Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VIII-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 14,14-22
Apostolul: 1Corinteni 1,10-17

Matei 14,14-22

Şi ieşind, a văzut mulţime mare şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: locul este pustiu şi vremea iată a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate, să-şi cumpere mâncare. Isus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Isus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.

 

Autori

pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
Diverşi alţi autori
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş

 

* * *

 

Sfânta Taină a Euharistiei

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Deşi îmi place să cred că toţi creştinii participă cu evlavia şi credinţa cuvenită la Sfânta Jertfă a Liturghiei, s-ar putea întâmpla totuşi ca unii dintre ei să se îndoiască sau să nu creadă că pe altar, sub ochii lor, în momentul consacrării, prin cuvintele rostite de preot, substanţa pâinii şi substanţa vinului se transformă în substanţa trupului şi, respectiv, substanţa sângelui Mântuitorului Cristos, astfel că sub umilele aparenţe ale pâinii şi vinului se află prezent însuşi Isus Cristos, cu sufletul şi trupul Său, cu dumnezeirea şi omenirea Sa, oferindu-ni-Se ca hrană spirituală spre sfinţire şi chezăşie a vieţii veşnice. De aceea şi acestora doresc să le vorbesc, în speranţa că meditaţia ce o vom face împreună îi va pune cel puţin pe gânduri, iar Spiritul Sfânt, cu timpul îi va îndupleca să accepte acest mister.

Să plecăm de la minunea la care am asistat astăzi, ascultând fragmentul evanghelic citit.

După ce vestise cuvântul mântuirii zile în şir, timp în care vindecă nenumăraţi bolnavi, Isus, simţind nevoia de odihnă, intră cu apostolii în barcă şi trecu de cealaltă parte a Mării Tiberiade, într-un loc pustiu. Poporul, setos de cuvântul Mântuitorului, îl urmă pe jos. Isus coborând din barcă şi văzând mulţimea, începu din nou să-i vorbească. Se înserase. Ucenicii îl roagă pe Isus să lase mulţimea să plece ca să-şi procure de mâncare, dar El, care spusese cândva: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor da pe deasupra” (Matei VI, 33), a vrut să ilustreze acest adevăr printr-o minune. Şi, astfel, Isus sătură, cu numai cinci pâini şi doi peşti, cinci mii de bărbaţi, fără a mai socoti femeile şi copiii.

Dar cum Isus nu săvârşise minunile în scopul de a satisface curiozitatea, şi nici numai pentru vreun folos trupesc, ci în primul rând pentru ca oamenii să creadă în dumnezeirea Sa şi să-L slujească pe Tatăl care L-a trimis, tot astfel a procedat şi în cazul de faţă. Alinând foamea trupească, prin înmulţirea miraculoasă a pâinilor, Isus voia ca peste câteva ore, când le va promite o altă pâine, pâinea cerească, adică însuşi trupul şi sângele Său, în Sfânta Taină a Cuminecăturii, ei să creadă în acest mister şi să se împărtăşească spre a-şi nutri sufletul şi a-l mântui. A doua zi după minune, Isus se reîntoarce în Capernaum, urmat de aceeaşi mulţime, intră în sinagogă şi Îşi reia cuvântarea cu un fel de reproş: “Mă căutaţi – le spune Isus – nu pentru că aţi văzut minunea, ci pentru că aţi mâncat din pâine şi v-aţi săturat. (…). Lucraţi nu mâncare pieritoare, ci mâncarea ce rămâne în viaţa vecilor pe care v-o va da Fiul Omului, căci pe acesta L-a însemnat Dumnezeu” (Ioan VI, 27). Şi fiindcă evreii îi cer lui Isus o altă minune ca să creadă că El e trimisul lui Dumnezeu, mai mare decât Moise care le-a dat mană din cer părinţilor, care însă au murit, Isus le spune: “Eu sunt pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Aceasta este pâinea care coboară din cer, ca să nu moară cel ce va mânca din ea. De va mânca din pâinea aceasta va trăi în veci; şi pâinea pe care o voi da este trupul Meu pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan VI, 48-51). Nedumeriţi, evreii se întrebau între ei: “Cum poate acesta să-şi dea trupul să-l mâncăm” (Ioan VI, 52). Isus insistă: “Amin, amin vă zic, de nu ve-ţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui nu veţi avea viaţă întru voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, are viaţă veşnică şi Eu îl voiu învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat mâncare şi sângele Meu este cu adevărat băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne în Mine şi Eu în el (…) şi cel ce Mă va mânca pe Mine va trăi în Mine şi Eu în el (…) şi cel ce Mă va mânca pe Mine va trăi prin Mine. Şi, precum Tatăl care M-a trimis este viu şi Eu trăiesc prin El, tot astfel, cel ce Mă va mânca pe Mine va trăi prin Mine” (Ioan VI, 53-57). Putea, oare, Isus să spună mai limpede că pâinea pe care promite că le-o va da este însuşi trupul Său şi însuşi sângele Său, şi că cine vrea să trăiască, să aibă viaţă veşnică, trebuie să se nutrească cu ele? Şi drept dovadă că ascultătorii i-au luat cuvintele în sens literal, propriu şi nu metaforic, ei, şi chiar unii din învăţăcei, L-au părăsit scandalizaţi. Or, dacă Isus ar fi intenţionat ca expresia Sa să fie interpreată în sens figurat, nu i-ar fi lăsat să plece, ci le-ar fi explicat că, bunăoară, a mânca trupul Său şi a bea sângele Său înseamnă doar a crede în El. Şi “astfel” – spune Bossuet – “s-ar fi terminat şi nu ar fi rămas nici o dificultate. Dar El nu o face, ci îi lasă şi pe propriii Săi ucenici să plece şi nu le spune nici un cuvânt” (Bossuet, Meditations sur lOEvangile, CŽne, 35 jour).

Acestă promisiune, cum ştim, Isus şi-o îndeplineşte la Cina cea de taină când, luând pâinea în mâini, o binecuvântează, o frânge şi o dă fiecărui apostol, zicând: “Luaţi, mc?ncaţi, acesta este trupul Meu (…)”. Apoi, luând paharul cu vin şi binecuvântându-l, zice: “Beţi dintru acesta toţi, acesta este sc?ngele Meu (…)”, adăugând: “Faceţi aceasta întru pomenirea Mea”. În clipa când a rostit “Acesta este trupul Meu” şi “Acesta este sângele Meu”, pâinea, deşi în aparenţă a rămas pâine, iar vinul, vin, în realitate substanţa pâinii şi substanţa vinului s-au transformat în substanţa trupului şi substanţa sângelui Mântuitorului. De aceea acest mister îl numim prefacere sau transsubstanţiere. Că, ceea ce se vede nu este pâine şi vin, şi nu este nici numai un semn sau simbol, ori amintire a trupului lui Isus, ci El însuşi viu, cu trupul şi sufletul Său, şi cu Dumnezeirea şi omenirea Sa, ne-o arată faptul că Isus a spus: “Acesta este trupul Meu” şi nu “Aceasta este” sau “simbolizează” trupul Meu. Aceasta este Sfânta Euharistie, prima Sfântă Liturghie, întemeiată şi celebrată de Însuşi Mântuitorul şi perpetuată de Apostoli şi de urmaşii lor – episcopii şi preoţii – până la sfârşitul veacurilor, prin ea Isus actualizându-Şi, reînnoindu-Şi în mod nesângeros jertfa sângeroasă de pe Cruce şi dăruindu-Se ca hrană sufletească, sub umilele forme ale pâinii şi vinului. Şi, deşi pâinea se frânge, Cristos nu se împarte, căci este viu şi dătător de viaţă tuturor care Îl primesc prin cuminecare. “Frânge-Se şi se împarte Mielul lui Dumnezeu (…) cel ce Se frânge şi nu Se împarte (…), ci pe cei ce se împărtăşesc cu El îi sfinţeşte.” Îi sfinţeşte şi îi uneşte într-un singur trup, trup mistic. “Căci” – spune Sfântul Pavel – “precum numai o pâine este, tot aşa un trup suntem mulţi, căci toţi dintr-o pâine ne împărtăşim”. Iată de ce Euharistia este Taina unităţii creştinilor. Împărtăşindu-ne ne unim nu numai cu Cristos, ci şi cu toţi care s-au împărtăşit cu El. Ce minunat ar fi să trăim acest adevăr nu numai când ieşim de la ospăţul euharistic şi ne întâlnim cu ceilalţi, ci întreaga zi, întreaga viaţă! Nu ar mai fi ceartă şi ură, ci numai iubire.

Credinţa în prezenţa reală a lui Isus în Euharistie, şi împărtăşirea cu El, cât mai des, chiar zilnic, a fost izvorul trăirii în curăţie şi iubire a primilor creştini şi al curajului eroic al martirilor sfâşiaţi de fiare în Coliseum, al tuturor martirilor din toate timpurile; a fost, este şi va fi centrul cultului liturgic, al vieţii interioare a creştinilor practicanţi, căci Isus este Cel care astfel alimentează, susţine şi sporeşte credinţa, speranţa şi iubirea, viaţa divină în suflete, dându-le mângâieri în încercări şi tărie în dificultăţi şi ispite. Împărtăşirea cu Cristos Euharisticul ne transformă spiritualiceşte, treptat, în El, căci precum pâinea este transformată, prin asimilare, în substanţa trupului nostru, tot astfel Isus, Pâinea Vieţii împărtăşindu-ni-Se, ne transformă spiritualiceşte în El, ne comunică felul Lui de a simţi, gândi, vorbi; felul Lui de a lucra. De aceea, precum avem nevoie de pâinea trupească, tot astfel avem nevoie şi de cea sufletească, de Cristos, Pâinea Vieţii. Şi dacă El a săturat doar de două ori mii de oameni în pustie, aici, la masa Sfintei Liturghii, El, prin slujitorii Săi, satură nu doar de două ori, şi nu doar mii de suflete, ci de nenumărate ori, în fiecare minut şi pretutindeni pe glob, milioane şi milioane de suflete dornice, înfometate de Dumnezeu, de desăvârşire. El ne cheamă pe toţi la ospăţul euharistic. Cum răspundem? Cu refuz? Şi, dacă particip la slujbă, care este ţinuta mea? Asist cu reculegerea şi evlavia cuvenită, ştiind că Isus Se jertfeşte sub ochii mei, sau mă las invadat de tot felul de gânduri şi preocupări, discut cu cel din dreapta sau stânga, ori râd? Stau până la sfârşitul Liturghiei, sau plec tocmai când Isus ne invită la masa Sa? Cum s-ar simţi o mare personalitate când unii din invitaţii prezenţi ar pleca în momentul când masa ar fi aşternută? Cum Se simte Isus când eu, nu numai că nu mă împărtăşesc din ospăţul Său, ci îi întorc spatele tocmai când mă invită să iau loc la masă? Iar dacă mă cuminec, în ce dispoziţie o fac? “Cu frica de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste?” Cu sufletul căit, curat şi smerit, deci cu adevărată foame sufletească? Sfântul Pavel o spune răspicat: “Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de trupul şi sângele Domnului. Ci să se ispiteacă omul pe sine, şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, judecată sieşi îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului” (Corinteni XI, 27-29). Adică merită aceeaşi pedeapsă ca acela care ar maltrata trupul fizic al Mântuitorului, asemenea lui Iuda trădătorul, care, după ce Îl vânduse, se împărtăşi cu Isus la Cină, ca apoi să se grăbească a-L preda celor fără de lege.

Să nu uităm nici o clipă că împărtăşirea cu Isus Euharisticul ne sporeşte harul sfinţitor, adică viaţa divină primită în Botez, ne uneşte tot mai mult cu El şi cu semenii noştri, ne purifică de păcatele veniale şi ne asigură viaţa veşnică.

Să fim deci suflete euharistice, să ne împărtăşim aici pe pământ cât mai des cu Mielul Nevinovat, ca să fim învredniciţi a ne împărtăşi pururea cu El în Cer, în Împărăţia Tatălui. Amin.

 

* * *

 

Despre datoriile păstorilor sufleteşti

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Nu trebuie să se ducă; daţi-le voi să mănînce (Matei, 14, 16)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hrănit peste cinci mii de oameni numai cu cinci pîini şi doi peşti. Căci mergînd prin Galileea, vestea tuturor cuvîntul mîntuirii, fiind înconjurat de o mare mulţime de oameni, bărbaţi, femei cu copii în braţe, bătrîni şi bolnavi de tot felul. Toţi căutau pe Dumnezeu şi erau însetaţi după cuvintele de învăţătură ale Mîntuitorului. Toţi suspinau după Mesia şi aveau nevoie de păstori duhovniceşti care să-i înveţe Sfînta Scriptură, să-i hrănească cu cuvinte de mîntuire, să-i scape de robia patimilor şi să-i călăuzească spre Hristos.

Văzînd Domnul popor mult, I s-a făcut milă de ei şi a tămăduit pe toţi bolnavii lor (Matei 14, 14). Iată că Fiul lui Dumnezeu are milă şi de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveşte şi de suferinţele noastre trupeşti şi le vindecă, uneori chiar înaintea tămăduirii sufletelor, ştiind că prin aceasta oamenii se întorc mult mai uşor la pocăinţă.

Dar făcîndu-se seară, au venit la Dînsul ucenicii Lui şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea a trecut; deci dă drumul mulţimilor, ca să se ducă prin sate să-şi cumpere hrană (Matei 14, 15). Ucenicii, văzînd poporul obosit, flămînd şi însetat, şi soarele asfinţit, au cerut Mîntuitorului să înceteze cuvîntul de învăţătură şi să lase mulţimea să se întoarcă în satele lor ca să mănînce şi să se odihnească.

Oare au greşit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai că ei cugetau mai mult omeneşte decît duhovniceşte. De aceea Mîntuitorul a respins propunerea ucenicilor Săi prin aceste cuvinte: Nu trebuie să se ducă!, adică: Nu îndepărtaţi oamenii de la voi, că nu au unde se duce. Iată, sînt ca nişte oi fără păstori. Sînt obosiţi, bolnavi, flămînzi şi însetaţi trupeşte şi sufleteşte şi au nevoie de păstori buni, de cuvinte de mîngîiere, de hrană duhovnicească. Nu trebuie să se ducă de la voi! Daţi-le voi ca să mănînce!

Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mîntuitorului Hristos: Nu avem decît cinci pîini şi doi peşti! Iar Domnul a poruncit: Aduceţi-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvîntat pîinile, iar ucenicii, după ce au aşezat poporul pe iarbă, le-au împărţit mulţimilor pîinile şi peştii. După ce s-au săturat toţi cei ce mîncaseră, ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, ucenicii au strîns rămăşiţele de fărîmituri, douăsprezece coşuri pline (Matei 14, 17-21).

Această mare minune a înmulţirii pîinilor, s-a săvîrşit în Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. În amintirea ei s-a zidit aici o mănăstire mică, ce dăinuieşte pînă astăzi. Într-un chip desăvîrşit minunea înmulţirii pîinilor se repetă pe pămînt de la începutul zidirii şi pînă astăzi, ca o liturghie permanentă a creaţiei. Oare nu hrăneşte Dumnezeu astăzi cu pîine şi hrană peste cinci miliarde de oameni, cît numără tot pămîntul? Şi aceasta nu este o minune a înmulţirii pîinilor, cel puţin tot atît de mare ca cea din Galileea, de acum aproape două mii de ani?

Iubiţi credincioşi,

Omul fiind format din două părţi, adică trup şi suflet, are în viaţă şi bucurii sufleteşti şi bucurii pămînteşti, are şi ispite sufleteşti şi ispite trupeşti. Are nevoie pe pămînt de hrană sufletească pentru mîntuire şi de hrană trupească materială pentru a-şi menţine viaţa în trup. Pentru hrana materială avem părinţi care se îngrijesc de copii şi le asigură cele necesare vieţii. Iar pentru hrana duhovnicească necesară mîntuirii sufletelor, avem părinţi duhovniceşti, episcopi, preoţi şi duhovnici care se îngrijesc de mîntuirea credincioşilor încredinţaţi lor de Hristos.

Iată pentru ce a poruncit Mîntuitorul ucenicilor Săi: Nu trebuie să se ducă oamenii de la voi; daţi-le voi să mănînce! (Matei 14, 16) Şi care este hrana cu care episcopii şi preoţii hrănesc pe credincioşi?

Cea dintîi hrană cu care păstorii Bisericii sînt datori să hrănească pe credincioşi este învăţătura de credinţă ortodoxă. Credinţa dreaptă apostolică este pîinea vieţii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvîntul viu şi neschimbat propovăduit de Fiul lui Dumnezeu şi de Sfinţii Apostoli şi scris cu litere de foc în Sfînta Evanghelie. Credinţa curată în Dumnezeu, Cel în Sfînta Treime închinat şi mărit, este cuprinsă pe scurt în Crez, este mărturisită de două mii de ani de Biserica Ortodoxă şi de sfinţii ei slujitori şi este apărată cu jertfa a milioane de martiri şi cu învăţătura tuturor Sfinţilor Părinţi şi Cuvioşi.

Fără credinţă dreaptă, adică ortodoxă, nu putem face nici fapte bune şi deci nu ne putem mîntui. Credinţa adevărată, vie, pe care o mărturisim prin cuvînt şi prin viaţa noastră, împreună cu sîngele mucenicilor stau la temelia Bisericii şi a mîntuirii noastre. De aceea, cine caută să schimbe cu ceva dogmele credinţei ortodoxe, să răstălmăcească Sfînta Scriptură, să semene neghină în ogorul semănat şi lucrat de Hristos, acela încearcă să pună altă temelie Bisericii. După cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei şi este dat anatema, adică dat satanei, de Biserică. Printre aceştia se numără atît necredincioşii care neagă pe Dumnezeu şi urăsc Biserica Lui, cît şi toţi sectanţii rupţi din sînul Bisericii apostolice care îşi fac “bisericuţele” lor şi se leapădă de dreapta credinţă, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinţi şi răstălmăcesc Sfînta Scriptură.

Ierarhii şi preoţii, ca urmaşi direcţi ai Sfinţilor Apostoli, au marea datorie să apere dreapta credinţă şi pe credincioşii ortodocşi încredinţaţi lor, ca să nu fie amăgiţi de prozelitismul sectar şi să fie tîrîţi în orice fel de grupări sectare. Preoţii, mai ales, au datoria să facă lecţii de catehizare în Duminici şi sărbători, în cadrul sfintelor slujbe, atît la Liturghie şi la vecernie cît şi în toate ocaziile, să explice credincioşilor noştri învăţătura de credinţă ortodoxă, Crezul, Tatăl nostru, Fericirile, cele şapte Taine ale Bisericii. Apoi să combată orice fel de prozelitism sectar, adunările religioase afară de biserică, vizitele neortodoxe în casele enoriaşilor, ca şi răspîndirea şi citirea cărţilor anticreştine şi sectante, care amăgesc pe creştinii slabi şi neinformaţi duhovniceşte.

Mai ales astăzi, cînd sectele de tot felul asalteză Biserica Ortodoxă şi pe fiii ei, preoţii trebuie să fie la datorie, să cunoască bine Sfînta Scriptură, să fie modele vii în ochii tuturor, să propovăduiască Evanghelia “cu timp şi fără timp”, să facă vizite misionare în casele enoriaşilor, să formeze comitete de credincioşi buni ca să-i ajute în misiune şi să hrănească poporul lui Dumnezeu cu învăţătura curată a Bisericii Ortodoxe. Oricît ar părea de greu, preoţi buni sînt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar şi întăresc cu cuvîntul şi fapta dreapta credinţă.

A doua hrană duhovnicească, de aceeaşi valoare cu credinţa curată, este viaţa morală în rîndul credincioşilor noştri. Dumneavoastră fraţilor, ca fii adevăraţi ai Bisericii lui Hristos aveţi mari datorii să păstraţi cu sfinţenie credinţa ortodoxă pînă la moarte, chiar cu preţul vieţii. Apoi să trăiţi, adică să puneţi în practică învăţătura Sfintei Evanghelii, ştiind că, credinţa fără fapte bune este moartă (Iacob 2, 17-20). Adică să fiţi oameni de rugăciune, să trăiţi în pace cu toţii, să mergeţi regulat la biserică, de unde primiţi adevărata hrană duhovnicească; să faceţi milostenie, să fugiţi de desfrînare şi de beţie, două grele păcate care stăpînesc astăzi aproape toată lumea şi să vă creşteţi copiii în frica şi dragostea de Dumnezeu.

Aveţi grijă de tot şi mai ales de fiii şi de familia dumneavoastră să nu cadă în cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au înmulţit avorturile, certurile în familie, desfrîul şi divorţul. Ba în ultimul timp s-au răspîndit la noi filme şi chiar cărţi şi reviste pornografice care cad în mîinile tinerilor şi copiilor noştri şi trag pe mulţi la desfrînare. Părinţii în familie, bătrînii înţelepţi şi creştinii buni împreună cu preoţii din parohii sînt datori în faţa lui Dumnezeu să ajute generaţia tînără, pe cei slabi în credinţă şi lipsiţi de educaţie creştină, ca să nu cadă în aceste cumplite patimi ce corup societatea noastră.

Credincioşii nu trebuie să lase totul în grija preotului. Ei trebuie să ajute pe preot, să-l întrebe, să colaboreze, să-i ceară sfatul ori de cîte ori este nevoie şi să asculte cu sfinţenie cuvîntul lui. Iar dacă au vreo îndoială, să meargă la preoţii bătrîni, la mînăstiri şi la nevoie, chiar la episcopul lor. Viaţa morală exemplară a preotului şi a credincioşilor, ca şi colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formează un puternic zid de rezistenţă împotriva tuturor ispitelor şi furtunilor.

Sfintele slujbe făcute la timp, după rînduială, cu evlavie şi fără grabă, hrănesc cel mai mult pe credincioşii din satele şi oraşele noastre. Şi dacă există coruri şi cîntări frumoase la slujbe şi predici bune, calde, inspirate din trăire, pe înţelesul tuturor, slujbele îi întăresc în credinţă pe toţi, umplu bisericile de credincioşi, atrag la ortodoxie chiar şi pe cei ce s-au rupt de Biserică şi îi apropie de Hristos pe toţi.

Fericite sînt asemenea parohii care au preoţi buni, cu slujbe şi predici frumoase, izvorîte din credinţă; cu păstori model şi mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu şi pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinări religioase şi de familie, nici secte, nici beţii, nici alte grele păcate, ci toţi vor fi cu un cuget şi o inimă în sînul Bisericii lui Hristos.

Predica vie este ajutată în parohie şi de citirea cărţilor ortodoxe. De altfel s-au tipărit numeroase cărţi de către Biserica Ortodoxă Română. Se recomandă să funcţioneze la fiecare parohie o bibliotecă cu cele mai bune cărţi de învăţătură ortodoxă, care să se dea enoriaşilor la citit, după nevoie, cu binecuvîntarea preotului. Cele mai bune cărţi pentru întărirea credinţei sînt: Sfînta Scriptură sau Biblia, Vieţile Sfinţilor pe fiecare lună, Despre credinţa ortodoxă, Filocaliile, Catehismul, Mîntuirea Păcătoşilor, Convorbiri duhovniceşti, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Românesc, cărţi de explicare a credinţei, precum şi multe alte scrieri ortodoxe alese. Iar din casele credincioşilor să nu lipsească sfintele icoane, Sfînta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau măcar o carte de rugăciuni.

Toate acestea sporesc credinţa în casă şi în inimi şi hrănesc mult pe credincioşii noştri. Iar dacă lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cărţile sfintele şi exemplele preotului, îndată pătrund sectele şi dezbinarea în casă şi în parohie şi nimic nu este mai greu decît să îndreptezi o parohie dezbinată şi tulburată.

Credincioşii trebuie să se spovedească, pentru a se putea hrăni cu Sfînta Împărtăşanie care este Trupul şi scump Sîngele lui Hristos, mai ales în cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, bătrînii, văduvele şi copiii să se împărtăşească mai des, după sfatul preotului. Nu trebuie să fugim de Sfintele Taine, fie de frica osîndei, fie din nepăsare, dar nici să cerem prea des Sfînta Împărtăşanie ci să ţinem regula Bisericii, calea de mijloc, ştiind că extremele, excesele, adică nepăsarea şi îndrăzneala, sînt ale vrăjmaşului.

Iubiţi credincioşi,

Iată cîteva căi prin care păstorii Bisericii lui Hristos îşi hrănesc enoriaşii, după porunca Domnului: Daţi-le voi să mănînce. Ele sînt mai multe, dar acestea sînt recomandate întîi de Sfinţii Părinţi. Însă nu este de ajuns numai să avem preoţi buni la sate şi oraşe. Dumneavoastră credincioşii sînteţi datori să colaboraţi cu preoţii la întărirea ortodoxiei în parohie, la hrănirea celor flămînzi şi însetaţi, la ajutorarea, cercetarea şi miluirea săracilor, a orfanilor, a văduvelor, a copiiilor şi a celor greu bolnavi. Să nu uităm că de multe ori credincioşii reuşesc să atragă multe suflete şi să intre acolo unde nu poate pătrunde preotul. Nu lăsaţi pe preot să lupte singur. Ajutaţi-i la biserică, la slujbe, la curăţenie, la cercetarea bolnavilor, la îndrumarea celor din jur să vină la Hristos.

Să ne rugăm cu toţii lui Dumnezeu să rînduiască păstori în buni Bisericile Sale, spre întărirea dreptei credinţe întru lauda Preasfintei Treimi şi mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

 

* * *

 

Cinci pâini şi doi peşti

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia de astăzi de la Sf. Matei ne relatează hrănirea celor cinci mii de oameni şi înmulţirea miraculoasă a pâinilor şi a peştilor. Relatarea acestui eveniment se găseşte în toate cele patru Evanghelii. Din detaliile care sunt adăugate în celelalte Evanghelii ştim că acest eveniment a avut loc în cel de-al treilea an al activităţii publice a Mântuitorului, după tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul. De aici putem învăţa câteva lucruri.

Mai înainte de toate, să remarcăm că era o mulţime imensă, de cinci mii de bărbaţi plus femei şi copii. Remarcăm cum îl urmau pe Cristos pe jos în căldura zilei, în pustietate şi fără hrană. Ce credinţă şi devoţiune vedem aici, când există creştini care spun că nu pot să vină la biserică duminica, cu maşina, pentru că biserica e prea departe de paturile lor!

În al doilea rând, putem vedea că acest miracol nu a avut loc pentru mândria sau slava personală a Mântuitorului, ci din compasiune pentru oameni. Putem vedea acest lucru în multe miracole ale lui Cristos şi se spune din nou în Evanghelia de astăzi cum Domnul a vindecat pentru că i-a for milă de cei bolnavi. Fiecare miracol al lui Cristos este un act de iubire făcut din compasiune.

În al treilea rând, vedem de asemenea cum înainte de a face miracolul, Domnul nostru a luat pâinile şi peştii, apoi s-a uitat spre Cer şi i-a mulţumit Tatălui şi a binecuvântat mâncarea. Aici ne dă nouă creştinilor un exemplu de rugăciune înainte de a mânca. Cât de mulţi creştini uită şi să îşi facă până şi semnul crucii înainte de a mânca! Şi totuşi însuşi Mântuitorul, ‘prin care toate s-au făcut’, cere binecuvântarea Tatălui înainte de a mânca.

În al patrulea rând, putem compara condiţiile umile în care a avut loc acest miracol, în loc pustiu, oamenii stând pe jos, cu condiţiile în care mai înainte a fost poruncită moartea Sf. Ioan Botezătorul, la luxosul banchet de ziua de naştere a lui Irod. În al cincilea rând, putem vedea cum acest miracol este de asemenea o revelare a divinităţii Mântuitorului, a puterii lui Cristos. Miracolul are loc când ziua deja a trecut, dar Cristos nu este limitat de timp; El este Domnul Timpului. Miracolul are loc în pustiu; Cristos este de asemenea Domnul Spaţiului. El binecuvântează şi înmulţeşte pâinile şi peştii; El este de asemenea Domnului Pământului şi al Mării.

În fine, în acest miracol vedem cum Cristos nu ne hrăneşte doar cu hrană materială, ci şi cu hrană spirituală, pentru că, aşa cum este scris în Sfânta Scriptură, nu numai cu pâine va trăi omul. Vedem acest lucru în numerele menţionate în această Evanghelie. De ce cinci pâini? Numărul cinci, după cum citim în Psalmi şi în rugăciunile de mulţumire după Împărtăşanie, reprezintă cele cinci simţuri ale noastre, care sunt hrănite de Cristos, Pâinea vieţii.

De ce doi peşti? Ei reprezintă cele două părţi ale Noului Testament, Evangheliile şi Epistolele, care au fost scrise de pescari care au devenit pescari de oameni, noi fiind hrăniţi spiritual de scrierile lor. De ce douăsprezece coşuri de resturi? Ele reprezintă cei doisprezece apostoli care predică până la sfârşitul universului, fragmentele care ne hrănesc sufletele cu cuvintele lui Cristos prin Spiritul Sfânt. Să ne deschidem astăzi minţile şi sufletele lui Cristos Dumnezeul nostru cel adevărat, pentru ca şi noi să putem fi hrăniţi şi săturaţi cu Pâinea Vieţii.

 

* * *

 

Înmulţirea pâinilor în pustie

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Cu fiecare citire evanghelică luăm cunoştinţă de noi fapte şi cuvinte ale Domnului Hristos. Nu este capitol din Evanghelie, nu este verset, nu este rând, nu este cuvânt şi faptă evanghelică fără învăţătura ei dumnezeiască. În această duminică, a opta după Rusalii, Sfânta Evanghelie ne aminteşte una dintre minunile Mântuitorului, care a uimit lumea.

Era după tăierea, de către Irod Antipa, a capului Sfântului Ioan Botezătorul, neînfricatul propovăduitor al pocăinţei şi Înaintemergătorul lui Hristos, “cel mai mare dintre prooroci”. Ucenicii lui Ioan au îngropat trupul lui şi au mers să vestească lui Isus moartea lui Ioan.

Întristat, Mântuitorul a părăsit locul unde se afla şi a trecut cu corabia de cealaltă parte, spre un loc pustiu. Dar nu era chip să rămână neştiut şi necăutat de mulţime. De prin oraşe şi sate s-au adunat, deci, mulţimi de oameni şi au venit la El cu dorinţa de a-L asculta şi, totodată, de a le vindeca bolnavii de suferinţele lor. “Şi i s-a făcut milă de ei, zice evanghelistul, şi a tămăduit pe bolnavii lor” (Mat.

14, 14). Veneau de departe, cu greutate, pe drumuri de loc pustiu, căutând mila lui Hristos. “Şi I s-a făcut milă de ei”. Nu o dată a mărturisit Isus mila Sa pentru mulţimea necăjită, flămândă şi însetată de dreptate, de mângâiere, de cuvântul şi mila Lui. Din milă Isus vindecă paralitici, din milă vindecă orbi (Mat. 24, 34), din milă vindecă leproşi (Marcu 1, 3); milă făcându-I-se pe cale, a vindecat pe fiul unic al văduvei din Nain (Luca 7, 13), din milă şi pentru această milă dumnezeiască a venit Isus pe pământ.

I s-a făcut Domnului milă şi de mulţimea cea mare adunată de departe ca să-şi vindece bolnavii şi să-şi sature sufletul de hrana dumnezeiască şi să-l adape la izvorul de apă vie. Dar se făcu seară, şi lumea cea multă era obosită şi flămândă trupeşte, cetăţile lor şi satele erau departe, şi mâncare nu aveau. Aveau, în schimb, hrană sufletească din belşug, şi foamea de această hrană îi ţineau lângă Hristos până la ceasul acela târziu, de seară, în pustie. Au venit la Isus ucenicii spunând: “Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; slobozeşte mulţimea ca să se ducă prin sate să cumpere de mâncare”. Isus le-a zis: “Nu trebuie să meargă, daţi-le voi să mănânce” (Mat. 14, 17). Cu gând dumnezeiesc şi cu tâlc adânc a spus Mântuitorul aceste cuvinte despre aceşti oameni care, săturând mulţimea dumnezeieşte, avea s-o sature, îndată, şi trupeşte. Nu trebuia să sufere de foame cei care căutau hrană sufletească. “Nu trebuie să meargă” înseamnă că oamenii aceia şi toţi cei dornici de hrana sufletească nu trebuie să se îndepărteze de Hristos. Ei trebuuie să rămână lângă El. Câştigaţi Lui şi împărăţiei lui Dumnezeu, să-i rămână credincioşi şi ascultători Lui, să fie El al lor şi ei ai Lui.

“Daţi-le voi să mănânce” avea să însemne nu numai că ucenicii trebuiau să se gândească la hrana mulţimii în ceasul acela, ci că ei trebuie să poarte grija totdeauna, ca ucenici ai lui Hristos, să îndestuleze pe oameni cu învăţătura Lui, cu hrana Lui cea mântuitoare; să aducă lumii hrana cea din cuvântul lui Hristos şi al Evangheliei. Nu atât acelor care erau atunci de faţă şi nu doar celor care veneau singuri la Hristos, ci celor mulţi din lumea largă aveau să ducă ucenicii hrană şi apă vie prin cuvântul Evangheliei lui Hristos.

Că mulţimea aceea era flămândă şi nu avea ce să mănânce, iar satele erau departe, cu atât mai bine pentru tâlcul şi folosul împrejurării. Binevenit şi fericit a fost acest prilej de hrană în pustie, pentru ca Isus să înveţe mulţimea cum hrăneşte Dumnezeu pe oameni, cum ştie şi poate El să-i hrănească pe cei care îl ascultă şi cred. Căci zicând ucenicii la cuvântul Mântuitorului “Daţi-le voi să mănânce” – “N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti” (V. 17), a zis Domnul: “Aduceţi-le aici, la Mine” (V. 18).

Isus “a poruncit mulţimii să se aşeze pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi doi peşti şi căutând la cer, a binecuvântat şi frângând a dat ucenicilor pâinile iar ucenicii mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au mai rămas douăsprezece coşuri de firimituri. Iar cei care mâncaseră erau bărbaţi, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii” (V. 19-21). În aceste trei versete evanghelice şi, în special, în fragmentul “Căutând la cer a binecuvântat” se cuprinde o faptă dintre cele mai minunate şi o învăţătură, pentru noi, dintre cele mai neuitate.

Domnul Isus Hristos, luând cele cinci pâini şi doi peşti, a privit, nu la sate sau cetăţi “ce nu erau acolo”, nici la pământul pustiu, ci la cer, le-a binecuvântat şi, frângându-le, a îndestulat de hrană şi de mila lui Hristos o mulţime de oameni, de hrană binecuvâ ntată şi primită ca din cer. Cu aceasta, lucrarea Mântuitorului era împlinită: mulţime de bolnavi vindecaţi, mulţimea toată îndestulată! Sănătatea şi hrana, deci viaţa şi învăţătura cea mare, câştig sufletesc şi trupesc, pentru că şi minunea vindecărilor şi minunea pâinilor îndestulau şi foloseau şi trupeşte şi sufleteşte mulţimii aceleia de care Îi era milă lui Hristos.

Isus miluia pe oameni şi trupeşte şi sufleteşte, miluia pe omul întreg. Îi era milă de bolnavi şi îi vindeca; îi era milă de flămânzi şi îi sătura; voia şi făcea oamenilor tot binele, le dădea tot ajutorul, le era de tot folosul. Ca să înveţe oamenii din aceasta a cunoaşte mila şi dăruirea lui Dumnezeu şi firea şi nevoia omenească. Omul este un suflet într-un trup şi un trup cu suflet, unite într-o fiinţă pe care Dumnezeu aşa o cunoaşte, o iubeşte şi o voieşte, precum El armonios a alcătuit-o.

Cine ar putea spune că Hristos ne-a învăţat să urâm trupul, când a vindecat şi a hrănit atâţi oameni bolnavi şi a hrănit atâţi oameni flămânzi; a uşurat pe cei întristaţi şi împovăraţi? Cine a dăruit atâta dragoste, atâta bine, atâta bucurie, atâta dreptate, atâta frumuseţe şi atât adevăr ca Isus Hristos, printre oameni? Isus a făcut şi face ce n-a făcut nimeni! Nu le vorbeşte despre suferinţă, ci le-o alină, nici despre iubire, ci le-o arată! Coboară în noaptea lor de durere cu mila Sa, îi vindecă, îi satură, le deschide o zare nouă de nădejde şi de mântuire.

Mila pe care o dă Isus poporului este o milă adâncită în suferinţele lui. Căci ce însemnează mila, cuvântul acesta sfânt şi cald ca o lacrimă? Înseamnă transpunerea ta în durerea semenului tău şi voinţa de a-i vindeca această durere sau măcar de a o alina. Când Mântuitorul a rostit “Milă mi-e de popor”, El trăia în clipa aceea întreaga strâmtorare a mulţimii flămânde.

Dar mila lui Isus nu s-a oprit la această expresie verbală, care ar fi rămas ca o simplă constatare, ci a transformat-o în faptă imediat, prin săturarea mulţimii flămânde.

Nici o religie din lume nu cuprinde într-un mod atât de hotărât puterea dragostei şi a milei, aşa cum o are creştinismul.

Din această dragoste şi milă au crescut, ca o holdă plină de belşug şi binecuvântare, nenumărate instituţii de binefacere: spitale, azile, cămine pentru bolnavi şi bătrâni, care au alinat suferinţele omului, i-au liniştit foamea şi i-au acoperit goliciunea. Ba, o mulţime de oameni s-au lepădat de lume şi de plăcerile ei şi au făcut din toată viaţa lor o jertfă continuă pentru durerile aproapelui.

Ceea ce trebuie să reţinem însă, în chip special, din pericopa evanghelică de astăzi este aceea că Mântuitorul nu a săturat numai trupeşte mulţimile, care nu-i dădeau nici o clipă de răgaz, ci El a hrănit, mai ales, sufleteşte aceste mulţimi. Şi le-a hrănit în aşa fel, încât aceste mulţimi au uitat pur şi simplu de nevoia hranei trupeşti, fapt care ne aduce aminte de cuvintele Sf. Scripturi, care zice că “nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mat. 4, 4). Acest fapt nu exclude cu nimic grija pe care trebuie s-o avem în a ne câştiga cinstit cele necesare existenţei noastre trupeşti, ba din contra, întăreşte aceasta.

Există o realitate pe lângă care, se pare, adesea trecem fără s-o luăm prea mult în seamă, şi anume că şi sufletul nostru trebuie hrănit, şi nu oricum. Există, este adevărat pentru oricine, o foame a trupului, dar există şi o foame a sufletului. Există o sete a trupului, dar există şi o sete a sufletului. Dacă hrănim trupul pentru a creşte spre a-şi împlini rostul pe care îl are, să ne hrănim şi sufletul, căci numai astfel sporesc în noi înţelepciunea, priceperea, bunătatea, modestia, dragostea, cuminţenia, cinstea şi alte asemenea însuşiri de care avem atâta nevoie, mai ales în zilele noastre. După această hrană sufletească, mai ales, au alergat şi mulţimile despre care vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi, care “au mâncat şi s-au săturat” nu numai cu pâine şi peşte, ci au plecat la casele lor îmbogăţite lăuntric, sufleteşte.

Căci cu adevărat “viu şi lucrător este cuvântul lui Dumenzeu” (Evrei 4, 12) şi acest lucru este adeverit de şirul nesfârşit de sfinţi, de creştini adevăraţi, care şi-au făcut din el hrană zilnică, îndreptar de viaţă aleasă, plăcută lui Dumnezeu şi folositoare oamenilor.

Aceeaşi mulţime de oameni bolnavi, flămânzi de pâine şi mai ales de dreptate şi pace sufletească, rătăcesc şi astăzi prin pustiul vieţii omeneşti, fără să-i poată sătura nici averea, nici filosofia şi nici civilizaţia sfârşitului de veac 20. Şi câţi nu încearcă să se apropie şi astăzi de aceeaşi mulţime de oameni, sub diferite forme şi în numele ridicării fericirii şi săturării lor! Dar toate sunt încercări zadarnice pentru că nu au în ele singura putere de atracţie şi de îndestulare: iubirea lui Hristos.

Hristos a avut milă de durerile omeneşti şi mântuirea păcătoşilor. Fiecare avem nevoie de mila lui Hristos şi pentru aceasta să ne facem datornici Lui pentru bolnavii pe care i-a tămăduit, pentru flămânzii pe care i-a săturat, pentru năpăstuiţii pe care i-a mângâiat, pentru păcătoşii pe care i-a iertat, i-a îndreptat şi i-a mântuit. Trăim din viaţa ce ne-a dat-o Dumnezeu, ne tămăduim cu puterea şi ajutorul Lui, ne îndestulăm trupeşte şi sufleteşte din bogăţia Lui de lumină, de milă şi de har pe care le-a lăsat moştenire Bisericii.

În faţa mulţimilor flămânde, istovite, mistuite de chinuri trupeşti şi sufleteşti şi deznădăjduite, Isus ne porunceşte, ca odinioară apostolilor: “Daţi-le voi să mănânce!”, “Daţi-le voi să mănânce, preoţi şi propovăduitori ai iubirii, din nesfârşitele vistierii de milă ale Bisericii! Daţi-le voi să mănânce din pâinea ce s-a pogorât din cer” (Ioan 6, 41), din care “de va mânca cineva… va fi viu în veci” (Ioan 6, 51). Şi daţi-le voi să bea din apa cea vie, din care de va bea cineva “nu va înseta în veac” (Ioan 4, 14). Şi atunci când se vor înviora toţi la masa Lui, din pâinea, din apa şi din cuvântul Lui, se va pogorî peste această mulţime de oameni flămânzi şi înverşunaţi de azi, îndestularea şi pacea din acea binecuvântată seară din pustiul unde a vindecat şi a hrănit mulţimea care a flămânzit pentru învăţătura lui Isus, cea mântuitoare de suflet. Amin.

 

* * *

 

Despre Sfânta Împărtăşanie

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Printre multele minuni pe care le-a făcut Mântuitorul, au fost şi două mari minuni săvârşite asupra lucrurilor neînsufleţite, ca să arate ucenicilor şi lumii întregi că El nu este numai om, ci şi Creatorul tuturor lucrurilor şi Dumnezeu adevărat. O dovadă despre puterea Sa dumnezeiască este şi minunea de care ne vorbeşte Sf. Evanghelie de astăzi.

Am auzit cum Mântuitorul cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci mii de oameni afară de femei şi copii. Înmulţirea aceasta a pâinilor a fost tot aşa de minunată ca şi prefacerea apei în vin la nuna din Cana Galileii, atunci când nuntaşii au bău vinul acela minunat şi s-au mirat cu toţii de bunătatea, dulceaţa şi gustul lui plăcut. La fel s-a întâmplat şi aici în pustie, când Mântuitorul a binecuvântat pâinile. Mulţimile s-au minunat de dulceaţa şi bunătatea acestei pâini şi, văzând puterea dumnezeiască a lui Isus, s-au hotărât să-L pună împăratul lor, împăratul lui Israel, fiindcă se îngrijea de nevoile lor şi le vindeca toate bolile.

Dar Domnul Isus le spuse: “Lucraţi nu pentru mâncarea care piere ci pentru mâncarea care rămâne pentru viaţa veşnică şi pe care Eu voi da, Eu Fiului Omului.” Mulţimea L-a întrebat atunci: “Ce semn faci Tu ca să credem în Tine?” Auziţi, văzuseră minunea cu pâinile şi totuşi Îi cereau semn ca să creadă în El că este Fiul lui Dumnezeu. Le dovedise de multe ori şi ei tot nu înţeleseseră.

Dar Domnul Isus le spuse şi ne spune şi nouă că El este pâinea cea vie care s-a coborât din cer şi că El îşi va da Trupul Său spre viaţa lumii şi că cine va mânca Trupul Său şi va bea Sângele Său va avea viaţă veşnică. Isus mai spune: “Cine mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu, rămâne în Mine şi Eu rămân în el; după cum Tatăl care este viu M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine. Aşa este pâinea care s-a coborât din cer, nu ca mana care au mâncat-o părinţii voştri şi au murit. Cine mănâncă pâinea aceasta, Trupul Meu, va trăi în veac.�

Ni se spune că auzind aceste cuvinte unii din ucenici au zis: “Cuvintele acestea sunt greu de înţeles:” şi de atunci unii L-au părăsit pe Domnul. Discuţia aceasta ce s-a făcut atunci, se face şi acum şi cât va fi veacul acesta, fiindcă oamenii fără credinţă nu pot înţelege minunile lui Dumnezeu şi nu vor cunoaşte, spre paguba lor, că se vor duce în osânda veşnică.

Dar noi, pe care ne-a miluit Bunul Dumnezeu ca să putem crede în Isus Hristos şi în cuvintele Lui, să fim cu băgare de seamă ca nu cumva să ne înşele ispititorul şi să-L părăsim pe Domnul Hristos. Să zicem şi noi ca Sf. Ap. Petru: “Doamne, Tu ai cuvintele vieţii veşnice şi noi am crezut şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” Astfel , Domnul Isus, dându-şi Trupul şi Sângele Său spre viaţa lumii, nu ni L-a dat ca să-l mâncăm ca pe o bucată de carne şi să ne săturăm pântecele, ci spre sfinţirea trupurilor şi sufletelor noastre, ca în ziua învierii de obşte, să ne facem părtaşi bunurilor cereşti. Ştiind slăbiciunea firii omeneşti, Dumnezeu ne-a dat să-I mâncăm Trupul şi Sângele sub forma pâinii şi a vinului. El a ales aceste două materii cu care omul este obişnuit. De aceea, aceste două mari minuni pe care le-a făcut Mântuitorul – prefacerea apei în vin şi înmulţirea pâinilor – au închipuit minunea minunilor care se săvârşeşte la Sf. Liturghie în fiecare Duminică şi sărbătoare, adică transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Hristos.

Prefacerea apei în vin la nunta din Cana Galileii a fost prima minune pe care a făcut-o Mântuitorul în faţa ucenicilor Săi, căci zice Sf. Evanghelie: “Şi au crezut într-Însul ucenicii Săi.� Minunea înmulţirii pâinilor a avut loc în al doilea an al propovăduirii Sale, într-un loc pustiu, de unde nu se putea face rost de nici o pâine.

Pentru aceea, Domnul Isus Hristos, înainte de a fi răstignit pe cruce pentru păcatele a toată lumea, în seara zilei de joi a înfiinţat această taină mântuitoare a frângerii pâinii spre iertarea păcatelor. Pe când mâncau – spune Sf. Evanghelie – Isus a luat pâine, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o ucenicilor Săi, zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, apoi a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu l-a dat zicând: “Beţi dintru acesta toţi, căci acesta este Sângele Meu, al legii celei noi, care se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor.�

Observaţi cum spune cuvântul: acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, nu zice că pâinea închipuie Trupul sau Vinul – Sângele, ci este însuşi Trupul şi Sângele Său. Deci, prin rugăciune pâinea şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele Domnului. Despre acest Trup şi Sânge ne vorbeşte Evanghelia de la Ioan cap. VI, când zice: “De nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi; cine va mânca Trupul Meu şi va bea sângele Meu, va avea viaţă veşnică.”

Este vorba, deci, despre acest trup şi sânge transformat prin rugăciune din pâine şi vin. Această minune a transformări a făcut-o pentru prima dată chiar Domnul Hristos în prezenţa apostolilor Săi, pe care Însuşi îi împărtăşi, iar ei au crezut că este în realitate Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Domnul Isus le porunci apoi ucenicilor Săi să continue această transformare a pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele Său, până va veni El a doua oară pe norii cerului.

Această putere dumnezeiască, Domnul Isus Hristos le-a dat-o imediat după scularea Sa din morţi, după ce a înviat chiar în ziua întâi a săptămânii – duminică seara – când S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: “Pace, vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi.” După aceea, a suflat peste ei şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt, celor ce le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi celor ce le veţi ţine, ţinute vor fi.” Ucenicii au transmis această putere harică altor creştini prin rugăciune şi punerea mâinilor, iar aceşti lucrători ai tainelor lui Hristos pregătesc în altarele bisericilor hrana cea cerească, mâncarea cea sfântă şi scumpă – Trupul şi Sângele Domnului – pentru cei ce vor să se mântuiască.

Mulţi necredincioşi, între care intră toţi sectanţii care s-au despărţit de biserică şi de dreapta credinţă ortodoxă spun că doar Sângele lui Isus Hristos vărsat atunci pe Cruce, când a fost răstignit, ne mântuie sufletele, iar nu Sf. Împărtăşanie. Ei spun că Trupul şi Sângele Domnului transformat prin darul Duhului Sfânt ce-l au preoţii, reprezintă o simplă aducere aminte de patimile şi moartea Domnului. Mare rătăcire. Să ştiţi că nu este adevărat.

Trupul şi Sângele Domnului, aşa cum credem noi ortodocşii, este adevărata taină a Sfintei Biserici. Ştim şi credem cu toţii că Domnul Isus Hristos şi-a vărsat Sângele Său pe Cruce, făcând ispăşirea păcatelor lumii, plătind atunci datoria noastră a tuturor înaintea Tatălui ceresc pentru totdeauna. Dar, pentru că oamenii au făcut destule păcate, după ce S-a răstignit Domnul Hristos, şi fac mereu este nevoie de o continuă jertfă care se face sub forma pâinii şi a vinului prin mâinile preoţilor Săi, ale ucenicilor Săi, continuându-se, deci, vărsarea Sângelui Său.

Cei care nu mărturisesc acest mare adevăr sunt în rătăcire grozavă care îi va duce în osânda focului veşnic. Mântuitorul a ştiut că oamenii sunt supuşi păcatelor, răutăţilor. Dacă ar fi fost de ajuns numai jertfa de pe Golgota, atunci de ce a mai făcut Domnul Isus prima Liturghie după Învierea Sa, căci vedem că a frânt pâinea, a împărtăşit chiar El pe apostoli şi le-a spus: “Acesta este Trupul Meu şi acesta este Sângele Meu, care se frânce şi se varsă spre iertarea păcatelor.”

Domnul îi învaţă şi le spune ca şi ei să facă aşa mai departe pentru pătimirea Sa până va veni a doua oară. Sf. Apostol Pavel întăreşte acestea zicând: “Vă vorbesc ca unor oameni cu judecată: judecaţi voi singuri ce spun, paharul pe care-L binecuvântăm nu este împărtăşirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este ea împărtăşirea cu Trupul lui Hristos?”

Iată, Sf. Pavel ne spune că nu se închipuie sau simbolizează Trupul şi Sângele lui Hristos, ci este adevărat Trupul şi Sângele Lui. După capul cel rătăcit al sectanţilor, ar însemna ca toţi creştinii să binecuvânteze şi să frângă pâinea ca şi preoţii. Mare rătăcire, căci iată Sf. Ap. Pavel nu zice: pe care îl binecuvântaţi voi, ci spune: paharul pe care îl binecuvântăm, adică noi apostolii.

Să vedem acum, cum se împărtăşea lumea creştină în vremea sfinţilor apostoli şi cum se împărtăşesc acum creştinii de astăzi după aproape 2000 de ani de creştinism. Istoria ne spune că, la început, creştini se împărtăşeau cu Trupul şi Sângele Domnului de Sf. Apostoli, în fiecare duminică şi sărbătoare. Lucrul acesta, pentru cei ce nu-l ştiu se pare ca o minciună, iar pentru cei crezători este de mirare. Cauza este că atât de mult s-au depărtat creştinii de astăzi de Sf. Împărtăşanie, încât foarte mulţi, neştiind ce este şi ce valoare mare are, au nesocotit-o şi pleacă din lumea aceasta nemântuiţi, umplând iadul cu sufletele de creştini pentru care Domnul Hristos a murit pe Cruce.

Sf. Apostoli au umblat cu Domnul Hristos, au auzit propovăduirea Lui, au văzut minunile Lui, au crezut şi totuşi a trebuit să fie împărtăşiţi. Vedeţi, că nu le era de ajuns credinţa în Isus, cum zic sectanţii, trebuia să fie împărtăşiţi ca să fie vrednici de Împărăţia Cerului. Sfinţii Mucenici au biruit tot prin Sângele Domnului Hristos, împărtăşindu-se foarte des.

Jertfa Mielului Pascal din legea veche era doar o închipuire a jertfei de pe Cruce, a Mielului lui Dumnezeu. Prin Sângele lui Isus Hristos s-a făcut împăcarea tuturor celor pe pământ şi a celor din cer. De ce credeţi că mai înainte creştinii erau în stare să moară pentru Hristos? Fiindcă erau des împărtăşiţi cu Sângele Domnului, luând parte la Sf. Liturghie, atunci când Duhul Sfânt transforma pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele Domnului Hristos.

O picătură din Sângele Domnului şi o mică părticică din Trupul Lui, dacă le primim cu vrednicie şi ne împărtăşim cu ele ni se iartă toate păcatele, ne sfinţeşte şi ne uneşte cu Dumnezeu. Această sfântă mâncare de taină nu trebuie să ne umple gura şi pântecele, căci o singură picătură este de-ajuns ca să ne curăţească de păcate şi să ne sfinţească, aşa după cum o picătură de otravă de am lua-o în apă sau mâncare, ar fi de-ajuns să ne ucidă trupul. Cu atât mai mult ne poate sfinţi toată firea noastră sufletească şi trupească, sfinţirea lui Dumnezeu.

Dacă aţi privit vreodată la cei ce vă spoiesc vasele de aramă, aţi văzut cât de puţin cositor pun şi, totuşi, cu el vă spoiesc un vas foarte mare şi-l fac bun de treabă. Aşa sunt şi corpurile noastre, trupurile noastre omeneşti, ca nişte vase de aramă, pline cu otrava coclelii în care nu poţi face mâncare, căci aceasta s-ar otrăvi. Curăţându-le bine, mâncarea este gustoasă şi sănătoasă. Aşa este şi firea omenească plină de otrava păcatului, coclită de patimi murdare.

Dar Meşterul Cel Mare – Dumnezeu – ne-a dat Trupul şi Sângele Său să-L mâncăm, spoindu-ne pe dinăuntru şi pe dinafară şi sfinţindu-ne toată fiinţa. De aceea, zice apostolul: “Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi dintr-Unul sunt toţi, de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, fiindcă s-au făcut părtaşi cărnii şi sângelui lui Hristos”. Ştim iarăşi cu toţii că un vas de aramă spoit şi întrebuinţat iarăşi cocleşte şi din când în când iarăşi trebuie curăţat, căci prin întrebuinţare se ia spoiala şi rugineşte. Aşa şi omul împărtăşit, trăind în lumea aceasta mai greşeşte câte ceva şi se ia sfinţenia de la el. De aceea, trebuie iarăşi împărtăşit.

Omul creştin, cu cât este mai des împărtăşit, cu atât este mai bine de el, fiindcă este întotdeauna un vas bun de slujbă, pentru ca să locuiască în el Duhul lui Dumnezeu cu toate darurile lui. De aceea, una din poruncile Mântuitorului este să mâncăm Trupul Lui şi să bem Sângele Lui ca să avem viaţă în noi şi să moştenim viaţa veşnică.

Am auzit până acum că a ne împărtăşi este o poruncă şi bine este să ne împărtăşim cât mai des, aceasta fiind de mare folos, atât sufletului cât şi trupului. Dar ce ne facem, că se ridică o mulţime de probleme, pentru că diavolul nu vrea să-l lase pe om să se folosească de darurile lui Dumnezeu spre mântuire? De aceea, el se luptă ca să ne rătăcească în diferite chipuri şi să nu mai ţinem seama că înainte de a ne împărtăşi cu Sf. Taină ni se cade să facem o pregătire cât mai serioasă vasului nostru, pentru a putea primi spoiala cea frumoasă albă şi de trebuinţă – Împărtăşania. Să amintim aici de vasul cel de aramă coclit şi murdar. Mai întâi, să ştiţi, că meşterul îl freacă bine, bine, apoi îl pune pe foc pe cărbuni aprinşi şi, când s-a încălzit de-ajuns, topeşte spoiala pe însuşi vasul acela încălzit. Aşa intră spoiala în porii vasului şi se lipeşte, făcându-se una cu el. Dacă vasul nu e bine curăţat şi încălzit, spoiala nu prinde. Tot aşa şi cu omul care vrea să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului. Ca să se lipească de el sfinţenia lui Dumnezeu, trebuie mai întâi să se curăţească de murdăria gândurilor rele care ies din inimă. Căci din inimă, zice Domnul Hristos, ies gândurile rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtişagurile, minciunile, mărturiile mincinoase, hulele. Dacă toate acestea sunt în inima celui ce vrea să se unească cu Hristos, apoi poţi să te împărtăşeşti de mii de ori, că este în zadar.

După cum, de vasul de aramă necurăţat şi neîncălzit bine, nu prinde spoială, aşa nu se lipeşte Sf. Împărtăşanie de cel necurăţat de răutăţi şi care nu este bine încălzit în focul rugăciunilor Duhului Sfânt prin pocăinţă.

Aşa se povesteşte într-o carte bisericească numită “Patericul” că un frate creştin s-a dus la un părinte bătrân pustnic şi plin de mâhnire sufletească, pentru că nu putea scăpa de nişte păcate vechi şi gânduri urâte a întrebat cum se poate izbăvi de ele. Sf. Părinte i-a spus o pildă foarte minunată, plină de adevăr, ca să-l facă să înţeleagă că el este pricina acestor gânduri rele, pentru că s-a răcit în credinţă şi s-a dat lenevirii nemaiarzând de dragoste pentru Dumnezeu. Astfel îi zise sfântul părinte: “Ai văzut, frate, când oala cu mâncare fierbe pe foc, nu se apropie de ea muştele şi nici o gânganie. Dar, de îndată ce nu mai arde focul şi se răceşte mâncarea, atunci toate muştele şi gângăniile se apropie de vas, intră în mâncare şi murdăresc vasul.”

Aşa şi noi, dacă nu suntem înfierbântaţi pentru Dumnezeu şi pentru fapte bune, se apropie muştele cele negre şi scârboase, duhurile cele necurate şi ne murdăresc vasul sufletului nostru, trupul, mintea prin fel de fel de gânduri şi pofte, otrăvind şi molipsind viaţa omului. Dacă nu luăm aminte şi nu cântăm cu dragoste fierbinte în timpul Sf. Liturghii se apropie muştele cele urâte şi murdare în mintea noastră şi, aşa, ne duc şi ne scot din biserică plimbându-ne pe străzi şi pe la toate relele, hoinărind mintea în voie. De aceea, să ne înfierbântăm cu toţii la rugăciune şi la cântare în biserică, mai ales în timpul Sf. Liturghii şi să nu dăm voie necuratului să se apropie.

Sf. Ap. Pavel ne învaţă cum trebuie să fim atunci când vrem să ne împărtăşim şi ne spune: “Fiecare să se cerceteze pe sine şi apoi să mănânce Trupul şi Sângele Domnului, pentru că cine mănâncă şi bea cu nevrednicie o face nu spre iertarea păcatelor, ci spre adăugirea lor.”

Iată, deci, că Sf. Împărtăşanie nu putem s-o luăm aşa oricum, ci trebuie să ne cercetăm bine viaţa noastră, să vedem ce fel de păcate, ce fel de rugină şi cocleală avem în vasul nostru şi, mai ales, să mergem la spovedanie. La spovedanie, să luăm canon potrivit pentru a freca rugina şi cocleala, apoi, cu ajutorul focului ceresc – rugăciunea fierbinte – şi cu apă tare – lacrimile – să curăţim vasul ca să se poată lipi de el poleiala cea albă, sfinţenia cea curată şi frumoasă a Sf. Împărtăşanii.

A ne cerceta cugetul înseamnă a ne uita în inima noastră şi să vedem de care lucruri rele suntem atacaţi. Să luăm apoi o hotărâre temeinică ca să urâm desfătările lumeşti, grija, să fugim de clevetiri, de mândrie, minciuni şi mânie, descântece şi farmece. A te cerceta înseamnă să vezi dacă ai lepădat beţia, desfrâul, tutunul, cearta şi vrajba, să te împaci cu cel ce te-a mâhnit, să-l ierţi şi chiar să-l iubeşti. Să nu mai dai diavolului pe cineva, să nu mai huleşti, să nu mai înjuri; femeia să-şi asculte soţul, dacă e credincios, şi merită ascultare, iar bărbatul să-şi iubească soţia ca pe el însuşi.

Să se cerceteze fiecare, dacă nu cumva este abătut de la dreapta credinţă ortodoxă. Cu nevrednicie se împărtăşeşte acela care nu a lepădat toate năravurile şi patimile acestea rele. Nu trebuie numai să le spui, ci trebuie să te lepezi cu convingere de ele, căci şi Iuda s-a împărtăşit chiar atunci la Cina cea de Taină, dar nu i-a folosit împărtăşania, căci în inimă avea otrava lăcomiei de bani, vicleşugul, invidia, minciuna şi vânzarea Stăpânului. În loc să primească prin împărtăşanie pe Domnul Hristos, l-a primit în sufletul lui pe diavolul, aşa cum zice Sf. Carte.

Oricât de păcătos ar fi cineva, Dumnezeu îl primeşte dacă se hotărăşte să se lepede de păcate, căci Dumnezeu pentru păcătoşi a venit. Mare osândă va lua cine se împărtăşeşte şi se ţine mereu de păcatele cele mari. Aceştia – zice Dumnezeu – că-L răstignesc din nou pe Isus Hristos. Unii cred că numai evreii sunt vinovaţi de răstignirea Domnului, dar mai vinovaţi sunt creştinii care se ţin de şirul păcatelor grele, că se vor osândi ca şi evreii. Sunt o mulţime de creştini care au căzut în rătăcire din cauza neştiinţei şi, mai ales, din cauza lipsei de credinţă şi de duhovnici iscusiţi, cu frică de Dumnezeu, călăuziţi cu adevărat de Duhul Sfânt, ca să tămăduiască şi să vindece sufletele cele bolnave.

Unii duhovnici sunt foarte îngăduitori cu păcatele, mai ales cei care caută la faţa omului, nu la faţa Domnului, şi nu ţin seama de canoanele care opresc pe oricine ar fi el de la Sf. Împărtăşanie pe un anumit timp de săptămâni, luni sau ani, pentru anumite păcate grele. Ei nu fac deosebire între păcate şi le pun pe toate la un loc, uitând că şi păcatele sunt îndreptăţite, fiecare cu greutatea şi canonul lor. Aşa sunt: păcatele strigătoare la cer, împotriva Duhului Sfânt, păcate de moarte, păcate uşoare şi greşeli. Una e greşeala şi alta e păcatul.

O mare deosebire se află între aceste feluri de păcate. De aceea, preotul este dator şi obligat ca un judecător din partea cerului să orânduiască fiecăruia păcatele lui cele de trebuinţă, ca să se poată mântui. Dar există o mare deosebire între preoţii duhovnici, ceea ce a derutat pe unii credincioşi, nemaiştiind ce să creadă. Astfel, unii aplică canoane cu toată asprimea lor, fără să ţină seama că Hristos Domnul – Împăratul slavei i-a dat şi cheia dezlegării şi chiar a graţierii pentru unele suflete care dovedesc pocăinţă, oprire de la păcate şi apropiere prin lacrimi şi fapte bune de Dumnezeu. Se mai ţine seama, apoi, şi de puţinul timp ce ne-a mai rămas, căci nu ştim ce aduce ziua de mâine pentru fiecare.

Alţi duhovnici, dimpotrivă, au căzut într-o mare neorânduială şi rătăcire, căci s-au apucat să spovedească pe creştini în comun şi să-i îndemne să se împărtăşească cât mai des. Ei nu mai ţin seama de canoane şi au uitat sau, poate, nu au ştiut niciodată că dezlegarea de la spovedanie se face în baza canonului pe care i l-a dat creştinului ce s-a spovedit. În mod obligatoriu, trebuie să-i rânduiască un canon penitentului pe care l-a spovedit, după greutatea păcatelor pe care le-a auzit, mergând până la oprirea de la Sf. Împărtăşanie, pentru păcatele cele mari şi grele.

Noi trebuie să facem o deosebire între viaţa creştinilor din timpul nostru şi viaţa creştinilor din timpul apostolilor, fiindcă păcatele pe care le fac creştinii noştri de astăzi nu le făceau în vremea apostolilor nici păgânii. Iată, de ce trebuie spovedanie aparte şi amănunţită. Cei ce se spovedesc în comun nu se pot numi spovediţi, iar împărtăşania pe care o primesc nu este valabilă. Cel ce se spovedeşte trebuie să spună clar şi tare întâi păcatele cele mari şi grele, să nu le ocolească, legându-se de nişte mărunţişuri, aşa, ca preotul să nu mai ţină seama, ca să rânduiască canonul.

Sunt unii creştini care caută duhovnici ca să nu-i oprească de la Împărtăşanie, în timp ce alţii nu spun păcatul aşa cum l-au făcut de teamă să nu fie opriţi de la Sf. Împărtăşanie. Mare greşeală fac aceştia, care se înşeală singuri. Alţii, mai ales, femeile ascund la spovedanie unele păcate mari, de moarte, de ruşine sau de teamă. Împărtăşindu-se cu nevrednicie, vin peste ele boli grele şi multe din ele cad pradă morţii, în chinuri îngrozitoare, aşa cum spune Sf. Ap. Pavel, “… că din pricina aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini mor.”

Să nu ni se pară lucru de glumă, pentru că chiar din cauza aceasta sunt atâtea şi atâtea boli nevindecabile; aceasta pentru că oamenii noştri nu primesc canon la spovedanie pentru păcatele mari sau ascund păcatele grele şi aşa se duc şi se împărtăşesc cu nevrednicie, fără canon şi spovedanie curată. Vedem o minune în faptul că Domnul pedepseşte în mânia Sa pe cei care se împărtăşesc cu nevrednicie, după cum tot o minune este şi atunci când cineva, după ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit cu vrednicie s-a însănătoşit şi s-a ridicat de pe patul durerilor şi al suferinţelor, unde zăcuse multă vreme. Iată, deci, minunea Sf. Împărtăşanii.

Mai greu este, însă, de cei ce o viaţă întreagă n-au vrut să ştie de spovedanie şi de împărtăşanie, de preoţi şi de biserică şi tocmai pe patul morţii cheamă şi ei, în grabă, ca preotul să-i împărtăşească. Să se ştie clar şi să le spuneţi tuturor celor care amână mereu şi ajung în această situaţie că împărtăşania făcută în asemenea condiţii nu este garantată de nici un sfânt părinte, adică nu poate fi pentru mântuire, chiar dacă a apucat să se împărtăşească, aşa cum zic unii. De aceea, se zice că “cine va cădea peste piatra aceasta se va sfărâma iar peste cine va cădea ea îl va spulbera.”

Noi, însă, ca să nu îngrămădim păcat peste păcat şi foc peste foc, să alegem viaţa cu Hristos, fraţi, creştini, mântuirea sufletului, căci Dumnezeu vrea să ne mântuiască, însă nu fără voia noastră. Fiecare este liber să-şi aleagă el ce vrea; aşa că, dacă amânaţi mereu sau dacă veţi mânca Trupul Domnului şi veţi bea Sângele Lui, dar în chip nevrednic, la fel veţi fi osândiţi şi tot acolo mergeţi. De ce să iubim noi păcatul? De ce să nu iubim noi pe Domnul Hristos şi poruncile Sale?

Să ne apropiem de El cu frică şi cu cutremur, ca nu cumva să ne apuce moartea nepregătiţi aşa cum i-a apucat pe mulţi. Să căutăm să ţinem seama de porunca lui Dumnezeu, care zice: “de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă în voi, căci viaţă veşnică vor avea aceia care vor mânca Trupul şi Sângele Meu şi Eu îi voi învia în ziua cea de apoi.”

Ascultaţi acum câteva sfaturi pentru cei ce sunt nelămuriţi şi cum trebuie să se păzească fiecare ca să nu greşească şi să se poată împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului. În primul rând, trebuie să se ştie că preotul duhovnic este acela care trebuie să rânduiască fiecăruia după putere şi de la caz la caz canon, căci orice creştin are cazul lui deosebit. De aceea, trebuie ales şi preotul duhovnic, aşa cum se alege un doctor bun. Trebuie, mai întâi, o spovedanie bună, se înţelege, spuse toate păcatele fără ocolire şi să se ia un canon. Să se facă canonul şi să fie părăsite păcatele mari. De aceea, preotul trebuie să oprească de la împărtăşanie persoanele cu păcate mari, măcar un an de zile, ca să vadă dacă cel oprit s-a lăsat de păcate şi să aibă timp să-şi facă şi canonul. Persoanele care nu dovedesc pocăinţă şi nu se opresc de la păcatele mari în acest timp numai la moarte să se împărtăşească, pentru că au ştiut cât de greu este păcatul şi, totuşi, l-au făcut în continuare.

Cei ce n-au ştiut, însă, cât de grele sunt păcatele acestea, să ia agheasmă mare în posturi şi de mai multe ori, apoi, după o aspră pocăinţă, să se apropie de împărtăşanie. Aceste păcate sunt atât de grele, încât nu se iartă aşa de uşor şi, dacă nu încetează, îi desparte Dumnezeu prin moarte. Fetele şi femeile tinere n-au voie să se împărtăşească în timpul rânduielii lunare, ci numai după ce s-au curăţit. De aceea, trebuie să aibă grijă să se pregătească mai înainte, ca să nu se lipsească de Sf. Taină, măcar de patru ori pe an, la cele patru posturi.

Nu au voie să se împărtăşească mirenii fără spovedanie şi fără cel puţin trei zile de post şi înfrânare de la orice poftă lumească şi păcate. Nu au voie să se împărtăşească femeile cu capul descoperit, cele ce se dau cu farduri şi unsori murdare, care spurcă trupul, căci acele unsori sunt din grăsimi de animale necurate. Să nu se apropie de împărtăşanie cei ce ţin duşmănie pe cineva, cei ce nu postesc, cei necununaţi la biserică, precum şi cei ce trăiesc în păcatul concubinajului.

Mai sunt, desigur, şi alte lucruri de lămurit, pe care preotul este dator să le facă cunoscut, dacă nu vrea să se osândească, iar creştinul să asculte, dacă vrea să nu meargă la iad şi dacă vrea să scape şi aici de suferinţele grele. Nimeni să nu se înşele şi să nu creadă că, făcând spovedanie şi împărtăşanie de formă, nu-i va păsa odată. Cu acestea să nu ne jucăm!

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, Tu, care eşti pâinea vieţii, Tu care eşti mana cea cerească, izvorul bunătăţilor, învredniceşte-ne şi pe noi să ne apropiem de Tine şi de Sfintele tale Taine totdeauna cu frică şi cu cutremur, cu pocăinţă adevărată şi cu toată pregătirea sufletească şi trupească, ca să fim cu Tine şi aici şi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Pâinea, semn al solidarităţii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Contextul

Toţi cei patru evanghelişti au ţinut să relateze “înmulţirea pâinilor”, iar Matei şi Marcu au redat-o de două ori.

În Evanghelia după Matei, minunea se petrece imediat după moartea Botezătorului, “vocea” care striga în pustiu şi pregătea calea Domnului. După acest eveniment Isus se retrage în deşert să se roage, departe de lumea care L-a urmat, înfometată de învăţăturile Sale, atât de diferite de a celorlalţi rabini.

O minune săvârşită în deşert evocă mana coborâtă din cer din Cartea Ieşirii. Din punct de vedere teologic, există o legătură între Isus şi Moise: adevăratul eliberator, care conduce întreaga lume spre pământul făgăduinţei (Împărăţia Cerurilor), este Isus. Prin urmare, se trece de la pâinea materială (mana) la cea spirituală (Euharistia). Isus nu oferă o pâine oarecare, ci Adevărata Pâine, pe El însuşi. Putem asocia mulţimea săturată cu Biserica şi banchetul, cu Euharistia.

Singurătatea lui Isus a fost scurtă, deoarece lumea L-a aflat. Lumea îl caută, îl găseşte, îi aduce bolnavii spre vindecare şi îl ascultă, nepăsătoare de trecerea timpului, deoarece alături de Isus, timpul nu se pierde! De fapt se manifestă credinţa dar şi imensa nevoie de lumină, speranţă, pentru condiţia lor de oameni săraci, marginalizaţi. Lui Isus i se face milă în faţa suferinţelor omului. El nu este doar Maestrul care vorbeşte ci şi “fratele” care acţionează pentru a sătura orice foame.

Din comportamentul Domnului putem înţelege care este calea corectă pentru rezolvarea problemele noastre: rugăciunea şi mila faţă de aproapele aflat în nevoi. Al doilea mesaj al Evangheliei se poate rezuma la trecerea de la egoism la dărnicie, adică la împărţirea propriilor bunuri cu aproapele. Omul nu trebuie să uite faptul că bunurile sale, sunt darul primit de la Dumnezeu, pe care este chemat să îl folosească în favoarea fraţilor, nu împotriva lor.

Scopul minunii

Prin înmulţirea pâinilor, Isus doreşte să ne spună că a venit în lume să “sature”, să mântuiască toţi oamenii, în mod special pe cel “flămând şi gol, făr-adăpost” (G. Coşbuc). Prin această minune, Isus doreşte să-i convingă pe ucenici de gratuitatea lui Dumnezeu, de faptul că Dumnezeu este izvorul tuturor bunurilor, a oricărei hrane.

Domnul nu rămâne surd la foamea din lume; la plânsul unei mame care nu are banii necesari să cumpere lapte copilului ei; nici la faptul că mulţi muncitori s-au îmbolnăvit de depresie în urma pierderii locului de muncă şi nu mai au posibilitatea să procure necesarul pentru traiul familiei lor; nici la vestea că zilnic 50 de copii mor de foame. Isus ştie că o fiinţă umană nu poate fi “om deplin” dacă nu are ce mânca, sau se îmbrăca ori banii necesari pentru a-şi trata eventualele boli.

Prin “înmulţirea pâinilor”, Mântuitorul ne învaţă că religia nu priveşte numai viaţa de apoi, ci implică iubirea şi grija aproapelui, încă din lumea aceasta, pentru ca toţi oamenii să poată trăi cu demnitate. Iată de ce, Biserica nu trebuie să facă compromisuri cu puternicii lumii, pentru a câştiga unele favoruri. Ea trebuie să se preocupe de soarta săracilor, să pledeze în favoarea lor.

Tuturor Isus ne cere să nu ne predăm în faţa lipsurilor materiale. Domnului nu-i plac chinurile şi durerile omului, ci vrea să-l elibereze de suferinţe şi de foame. El doreşte ca noi, cei bogaţi, sătui, consumişti, să îi hrănim pe cei săraci; să fim făuritorii speranţei care, în zilele noastre, slăbeşte şi se diminuează tot mai mult.

Faptul că Isus le-a cerut apostolilor să distribuie pâinea şi peştii, ne învaţă că Dumnezeu “are nevoie” de noi, ca să vestim şi să răspândim mila Sa, acolo unde foamea de fericire şi de sens sunt grav ameninţate.

La auzul cererii lui Isus, ucenicii intră în panică: oare nu este Dumnezeu, Cel care trebuie să ne ajute şi să rezolvăm problemele noastre? Ce nevoie avem de un Dumnezeu care ne cere să Îl ajutăm?

În planul Său mântuitor de suflete, lui Dumnezeu îi place să ne implice şi pe noi, cerându-ne să dăm pâine înfometaţilor. O, Doamne! Noi te rugăm şi îţi adresăm cereri, tocmai pentru ca să nu facem nimic, ci doar Tu să faci totul (interesantă gândire, care face din Dumnezeu un sclav, un servitor util, la comanda şi dispoziţia omului). Noi vrem să credem în Tine, tocmai pentru ca să ne rezolvi problemele şi să nu ne abandonezi la rău. Iată ideea de Dumnezeu pe care o preferăm!? Un Dumnezeu Atotputernic care vede suferinţele oamenilor, le ascultă rugăciunile şi-i ajută. În schimb, Isus cere colaborare. Când ne rugăm Domnului să oprească războaiele, Dânsul ne răspunde: “Fii tu cel dintâi promotor, iniţiator al păcii“.

Apostolii educaţi de Isus

Ucenicii – în acest context, simbolul “întrajutorării practice”, prezent în majoritatea oamenilor – fiind deja seară, îi recomandă lui Isus să lase lumea să plece pentru a-şi cumpăra mâncarea necesară. Este soluţia cea mai bună, dar nu pentru Fiul lui Dumnezeu, care le spune: “Daţi-le voi de mâncare“.

Ucenicii cred că mulţimile trebuie să se descurce singure, dar Isus le cere să se implice, pentru că ei sunt cei care trebuie să rezolve problema. Ordinul primit de la Isus pare imposibil de pus în practică: “Nu avem decât cinci pâini şi doi peşti“. Dar nimic nu este cu neputinţă lui Dumnezeu. Isus ia puţinul ucenicilor, iar în mâinile Sale “puţinul” devine “mult”, îndestulător.

În faţa mulţimii înfometate, ucenicii par loviţi de egoism. Isus le răspunde cu logica “dărniciei”. Cei dintâi pretind ca fiecare să se preocupe de sine, Isus îi invită pe apostoli “să dea”.

Pentru că toate bunurile noastre sunt rodul darului gratuit al lui Dumnezeu, nu trebuie să ne considerăm proprietarii lor în exclusivitate, obligându-i pe alţii să trăiască într-o mizerie extremă. Aceste lucruri ni le aminteşte Evanghelia de astăzi şi ne invită să facem acele minuni pe care doar o iubire mare le poate îndeplini. De fapt, Isus realizează minunea, dar nu este El cel care împarte pâinea. Darurile Sale ajung la oameni prin mijlocirea ucenicilor.

“A cumpăra” reprezintă caracteristica proprietăţii (fiecare pentru el), dar dărnicia este raţiunea corectă, este disponibilitatea punerii în comun, lupta pentru alţii. Mulţi nu înţeleg că prima variantă nu reprezintă soluţia pentru fenomenul “foame”, ci este chiar cauza sărăciei. Logica “cumpărării” împarte oamenii în “norocoşi” şi “ghinionişti”. Unii au mult sau puţin, dar alţii (majoritatea), n-au nimic. Trebuie să trecem de la logica “cumpărării” la cea a “dăruirii” (şi altora).

Foamea persistă şi creşte, tocmai pentru că fiecare ţine pâinea sa numai pentru sine. Dacă judec că pâinea mea este doar a mea şi nu devine “pâinea noastră cea de toate zilele“, nu numai că nu va exista nici un fel de înmulţire, ci în curând se va ajunge la… sustragere, furt: puţinii bogaţi se gândesc doar la ei şi astfel, fură pâinea de la mulţimea săracilor înfometaţi şi necăjiţi. Numai “punerea în comun, împărţirea bunurilor” poate realiza o înmulţire a pâinilor în zilele noastre. Numai caritatea poate salva dreptatea.

Prin îndemnul Său, Isus nu avea intenţia să-i provoace pe ucenici, care aveau doar cinci pâini şi doi peşti. El doreşte să arate “puterea iubirii” în relaţiile umane: astfel cele cinci pâini şi cei doi peşti, prin binecuvântarea Sa, se înmulţesc şi satură mulţimile.

“Înmulţirea pâinilor” ne priveşte şi ne atenţionează. Foamea din lumea zilelor noastre -o chestiune dramatică- ne priveşte. Se pare că lumea a avansat şi a rezolvat multe aspecte negative, dar nu a găsit soluţii la problema iubirii dintre oameni. În multe ţări ale lumii se moare de foame.

Foamea şi sărăcia sunt realităţi pe care Isus ne cheamă să le stopăm, să le rezolvăm: “Daţi-le voi să mănânce“. Prin urmare, nimeni nu trebuie să fie indiferent faţă de cei săraci.

Astăzi, cei care ne numim ucenicii Lui, trebuie să-I împrumutăm mâinile şi cu generozitatea noastră, să-i săturăm pe cei săraci, pentru ca adevărul să biruie minciuna, fraternitatea să fie mai tare decât egoismul – izvorul multor nedreptăţi – iar iubirea să dea viaţă unei culturi într-adevăr minunat-umane.

Rezultatul minunii: de la foame la saţietate, îndestulare

Trebuie să înţelegem că Isus, înainte de a frânge pâinea şi a o împărţi, a binecuvântat-o.

Binecuvântarea este ataşamentul, comportamentul autentic al omului faţă de Dumnezeu, de aproapele şi de lume. A binecuvânta “pâinea” înseamnă a recunoaşte că toate lucrurile sunt un dar al lui Dumnezeu şi deci, a-I mulţumi pentru ele, daruri ale lui Dumnezeu ce trebuie folosite cu bucurie. Dar, e necesar să fie şi împărtăşite, împărţite, deoarece Dumnezeu le-a creat pentru toţi oamenii, fiii Săi, nu numai pentru unii privilegiaţi.

“Binecuvântarea” pentru Biblie este mai mult decât o simplă rugăciune. Este o mărturisire de credinţă; este ca şi cum am spune: renunţ la voinţa mea de a poseda bunurile materiale şi de stăpân al lor; recunosc că sunt proprietatea lui Dumnezeu; aşa cum aceste lucruri mi-au fost dăruite, tot astfel eu le dăruiesc tuturor. Punându-L pe Dumnezeu în locul eu-lui, se naşte “noi”. Acest lucru se petrece în Euharistie: Isus ne dăruieşte pâinea trupului Său, pentru ca noi să formăm un singur trup. Amin.

 

* * *

 

Înmulţirea pâinilor şi a peştilor

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

După ce Isus Hristos a postit în pustiu patruzeci de zile, s-a apropiat de el diavolul-ispititor şi i-a spus: «De eşti Tu, Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini» (Matei 4, 3).

Isus Hristos, printr-un singur act al voinţei Sale ar fi putut să transforme pietrele în cele mai gustoase pâini, dar nu a făcut acest lucru. La această ispitire a satanei Mântuitorul a răspuns: «Scris este “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”» (Matei 4, 4). Prin rostirea acestor cuvinte Dumnezeiescul nostru Mântuitor ne aduce aminte de un adevăr important, acela că omul are suflet şi corp. Sufletul are nevoie de hrană asemenea corpului. Aşa cum fără hrana materială corpul uman piere, tot aşa şi sufletul acestuia nu poate să trăiască fără nutremântul necesar lui.

Evanghelia de astăzi ne relatează, că Isus, prin intermediul a cinci pâini şi a doi peşti a săturat cinci mii de oameni. Această minune a fost consemnată de către toţi cei patru evanghelişti. Oare de ce a făcut Isus această minune?.

Înainte de toate, poporul a venit la Isus de prin împrejurimi, pentru a-L asculta, uitând totodată de hrana necesară corpului. Aceşti ascultători se îndulceau de învăţătura cerească, hrănindu-şi sufletele cu cuvintele care ieşeau din gura Fiului lui Dumnezeu. Pentru aceea, Isus le-a potolit foamea fizică.

Pe de altă parte, Isus a înmulţit pâinile în mod miraculos, hrănind mii de oameni, pregătindu-i pentru cea mai mare minune, pentru pâinea cerească – Preasfânta Euharistie. Minunea pâinilor a fost prefigurarea Preasfintei Euharistii. În ziua care a urmat după această minune, poporul s-a grăbit din nou să-L urmeze pe Mântuitor, crezând că El îi va hrăni din nou în mod miraculos. De aceea Isus le-a spus: «Mă căutaţi… pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat» (Ioan 6, 26). “Căutaţi hrana, care trece. Dar Eu vă spun: să căutaţi «mâncarea ce rămâne pentru viaţa cea veşnică şi pe care o va da vouă Fiul Omului» (Ioan 6, 27). Eu vă ofer Pâinea Cerească, pâinea sufletească, pâinea vieţii veşnice, iar această pâine o voi înmulţi în fiecare zi, în rândul tuturor popoarelor, până la marginile pământului, pentru ca toţi oamenii să aibă viaţa veşnică”. După aceea Isus Hristos a spus: «Eu sunt pâinea cea vie, care s-a coborât din cer! Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea, pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este Trupul Meu!» (Ioan 6, 56).

La Cina cea de pe Urmă, Isus şi-a îndeplinit promisiunea. El, «luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi dând ucenicilor a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi. Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor» (Matei 26, 26-28). Prin aceste cuvinte Fiul lui Dumnezeu a întemeiat hrana cea cerească pentru sufletele noastre, oferindu-Se spre nutremânt. Aceasta este minunea minunilor! Dumnezeul Cel nevăzut, infinit şi etern, devine prezent la fiecare Sfântă Liturghie sub chipul pâinii şi vinului şi ni se oferă ca hrană pentru luminarea şi sfinţirea sufletelor noastre. Nu numai cinci mii de oameni, ci milioane şi milioane de credincioşi îşi hrănesc sufletele lor cu Preasfântul Corp al lui Hristos. Este un mare privilegiu şi fericire să-L primeşti în suflet pe Hristos, care se află în Sfânta Împărtăşanie. Nici măcar îngerii din cer nu au această fericire, acest privilegiu dumnezeiesc. După Sfânta Cuminecare, sufletul nostru devine o locuinţă a Fiului lui Dumnezeu, templul lui Dumnezeu, Cerul însuşi.

Suntem datori să ne amintim permanent despre acest mister, pentru a ne pregăti să primim cum se cuvine Sfânta Cuminecare. Apostolul Pavel în Epistola sa către Corinteni scrie: «Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar» (1 Corinteni 11, 27-29).

Filozoful materialist H. Taine relatează că s-a dus într-o zi la superiorul unei mari comunităţi religioase din Paris şi i-a zis: “Cum se face că în mai puţin de un secol de la Revoluţia franceză, care a distrus toate ordinele călugăreşti, să avem azi în Franţa o sută şaizeci de mii de călugări şi călugăriţe care sunt devotaţi uşurării mizeriilor umane, fizice şi morale celor mai respingătoare?” Care este principiul de acţiune cu totul special, care face să prevaleze la ele devotamentul asupra interesului?” Superiorul i-a răspuns: “Vreţi să cunoaşteţi secretul carităţii catolice? Urmaţi-mă!” Şi superiorul l-a condus pe filosof la capelă, arătându-i sfântul altar: “Iată secretul nostru! Azi, ca şi în toate timpurile, Isus Hristos este cunoscut, iubit şi slujit în Preasfânta Euharistie”. Şi filozoful şi-a continuat ancheta. Pretutindeni i s-a oferit acelaşi răspuns. Reîntors acasă, a luat condeiul şi a scris aceste fraze nemuritoare: «Credinţa în Euharistie este într-adevăr perechea de aripi, care azi, ca şi acum nouăsprezece secole, ridică omenirea deasupra micimilor sale şi o duce până în regiunile devotamentului. Dacă societatea poate fi salvată, de acolo îi va veni mântuirea».

Avem privilegiul şi fericirea de a-L primi pe Hristos în Sfânta Împărtăşanie, poate chiar zilnic. Dar trebuie să fim pregătiţi cum se cuvine pentru a o putea primi. Rugăciunea: “Cred, Doamne, şi mărturisesc…”, rostită înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii, pregăteşte sufletul pentru primirea ei numai dacă este rostită cu multă atenţie şi pietate, meditând asupra fiecărui cuvânt. După primirea Sfintei Cuminecături, pentru câteva minute trebuie să conştientizăm că în inima şi în sufletul nostru se află ca oaspete Împăratul împăraţilor, Creatorul Universului, Mântuitorul nostru, Dumnezeul nostru, Prietenul nostru, Hristos, Iubitorul de oameni, care sacrificându-Se din iubire pentru noi, pe lemnul crucii, ne-a răscumpărat din moartea cea veşnică, făcându-ne accesibilă calea spre fericirea Cerului.

Astfel, Sfânta Euharistie trebuie să fie pentru noi izvorul puterii care sfinţeşte sufletele noastre. Să avem grijă, ca “nu spre judecată sau spre condamnare, să ne fie împărtăşirea cu Aceasta, ci spre vindecarea sufletului şi a corpului nostru şi spre viaţa veşnică”.

Rugăciune

O, Pâine a vieţii, nimeni nu poate să Te înlocuiască. Iubirea Te-a făcut să priveşti la neputinţele noastre şi să faci să înţelegem că nimic nu este pierdut pentru cel care nu se îndoieşte de Dumnezeu. Atunci când ne încearcă durerile vieţii, ne faci şi mai mult să înţelegem că făptura noastră se poate îmbrăca în puterea Ta care ne transformă şi ne dă elan în drumul vieţii noastre spre mântuire.

În Sfântul Tabernacol este adăpostită Euharistia. De aici se răspândesc binecuvântările pentru toţi cei care caută prietenia Domnului. Aici se află Hrana vieţii veşnice, prin care sufletul şi fiinţa noastră îşi găsesc alinare şi scăparea de orice duşman al ei. Şi tot acolo, pentru cel ce crede şi vrea să primească acest nutremânt, sufletul gustă bucuria cerească.

O, Mântuitorul nostru, Isuse Hristoase, fă să simţim puterea vieţii Tale divine, atunci când Te primim în Sacramentul Euharistiei, să înţelegem voinţa Ta sfântă, privind la micimea şi neputinţa noastră, urmând îndemnul Tău de a Te primi cu toată încrederea şi convingerea.

Fie ca acest Corp şi Sânge al Tău să ne facă să trăim de-a pururi numai pentru Tine, să păstreze în noi acea viaţă pe care Tu ai câştigat-o pentru noi, prin Sacrificiul Tău pe Lemnul Crucii, în faţa duşmanului mântuirii noastre. Amin.

 

* * *

 

Isus: “hrana” vieţii omului

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru a înţelege cum se cuvine pericopa din această duminică – ce ne descoperă o cunoaştere nouă a lui Isus şi o convertire radicală a vieţii cu privire la relaţiile interfrăţeşti – trebuie să ţinem seama de unele texte biblice din VT, referitoare la tema evidenţiată de Evanghelia de astăzi.

Înainte de toate, observăm că profetul Isaia (cfr. Is.55, 1-3) vesteşte chemarea pe care Dumnezeu o adresează oamenilor de a sta şi a lua parte la masa Sa: El a pregătit un ospăţ gratuit la care toţi pot participa. Limbajul folosit este cel “sapienţial” (prezent în cărţile înţelepciunii din VT), caracteristic celor care ştiu să trăiască bine, pentru că deosebesc binele de rău; ceea ce ajută viaţa, de ceea ce o distruge.

Textul a fost scris la sfârşitul experienţei “robiei babiloniene”: perioadă în care, pentru a putea trăi, poporul Israel a trebuit să cumpere pâine de la duşmani, timp de 40 de ani, dar nu a reuşit să se sature. Israel a descoperit că pâinea cumpărată cu mult efort şi chin, cu suferinţă, nu poate sătura. Probabil pentru că erau săraci şi nu puteau să cumpere pâine din abundenţă. Dar şi pentru că această pâine, mâncată departe de patrie, avea gustul neascultării faţă de Dumnezeu şi al rupturii Alianţei. De fapt, numai pâinea consumată în pământul făgăduinţei, semn şi rod al unei vieţi trăite în relaţie de prietenie, de ascultare cu Dumnezeu, poate sătura foamea de viaţă a poporului.

Atunci când se părea că orice speranţă pentru o viaţă mai bună, dată de reîntoarcere în patrie, s-a destrămat şi poporul a ajuns la capătul puterilor (Is 40, 6-7), Dumnezeu vorbeşte prin gura profetului Său: Domnul a pregătit o pâine care satură, care dă viaţă şi care pecetluieşte o nouă relaţie cu El. Cine ascultă şi primeşte invitaţia de a se reîntoarce în ţara lui Israel şi la Dumnezeul adevărat, se va putea hrăni din abundenţă, putând avea din nou o viaţă înfloritoare.

Aceste cuvinte se adeveresc pentru cei care ascultă de Dumnezeu, care zice: “ascultaţi-mă şi veţi mânca lucruri bune… şi veţi trăi“.

Cuvintele Domnului sunt pentru noi un semn de întrebare: cu ce fel de pâine ne hrănim? Oare nu retrăim experienţa lui Israel, cheltuind timp, bani, efort pentru o pâine care nu satură, uitând de pâinea lui Dumnezeu, care “pe gratis” satură unica foame a omului, cea care este foamea de dreptate, adevăr, iubire… foamea de Dumnezeu, la urma urmei, pentru a găsi plinătatea sensului vieţii noastre?

Fraţilor! Răspunsul la chemarea Domnului este în inima noastră, înfometată de adevărata viaţă. În acest sens, pericopa de astăzi ne spune că, în sfârşit, putem gusta hrana pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o (Mt 14,13-21).

Fiind singura minune povestită de toţi cei 4 evanghelişti, înseamnă că este vorba de un moment foarte important în viaţa lui Isus.

Din Evanghelie cunoaştem că înainte de săvârşirea minunii, Isus a fost refuzat la Nazaret şi că abia aflase despre moartea Botezătorului. Domnul se retrage, dar notăm că în faţa falimentului Său şi al Botezătorului, Isus nu se predă, nu disperă, nu este pasiv, nu se descurajează, ci răspunde printr-o mai mare atenţie faţă de cei nevoiaşi: “a văzut mulţimea multă şi I-a fost milă şi le-a vindecat bolnavii”.

Viaţa lui Isus este legată de cea a Botezătorului. Este important că întâiul gest public al lui Isus a fost acela de a se amesteca cu păcătoşii, care mergeau să fie botezaţi de către Botezătorul, la Iordan. Cel care este cel mai Sfânt se uneşte cu păcătoşii. Cel care este unul cu Dumnezeu, se uneşte cu cei care s-au depărtat de Domnul. Astfel, Isus arată chipul adevărat al lui Dumnezeu: Domnul este milă, iar prin iubirea Sa, doreşte să biruie refuzul şi împotrivirea omului. De-a lungul vieţii Sale, Isus îi va căuta mereu pe păcătoşi, va sta la masă cu ei, chiar dacă cei “puri” îl vor critica. Pe cruce va muri în mijlocul a doi tâlhari, luând asupra sa toate păcatele lumii…

Predicarea l-a costat viaţa pe Botezătorul. De fapt, el apără familia chiar şi înaintea lui Irod. La vestea morţii lui Ioan, poate că Isus ar fi vrut să rămână singur, să-l plângă în linişte, dar lumea L-a căutat şi L-a aflat. Domnului îi este milă şi vindecă bolnavii. Nu se opreşte aici. El se preocupă de toţi, inclusiv de cei sănătoşi, dar care urmându-L de mai multe zile, flămânziseră.

Înmulţirea pâinilor este o minune “izvorâtă” din vestea morţii prietenului drag. Pe noi, durerea ne doboară, ne izolează… Banchetului violent (organizat de Irod) şi cauzator al morţii Botezătorului, i se opune “ospăţul” modest al lui Isus, care restituie viaţa.

Evanghelia nu zice că Isus a înmulţit pâinile, ci că a “frânt pâinea” şi a împărţit-o. Minunea nu evidenţiază înmulţirea, ci frângerea şi împărţirea, adică punerea hranei proprii la dispoziţia altora. De fapt, Isus vindecă şi hrăneşte întreaga mulţime, în timp ce inima Sa este plină de durerea morţii celui drag.

Puterea lui Isus de a trece peste momentele grele este povestită de Matei: înaintea necredinţei locuitorilor oraşului, unde a făcut cele mai multe minuni (cfr. Mt 11, 20-24), Domnul ridică privirea la Cer, la Tatăl şi se încredinţează Lui cu încredere filială, se abandonează voinţei Sale şi-L laudă: “Te binecuvântez, Tată, Domnul cerului şi al pământului” (Mt 11, 25-27).

Prin gesturile de vindecare, Isus ne descoperă voia Tatălui de a ne mântui, iar prin “pâinea” pe care o frânge şi o dăruieşte lumii -ca răspuns al faptului că aceasta L-a refuzat- ne oferă semnul capabil să reveleze (arate) misterul vieţii Sale, o viaţă oferită abundent şi gratuit nouă (şi pentru noi) acum, numai ca o profeţie sub chipul pâinii, dar mai apoi, în mod concret, jertfită prin moartea şi învierea Sa.

De fapt, Isus este noul Iosua, trimis de Dumnezeu să conducă poporul spre “pământul făgăduinţei”, biruind duşmanii, care în timpul prezent sunt: boala fizică şi cea sufletească. Cel care se lasă condus de Isus în Împărăţia Tatălui – care constă în relaţia de fiu cu Dumnezeu – se va putea hrăni din iubirea acestui raport.

Din minunea “hrănirii mulţimilor” înţelegem că Isus doreşte ca toţi oamenii să facă parte din grupul ucenicilor Săi, deoarece Dumnezeu – păsându-i de toţi – pe toţi care alergau la El şi care erau în nevoi, îi hrăneşte.

Matei acordă mult spaţiu dialogului dintre Isus şi ucenicii Săi. Acest lucru deci este important! Care este conţinutul dialogului? Din cauza orei târzii, ucenicii propun ca Isus să dea drumul mulţimilor: nu au nevoie de ajutor, asemenea bolnavilor. Prin urmare, trebuie doar să li se permită să meargă să-şi procure hrana. Isus respinge această propunere, pentru că vrea să-i înveţe pe apostoli ceva nou. Minunea se petrece în văzul lor. Este pentru ei! Vrea să le arate puterea Sa, dar doreşte ca ei, săturându-se cu pâinea cerească, să experimenteze logica Sa, care este logica abundenţei lui Dumnezeu, a gratuităţii Sale, astfel încât ei să-şi fixeze măsura lor după cea a Tatălui, pentru ca să fie fiii lui Dumnezeu şi astfel să arate lumii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu, pentru oameni. De fapt, Isus le cere ca ei să dea de mâncare mulţimii, să-i pună la dispoziţie ceea ce au, indiferent dacă au mult sau puţin. Dăruind din ceea ce este al lor, ucenicii învaţă să formeze comuniunea: “gustul” Împărăţiei este dat de grija noastră faţă de alţii “şi de punerea în comun a bunurilor”. Cei care fac aceste lucruri arată că au o inimă deschisă şi iubitoare pentru oameni, precum Isus şi Tatăl. Aceasta este logica “pâinii Împărăţiei”: a ne deschide viaţa personală pentru a o dărui, îngrijindu-ne de cei mai mici, deoarece în Isus, Dumnezeu ne dăruieşte viaţa Sa, pentru ca noi să ne însuşim stilul Său şi astfel să devenim poporul Său, sătul de iubirea Sa.

În Mt. 9, 36 este scris: “Isus, văzând mulţimile, avu milă, pentru că erau obosite, asemenea oilor fără păstor”. Şi astăzi Isus vede lumea care a venit la El. Este o societate nu numai dezbinată, ci şi bolnavă: câte boli fizice şi morale! O umanitate înfometată din multe puncte de vedere: foame de hrană, de valori, de afecţiune, de libertate, de fericire… Foame de Dumnezeu!

Faţă de problemele mulţimii Isus nu este neutru, ci simte compasiune, duioşie, milă. Şi la a doua înmulţire a pâinilor Isus va destăinui ucenicilor că simte milă faţă de lumea care venise la El (cfr. Mt 15, 32).

Verbul “a avea compasiune” exprimă nu doar o stare emotivă, de milă, ci o simţire puternică, o trăire împreună cu cei necăjiţi, a problemelor lor. El simte problemele lor şi le trăieşte împreună cu ei. Este vorba de o “milă activă”, care-L determină să-i vindece pe bolnavi şi să sature

“Compasiune”, “milă”, sunt cuvinte cu originea din limba latină şi care au sensul de “a pătimi împreună cu…“. De aceea sf. Pavel va spune: “să plângem cu cine plânge“. Iubirea (şi nu egoismul) trebuie să-l caracterizeze pe creştin. Caritatea merge mână în mână cu Liturghia şi cu participarea la împărtăşanie, ba mai mult, le precede. Numai pentru că ucenicii au fost plini de iubire frăţească, distribuind pâinea, Isus a putut să sature întreaga mulţime. Minunea prevesteşte fie Euharistia, fie colaborarea preoţilor la lucrarea mântuitoare a lui Isus, pentru mântuirea sufletelor.

Matei insistă să-L prezinte pe Isus, ca pe un medic care vindecă bolnavii, deoarece aceasta este o caracteristică a lui Mesia, care a venit să salveze, să vindece întreg omul: trup şi suflet. El ştie că boala izolează persoanele de viaţa socială. Vindecând bolnavii, doreşte să-i reintegreze în societate.

Privind, având milă şi vindecând bolnavii, Isus se revelează ca fiind Mesia îndurător şi atent la orice fel de suferinţă, spunându-ne că Tatăl este îndurător cu omul, dorind să vindece bolile lui.

Isus nu doreşte să facă El totul, ci invită ucenicii să dea de mâncare, adică să colaboreze cu El, să simtă ca şi El. La început, ucenicii obiectează.

Asemenea apostolilor, observăm “disproporţia” între ceea ce trebuie să facem şi mijloacele materiale pe care le avem la dispoziţie: “cinci pâini şi doi peşti” nu sunt suficienţi pentru a hrăni mulţimea. Prin urmare considerăm că fiecare trebuie să se gândească la sine! Dar, cuvântul “imposibil” nu face parte din vocabularul lui Isus. Porunca Lui este clară. Evanghelia ne spune că Domnul nu face magie, ci are nevoie de “puţinul nostru”: să punem hrana noastră la dispoziţia altora. De fapt, minunea constă în a şti să împarţi cu alţii. Pâinea frântă şi împărţită nu se termină, ci în mâinile lui Isus se multiplică, săturând mulţimea întreagă.

Această minune ne arată că Isus este Mesia, care dă un ospăţ poporului Său, la fel cum Dumnezeu a hrănit poporul în deşert. Isus împlineşte profeţiile care asemănau “împărăţia”, cu un “banchet abundent” (cfr. Is 55, 1-3; Is 25, 6-10). Prin urmare, El este singurul care poate să sature toată foamea omului ,în mod deplin.

Prin minunea făcută, Isus urmăreşte să consolideze comuniunea dintre oameni. El nu doreşte ca lumea să se împrăştie, aşa cum sugerau ucenicii, ci să rămână unită. Săvârşind minunea, Isus se arată a fi păstorul acestei “turme”… Păstorul care adună “oile risipite”, le hrăneşte, le oferă un banchet, unde fiecare are libertate, fără discriminări sociale, bucurându-se de faptul că sunt împreună, în armonie cu Dumnezeu şi cu aproapele…

“Stând pe iarbă”… era poziţia de odihnă permisă numai boierilor şi oamenilor liberi. Aceasta este icoana Bisericii: o mulţime de oameni liberi, oameni adunaţi în jurul lui Isus şi care sărbătoresc.

Cele 12 coşuri care au rămas, sunt simbolul unei bogăţii din care se vor hrăni generaţiile viitoare.

Minunea are un sens euharistic, care reiese din gesturile lui Isus: a luat pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor… este aceeaşi dinamică pe care Isus o va folosi la Cina cea de Taină.

Azi, ca adevăraţi creştini, suntem chemaţi să trăim în mod concret această pagină evanghelică… să rămânem uniţi şi să împărtăşim din puţinul nostru şi altora. (Pentru noi este imposibil, deoarece timpul nostru, banii noştri sunt deja programaţi din cauza proiectelor pe termen lung… Nu înţelegem cuvintele Evangheliei… “ajunge zilei necazul ei“).

Invitându-ne să privim cu milă la popoarele sărace, Isus ne cere: daţi-le voi să mănânce. În acest sens Papa în acest an (5 iulie la angelus) invită puternicii lumii să nu reducă ajutorul popoarelor sărace, deoarece nu astfel se rezolvă criza mondială. Papa cere tuturor să îşi aducă aminte că fiecare persoană umană trebuie promovată şi respectată în demnitatea sa. Criza se rezolvă promovând persoana umană şi nu ignorând-o sau distrugând-o. Omul este cel care inventează noile descoperiri, care poate găsi noi soluţii pentru ieşirea din criză şi care este chemat să stăpânească lumea… şi nu tehnologia…

Deoarece fiecare persoană este înfometată de iubire, Isus îmi cere să iubesc pe toţi aceia pe care îi întâlnesc. Amin.