramatica, caci omul credincios umbla prin credinta nu prin vedere (cf. 2Cor. 5,7).

Barca lovita de valuri este Biserica lui Cristos, care inca de la inceputurile sale si de atunci, continuu, a fost lovita de valuri, mai mult sau mai putin puternice, in speranta zdruncinari sale.

Teama si dubiile lui Petru, ca si a celor din barca cu el, sunt temerile si dubiile crestinilor dealungul istoriei, cauzate de putinatatea credintei noastre, a celor care formam Biserica lui Cristos. In loc ca noi, membrele Biserici lui Cristos, sa o tinem si sa o sustinem mereu pe val, ca sa nu fie rasturnata din cauza oscilari credintei noastre, ne comportam ca si cum am naviga cu o barca fara carmaci. De aceea Isus a intervenit si ne cere continuu sa ramanem treji, sa fim curajosi, sa ramanem in priveghere ca sa nu permitem “rasturnarea” Biserici sale, dar nici slabirea credintei noastre. Nu trebuie sa ne pierdem curajul pentru ca Isus nu ne paraseste, el vine la noi, ne conduce, ne indreapta barca vieti, spre pamantul fagaduintei ca Dumnezeu pe evrei dupa ce i-a scos din robia Egiptului. Amin.

 

* * *

 

Frica, singurătatea și îndoiala

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Matei relatează că Isus cere ucenicilor să treacă marea, în timp ce El rămâne să mai aline suferințele mulțimilor. Imediat după, Isus nu uită să se urce pe munte pentru a se ruga Tatălui. Apoi, Isus trece de la rugăciune la acțiune: salvează ucenicii care navigau pe marea învolburată. Întreaga povestire alcătuiește o singură icoană, deoarece din relația lui Isus cu Tatăl, izvorăște toată activitatea lui Isus: tot ceea ce Domnul face, are în vedere împlinirea voii (dorinței) Tatălui.

Fraților! Evanghelia relatează că Isus “i-a constrâns” pe apostoli să urce în barcă și să plece. De ce? După înmulțirea pâinilor, Isus are un mare succes. Dar Domnul știe cât este de înșelător și periculos succesul, faima sau aprecierea oamenilor – pentru El, pentru apostoli și pentru noi – căci au inima schimbătoare, ca vremea. Domnul știe că, cu cât ne este mai mare dorința de a fi acceptați și apreciați de alții, cu atât mai mult ne depărtăm de menirea noastră și de personalitatea noastră, ne mai făcând ceea ce trebuie, ci ceea ce place altora; ne mai punând în practică poruncile Domnului, ci poruncile limitate ale “celor cărora le cerșim aprecierea”. Cu cât mai mult îi urmăm pe alții, cu atât mai puțin ne împlinim pe noi (planul pe care Dumnezeu îl are cu noi).

A fi important, faimos, îți poate da o satisfacție, o plăcere, poate să te facă să te simți că ești cineva, să crezi că ești acceptat, iubit, dorit… însă dacă nu ești atent, poți să-ți pierzi mințile, deoarece îți vei organiza viața întreagă în funcție de căutarea aprecierii altora. Nu-ți mai trăiești viața, nu te mai împlinești, ci trăiești numai ca să poți să-ți menții succesul și faima. Din această cauză Isus le poruncește ucenicilor, obligându-i să plece de acolo. El însuși se va retrage în compania Tatălui, pentru a putea să se liniștească.

Isus nu era împreună cu apostolii în barcă deoarece după minunea înmulțirii pâinilor, s-a urcat pe munte să se roage, trimițându-i singuri să traverseze marea de cealaltă parte. Ceea ce apostolii au dorit să facă cu mulțimea flămândă și însetată, acum Domnul face cu ei: îi trimite să se descurce singuri.

Isus satură mulțimile, dar nu uită de Dumnezeu și de rugăciune. Domnul petrece mult timp în rugăciune, dar nu neglijează grija față de oamenii aflați în dificultate. Se roagă noaptea, dorind astfel să ne arate că “întunericul” diavolului trebuie biruit cu “lumina” rugăciunii.

În rugăciunile Sale, Isus se adresează Tatălui, cerându-I ajutorul, dar imediat spune: “nu voia mea, ci voia Ta să fie!” Pe cruce îi va spune: “Tată, în mâinile Tale îmi dau sufletul“! Rugăciunea lui Isus manifestă încrederea Sa totală în Tatăl.

Chiar dacă Domnul stătea continuu în mijlocul lumii, în compania prietenilor Săi, nu era deplin satisfăcut, mulțumit, împlinit de dialogul, de comuniunea “limitată” cu oamenii. Și Isus experimentează singurătatea caracteristică oricărei ființe umane și prin urmare, caută să depășească această situație: din dialogul Său cu Tatăl își ia curajul și puterea, necesare pentru a duce la bun sfârșit alegerile (proiectele) Sale dificile, dar și tăria pentru a birui greutățile ce se ivesc.

Viața noastră nu este diferită. Și pentru noi vin clipe în care trebuie să alegem calea de urmat în viață, și noi experimentăm grele încercări și cunoaștem că în aproapele nostru – oricât de bogat, inteligent, disponibil sau frumos ar fi – nu aflăm deplina mulțumire sau înțelegerea pe care o așteptam.

Însă prin rugăciunea Sa privată, prin dialogul Său intim cu Tatăl – Tatăl Său și Tatăl nostru – Isus ne arată calea pe care trebuie să o urmăm.

De fapt, această pericopă ne invită să găsim momente de “singurătate”, adică de rugăciune, de hrană pentru suflet, în fiecare zi și să fim atenți ca să ne trăim viața, respectând poruncile și voia Domnului.

Nu este îndeajuns doar rugăciunea publică (Sf. Liturghie), ci este necesară și vitală “rugăciunea privată”, în care noi putem să-L lăudăm pe Domnul, să-I mulțumim, să-I cerem iertare și ajutor. Această rugăciune “personală” putem să o facem în orice moment al zilei, în casă, în Biserică, pe stradă, putând să recităm un Tatăl nostru, o Născătoare sau să ne rugăm cu cuvintele noastre, care-i povestesc Domnului starea în care ne aflăm. Pentru noi toți, rugăciunea este necesară pentru că este putere și consolare, este lumină pentru suflet și tihnă; rugăciunea este oxigenul sufletului.

Isus se arată ca fiind într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care ne salvează chiar și atunci când s-ar părea că suntem departe de El, dar acest lucru este posibil numai dacă avem credință, numai dacă trăim abandonându-ne voii Lui, întinzându-I mâna, ca să ne prindă și să ne scoată la mal.

Într-o zi, apostolii îl vor întreba pe Isus: “Cine se va mântui?” iar Domnul le va răspunde: “Aceasta este cu neputință oamenilor, dar este cu putință lui Dumnezeu” (cfr. Mt.19, 25-26)

În pericopa de astăzi Isus umblă pe marea învolburată. Se apropie de ucenicii care se aflau în primejdie. Apostolii îl cred o nălucă și prin urmare, se înspăimântă.

Ucenicii, în mijlocul mării, sunt și ei singuri, fără Isus și fără lume: sunt singuri, doar cu ei înșiși. Cât sunt de diferite cele două singurătăți: a lui Isus pe munte, în prezența lui Dumnezeu și a ucenicilor, în mijlocul mării, având viața în primejdie. Evanghelistul ne învață că este normal să fim în primejdie atunci când suntem “singuri” (ne bazăm pe puterile proprii) și uităm de Domnul. Ucenicii trecuseră printr-o astfel de primejdie când Isus dormea în barca lor (cfr. Mt 8,23-27). Acum că Mântuitorul lipsea, primejdia era și mai mare.

Cunoaștem o singurătate, care este rod al izolării de alții, a incapacității de a relaționa, de a comunica ceea ce se simte în suflet. O singurătate cauzată de un caracter dificil, egocentric, narcisist, a celui care se vede numai pe sine în centrul universului și astfel toți îl abandonează. Această singurătate se numește “închidere în sine”.

Dar cunoaștem și există o altă singurătate, care este bună. Aceasta se verifică atunci când omul stă cu sine însuși, analizându-și viața și fiind sincer cu sine, cu lumea, cu sensul vieții sale, cu fricile sale și cu dorința sa de infinit. Aceasta este rugăciunea!

Omul crește, se maturizează numai când își înfrânează toate gândurile care îl apasă, pentru a rămâne singur cu sine, cu propriile-i limite pentru a putea, în liniște, să se privescă în suflet, fără ca să-și ascundă adevărul. Acesta este examenul conștiinței! Poate fi un moment greu, dar acesta este adevărul despre sine! Omul este limitat, slab și păcătos și numai alergând la Domnul, poate să afle liniște și vindecare. Numai astfel poate trăi o viață adevărată și nu falsă, mânjită de fuga după succes și plăceri.

Această singurătate îți dă putere și maturitate ca: munca ta să fie făcută după voia Domnului, iar viața ta să fie trăită cu folos și nu risipită. Deoarece tăria pe care ți-o dă “singurătatea” este capacitatea de a te simți bine cu tine însuți chiar și atunci când alții nu sunt de față sau te-au părăsit.

Ne este frică să stăm cu noi înșine, se ne examinăm viața. Suntem asemenea unor copii imaturi. Suntem ca un copil care nu poate trăi dacă nu are pe cineva lângă el, care are mereu nevoie de cineva pe care să se bizuie și care să-i spună mereu că este bun, frumos, care să-l laude și să-l aprobe în tot ceea ce face. Mulți oameni stau împreună, nu pentru că iubesc comuniunea, ci pentru că nu reușesc să stea în singurătate. Alții se căsătoresc, nu din iubire, ci pentru că le este teamă să rămână singuri. Un om care nu știe să stea singur, nu se va simți bine nici în compania altora.

Petru se scufundă – pentru că se îndoiește – căutând siguranța. Certitudinea vrea să controleze totul, să nu-i fie teamă de nimic. Dar acest lucru este imposibil. Rămân numai două posibilități: îndoiala sau încrederea. Dacă te bazezi pe tine, te scufunzi. Deci, nu te baza numai pe tine, pe forțele proprii, pe cine ești: tu umblă și privește neîncetat către Domnul. Tu încrede-te în Domnul și vei putea umbla pe ape, chiar dacă vei fi nevoit să treci și prin foc!

Într-o excursie, în munți, unui copil i se făcu rău. Preotul îi spuse: tu nu te uita în jos sau în sus. Uită-te numai la mine și vom reuși să trecem puntea, peste prăpastie.

Fraților! Atunci când ne bazăm doar pe propriile puteri, nu putem să evităm “furtunile” ce se abat peste viața noastră. Acea “noapte” (încercare), apostolii o trăiesc plini de frică, luptând cu valurile mării și cu vântul potrivnic. Către dimineață – știindu-i în mare dificultate – Isus se apropie de ei. Când îl văd, apostolii se tem și cred că este o nălucă.

Nerecunoscându-L pe Isus și puterea Lui, frica lor crește. Toți experimentăm frica. Frica este sentimentul care ne avertizează că se apropie un pericol. Cei care nu simt niciodată teamă, sunt bolnavi. Nu reușesc să o perceapă. Tuturor ne este frică de boală, de pierderea cinstei, de moarte, de pierderea prietenului drag sau a locului de muncă. Ne este frică că vom greși sau vom falimenta. Ne este frică să arătăm altora slăbiciunile noastre interioare. Asemenea lui Petru trebuie să învăț să recunosc care sunt fricile mele, să le clasific, clarific, să nu le ascund și să le accept: să îmi accept slăbiciunile. Trebuie să știu că frica mă avertizează că se apropie un pericol, dar că eu nu trebuie să mă blochez! Clar!: îmi este frică că alții vor râde de mine, dar dacă mă blochez, nu voi exprima niciodată calitățile și defectele mele. E clar!: îmi este teamă că voi greși, dar dacă mă blochez, nu voi încerca să fac nimic.

Domnul trebuie să intervină ca să-i liniștească: “Nu vă fie frică: sunt Eu“. Frica lor crește din nou, sunt neîncrezători. Petru, în numele tuturor, cere un semn ca să se convingă de faptul că într-adevăr este Domnul: “Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe ape“. Isus îl cheamă la El. (Lui Isus nu îi place să ne știe înconjurați de primejdii. El ne vizitează. Dacă noi nu-L căutăm și nu-L rugăm să ne ajute, ne caută El. Se apropie de noi și ne cheamă să trecem din starea de primejdie la pace, tot la fel cum l-a invitat pe Petru să abandoneze barca și să meargă la El).

Petru umblă pe mare, asemenea Domnului: Dacă evanghelistul ar fi dorit să protejeze imaginea viitorului papă, s-ar fi oprit în acest loc cu povestirea. Prin faptul că a relatat întregul episod, care subliniază slăbiciunile lui Petru – care se sperie și începe să se scufunde – ne dovedește că a spus adevărul.

Apostolul Petru – gândindu-se numai la sine și fiind preocupat doar de ceea ce el ar putea să facă – în clipa în care începe să se scufunde, îi este frică. Frica îl cuprinde pe om în clipa când acesta uită de Dumnezeu și nu se mai încrede în ajutorul Său. Isus îl ceartă pentru necredința lui, dar în același timp, îl ia de mână și îi salvează viața.

Îndoiala este un atașament care îi va caracteriza pe toți ucenicii Domnului de-a lungul istoriei Bisericii. Cu toții putem să ne recunoaștem plini de frică și de neîncredere, asemenea lui Petru. Acesta este adevărul naturii umane, rănită de păcat. Dar important este ca omul – asemenea lui Petru – să strige după ajutor!

Retrăgându-se pe munte să se roage, Isus ne arată că află înțelegere deplină, mângâiere și ajutor la Tatăl și nu la apostoli sau la prieteni. Acest lucru ne învață faptul că siguranța, încrederea și ajutorul trebuie să-l căutăm la Tatăl: El nu ne va abandona, nu va permite ca întristarea să ne distrugă sau ca răul să ne domine sufletele. De fapt, din cuvintele lui Petru: “Doamne, mântuiește-mă!” putem înțelege că Isus este singurul care ne poate salva.

Petru este icoana fiecăruia dintre noi: atunci când ne încredem în Domnul, progresăm în viață; când privim la greutățile noastre, începe să ne fie frică și ne scufundăm. Chiar și atunci mai avem speranță, ne învață pericopa de astăzi: “Doamne, salvează-mă!”. Este strigătul credinței omului pe care Domnul îl ascultă, dăruindu-i pacea. Domnul îl învață pe om ca să nu înfrunte de unul singur problemele vieții, ci să-L cheme în ajutor!

ATENȚIE! Petru umblă pe ape nu datorită capacității sale, ci pentru că Isus îi dăruiește această putere. Isus dă omului puterea de a trece peste necazurile și greutățile vieții! Ispita este puternică, atacându-l inclusiv pe omul care stă în preajma Domnului: chiar dacă este aproape de Isus, Petru începe să se scufunde! Domnul permite acest lucru pentru ca fiecare om să înțeleagă că viața sa este salvată, numai în măsura în care are credință în Dumnezeu.

În clipele grele din viață, când ți se parte că totul se destramă, deschide-ți urechile ca să poți auzi glasul: “Curaj, Eu sunt, nu-ți fie frică!” Crezi că ți-ai educat cum se cuvine copii, dar într-o zi îți dai seama că fiul tău a apucat pe căi greșite. Atunci îți dai seama că ai greșit: nici nu știi ce, dar educația se demonstrează că a fost un faliment. Din fericire, Domnul gândește altfel și-ți zice: “Curaj, Eu sunt, nu-ți fie frică!” Coboară din “barcă” și înțelege ce trebuie să înveți din greșeli!

Dacă ai curajul să cobori din barcă, adică să lași de o parte ideile tale fixe, dacă te vei încrede în Domnul (în faptul că ceea ce viața ți-a rezervat este spre binele tău) și-i vei cere ajutorul (“Doamne, salvează-mă!“) îți vei da seama că și acest fapt, atât de greu (neplăcut) există pentru ca tu să poți să înveți ceva, ce altfel nu ai avea cum să înveți. Vei înțelege că și în spatele acestui necaz sunt Eu. Încrede-te și vino la Mine și vei învăța că iubirea are nevoie de înțelegere, de mângâiere, de îmbrățișare, de cuvinte dulci și încurajatoare… toate fiind lucruri pe care tu nu le-ai dăruit fiului tău, cuvinte pe care nu i le-ai spus și prin urmare, acestui tânăr îi este sete de iubirea părinților săi.

Umblând pe ape, Isus își arată dumnezeirea: “Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, spun ucenicii, închinându-se înaintea Lui. Apostolilor care tremurau de frică Isus le repetă cuvintele: “Eu sunt, nu vă temeți“, prin care Dumnezeu, în Cartea Ieșirii își descoperă identitatea, numele, comunicându-l lui Moise. Petru – cerând o minune – n-a înțeles că nu era o joacă “a umbla pe ape”, ci de a ști “să treci” cu demnitate prin viață chiar și în momentele grele caracterizate de furtuni, fulgere și trăznete (ispitele răului, simbolizate de apele tulburi ale mării), fără a se scufunda sau a se abate din cauza problemelor. Omul trebuie să înțeleagă faptul că în clipe grele ca acestea, numai Dumnezeu poate să ne întindă o mână de ajutor.

Se cunoaște că atunci când un copil începe să umble, dacă privește înainte la tatăl sau la mama care îl așteaptă, nu cade, dar dacă se uită în lături, cade imediat și se înspăimântă. Atunci când trăim viața cu privirea fixă la respectarea Cuvântului lui Dumnezeu, suntem mântuiți! Amin.