Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VII-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 9,27-35
Apostolul: Romani 15,1-7

Matei 9,27-35

Plecând Isus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Isus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Isus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
PF Daniel Ciobotea

 

* * *

 

“Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Doi orbi au strigat către Isus: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. Isus i-a întrebat: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Ei i-au răspuns: “Da, Doamne”. Atunci El le-a atins ochii, vindecându-i de orbire. “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”

Poate El? El care a spus: “Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ”? Poate El? El care a spus: “Ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” Poate El? El care a proclamat: “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”? Poate El? El care a creat universul din nimica; El care a pus puterea în atom; El care l-a vindecat pe cel bolnav şi l-a înviat pe cel mort? Poate El? El care i-a spus lui Iov: “Unde erai tu, când am întemeiat pământul?” Poate El?

Oamenii încearcă în ziua de astăzi să se salveze prin tot felul de puteri: puterea albă, puterea neagră, puterea apei, puterea aerului, puterea florilor, şi puterea politică. Toate aceste puteri au eşuat, şi numai una rămâne: Puterea lui Dumnezeu. “Cristos”, spune Sf. Pavel, “puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”.

A-l cunoaşte pe Dumnezeu în Cristos nu este doar o descoperire intelectuală. Este şi aceasta, dar este mult mai mult. Este o experienţă de putere, nu ceva ce realizăm noi, ci ceva ce Dumnezeu pune în noi. Întrebaţi-i pe cei doisprezece pescari de oameni cum au putut să se elibereze de slăbiciunile lor şi să meargă să schimbe lumea; şi vă vor răspunde: “Nu noi – ci Cristos!” “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne! Întrebaţi un alcoolic sau un dependent de droguri recuperat cu a putut să se elibereze de teribila lui dependenţă, şi vă va spune: “Nu eu, ci Cristos în mine! Fără puterea Sa aş fi în continuare înrobit” “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

Atunci când viaţa mea este un eşec, Cristos nu vine la mine să îmi spună: “Trebuie să încerci din nou! Trebuie să încerci mai mult decât ai încercat înainte”. Nu este nici o veste bună în aceasta; nu ar face decât să mă conducă la disperare. El vine însă la mine şi îmi spune: “Apropie-te de Dumnezeu, şi El va face pentru tine! Apropie-te de Mine, şi puterea Mea va fi a ta”. “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne! Un tată şi-a pierdut singurul copil într-un accident tragic. Întreaga lui lume s-a prăbuşit. A spus mai apoi: “Trei căi erau deschise în faţa mea: disperarea, băutura sau Cristos. L-am ales pe Cristos, şi de aici a venit puterea”. “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

Gert Behanna din “The Late Liz” a trecut prin iadul alcoolismului. A încercat de mai multe ori să se sinucidă. În final, a fost trimisă la un psihiatru. Ieşind din cabinetul lui, s-a trezit rostind un cuvânt pe care nu îl mai rostise înainte decât în înjurături: “Nu am nevoie de un psihiatru. Am nevoie de Dumnezeu”. În acea seară a căzut în genunchi lângă patul ei şi s-a rugat: “O, Dumnezeule, dacă eşti pretutindeni, sper că mă vei ajuta, pentru că cu siguranţă am nevoie de aceasta”. “În douăzeci de minute”, a spus ea, “totul s-a schimbat”. Puterea lui Cristos a venit în viaţa ei şi de atunci ea a devenit o persoană nouă. “Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

Să ascultăm mărturia unui alt creştin: “Întotdeauna am ştiut că Isus este necesar, dar nu am ştiut până acum că El este de ajuns”. El este de ajuns. Doar El poate! Puterea lui Cristos este disponibilă pentru cei care cred în El, care îşi încredinţează vieţile lor sfărâmate, goale, plinătăţii harului Său. Cristos nu le-a spus apostolilor Săi: “Mergeţi în lume şi să aveţi noroc”. El a spus: “Mergeţi… şi fiţi siguri de aceasta – Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Niciodată, niciodată nu vă voi dezamăgi sau părăsi.” În această relaţie personală, vitală cu Cristos cel viu găsim puterea de a învinge. Problema cu mulţi dintre noi este aceea că nu aşteptăm sau anticipăm puterea care vine de la Cristos. Nu credem cu adevărat în ea, aşa că nu o primim. Căutăm alte puteri care invariabil ne dezamăgesc.

Orbii au venit la Isus cu orbirea lor. El i-a atins. S-au vindecat. Şi noi, să venim astăzi la El cu slăbiciunile noastre, cu păcatele, problemele şi orbirea noastră. Ca şi ei putem spune: “Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David”. El ne va întreba: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” Dacă răspunsul vostru va fi: “Da, Doamne!”, El ne va umple cu o putere interioară care va fi mai mult decât ceea ce ne-am imaginat noi vreodată. “Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel.” Nu există nimic în viaţă asemenea experienţei de a primi revărsarea prezenţei şi puterii Sale.

Astăzi ne confruntăm tot mai mult cu ameninţătoare crize de energie. Penele de curent electric sunt tot mai dese. Însă pentru aceia care cred cu adevărat în Isus şi îşi încredinţează viaţa lor Lui şi Spiritului Său cel Sfânt, nu va exista niciodată vreo pană de energie. Puterea care se află în spatele nostru va fi întotdeauna mai mare decât sarcina din faţa noastră.

Să ascultăm experienţa personală a Sf. Pavel: “Dumnezeul meu să împlinească toată lipsa voastră după bogăţia Sa, cu slavă, întru Cristos Isus” (Filipeni 4,19).

“Credeţi că pot să fac Eu…?” Da, Doamne!

 

Rugăciune.

“Celui ce poate să facă, prin puterea cea lucrătoare în noi, cu mult mai presus decât toate câte cerem sau pricepem noi Lui fie slava în Biserică şi întru Cristos Isus în toate neamurile veacului veacurilor. Amin!” (Efeseni 3,20-21).

 

* * *

 

Despre binefacerile lui Dumnezeu

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

În cei mai bine de treizeci de ani de activitate publică, Isus a trecut pe pământ revărsându-Şi asupra tuturor celor suferinzi belşugul binefacerilor trupeşti şi sufleteşti, prin nenumărate minuni, expresie a iubirii şi milei Sale neţărmurite faţă de om. “Şi umbla Isus prin toate oraşele şi satele, învăţând în adunările lor, predicând Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi neputinţa în popor” – notează în încheiere evanghelia de astăzi (Matei IX, 35).

Atât de multe au fost minunile săvârşite de Mântuitorul încât Sfântul Ioan, apostolul şi evanghelistul, remarcă la sfârşitul evangheliei sale: “Sunt şi alte multe pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar scrie una câte una, mi se pare că în toată lumea nu ar încăpea cărţile ce ar trebui scrise” (Ioan XXI,25).

Cei doi orbi din fragmentul evanghelic citit astăzi, după ce au fost vindecaţi în mod miraculos de Isus, neputându-şi stăpâni bucuria şi recunoştinţa Îl vestesc pretutindeni pe divinul Binefăcator care le dăruise lumina ochilor, deşi Isus le porunci să nu spună nimic. De asemenea, cei ce văzură cum Isus îl vindecă pe omul mut şi îndrăcit, declară în uimirea lor că niciodată nu au văzut aşa ceva în Israil.

Fără îndoială, nimeni nu şi-ar fi putut stăpâni uluirea în faţa unor minuni ca acelea de care au beneficiat cei doi orbi şi nefericitul mut şi îndrăcit. În faţa minunii, orice om este adânc impresionat şi nu poate să nu-L recunoască pe Dumnezeu ca autor al ei, afară de cazul în care sufletul este întunecat de orgoliu şi prejudecăţi, iar inima învârtoşată de vicii.

Dar oare numai în prezenţa unei minuni considerată în sensul strict al cuvântului, adică a unei intervenţii directe a lui Dumnezeu în ordinea firească a lucrurilor, prin care El suspendă pentru un moment efectul legilor ce conduc natura, pentru a-şi arăta atotputernicia, înţelepciunea şi iubirea Sa, numai în faţa unei astfel de minuni trebuie să ne mirăm şi să adorăm măreţia lui Dumnezeu? Oare nu însăşi această ordine şi finalitate din universul mic şi universul mare în care mă mişc şi trăiesc, această minunată întocmire a fiinţelor, începând cu cea mai neînsemnată vietate, până la această încă enigmatică fiinţă care este omul, coroana creaturilor, sinteza lumii materiale şi a celei spirituale, constituie o permanentă invitaţie la adoraţie, la admiraţie, la recunoştinţă şi la mulţumire faţă de Creatorul acestor minunăţii? Este adevărat, faptul că tot ce ne izbeşte retina îşi urmează cursul obişnuit, stabilit de legi fizice, de la care nu se abate, dă falsa impresie că totul există şi merge de la sine, că nu ar putea fi altfel de cum vedem, că nu ar fi nevoie de o intervenţie care să menţină universul în existenţă şi mişcare. Dar aceasta este o gravă şi profundă greşeală, căci nu numai Teologia ci şi filosofia sănătoasă ne descoperă că, în ultimă analiză, orice creatură, universul întreg, nu-şi are existenţa şi mişcarea de la sine, ci de la o unică Fiinţă care există de la Sine şi prin Sine, deci nimic nu îşi poate păstra fiinţa fără continua susţinere din partea acelei Unice Fiinţe, cauză a tuturor cauzelor, care este Dumnezeu, iar fără El totul ar dispare în nimicul din care a fost scos prin creare. Astfel că totul este o continuă creare. Aceasta e ceea ce Teologia numeşte concursul divin, prin care Dumnezeu conservă lumea în existenţă şi mişcare.

Şi atunci nu trebuie oare să trăiesc în conştiinţa că toată viaţa mea este un cvasimiracol continuu, că sunt beneficiarul unei neîntrerupte intervenţii binefăcătoare a lui Dumnezeu, cum ne-o spune şi nouă, precum atenienilor, Sfântul Pavel: “În Dumnezeu trăim, suntem şi ne mişcăm”? (Fapte XVII,22).

Nu este aproape un miracol că Dumnezeu îmi păstrează sănătatea, facultăţile trupeşti şi sufleteşti, de vreme ce aş merita ca în clipa când am păcătuit să-Şi retragă sprijinul Său ca să dispar în moartea veşnică, în iad?

Nu este, oare, o minunăţie a iubirii Sale faptul că, în loc să mă facă un vierme, mi-a dat posibilitatea de a contempla măreţia spectacolelor ce mi le oferă mereu natura? “Priveşte cât de variat îţi împodobesc faţa cerului: de dimineaţa până seara, această frumuseţe provine de la Mine pentru a stârni în tine dorinţa laudei, gustul adoraţiei, iubirea Iubirii. Eu îţi reînnoiesc în fiecare zi acest spectacol pentru a-ţi reînnoi inima. Cunoşti tu pe cineva care caută cu atâta iscusinţă să-ţi placă? (…) Cine îţi decupează norii în formele care îţi plac? Ce inginer îţi poate aduce valurile mării până la picioarele tale? Ce negustor îţi poate aduce păsări în pomii din grădina ta şi fluturi în jurul florilor? Deschide bine ochii şi priveşte Iubirea! Oriunde priveşti este El (…). Fii atentă, bineştiind că eu urmăresc fiecare suflet ca şi cum ar fi singurul de pe pământ”.

Astfel îi vorbea Isus Gabrielei Bossis, acelui suflet care s-a distins ca autoare de piese de teatru şi ca interpretă a propriilor sale opere, parcurgând cu trupa sa nu numai oraşe din Europa, ci şi din Canada, fiind învrednicită să-şi trăiască viaţa în convorbiri aproape continue cu Isus, în călătoriile ei, convorbiri pe care le-a adunat în nişte volume intitulate “El şi eu”.

Suntem beneficiarii iubirii lui Dumnezeu nu numai prin binefacerile Sale în planul creaţiei fizice, naturale, ci în mod deosebit în planul creaţiei spirituale, începând cu ridicarea noastră în însuşi actul creării la demnitatea supranaturală de fii ai lui Dumnezeu, chemaţi la unirea intimă cu El, aici şi în veşnicie. Şi cu toate că omul, prin păcat, a dispreţuit acest dar şi pe Creator, Dumnezeu care este însăşi Iubirea S-a plecat din nou spre el, făcându-Se El Însuşi om, ca prin moartea Sa acceptată de bună voie, în locul omului, pe om să-l facă Dumnezeu, să-l reaşeze în demnitatea din care căzuse; iar pentru a asigura tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii, Isus, Dumnezeul întrupat, a înfiinţat Biserica, Trupul Său Tainic prin care El îi învaţă pe oameni ce trebuie să ştie şi să facă pentru a se mântui, precum şi mijloacele necesare prin care ei primesc ajutoarele divine în acest scop: rugăciunea şi Sfintele Taine.

Cine, în afară de tine, frate creştin, ştie luminile şi mângâierile cereşti în atâtea încercări, pacea pe care Mântuitorul ţi-a împărtăşit-o în scaunul Spovedaniei? Nimeni, în afară de tine, nu poate tălmăci bucuria primită prin împăcarea cu El şi prin împărtăşirea cu trupul Său, precum şi în alte prilejuri în care ai putut constata degetul lui Dumnezeu în viaţa ta, când ţi-a ascultat rugăciunea, dar şi când nu ţi-a dat ce ai cerut, ca să-ţi dai seama mai târziu că dacă ţi-ar fi împlinit cererea ar fi fost pentru tine un rău, vremelnic ori chiar veşnic?

Nu sunt pentru tine toate aceste daruri şi binefaceri tot atâtea minunate intervenţii ale Proniei divine menite să-ţi ajute a-ţi îndeplini chemarea de creştin, de fiu al Tatălui ceresc, de membru al acestei cetăţi pământeşti şi totodată al cetăţii cereşti, de mădular al adevăratei Biserici a lui Cristos?

Nu este, oare, viaţa fiecăruia un şir neîntrerupt de intervenţii ale milei divine, încât trebuie să recunoaştem cu profetul Ieremia: “Îndurările Domnului nu s-au sfârşit, milostivirile lui nu încetează; ele se reînnoiesc în fiecare dimineaţă”? (Plângeri 3, 22). Şi nu trebuie ca viaţa să ne fie o continuă adorare şi mulţumită pentru ceea ce face Dumnezeu pentru noi în fiecare clipă, pe plan natural şi pe plan supranatural?

Da! Voi repeta mereu cu Psalmistul: “Binecuvântează, sufletul meu, pe Domnul şi toate cele dinăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui; Binecuvântează sufletul meu pe Domnul şi nu uita nici una din binefacerile Lui! Pe Cel ce-ţi iartă toate fărădelegile, pe Cel ce te vindecă de toate bolile, pe Cel ce îţi scoate viaţa din groapă; pe Cel ce te încununează cu iubire şi duioşie; pe Cel ce te satură cu bunătăţi şi îţi reînnoieşte, ca ale vulturului, tinereţele” (Psalm 102, 1-5). Amin.

 

* * *

 

Rugăciunea

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Cum prea bine ştim toţi, şi cum de altfel a fost definit încă din antichitate, omul este un animal raţional. Ca atare, el singur dintre toate fiinţele de pe pământ se poate ridica, prin raţionament, de la lucrurile materiale la cele spirituale, de la efect la cauză şi astfel să-şi dea seama că toate lucrurile însufleţite precum şi cele neînsufleţite depind în existenţa şi în toate acţiunile lor de o cauză primă necreată, de o fiinţă supremă – de Dumnezeu: faţă de care mintea şi inima îi spune că are anumite îndatoriri. Astfel că este la fel de adevărată şi definiţia naturalistului şi antropologului francez Arnold de |uatrefages (1850-1925), care spune că omul este un animal religios; căci ce este religia, dacă nu recunoaşterea dependenţei absolute a omului de Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul nostru suprem, şi îndeplinirea obligaţiilor ce decurg din ea. Şi cea dintâi şi cea mai elementară îndatorire este actul minţii şi al inimii prin care omul îşi manifestă supunerea totală şi omagiul laudei faţă de Dumnezeu; în al doilea rând, recunoştinţa şi mulţumita pentru harurile primite de la El; în al treilea rând, sentimentul de căinţă pentru ofensele pricinuite maiestăţii lui infinite prin încălcarea voinţei Lui şi, în al patrulea rând, actul prin care Îi cerem lui Dumnezeu ajutoarele de care avem nevoie. De aci, cele patru feluri de rugăciuni ce le întâlnim la toate popoarele – începând cu triburile cele mai primitive: rugăciunea de adoraţie, rugăciunea de mulţumită, rugăciunea de împăcare, rugăciunea de ispăşire şi reparare şi rugăciunea de cerere.

Rugăciunea este un act religios atât de necesar, încât Donoso Cortes, orator şi om politic, una din gloriile literaturii spaniole, spunea: “Eu cred că dacă ar fi o singură oră, o singură zi în care pământul să nu înalţe nici o rugăciune spre Cer, acea oră, acea zi ar fi ultima zi şi ultima oră a universului” (Ioan Vultur, Comoara predicatorilor, Blaj, 1943, p. 92).

Desigur, primul loc în evlavia noastră trebuie să îl ocupe rugăciunea de adoraţie, de mulţumire şi ispăşire, dar experienţa ne arată că noi mai frecvent îi cerem lui Dumnezeu şi neglijăm adoraţia şi mulţumita, atrăgând asupra noastră reproşul adresat de Isus celor nouă leproşi, care după ce au fost vindecaţi de Mântuitorul nu s-au întors să-I mulţumească.

Minunea vindecării celor doi orbi din Capernaum, citită azi, în cea de-a şaptea duminică după Rusalii, ne oferă prilejul de a face câteva reflecţii asupra rugăciunii de cerere.

Temeiul rugăciunii de cerere este iubirea nemărginită a lui Dumnezeu pentru noi, copiii Săi, pe de o parte, iar pe de altă parte, nevoia permanentă şi urgentă ce o avem de ajutorul Său. Fiind El Tatăl nostru, nu doreşte altceva decât să ne împărtăşească viaţa Sa şi să ne-o sporească cu harurile Sale prin Fiul Său care a venit la noi “plin de har şi de adevăr” şi care ne promite că ne va da “tot ce vom cere de la Tatăl în numele Său” (Ioan XVI, 23). Suntem cerşetori într-o permanentă lipsă a harului, atât în ordinea naturală cât şi în cea supranaturală. În ordinea naturală, nu ne putem păstra nici existenţa, nici puterea dacă nu ne susţine El ca să nu cădem în nefiinţă. Este adevărat că depindem de cauze fizice, dar acestea sunt conduse de Dumnezeu. Spunem de pildă că avem creier cu care gândim, braţe cu care muncim, dar creierul şi braţele sunt puse în acţiune prin ceea ce se numeşte concursul divin, prezent în întreaga fire. În ordinea supranaturală avem şi mai multă nevoie de lumină pentru spirit şi de sprijin pentru voinţă, ca să ne putem atinge scopul ultim: mântuirea. Şi cine ni le va da pe toate acestea, dacă nu Cel Preabun şi atotputernic?

Şi să nu se spună că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştie din veşnicie ce ne lipseşte în momentul dat, şi, fiind preabun, ne dăruieşte la momentul oportun. Desigur – spune Sfântul Toma de Auino – Dumnezeu ne dăruieşte din generozitate multe lucruri, fără să I le cerem, dar unele nu le acordă decât prin rugăciune, şi aceasta spre a-I arăta încredere şi a-L recunoaşte ca autor al tuturor bunurilor. Iată de ce păcătuiesc grav cei ce nu se roagă şi nu îşi aduc aminte de Dumnezeu decât în încercări grele.

Important este însă nu atât cât ne rugăm, ci cum ne rugăm; nu cantitatea ci calitatea rugăciunii. De aceea, numai acea rugăciune este ascultată care întruneşte condiţiile cerute atât din partea obiectului, adică a ceea ce cerem, cât şi din partea subiectului, adică din partea mea, care mă rog.

Cea mai importantă condiţie care se cere din partea obiectului este de a cere, în primul rând şi în mod absolut, bunurile spirituale, adică acelea care ne sfinţesc şi ne conduc la scopul ultim, iar bunurile vremelnice să le cerem în mod secundar şi numai în măsura în care nu ne primejduiesc mântuirea. Aceasta ne-o spune însuşi Isus: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor da în plus” (Matei VI, 33). Desigur, deşi bunurile vremelnice nu pot satisface aspiraţia sufletului spre fericire, totuşi în măsura în care sunt necesare vieţii e permis să le cerem, dar trebuie să le subordonăm scopului suprem. Ba chiar şi un oarecare har spiritual trebuie să-l condiţionăm de conformitatea cu voinţa lui Dumnezeu, deoarece El, fiind arhitectul care a conceput din eternitate planul sfinţirii noastre, numai El ştie ce se potriveşte cu acest plan – suferinţa, încercarea, eşecul; ori sănătatea, bucuria şi succesul.

Din partea mea, care mă rog, condiţiile esenţiale ce mi se cer ca rugăciunea să-mi fie ascultată sunt smerenia şi încrederea.

Smerenia decurge din însăşi natura rugăciunii, căci ajutorul care-l cerem este gratuit, fără merit din partea noastră; neavând deci nici un drept la el, suntem simpli cerşetori la tronul milei divine. De aceea rugăciunea smerită a vameşului care nu îndrăznea nici să-şi ridice ochii la Cer, este primită, pe când a fariseului îngâmfat care se laudă cu faptele sale în faţa lui Dumnezeu este respinsă. Dumnezeu “se împotriveşte celor mândri, iar celor smeriţi le dă har” (Pilde III, 34; apud Sfântul Iacob IV, 6).

Din smerenie se naşte încrederea în bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu şi în meritele Domnului Isus. Credinţa ne învaţă că Dumnezeu este iubire şi se apleacă spre noi cu o generozitate cu atât mai mare cu cât ne încredem mai mult în mila Sa. Cel ce nu are încredere absolută în bunătatea lui Dumnezeu, bazat pe promisiunea Mântuitorului care ne-a asigurat că orice vom cere de la Tatăl în numele Său ne va da, să nu gândească acela că va primi ceva de la Domnul (Iacob I, 7). Oare rugăciunea mea crede în rugăciune? Rugăciunea mea valorează cât încrederea ce o investesc în ea. Puterea lui Dumnezeu e gata să lucreze în mine, în viaţa mea, numai când mă rog cu o încredere totală, fantastică, împotriva oricărei speranţe omeneşti. Isus o spune limpede: “De veţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acesta: Treci de aici acolo, şi va trece, şi nimic nu va mai fi cu neputinţă” (Matei XVII, 20). Şi tot Isus ne asigură: “Toate câte le cereţi rugându-vă, să credeţi că le veţi primi şi le veţi avea” (Marcu XI, 24). Iată de ce Isus, în minunile pe care le face, pretinde întotdeauna credinţă. Astfel, în Evanghelia de astăzi, Isus îi întreabă pe cei doi orbi: “Credeţi că pot să fac aceasta?” – “Da Doamne”. Şi Isus, atingându-le ochii, le zice; “După credinţa voastră să vă fie”. Şi li s-au deschis ochii. În alt loc, Isus, înainte de a-l vindeca pe tânărul demonizat, îi spune tatălui acestuia: “De poţi crede, toate se pot celui credincios” (Marcu IX, 23). Sunt apoi deosebit de impresionante smerenia şi încrederea stăruitoare cu care femeia canaaneancă îl imploră pe Isus să-i vindece fiica posedată de spirit diabolic; atât de impresionante încât însuşi Isus exclamă: “O, femeie, mare este credinţa ta, facă-ţi-se precum voieşti” (Matei XV, 28).

Dar, întrucât sfinţirea şi mântuirea noastră constă în a împlini în toate voinţa lui Dumnezeu, şi rugăciunile noastre trebuie să le condiţionăm de voinţa Lui, de acel “Fie voia Ta”, pe care îl rostim în rugăciunea Tatăl Nostru. Fiind El Tatăl nostru, chiar şi atunci când după rugăciuni stăruitoare refuză să ne dea ceea ce cerem, o face fie pentru că prevede că lucrul cerut ar fi spre răul nostru, fie pentru a ne da prilej să ne arătăm fidelitatea faţă de El, ori pentru a ne da un alt dar mai folositor.

În Confesiuni, Sfântul Augustin ne istoriseşte că, scârbit de viaţa uşuratică în care i se scurgea tinereţea, se hotărî să părăsească Africa şi să plece la Roma. Mama sa, o femeie sfântă, care se ruga neîncetat pentru întoarcerea la Dumnezeu a fiului ei, se împotrivi plecării de teama ca nu cumva, ajuns în acel mediul imoral din capitala imperiului, tânărul Augustin să se piardă definitiv. Sperând că va izbuti să-l înduplece, la plecare, în ultimul moment, Monica îl însoţi până în port de unde urma să se îmbarce spre Roma. Cum corabia întârziase, Monica intră într-un mic sanctuar de pe plajă şi îşi petrecu noaptea în rugăciune, implorându-L pe Isus să împiedice plecarea fiului. Dimineaţa, când coborî în port, corabia în care urcase Augustin plecase. Aşadar nu numai că rugăciunea nu i-a fost ascultată, dar tocmai rugăciunea a fost aceea care nu l-a împiedicat pe Augustin să plece, pe când dacă mama sa ar fi rămas toată noaptea lângă el, poate, aruncându-se cu lacrimi în braţele lui, l-ar fi oprit. Şi, dacă cineva i-ar fi spus că este prea robită de instinctul matern, ea i-ar fi răspuns că e nedrept faţă de ea şi că, dimpotrivă, ea nu se gândea decât la binele sufletesc al fiului ei, expus pierzaniei în Cetatea Eternă: pe când dacă rămânea lângă ea ar fi revenit cu timpul la Dumnezeu. “Şi nu am fost ascultată”, se plângea ea. Şi totuşi a fost ascultată, căci ajuns la Milan în contact cu Sfântul Ambroziu, fascinat de acest mare Sfânt Părinte al Bisericii, Augustin se întoarce la Dumnezeu şi, apoi, revenit în Africa, ajunge episcop de Hipo şi unul din marii Părinţi şi scriitori ai Bisericii universale. Iată deci, cum bunul Dumnezeu, neîmplinindu-i o fierbinte rugăciune de moment, i-a împlinit Sfintei Monica rugăciunea dintotdeauna, aceea prin care ceruse, timp de 18 ani, convertirea şi sfinţirea fiului ei. Aceasta era “cardo desiderii ejus” – pivotul dorinţei sale.

Iubiţi credincioşi, şi noi, fiecare, am constatat nu o dată că rugăciunile noastre nu au fost ascultate. Şi totuşi nu e aşa, căci Dumnezeu fiind preabun ne-a dat în schimb un bun mai mare, de care poate ne-am dat seama mai târziu, sau pe care îl vom cunoaşte numai în veşnicie. Suntem adeseori ispitiţi să ne descurajăm şi să protestăm în urma neîmplinirii unor cereri insistente şi să ne supărăm asemeni pruncului căruia mama, în iubirea ei îi opreşte mâna întinsă spre flacără, şi nu ne gândim că ceea ce cerem cu atâta ardoare ne-ar fi compromis mântuirea. Sfântul Toma de Auino compară planul Proniei divine cu un covor întors cu dosul spre noi, în care nu vedem decât fire rupte şi încâlcite, neputând vedea figurile de pe faţa lui. De abia dincolo, în viaţa viitoare, ni se va dezvălui planul Providenţei în toată frumuseţea lui. Şi atunci, în viziunea fericitoare a Feţei lui Dumnezeu, îl vom binecuvânta pe Dumnezeu “pentru zilele în care am fost umiliţi şi pentru anii în care am văzut rele”, cum spune Psalmistul. Iată de ce toate cererile noastre să le condiţionăm de conformitatea lor cu voinţa divină, conformitate în care constă secretul iubirii faţă de Dumnezeu. Şi ştim că “celui ce Îl iubeşte pe Dumnezeu toate i se întorc spre bine. Amin.

 

* * *

 

Despre minunile lui Dumnezeu şi minunile sfinţilor

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Mare eşti, Doamne, şi minunate sînt lucrurile Tale şi nici un cuvînt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale (Slujba aghiazmei mari)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie ne prezintă două din minunile săvîrşite de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi anume vindecarea a doi orbi şi a unui demonizat şi mut, m-am gîndit să vorbesc despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Lui. Dacă veţi asculta cu luare aminte, veţi înţelege marea deosebire dintre minunile lui Dumnezeu şi cele ale sfinţilor.

Să ştiţi că Dumnezeu este izvorul fără de margini al tuturor minunilor, deoarece puterea Lui este nemărginită şi înţelegerea lui este neajunsă de minte. Deosebirile minunilor Lui, faţă de cele făcute de sfinţi sînt acestea: Dumnezeu Cel în Sfînta Treime-închinat, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, a făcut minuni mari direct asupra lumii Sale, precum: răpirea lui Enoh la cer (Facere 5, 24; Evrei 11, 5); amestecarea limbilor (Facere 11, 7); orbirea locuitorilor Sodomei (Facere 19, 11); prefacerea femeii lui Lot în stîlp de sare (Facere 19, 26); glasul ceresc în rug (Ieşire 3, 2-5); toiagul lui Moise prefăcut în şarpe (Ieşire 4, 2-4); mîna lui Moise acoperită de lepră (Ieşire 4, 6-7); prepeliţele (Ieşire 16, 13); glasul Domnului în Sinai (Ieşire 20, 22).

Dumnezeu a făcut minuni mărite şi înfricoşate, care nu s-au mai săvîrşit în tot pămîntul şi neamul (Ieşire 14, 20): trecerea lui Israel prin Marea Roşie (Ieşire 14, 20-22); nimicirea lui Senaherib (IV Regi 19, 35); glasul din cer către Nabucodonosor (Daniel 4, 28).

Iată şi cîteva minuni făcute în legea Harului; Pogorîrea Sfîntului Duh în chip de porumbel (Matei 3, 16); glasul din cer la botezul lui Iisus (Matei 3, 17; Marcu 1, 11; Luca 3, 22); glasul Tatălui din cer la Schimbarea la Faţă a Domnului (Matei 17, 5; Marcu 9, 7); întunericul şi semnele la moartea lui Iisus Hristos (Matei 27, 45, 51-53; Marcu 15, 33; Luca 23, 44-45); Catapeteasma bisericii ruptă (Marcu 15, 38); limbile de foc la Cincizecime şi darul vorbirii în limbi (Fapte 2, 2-3); eliberarea Apostolilor din închisoare (Fapte 12, 8-9) şi multe altele.

Puterea lui Iisus Hristos este asemenea Tatălui şi lucrarea Lui este împreună cu a Tatălui (Ioan 5, 17). Minunile lui Iisus Hristos în Legea Harului au fost deosebite de cele ce s-au făcut de Dumnezeu în Legea Veche. Dar şi sfinţii au făcut minuni prin puterea dată lor de la Duhul Sfînt. Însă ele se deosebesc de cele făcute de Dumnezeu. Pentru că sfinţii nu au săvîrşit minuni directe asupra întregii lumi, cum a făcut şi face Dumnezeu pururea. Apoi sfinţii au luat darul facerii de minuni numai prin post şi rugăciune multă către Dumnezeu (Ieşire 24, 18; 34, 28; Deuteronom 9, 18; Luca 2, 37; Fapte 10, 30; 14, 23).

Mîntuitorul a făcut minunile cu a Sa poruncă şi datorită puterii Sale (Ioan 19, 11; 5, 17; 19, 21-26). El a făcut minuni pe care nimeni din oameni nu le-a mai făcut (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 21, 25), pe cînd sfinţii au făcut minuni numai prin darul şi puterea primită de la Dumnezeu (Fapte 3, 12). Apoi sfinţii au făcut minuni la porunca lui Dumnezeu (Ieşire 4, 3; 6, 7; Numerii 20, 8-9).

Dumnezeu însă nu primeşte poruncă de la nimeni ca să facă minuni, ci toate cîte voieşte le face în cer şi pe pămînt (Psalmi 76, 13; 85, 9; 113, 11).

Minunile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos au fost profeţite mai înainte de Duhul Sfînt prin gura sfinţilor Săi prooroci. Aşa de exemplu marele prooroc Isaia prin Duhul Sfînt a arătat că Mîntuitorul va lumina orbii, va da auz surzilor, va da grai muţilor şi vedere orbilor, zicînd: “Atunci va sări şchiopul ca cerbul şi limpede va vorbi limba gîngavilor”. Iarăşi zice despre dezlegarea celor legaţi de duhuri necurate şi pentru cei orbi că va deschide ochii orbilor, şi va scoate din legături pe cei legaţi (Isaia 35, 5; 42, 8). Minunile sfinţilor s-au făcut cu un scop anumit cînd a binevoit Dumnezeu şi unde a voit El (Ieşirea 7, 20-21; Fapte 1, 16; II Petru 1, 21).

Vedem iarăşi că sfinţii au făcut minuni puţine, iar Mîntuitorul ca Dumnezeu a făcut tot felul de minuni pe care nimeni din oameni nu le-a putut face (Matei 9, 33; Marcu 2, 12; Ioan 15, 24). Toate minunile sfinţilor au fost făcute nu prin puterea lor, ci de Dumnezeu prin ei, ca să se împlinească cuvîntul Scripturii care zice: Sfinţilor care sînt pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul voile Sale întru dînşii (Psalmi 15, 3). Sfinţii au făcut minuni şi ei, ca să arate puterea lui Dumnezeu, precum scrie: Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36).

Să ştim că Dumnezeu a făcut, face şi va face tot felul de minuni în vecii vecilor, atît în cer şi pe pămînt. În schimb, sfinţii pot face minuni şi pot prooroci numai cînd voieşte şi unde voieşte Dumnezeu. Vedem că sfinţii Apostoli, care luaseră de la Dumnezeu darul şi puterea de a face minuni n-au putut scoate duhul cel rău din omul lunatic cînd au voit ei (Matei 17, 16; Marcu 9, 20). Sfîntul prooroc Elisei, măcar că luase de la Dumnezeu dar îndoit de a face minuni mai mari decît Ilie proorocul, n-a cunoscut scîrba cea mare a femeii sunamitence, căreia îi murise copilul pentru că Domnul a ascuns de la el lucrul acesta (IV Regi 4, 27).

Vedem iarăşi că Sfîntul Antonie cel Mare, care luase de la Dumnezeu darul facerii de minuni în diferite împrejurări, n-a putut scoate duhul cel rău din femeia îndrăcită, măcar că s-a nevoit mult cu post şi rugăciune. Pe acest duh rău l-a scos ucenicul său, Sfîntul Pavel cel simplu. Sfîntul Antonie n-a cunoscut pe diavolul cel viclean care se prefăcea că este om păcătos şi că vine să se pocăiască (a se vedea Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, în 17 ianuarie).

Iubiţi credincioşi,

V-am vorbit pe scurt despre minunile lui Dumnezeu şi despre minunile sfinţilor şi am arătat că darul facerii de minuni se dă de Dumnezeu numai celor desăvîrşiţi, cui voieşte şi cît voieşte El. Prin minuni Dumnezeu Îşi arată atotputernicia, bunătatea şi iubirea Sa faţă de oameni şi de întreaga creaţie. Scopul pentru care Dumnezeu şi sfinţii Săi fac minuni este preamărirea numelui Său în cer şi pe pămînt, întărirea şi apărarea dreptei credinţe în lume, călăuzirea şi mîntuirea oamenilor, şi izgonirea duhurilor răutăţii dintre noi.

Minunile arată în chipul cel mai convingător şi direct că Dumnezeu este Creatorul şi Stăpînul întregii lumi, că El are milă de oameni şi aşteaptă pocăinţa lor şi că dă aceeaşi putere de a face minuni tuturor celor ce se tem de dînsul. Iar dacă oamenii se îndoiesc de Dumnezeu chiar cînd se află în faţa unor adevărate minuni, înseamnă că mîntuirea lor este în mare primejdie.

Dumnezeul nostru este Dumnezeul minunilor, iar minunile sînt semnul văzut al puterii şi iubirii Sale. Căci credinţa în Dumnezeu dacă nu săvîrşeşte minuni, nu este adevărată. Despre aceasta spune şi proorocul David: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni (Psalm 76, 13). Şi în alt psalm zice: Dumnezeul nostru în cer şi pe pămînt toate cîte a voit a făcut (Psalm 113, 11). De aceea cel ce se împotriveşte minunilor sau se îndoieşte de adevărul lor, acela tăgăduieşte Sfînta Scriptură, tăgăduieşte Revelaţia divină şi pe Însuşi Dumnezeu şi nu se poate mîntui pentru că nu duce nici un suflet în împărăţia lui Dumnezeu. Or, credinţa creştină şi revelaţia divină sînt întemeiate şi întărite de minuni, adică de fapte şi lucruri supraomeneşti săvîrşite de Dumnezeu mai presus de mintea şi înţelegerea noastră. Prin minuni se slăveşte Cel Preaînalt, iar oamenii se întăresc în credinţă şi se mîntuiesc.

Să ştiţi, fraţii mei, că minunile s-au făcut veşnic: şi înainte de întemeierea lumii, şi înainte de darea Legii, şi înainte de venirea lui Hristos pe pămînt, şi după întruparea Cuvîntului şi astăzi se fac minuni şi în veci se vor face şi nu vor înceta niciodată. Cele mai mari minuni ale lui Dumnezeu însă, sînt două: crearea lumii văzute şi nevăzute din nimic, numai prin cuvînt şi înnoirea lumii prin întruparea, naşterea Domnului din Fecioara Maria şi învierea Lui din morţi, ce nu pot fi înţelese de noi oamenii.

Ce este universul în negrăita sa frumuseţe şi ordine, dacă nu o mare minune a Creatorului care uimeşte pînă şi pe îngeri? Ce este omul, atît de minunat creat, dacă nu o nepătrunsă minune a Creatorului? Ce este creştinismul care a biruit păgînismul şi pe diavol dacă nu cea mai mare minune a lui Hristos înviat din morţi? Din sîngele Domnului răstignit pe Golgota şi din lumina Sfîntului Mormînt a răsărit o lume nouă, o Biserică nouă şi o lege nouă mărturisită şi apărată de două mii de ani prin jertfa a nenumărate milioane de creştini apostoli, ierarhi, martiri, sfinţi şi drepţi.

Într-adevăr, creştinismul este una din marile minuni ale Preasfintei Treimi pe pămînt. Căci Tatăl a trimis pe Fiul Său în lume, iar Fiul S-a jertfit şi Sfîntul Duh a făcut să se vestească cuvîntul şi să lucreze mîntuirea neamului omenesc. Zadarnic s-au ostenit duşmanii lui Hristos să biruiască Biserica, să înlocuiască Evanghelia şi să înfrîngă creştinismul. Lupta a fost şi este crîncenă, potrivnicii tot mai mulţi, jertfele tot mai mari, dar şi creştinismul tot mai tare şi de nebiruit, pentru că la cîrma Bisericii se află Domnul nostru Iisus Hristos înviat din morţi.

Iubiţi credincioşi,

Fiecare dintre noi am văzut în viaţă unele minuni şi fapte mai presus de mintea noastră, săvîrşite fie cu noi, fie cu cei din jurul nostru. Fiecare, mai ales cînd sîntem bolnavi, în faţa morţii sau a unei mari primejdii, cerem stăruitor să facă Dumnezeu o minune cu noi şi să ne scape de moarte, de primejdie, de boală, să ne ajute la examene, la operaţie, la necazul care ne apasă. Fiecare ne închinăm în biserică, dăm slujbe la Sfîntul Altar, sărutăm sfintele icoane, aprindem lumînări şi spunem lui Dumnezeu, Maicii Domnului şi sfinţilor Lui necazul nostru, cu speranţa că ni se va îndeplini cererea. Dar aproape întotdeauna uităm să ne recunoaştem nevrednicia şi să ne întrebăm cu smerenie: “Doamne, oare sînt vrednic eu păcătosul de mila Ta? Sînt vrednic să faci o minune atît de mare cu mine cel plin de păcate?”

Mulţi cer ajutor şi aşteaptă minuni de la Dumnezeu, dar puţini sînt pe care îi miluieşte şi le ascultă rugăciunea. Şi aceasta pentru că nu cer ceea ce trebuie spre folos şi mîntuire sau pentru că sînt nevrednici de ajutorul lui Dumnezeu şi al sfinţilor Lui din cauza păcatelor care îi stăpînesc. De aceea cerem mult, dar primim mai puţin pentru că Dumnezeu face minuni numai cu acei care au credinţa tare şi se roagă mult cu smerenie, cu lacrimi şi cu post. Domnul miluieşte şi sfinţii ajută cu rugăciunile lor mai întîi pe acei care sînt milostivi în dragoste şi-şi cresc copiii în frică de Dumnezeu. Pe aceştia îi miluieşte mai mult. Cu aceştia face adevărate minuni, pentru că au credinţă mai multă, iartă mai mult, iubesc mai mult şi au inimă smerită.

Să cerem lui Dumnezeu mai întîi iertarea păcatelor şi mîntuirea sufletului, apoi să cerem cele pămînteşti. Să învăţăm a ne ruga cu credinţă, avînd drept pildă pe cei orbi vindecaţi din Evanghelia de astăzi. Că aceia mergeau după Mîntuitorul şi strigau cu credinţă: Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David! Iar dacă Domnul ne va întreba ca şi pe aceia: Credeţi că pot să fac Eu aceasta?, noi să răspundem din toată inima: Da, Doamne! Credem că Tu ai făcut cerul şi pămîntul! Credem că Tu ai creat pe îngeri şi pe oameni! Credem că Tu Te-ai întrupat din Fecioară şi ai înviat din morţi, pentru a noastră mîntuire! Credem în Evanghelie şi în puterea Sfintei Cruci! Credem în mila şi minunile Tale! Revarsă mila şi harul minunilor Tale peste noi toţi, ca să Te slăvim şi să Te lăudăm în veci. Amin.

 

* * *

 

Limba: un bun sau un blestem?

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Sf. Ioan Gură-de-Aur spune că nimic nu este mai rău decât nerecunoştinţa. Într-adevăr, dragi prieteni, nimic nu supără pe om atât de mult ca şi comportamentul unei persoane nerecunoscătoare. Când cineva îţi dă un lucru atât de mic precum un pahar de apă atunci când ţi-e sete, regulile de bună purtare spun că trebuie să îi mulţumeşti. Chiar şi o persoană simplă, care nu a auzit de codul bunelor maniere, spune “Mulţumesc” din politeţe obişnuită. Nu voi uita niciodată că atunci când eram student în Constantinopol, la un moment dat, după o zi de cumpărături în oraş, doream să mă întorc cu autobuzul la locuinţa în care stăteam. Spre ruşinea mea, am descoperit că nu mai aveam nici un ban în buzunar ca să îi plătesc şoferului. Tocmai pe când el se pregătea să îmi închidă uşa în faţă, un străin, un turc, a plătit biletul pentru mine. Nu voi uita niciodată bunăvoinţa acestui “bun samaritean” din zilele noastre.

Pericopa evanghelică de astăzi, însă, nu vorbeşte despre bunuri materiale care, indiferent de valoarea lor, rămân materie neînsufleţită; pasajul evanghelic ne relatează în schimb vindecarea de către Isus a trei persoane care sufereau mult – doi oameni orbi, şi unul surd şi mut. Amândouă miracolele sunt vrednice de a fi cunoscute, altfel nu ni le-ar fi relatat Matei. Sf. Ioan scrie: “Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Isus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21,25). Ceea ce Isus a spus şi a făcut şi nu a fost pus în scris pentru noi a devenit Tradiţie, transmisă oral de la o generaţie de creştini la alta. Biserica a fost şi rămâne păzitorul, judecătorul şi criteriul după care se decide integritatea şi autenticitatea a ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Tradiţie.

Matei nu ne descrie atitudinea, comportamentul celor trei oameni după vindecarea lor. Presupunem că i-au fost recunoscători Învăţătorului, spre deosebire de cei nouă leproşi de la Luca 17. Matei ne descrie însă atitudinea şi comportamentul fariseilor. Aceşti lideri ai poporului evreu, pentru că nu puteau să nege realitatea acestor miracole, au lansat în schimb o acuzaţie răutăcioasă, nu doar împotriva lui Cristos, ci şi împotriva Spiritului Sfânt: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Înainte ei l-au acuzat pe Isus că violează caracterul sacru al sabatului. O dată l-au acuzat că le permite discipolilor Săi să mănânce fără să se spele pe mâini. Altă dată l-au acuzat că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii. Dar această acuzaţie a fost cea mai rea dintre toate. De ce? Pentru că au existat întotdeauna (şi mai există încă) oameni simpli care sunt gata prea uşor să creadă calomniile care se spun despre o persoană. În America se obişnuieşte să acuzi persoana de care nu îţi place că este homosexual. În Grecia îl numeşti comunist. În Palestina primului secol, îl acuzai că are de-a face cu spiritele rele – un mod sigur de a scăpa de duşmanii tăi.

Deoarece oamenii îi considerau pe farisei bărbaţi remarcabili, şi pentru că aceştia nu puteau să facă şi ei minunile lui Isus (şi cine dintre muritori ar putea?), au trebuit să îl acuze, şi acuzaţia lor a fost oribilă: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Sf. Ioan Gură-de-Aur arată că acuzaţia nu doar a fost motivată de invidie, ci a fost şi total ridicolă; pentru că, spune mai departe Părintele Bisericii, vindecările făcute de Cristos nu s-au limitat doar la alungarea demonilor: “El a curăţat leproşi, a înviat morţi, a potolit mări în furtună, a iertat păcate, a proclamat Împărăţia cerului, şi mult mai multe”. Iubiţilor, foarte des falşii acuzatori, îmbătaţi de zelul invidiei lor, nu ştiu de unde să înceapă şi unde să se oprească. Nu trebuie decât să îşi deschidă gura, şi ies imediat bârfe şi calomnii fără logică şi fără limită. Răul se înmulţeşte când calomnia se transformă într-o organizată “campanie de defăimare”, după cum vedem în pasajul evanghelic de astăzi, în care toţi fariseii minţeau împotriva Fiului lui Dumnezeu.

O veche legendă spune că un rege egiptean a trimis o dată un animal mort pentru a fi folosit în sacrificiu de către filozoful Pittokos, pentru ca acesta să determine care parte a animalului mort era cea mai preţioasă, şi care era cea mai puţin valoroasă. Filozoful a tăiat limba animalului şi a trimis-o înapoi regelui cu o scurtă notiţă: “Aceasta este atât partea cea mai valoroasă cât şi cea mai puţin valoroasă a animalului”. Evident, filozoful vorbea metaforic despre limba umană. Sf. Iacob scrie: “Aşa şi limba mic mădular este dar cu lucruri mari se făleşte! … Foc este limba şi îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei… Limba nimeni dintre oameni nu poate să o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul” (Iacob 3,5-10).

Dumnezeu ne-a dat limbile ca să le folosim pentru bine, nu pentru acuzaţii false. Din întreaga creaţie, omul este singura creatură care poate bârfi, calomnia şi minţi. “Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău” (Ieşirea 20,16). Să ne amintim că nu avem monopol asupra virtuţilor; şi aproapele nostru are unele virtuţi. Şi să ne amintim aceste cuvinte ale Domnului nostru: “Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care îl vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Matei 12,36-37).

 

* * *

 

Vindecarea a doi orbi şi a unui mut din Capernaum

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Pericopele evanghelice ce se citesc în duminici şi sărbători, din faţa Sf. Altar, sunt ca nişte picături de ploaie ce cad pe pământ pentru a-l face roditor; sunt ca nişte raze de lumină ce încălzesc inimile credincioşilor, ce le ascultă cu credinţă şi dragoste. Firul roşu, călăuzitor al Sf. Evanghelii este dragostea Mântuitorului nostru Isus Hristos faţă de om.

Evanghelia de astăzi, cu aprinderea luminilor ochilor acelor doi orbi şi, mai ales, cu aprinderea luminilor sufletului lor, şi cu tămăduirea unui mut, este o nouă şi puternică adeverire că Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fost, este şi va fi până la sfârşitul veacurilor, singura realitate în care găsesc pururea alinare durerile neamului omenesc, găsesc lumină veşnică toate întunecările veacurilor.

Venirea în lume a Domnului nostru Isus Hristos a răscolit inimile tuturor: unii să-L vadă din curiozitate, cum sunt şi astăzi, alţii din credinţă. Pe toţi care veneau la El, îi binecuvânta, îi vindeca, le ierta păcatele. Cei doi orbi, care stăteau şi cerşeau în apropiere de oraşul Ierihon, nu-l puteau vedea pe Isus. Auzeau, însă, zgomotul pe care îl producea mulţimea ce venea după Isus şi în inimile lor încolţeşte un grăunte de speranţă, aleargă în urma lui strigând din suflet, un strigăt transformat în rugă: “Isuse, Fiul lui David, miluieşte-ne pe noi!” Vor fi adăugat ei: am auzit, Doamne, că ai făcut atâtea minuni, noi nu te vedem cu ochii trupeşti, dar îţi simţim puterea, bunătatea, mila şi iubirea dumnezeiască; de aceea te rugăm, ajută-ne, dă-ne lumina ochilor… Însă Domnul Isus, ca să se încredinţeze de statornicia credinţei lor, la început nu le-a răspuns nici un cuvânt, ci şi-a urmat drumul, mergând la casa unde avea obicei să-şi “plece capul”. Orbii nu s-au descurajat, ci l-au urmat, intrând în casă. Domnul Isus, văzând dorinţa lor, i-a întrebat: “Credeţi voi că eu pot să fac aceasta?” Adică să îi facă sănătoşi. Oare de ce Mântuitorul le-a pus această întrebare? Doar El este cunoscătorul inimilor şi al gândurilor noastre. I-a întrebat pe ei ca să cunoască toţi credincioşii, dintotdeauna, că fără o credinţă vie nu primim har de la Dumnezeu. Domnul Isus Hristos cere şi de la aceşti doi orbi, ca şi de la alţii, pe care i-a vindecat, credinţă, ca şi în acest chip să arate puterea ei cea mai presus de fire. Cei doi orbi, fără să zăbovească prea mult, au răspuns la întrebarea Mântuitorului: “Da, Doamne!” Atunci s-a atins de ochii lor, zicând: “după credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor” (Mat. 9, 29). Însă, o dată cu vederea ochilor trupeşti, pe care au câştigat-o, prin atingerea lui Isus, ei au primit acum şi vederea lăuntrică a ochilor sufleteşti. Cu toată opreliştea lui Isus de a nu face cunoscută minunea aceasta nimănui, bucuria şi fericirea vederii îi fac pe cei doi să răspândească numele lui Isus în tot locul acela (Mat. 9, 31). Era şi firesc, de altfel! Cum s-ar putea ascunde lumina care luminează în sfeşnic? Cum ar putea să tacă acei care au primit în ei, o dată cu lumina materială, şi lumina cunoaşterii şi premăririi lui Dumnezeu? Dumnezeu vrea ca omul să vadă, de aceea i-a dăruit acest minunat simţ al văzului, dar El vrea ca acelaşi om să se înalţe de la vederea celor pământeşti, la cunoaşterea şi înţelegerea celor cereşti; de la făptură la Creator. Cel ce stă la poalele muntelui, poate vedea numai în jurul său. Cel ce se ridică pe vârful muntelui, acela vede mult mai mult. Aşa e şi omul. Rămânând numai la vederea celor pământeşti, el trăieşte într-un cerc restrâns de viaţă; pe când cel ce-şi ridică ochii minţii la cer “vede” pe Dumnezeu pe măsura credinţei şi a inimii lui curate (Mat. 5, 8).

Cei doi orbi nu vedeau, dar aveau o convingere lăuntrică, neîntinată şi nezdruncinată, că depind de o putere mai presus de fire, care a făcut totul şi, deci, poate totul. Această convingere nu rezultase din cunoaştere, ci din pătrunderea unei taine ce umplea întreaga lor fiinţă, circulând o dată cu sângele prin toate mădularele trupului lor. Era temelia vieţii lor de fiecare clipă. A fost de ajuns ca numai să audă despre Isus, ca să înţeleagă toată taina răscumpărării şi realizarea bunătăţii cereşti ce veneau prin El.

Aceasta este credinţa cea adevărată, aceasta este credinţa care biruie îndoielile din sufletul nostru sterp şi gol, aceasta este credinţa care lucrează în oamenii cu inimă curată, lipsiţi de vicleşug şi stăruitori în bine, în care ea osteneşte ca un dar ceresc, ajutând pe om în năzuinţele lui cele bune. Credinţa în Dumnezeu ne ajută, ne fortifică viaţa şi ne călăuzeşte pe cărările luminoase aici, pe pământ, dar ne ajută să trecem pragul vremelniciei – în viaţa cea fericită.

Orbii din Evanghelie, având numai orbire trupească, prin tămăduire s-au izbăvit de toate durerile şi suferinţele păcatului, devenind mai curaţi şi mai sănătoşi ca oricare dintre noi. Noi, cei sănătoşi trupeşte, de multe ori am stins flacăra ochiului sufletesc pe care n-o simţim, căci după cuvintele lui Isaia “… privim dar nu vedem, căci ni s-a învârtoşat inima”. Domnul Isus trece şi azi, ca întotdeauna, prin faţa ochilor noştri sufleteşti. Trebuie să simţim şi să-L vedem şi să zicem cu credinţă: “Miluieşte-ne şi pe noi, Isuse, Fiul lui David”.

Numai prin credinţă pricepem noi, credincioşii, că lumea s-a făcut prin cuvântul lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Apostol Pavel. Singură credinţa în Dumnezeu este “uşa prin care, de va intra cineva, se va mântui” (Ioan 10, 9). Mântuitorul ne spune că pentru credinţa noastră vom primi răsplată sau pedeapsă, căci “Cel ce va crede se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16). Pentru a avea o astfel de credinţă, trebuie să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele, adică să arăţi credinţa prin fapte, căci “credinţa fără fapte este moartă” (Iacob, 2, 26).

Cei ce avem simţul văzului sănătos să fim mereu recunoscători lui Dumnezeu pentru acest mare dar şi pentru toate darurile ce se revarsă asupra noastră. Cei ce credem în Dumnezeu avem datoria să ajutăm, să sprijinim, să cercetăm pe cei în suferinţă, căci numai aşa “vom plini legea lui Hristos”, care s-a identificat cu fiecare suferind. Şi prin puterea noastră de credinţă să înţelegem şi să trăim actul prin care Domnul nostru Isus Hristos a plătit pentru întreg neamul omenesc preţul păcatului şi prin jertfa Sa ne-a răscumpărat, ne-a mântuit de robie şi de păcat. Domnul Isus, prin propria Sa umilire şi slujire, a adus lumii întregi puterea cea mare, puterea mântuirii sufletului. Domnul Isus, prin umilinţă şi bună vestire, a adus lumii întregi dreptate desăvârşită şi alinare tuturor durerilor.

Domnul Isus a trecut din cetate în cetate, din oraş în oraş, din sat în sat, şi a tămăduit toată boala şi toată neputinţa poporului.

Domnul Isus Hristos a fost singura izbăvire a milioanelor de morţi de la Adam şi până la Sine, şi singura mântuire a milioanelor de oameni care au crezut şi au adormit întru Domnul. Credinţa a putut să fie Calea izbăvirii, Adevărul luminos şi Viaţa cea adevărată a omenirii: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.

În zilele noastre se trăieşte într-o mare tensiune istorică, socială, economică, spirituală şi de cumplite încercări, care ne impun o regăsire a vieţii noastre sufleteşti, o intensă trăire evanghelică, o adâncire, o spiritualizare a concepţiei creştine în sanctuarul sufletului nostru, o reînviorare a fiinţei noastre cu noua haină a Duhului Sfânt. Căci în faţa imenselor greutăţi ale vieţii, nu putem trăi fără lumină şi iubire şi fără ajutorul lui Hristos. Singur Hristos mai este în stare să însenineze zările, să împrăştie furtuna, să liniştească sufletele şi să salveze din zbucium şi moarte neamul omenesc.

Se vorbeşte mereu şi cu insistenţă de o lume nouă, dar trebuie să ştim şi să fim convinşi de adevărul că nici un fel de lume nouă nu se poate concepe şi realiza fără Hristos, noutatea cea veşnică.

Nici o rânduială statornică nu se poate aşeza în lume fără Dumnezeu. Orice biruinţă economică, socială sau politică nu poate să dăinuiască decât dacă este temeinicită pe temelia credinţei şi moralei creştine. Vedem că civilizaţia de azi, în toată complexitatea ei, n-are nici o putere pentru înfrânarea instinctelor oarbe, pentru domolirea patimilor aprinse, pentru oprirea nedreptăţii şi abrutizării celui ce a fost creat şi menit să fie după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Lume nouă, rânduială statornică, biruinţă deplină, putere neapusă, dreptate curată – naţională şi socială – nu se pot realiza acum, şi niciodată, decât prin voinţa, prin harul şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos. Să nu ne amăgim, deci, nici în ştiinţă, nici în filosofie, nici în bogăţiile materiale, nici în puteri lumeşti, nici în biruinţe trecătoare, nici în străluciri amăgitoare. Toate acestea sunt licăriri de scurtă durată, după care, întotdeauna, urmează decepţia cea mai amară.

Viaţa este comoara cea mai de preţ pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu. Creştinul trebuie să o trăiască din plin şi să o sfinţească prin puterea credinţei, a faptelor şi a harului dumnezeiesc. Gândul nostru, inima noastră, fiinţa noastră întreagă să se îndrepte spre Hristos, singura înţelepciune, singura putere, singura mărire adevărată, singura fericire a neamurilor şi a indivizilor. Şi asemenea celor doi orbi din Evanghelia de astăzi, să strigăm din adâncul sufletului şi cu toată puterea credinţei adevărate: “Miluieşte-ne, pe noi, Fiul lui David” şi Isus va străbate toate cetăţile, toate oraşele, toate satele, toate sufletele şi va vindeca, cu siguranţă, toată boala şi toată neputinţa noastră, acum şi totdeauna. Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Despre clevetire

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Doi orbi şi un mut îndrăcit, spune Sf. Evanghelie de astăzi, au fost vindecaţi de Mântuitorul nostru Isus Hristos. Cei doi orbi strigau în urma lui şi ziceau: “Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui David!” Isus le-a zis: “Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Da, Doamne!” – au răspuns ei. Isus S-a atins de ochii lor şi le-a zis: “După credinţa voastră, fie vouă!”. Îndată li s-au deschis ochii.

Încă o dată auzim de o credinţă puternică şi neclintită la aceşti doi orbi, întocmai ca la sutaşul cu sluga bolnavă sau ca la femeia cananeeancă. Credinţa acestor doi orbi a fost mare, fără îndoială, şi din adâncul sufletului. De aceea, s-au tămădui pe loc de la Doctorul Cel Mare, Isus Hristos. Cei doi orbi, în înţeles duhovnicesc, închipuie sufletul şi trupul. Fericit este creştinul care crede cu toată fiinţa sufletului şi a trupului în Dumnezeu şi în existenţa lucrurilor nevăzute şi nefericit este omul chiar în lumea aceasta, care nu poate să creadă în Dumnezeu şi în existenţa vieţii veşnice; căci astfel de om este ca un orb pe care îl conduce un alt orb, şi aşa cad amândoi în prăpastie.

Când mintea omului este întunecată şi tot trupul lui pătimaş, vai de sufletul acela. Când sufletul este conduc de trup pătimaş şi orbit de pofte şi păcate, cad amândoi în prăpastia iadului. Dacă cei doi orbi n-ar fi crezut amândoi, nu s-ar fi vindecat, sau s-ar fi vindecat numai cel ce a crezut nestrămutat.

Când omul este orbit la suflet şi la trup de fel de fel de păcate, un astfel de om este un sclav al păcatului, pe care-l auzi gemând sub greutatea patimilor. Tot trupul şi sufletul lui este legat în lanţuri şi nu poate să facă nici o mişcare spre bine. De aceea, îi vedem şi auzim pe mulţi zicând că au încercat, dar nu pot să se lase de păcate, de băutură, de femei, de jocuri, de înjurat şi drăcuit şi de multe alte patimi.

Un astfel de om nu poate spune un cuvânt despre Dumnezeu, el nu poate face nici cea mai mică rugăciune. Este mut, fiindcă demonii îl stăpânesc. Sunt mulţi care au îmbătrânit şi nu ştiu nici rugăciunea domnească pe care ne-a lăsat-o însuşi Domnul Hristos – Tatăl nostru. Un astfel de om, care nu ştie această rugăciune, este mut şi nu-şi poate deschide gura să-I cânte lui Dumnezeu şi să-I mulţumească pentru binefacerile Lui.

Un astfel de om este un mut, întocmai ca cel din Evanghelia de astăzi, şi nu se va lumina, nu va putea vorbi şi cânta lui Dumnezeu până nu vor ieşi demonii patimilor din el. Mulţi au îmbătrânit şi, odată cu ei, au îmbătrânit şi demonii patimilor şi ai păcatelor cu ei. O viaţă întreagă au hrănit ei aceşti demoni cu poftele şi păcatele iar acum le e greu să se lase de ei.

Isus Hristos, prin puterea Sa dumnezeiască, a dezlegat limba unui mut şi l-a făcut să poată vorbi. Dar, zadarnic voia El să închidă gurile celor doi orbi, căci aceştia răspândiră vestirea vindecării lor, în tot ţinutul acela. Ei făceau însă un lucru bun, căci vesteau minunea vindecării lor de către Fiul lui David, Fiul lui Dumnezeu. Pentru această recunoştinţă a lor şi-au mântuit sufletul, pentru că au făcut ceea ce trebuia făcut.

Aşa ar trebui să facem şi noi, pentru multele binefaceri pe care le primim de la Dumnezeu. Majoritatea creştinilor, însă, mai ales femeile, nu au nici o dezvinovăţire atunci când nu-şi înfrânează gura, dând la iveală şi vorbind despre metehnele semenilor lor, ca să le strice bunul nume. Acest obicei urât este păcatul clevetirii, despre care vom vorbi astăzi.

De mare trebuinţă este să ne oprim asupra acestui păcat, pentru că clevetirea este năravul cel mai des întâlnit în lumea noastră. Acest păcat iese din gura oamenilor păcătoşi ca un focar de infecţie pentru suflet şi trup. Ştim că nu toată lumea fură sau desfrânează dar, credem, că nu greşim dacă spunem că aproape toţi clevetesc. Mari şi mici, bărbaţi şi femei, la sate şi la oraşe, aproape toţi vorbesc de rău pe alţii, toţi clevetesc.

Clevetirea creşte ca o buruiană, năravul acesta este atât de primejdios, fiindcă în ochii lumii pare a fi cel mai uşor păcat. Ascultaţi, însă, câte urmări nenorocite are acest păcat. A cleveti, a defăima sau a ponegri înseamnă a te face judecător fratelui tău, aproapelui tău.

Dând în vileag scăderile aproapelui, murdărindu-i numele bun, osândindu-l, din ură sau din simplă plăcere, clevetitorul se otrăveşte singur. El nu face altceva decât să spună ce a auzit de la alt clevetitor, cu născociri, exagerări sau adevăruri spuse numai pe jumătate, minciuni, şoptiri spurcate la ureche şi aşa mai departe. Aceasta este meseria clevetitorului, ca şi a diavolului, că şi diavolul cleveteşte şi pârăşte pe toţi creştinii la Dumnezeu, aşa după cum spune Sf. Scriptură.

După ce ne învaţă el, spurcatul, să facem toate relele, ne prinde şi scrie în cărţile lui păcatele şi răutăţile pe care tot el ne-a învăţat să le facem şi, apoi, dă fuga la Dumnezeu şi ne pârăşte. Aşa şi clevetitorul. Când defăimăm pe cineva, nu ni se pare că facem vreun rău, căci zic unii că fac doar puţin haz ca să treacă timpul şi să mai râdă câte puţin. Iată, însă, ce ne spune Sf. Scriptură, care ne arată clar că ne înşelăm cumplit. Duşmanii proorocului Ieremia, citim în Vechiul Testament, se sfătuiau împotriva lui, zicând: “Haideţi să-l ucidem cu vorba!”.

În Pildele lui Solomon citim că limba clevetitorului este asemenea unei săgeţi sau săbii ascuţite, iar Ap. Iacob spune că limba clevetitorului este plină de otravă de moarte. Într-adevăr, ca nişte săbii sunt limbile cele învenitate ale clevetitorilor.

Cine ar putea spune câte nenorociri, câte certuri şi mânii, câtă tulburare între oameni, câtă vrajbă şi duşmănie între vecini, între soţi, între prieteni şi copii, între maici şi surori, între preoţi şi credincioşi, câte divorţuri şi câtă suferinţă după acest păcat al clevetirii?! Ba, chiar mai mult, câtă lume nu s-a certat şi nu s-a omorât tot din cauza acestui păcat. O femeie bătrână, bătută şi alungată de acasă, spunea cu şiroaie de lacrimi că bărbatul ei procedează astfel, că i-a spus lui cineva că ea ar fi greşit cu cineva la tinereţe.

Vedeţi, după atâţia ani de căsnicie, tocmai acum s-a găsit o gură clevetitoare ca să le strice pacea şi liniştea la bătrâneţe. Dar, femeia aceasta plătea acum, la bătrâneţe, păcatul clevetirii făcut de ea la tinereţe, căci întocmai pârâse şi ea pe o vecină a ei la bărbatul acesteia că îl înşeală, din care cauză aceia se certau şi au ajuns, până la urmă, la divorţ. Iată, deci, să nu ne jucăm cu păcatul clevetirii, căci vedem cum a plătit această femeie cât de târziu, tocmai la bătrâneţe. De aceea, şi dracii au aşezat acest păcat, al clevetirii, la prima vamă.

Ştiţi că sunt 24 de vămi în văzduh; la prima vamă sunt opriţi clevetitoii şi bârfitorii, toţi vorbitorii de rău. Aici sunt întrebaţi de toate vorbele putrede, de toate bârfele şi, dacă cineva ar ascunde ceva, le arată scris în catastifele lor, chiar şi ora când le-au făcut, căci diavolii scriu imediat ce ne-a ieşit din gură, vorba grăită de rău. Iată de ce Cartea Sfântă nu ne dă voie să facem nici glume, pentru că nici acestea nu sunt bune.

Ascultaţi acum câte rele şi câte nenorociri pot ieşi din păcatul acesta al clevetirii. Prin acest păcat poţi răpi cinstea omului, poţi băga pe cineva la puşcărie sau poţi lua viaţa cuiva. Mulţi, din cauza păcatului clevetirii, a pârâciunilor, au fost daţi afară din servici sau din vreo funcţie oarecare. Multe femei cinstite au ajuns la depărţire cu soţii lor, fiindcă cumnatele sau rudele au clevetit-o la bărbat, spunând că nu e bună de nimic şi s-o lase. Aşa ajung copiii pe drumuri, plângând amărâţi din cauza acestui păcat. Mulţi clevetitori vorbesc de rău pe ucenicii Domnului, pe preoţi, pe propovăduitorii care vestesc Cuvântul Adevărului.

Aproape toţi au suferit mult de pe urma acestui păcat, aşa cum am văzut că au suferit Sf. Apostoli şi, îndeosebi, Sf. Ap. Pavel. Un adevărat dezastru sufletesc fac clevetitorii în ogorul Domnului, iar diavolul culege mari şi bogate roade. Exemple avem destule din Sf. Scriptură şi din Vieţile sfinţilor. Sf. Apostoli erau clevetiţi de păgâni la împăraţii acestora de pe vremea aceea, cărora le spuneau că răzvrătesc poporul şi învaţă lumea o religie care lucrează contra legilor împărăteşti.

Majoritatea creştinilor care făceau minuni erau pârâţi la mai-marii cetăţilor că săvârşesc aceste minuni prin vrăjitorii, şi nu cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa am văzut în Sf. Evanghelie de astăzi că poporul se mira de aceste minuni pe care le făcea Isus, iar cărturarii şi fariseii ziceau că chiar cu domnul demonilor scoate pe demoni. Hulă grozavă împotriva lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, hulă fără de iertare, de aceea nu au putut să primească iertare şi se află în fundul iadului toţi acei clevetitori şi bârfitori.

În vremea Sf. Apostoli vedem cum clevetitorii erau crezuţi de toată lumea, iar creştinii nu numai că nu era crezuţi, ci erau daţi la chinuri îngrozitoare. O mulţime de clevetitori avea şi Sf. Ap. Pavel, care vorbea urât la adresa lui, aducându-i calomnii grozave, ca nimeni să nu-l mai creadă niciodată. Aceasta s-a întâmplat multor vestitori ai Evangheliei, căci vorbele pline de veninul urii îndreptate împotriva lor îi făcea pe mulţi să se clatine din credinţă şi chiar să cadă pentru totdeauna în pierzare sufletească.

Sunt atâtea guri pornite împotriva adevărului, atâtea guri mincinoase, dar Dumnezeu le-a astupat pe toate, căci mulţi s-au îndrăcit, a intrat necuratul în ei şi i-a chinuit; aceasta este îngăduit de Dumnezeu ca să plătească cu chinuri grozave şi să se mântuiască poate şi ei, până la urmă. Diavolul a băgat de seamă că mult câştig îi aduce limba clevetitorului. Să fiţi atenţi şi niciodată să nu daţi crezare clevetitorilor, căci mulţi şi-au pierdut sufletul pentru că au crezut vorbele lor cele măgulitoare. Chiar dacă n-a reuşit să dărâme pe cineva, vrăjmaşul sufletelor noastre se mulţumeşte dacă ne-a făcut să ne îndoim în credinţă şi să ne răcim de unele persoane care ne-ar fi putut ajuta. Nu se poate spune prin cuvinte ce grozav este păcatul acesta al clevetirii. Aşa după cum aţi auzit, că la prima vamă sunt opriţi clevetitorii şi toţi vorbitorii de rău, ascultaţi acum din Vieţile sfinţilor despre Sf. Cristina fecioara. Această sfântă a murit la 32 de ani, după o viaţă plină de sfinţenie. Când a fost adusă în biserică, ca să i se facă slujba înmormântării, a fost aşezată într-un coşciug deschis şi un mare număr de credincioşi se rugau pentru sufletul ei, aşa cum este obiceiul la înmormântare. În timpul cântării “Cu sfinţii odihneşte, Hristoase…”, moarta se ridică din sicriu şi zbură ca o pasăre spre tavanul bisericii, aşezându-se pe un baldachin. Văzând aceasta, lumea a fugit de frică afară, rămânând lângă coşciug numai o soră a ei, mai mare, şi preotul. Aceştia au rugat-o pe sfânta Cristina să coboare. Ea ascultă glasul preotului, coborî ca un fulg de zăpadă şi, împreună cu sora ei, se duse acasă, unde povesti la toată lumea care se adunase acolo următoarele:

“Când se despărţi sufletul meu de trup, fusei înconjurată de o mulţime de îngeri care mă duseră într-un loc întunecos şi groaznic. Era acolo mulţime de suflete în chinuri şi suferinţă pe care nici o limbă de om nu le poate descrie cu amănuntul. Pentru cei ce sufereau m-a cuprins mare milă, mai ales când am văzut unele femei de la noi din sat care muriseră de curând şi care în viaţă erau foarte glumeţe, râzătoare, bârfitoare şi clevetitoare.

Văzându-le în ce stare de plâns se află, am întrebat ce loc este acesta şi mi s-a spus că este iadul. Sufletele acelea erau chinuite de demoni în felul următor: pe unele pe agăţau de limbi în nişte cârlige, ca pe vite la măcelărie, la altele le turnau spurcăciuni în gură, la altele smoală fierbinte şi fel de fel de chinuri grozave. Umblau printre ei şerpi mari, se încolăceau pe ei şi-i strângeau foarte tare, încât răcneau ca vitele la abator, iar pe gură, din nas şi pe urechi le ieşeau viermi.

Nu am mai putut suferi să văd acele chinuri îngrozitoare şi am fost dusă imediat înaintea tronului ceresc. Aici am fost întrebată dacă mi-a fost milă de sufletele acelea din iad. Eu am spus cu lacrimi că mi-a fost tare milă şi mi s-a spus că mila aceea a fost de la Dumnezeu ca, venind eu în lume, iarăşi să mărturisesc şi să spun că acolo, în iad, cele mai multe suflete se chinuiesc din cauza limbii neînfrânate.”

Această sfântă a mai trăit 42 de ani printre păcătoşi, aici, pe pământ, şi cu lacrimi îi învăţa pe toţi şi îi sfătuia să se lase de bârfire, de clevetire şi de tot felul de păcate. Ziua îi învăţa, iar noaptea fugea spre păduri, în locuri sălbatice, să se roage şi să plângă pentru ei. Mulţi martori oculari au fost cuprinşi de frică, s-au convertit şi şi-au schimbat viaţa. Unii s-au retras prin mânăstiri şi s-au călugărit, iar alte fete tinere şi-au închinat viaţa lui Dumnezeu păzindu-şi fecioria şi limba de la clevetiri şi bârfiri.

Frate şi soră creştină, când ai ceva pe fratele tău mustră-l în faţă că e mai bine. Dar şi mai bine este să urmezi învăţătura Domnului Hristos: “Felul vostru de vorbire să fie ce este da, da, şi ce este nu, nu. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” Vorbirea creştinului nu trebuie să fie nici poruncitoare, ca la slugi, nici cu dispreţ, nici cu linguşiri măgulitoare, nici cu aroganţă. Ci, fiecare să sfătuim pe fratele nostru cu smerenie şi cu dragoste, fiindcă păcatele clevetirii şi bârfirii ies din mândrie, din invidie, din lene şi răutate.

Mântuitorul nostru Isus Hristos ne porunceşte zicând: “Feriţi-vă să nu defăimaţi”, iar în altă parte zice: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”. Undeva, într-o carte numită “Prolog�, scrie cum a văzut un sfânt părinte un suflet care a fost dus de îngeri în faţa Domnului Hristos. Acesta era plin de tot felul de păcate, dar a fost iertat de Domnul Hristos pentru că nu făcuse niciodată păcatul acesta. De aceea, i-a zis Domnul: “Întrucât n-ai judecat pe nimeni, nici eu nu te judec, aşa după cum am spun în Evanghelia Mea; luaţi-l şi-i deschideţi porţile raiului”.

Tot în acea carte se mai spunea de un suflet care făcuse multe fapte bune: postea, se ruga, făcea închinăciuni, făcea metanii fără număr, dar, ce folos, că nu ţinea seama de rugăciunea aceasta scurtă a lui David: “Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire buzelor mele!� Acest suflet era întotdeauna cu clevetirea în gură bârfea şi judeca pe toţi, ca şi cum numai el era bun pe faţa pământului. Când a ajuns în faţa judecăţii, a fost osândit de Domnul Hristos cu cărturarii şi fariseii şi cu toţi cei ce L-au răstignit pe Domnul Hristos.

Să luăm aminte, fiindcă această cădere este mare, să ne vedem de păcate noastre, să smulgem buruienile şi spinii din propria noastră grădină să nu purtăm noi grijă de ceea ce se petrece în grădina vecinului, căci Dumnezeu, Care ştie inima fiecăruia, va cumpăni drept la ziua judecăţii. Până atunci suntem cu toţii aici, în noaptea acestei vieţi, în întunericul cel greu al ispitelor de tot felul. Creştinii noştri au ajuns într-o stare de plâns; se războiesc unii împotriva altora în diferite chipuri. Au făcut limba praştie şi aruncă cuvinte grele unii împotriva altora prin clevetire şi bârfire.

În războaiele care au trecut s-a întâmplat ca, din cauza întunericului nopţii, să se războiască soldaţii între ei, din diferite unităţi. Aşa a ajuns să se lupte frate cu frate, neştiind, şi abia cu răsăritul soarelui ieşea la iveală cumplita greşeală. Această întâmplare adevărată are un înţeles adânc sufletesc pentru noi creştinii.

Oare, noi cei de astăzi nu facem tot aşa! Nu ne războim unii împotriva altora în noaptea invidiei şi a urii de fraţi? Nu lovesc şi nu omoară cu pietre bârfitoare frate pe frate, român pe român, încât străinii râd de noi?! Nici o naţionalitate nu este ca noi neunită în credinţă şi dragoste. Situaţia aceasta se găseşte şi în familii; vedem părinţi care distrug căminul copiilor lor prin fel de fel de vorbe nechibzuite. Nu mai vorbim de războiul crâncen ce se dă între creştini, în toate privinţele. Vedem în viaţa creştinilor noştri de astăzi cum mulţi nu se mai ţin de neamuri, se urăsc şi se duşmănesc, se judecă şi ajung la omor.

Abia la sfârşitul vieţii va vedea fiecare şi vor plânge cu amar cumplitul păcat în care au trăit. Când pe cer va răsări soarele Isus Hristos şi se va face ziuă, atunci în zadar vor mai căuta îndreptare, căci nu vor mai putea face nimic. E momentul cel mai potrivit să lăsăm această armă diabolică a clevetirii, a bârfirii, a vorbelor îndoielnice şi să strigăm şi noi din întunericul lumii acesteia ca cei doi orbi din Evanghelia de astăzi, zicând: “Miluieşte-ne pe noi, Isuse, Fiul lui David, scapă-ne pe noi de orbirea aceasta sufletească, Fiule al lui Dumnezeu, căci nu mai putem suporta întunericul acestor păcate şi luminează-ne ochii sufletului, ca să vedem şi noi frumuseţea feţei Tale, lumina Evangheliei Tale”.

Dar, pentru că veni vorba de mutul din care a ieşit demonul, să vorbim acum puţin de gura lumii de astăzi de care se foloseşte demonii iadului în diferite feluri pentru pierzarea sufletului celor care vor să se întoarcă la Dumnezeu. Dacă clevetitorii deschid cu limba lor uşile iadului şi ajung în cele mai cumplite chinuri, nici cei ce ascultă de ei nu au altă soartă, pentru că şi ei ajung în acelaşi loc de jale şi de plâns � în iad.

Aşa cum Lucifer a greşit şi a căzut în prăpastia iadului, trăgând după el pe toţi îngerii care au ascultat de el, tot aşa se întâmplă şi cu creştinii noştri, care slujesc păcatul acesta al clevetirii şi ascultă de clevetitori. De aceea, este şi o vorbă bătrânească, care spune că gura lumii n-o astupă decât pământul. Se observă în lume că, cu cât unii oameni sunt muţi pentru Dumnezeu, pentru biserică şi cele sufleteşti, pe atât sunt de vorbitori, bârfitori şi hulitori de aproapele.

De toate acestea spune Sf. Ap. Pavel că vom da seama înaintea lui Dumnezeu. Se povesteşte într-o carte veche că un tată şi cu fiul său se duceau la târg să vândă un măgar. Tatăl şi fiul mergeau pe lângă măgar, pe jos, până când s-au întâlnit cu nişte oameni care i-au luat în primire zicându-le: “Ce oameni proşti, îşi rup încălţămintea şi picioarele ca să nu strice potcoavele măgarului!”

Atunci, tatăl se suie pe măgar şi plecă. Curând se întâlni cu alţi călători care îi luară iar cu gura zicându-i: “Ce tată fără pic de inimă, uite, că nu are milă de copilul lui, îl lasă, sărmanul, să bată drumul pe jos!�. Tatăl coborî şi sui pe măgar pe copilul său. Se întâlniră cu alţi călători. Văzându-i, aceştia spuseră: “Poftim! Se mai cheamă aceasta creştere bună? Iată bătrânul merge pe jos iar fiul său călare pe măgar”.

Ce-i de făcut, măi, cu oamenii aceştia? � zise tatăl. Se suiră amândoi pe măgar, cu nădejdea că vor astupa gura lumii. Da, de unde, abia făcură câţiva paşi şi alţi oameni pe care-i întâlniră ziseră: “Ia, uitaţi-vă, ce oameni tirani, două matahale de oameni sănătoşi merg călare pe un biet măgar.”

“Ascultă, măi fiule, zise tatăl, cu oamenii aceştia nu o scoatem la căpătâi. Hai să mai încercăm una�. Coborâră amândoi de pe asin, luară o prăjină de lemn şi, legând măgarul de câte două picioare, îl ridicară în spate şi porniră cu el la drum. Când se întâlniră cu alţi călători, aceştia începură să râdă ca nişte nebuni fără să se mai poată opri. Văzând că nu e chip, de supărare, omul nostru a trântit măgarul într-un râu şi s-a întors acasă fără el.

Această istorioară ne arată ce păţeşte omul când se ia după gura lumii. Gura lumii este pusă în slujba diavolului; gura lumii se amestecă şi în mântuirea sufletului. Gura lumii e cea dintâi armă pe care o ridică diavolul împotriva mântuirii unui suflet. Îndată ce te laşi de răutăţi şi apuci pe calea Domnului, gura lumii nu te mai scoate din ţicnit, smintit, habotnic, fanatic, mironosiţă, pocăită, sectantă şi multe alte vorbe inspirate de duhul cel necurat.

Oriunde se hotărăşte un suflet pentru Dumnezeu, acolo aleargă şi gura lumii, şi te miri de unde scoate atâtea răutăţi şi de miri şi de oameni cât de uşor se lasă convinşi de răutăţile ce vin din gura lumii. Dar să nu ne mirăm prea mult, pentru că gura lumii, de fapt, e gura diavolului. Oamenii ascultă de gura aceasta mai mult decât de Sf. Biserică, de sfintele cărţi, de Sf. Evanghelie, de Cuvântul lui Dumnezeu.

E destul să spună gura lumii despre un preot că a făcut cine ştie ce greşeală mică, căci diavolul scoate până la urmă acea mică greşeală într-una vrednică de condamnat la moarte. E de ajuns să se condamne într-o biserică toate păcatele şi lucrurile diavolului, că îndată gura lumii spune că acea biserică nu e ortodoxă. Iată, aşa au ajuns creştinii noştri de întunecaţi, mai rău ca orbii din Evanghelia de astăzi. Ei nu văd un păcat în a trăi necununat; nu găsesc că e un păcat avorturile, nu găsesc că e un păcat să mergi la vrăjitoare, să te îmbeţi sau să fumezi.

Îndeosebi, dacă spui că e păcat să te îmbeţi, să fumezi, să te ţii de tot felul de petreceri şi câte altele, imediat gura lumii spune că aceasta e învăţătură sectantă, fiindcă numai sectanţii nu se îmbată, nu fumează şi nu dansează. Prin urmare, ca să fii creştin ortodox, trebuie neapărat să te ţii de aceste păcate.

Aşa s-a întâmplat cu un băiat tânăr care, având servici într-un oraş mare, a apucat pe căi rele, aşa cum se întâmplă cu mulţi tineri. Băiatul se îmbăta, fuma şi înjura. Cineva l-a adus la biserică şi atât de mult i-a plăcut că s-a hotărât să termine cu toate relele. Dar, într-un concediu, s-a dus câteva zile pe-acasă. Acolo a povestit cu dragoste că el merge la biserică în fiecare duminică, că s-a lăsat de păcate şi se simte bine şi liniştit. Cum a auzit tatăl lui, i-a spus că s-a rătăcit şi că se spânzură dacă el se mai duce la biserică. Băiatul a făcut voia tatălui său şi s-a apucat de relele de mai înainte.

Să nu ne mai mirăm, deci, de ce-i bat copiii pe părinţi; să nu ne mai mirăm de ce le fac fel de fel de necazuri. Ce merită acest tată? Nu e un ucigaş de copil? Iată de ce ajung copiii în blestem dumnezeiesc! Din cauza acestor părinţi întunecaţi, orbi şi rătăciţi. Copiii care vin la biserică şi învaţă credinţa adevărată nu ajung în puşcării, nu fac violuri, nu ajung bolnavi şi prăpădiţi. Sunt fericiţi, au mulţumire sufletească şi aduc părinţilor lor numai bucurii.

Dar iată, fraţi creştini, de unde pleacă răutăţile. Iată care sunt autorii răului, la copii şi la tineret. Să nu vă înşelaţi, căci nu vă spunem din capul nostru. Citiţi cărţile bisericii şi vedeţi cum au trăit adevăraţii creştini ai Bisericii Ortodoxe.

Soră şi frate creştin, dacă vrei să-ţi mântuieşti sufletul, nu asculta de gura lumii; ai apucat pe calea mântuirii, mergi cu îndrăzneală şi cu fruntea sus pe această cale sfântă pe care au mers apostolii, martirii şi mucenicii, moşii şi strămoşii noştri. Pe aceştia îi fericeşte Mântuitorul când zice: “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine!”

Auziţi, când trebuie să ne bucurăm; când suntem ocărâţi şi prigoniţi, căci atunci îndatorăm pe Dumnezeu să ne plătească, pentru că suferim şi noi cum a suferit El. N-ascultaţi de gura lumii. Ascultând de gura lumii, omul din istorioara de mai sus şi-a pierdut măgarul. Ascultând de gura lumii şi făcând poftele ei, noi ne pierdem sufletul şi trupul. Valoarea unui om se măsoară după voinţa lui. Voinţa este făcută de Dumnezeu pentru bine, dar omul nu ia aminte.

Luminarea voinţei noastre se face prin studierea şi cunoaşterea mai bine a datoriilor noastre creştineşti. Întărirea voinţei se capătă prin practicarea virtuţilor, a faptelor bune. Cei care cedează patimilor îşi pierd libertatea, devin nişte sclavi ai patimilor, lipsiţi de curaj şi răbdare. De aceea, Mântuitorul ne recomandă multă răbdare şi spune: “Întru răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre.”

Fără răbdare nu s-a mântuit nimeni. Când ne gândim la mulţimea martirilor, vedem că toţi au trecut în veşnicie prin răbdare. De aceea, să ne rugăm şi noi lui Dumnezeu să ne întărească în răbdare, în smerenie şi ascultare de dreapta credinţă. Iată, lepădarea de credinţă e gata. Cartea sfântă spune că imediat după lepădare spune sfârşitul.

Să luăm aminte, aşadar, că zadarnic e tot ce am făcut până acum, dacă ne lepădăm de credinţă. Nu trebuie să facem o lepădare ca a Sf. Ap. Petru; e de ajuns să spui sau să scrii că nu eşti creştin sau nu mergi la biserică, şi te-ai ars pentru totdeauna. Aşa spune Mântuitorul: “Cine se leapădă de Mine înaintea oamenilor şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu!”. Examenul acesta se apropie. Să rugăm pe Dumnezeu cu lacrimi, cu metanii şi cu căinţă tare ca să-l trecem cu bine.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul minunilor, Cel ce ai luminat ochii orbilor şi ai făcut să vadă marea Ta iubire de oameni; deschide şi ochii sufletelor noastre ca să putem vedea adevărul învăţăturilor Tale. Cel ce ai deschis gura mutului şi ai alungat demonul din el, deschide şi gurile noastre, spre slava numelui Tău, ca şi noi să-ţi mulţumim, să-ţi cântăm şi să Te preaslăvim, să Te mărturisim înaintea oamenilor pe Tine, Stăpânul şi Împăratul nostru al creştinilor.

Alungă demonii de la zidirea mâinilor Tale, Doamne, şi nu-i lăsa să ne facă să clevetim, să bârfim, să judecăm pe aproapele nostru. Pune, Doamne, pază gurii noastre şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor noastre. Amin.

 

* * *

 

Vindecarea a doi orbi

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Dacă în lume a intrat păcatul cu toate consecinţele sale, Dumnezeu ne-a dăruit şi vindecarea. În simbolul credinţei mărturisim că Fiul lui Dumnezeu “pentru noi şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri”. Mântuitorul a venit pe pământ ca să aducă tuturor oamenilor bucuria. Isus Hristos este doctorul sufletelor noastre, de aceea El a vindecat mai întâi de toate rănile produse de păcate. Paraliticului i-a spus: «Îndrăzneşte fiule, iertate-ţi sunt păcatele tale» (Matei 9, 2), iar femeii păcătoase: «Iertate îţi sunt păcatele» (Luca 7, 48).

Mântuitorul a vindecat şi suferinţele corporale. Evanghelistul Matei mărturiseşte, că «mulţimi multe au venit la El având cu ei şchiopi, orbi, muţi, ciungi şi mulţi alţii şi i-au pus la picioarele Lui, iar El i-a vindecat» (Matei 15, 30). În capitolul 9 al Evangheliei după Sfântul Matei citim că «Isus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi neputinţa în popor» (Matei 9, 35).

Dintre toate suferinţele fizice omeneşti, cea mai cumplită pare a fi absenţa vederii – orbirea. Evanghelia de astăzi ne vorbeşte despre vindecarea a doi orbi. Cei doi nu au văzut niciodată lumina soarelui, nu au putut să se bucure de frumuseţea naturii, nici măcar de faţa părinţilor lor. Ce fericire, câtă bucurie şi recunoştinţă s-a putut afla în inimile lor, când Hristos le-a oferit vederea! «Niciodată nu s-a arătat aşa ceva în Israel» (Matei 9, 35).

Ne punem întrebarea: “De ce Isus, în timpurile noastre, nu-i vindecă pe bolnavi? El este permanent cu noi. Să se fi schimbat Hristos? Sfânta Scriptură ne spune că «Isus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi» (Evrei 13, 8). Nu S-a schimbat, totuşi de ce nu se vindecă în număr mare bolnavii timpurilor noastre?

În urmă cu două mii de ani, în Palestina, Hristos a înfăptuit nenumărate minuni, dovedind că El este Fiul lui Dumnezeu. Cărturarilor care nu au crezut în Dumnezeirea Mântuitorului, Isus le-a spus: «Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine. Iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în Tatăl» (Ioan 10, 37-38). Slăbiciunea credinţei noastre ne face să căutăm semne vizibile şi, chiar dacă semnele atotputerniciei lui Dumnezeu sunt zilnice, tot suntem orbiţi de necredinţa noastră.

Pe cuprinsul întregii lumi se predică Evanghelia lui Hristos, astfel că foarte multe popoare din lumea întreagă cred. «În tot pământul a ieşit vestirea lor şi până la marginile lumii cuvintele lor», spune Psalmistul (Psalmul 19, 5).

Hristos nu încetează să vindece şi să revigoreze sufletele. Vin suflete oarbe, iar El le redă vederea, lumina credinţei. Spre Isus se îndreaptă sufletele cuprinse de lepra păcatelor, iar El le purifică prin Sacramentul Mărturisirii, înfrumuseţându-le şi sfinţindu-le cu harul Său.

În Cartea “Speranţa noastră” părintele Dimitrie Dutko povesteşte despre numeroasele minuni înfăptuite de Dumnezeu în timpurile noastre. Iată una din ele:

O mamă, care fusese ateistă, a scris unui preot o scrisoare adresându-i cuvintele: “Am un fiu, pe care l-am educat în duhul ateismului. A crescut, a început să bea, a dus o viaţă desfrânată, ocupându-se cu diferite lucruri rele. Nu am avut curajul să-l îndrept, deoarece imediat ar fi ripostat cu mânie, certându-se, neştiind în acest fel cum să mai fac faţă situaţiei create. Dar tocmai atunci a avut loc o minune. Fiul meu s-a schimbat, încât părea de nerecunoscut: a renunţat la băutură devenind un om la locul său. Într-o zi, l-am întrebat: “Spune-mi, fiule, ce este cu tine? Ai devenit atât de bun, stăpân pe tine, cumpătat şi atent”. Fiul mi-a răspuns: “Mamă, L-am aflat pe Hristos-Dumnezeu! Mă duc în secret la biserică şi mă rog! Am ascuns acest lucru de tine, pentru că tu nu crezi în Dumnezeu”. “Pentru mine – scrie în continuare femeia – acest lucru, a fost asemenea unei scântei venită din cer. M-am bucurat pentru fiul meu, că L-a aflat pe Dumnezeu! Şi eu, am devenit de asemenea creştină, astfel că la vârsta de patruzeci de ani am primit Sacramentul Botezului. M-am trezit la o nouă viaţă, Părinte! Hristos a făcut o minune pentru fiul meu şi una pentru mine! Suntem fericiţi!” Astfel de minuni ale lui Hristos şi multe altele, asemănătoare cu acestea, au loc în fiecare zi.

Credinţa aduce în suflete o lumină care ne ajută să vedem adevărata faţă a lumii. În lumina credinţei descoperim sensul tuturor întâmplărilor din viaţa noastră, fericite sau nu, vedem finalitatea tuturor lucrurilor şi descoperim că existenţa noastră este strâns legată de iubirea lui Dumnezeu. Orice suferinţă poate fi vindecată, însă mai trebuie să avem tenacitatea celor doi orbi care se roagă cu insistenţă. Sfântul Ambrozie ne învaţă, că: “Isus Hristos reprezintă pentru noi totul! Vrei să-ţi vindeci rănile – El este medicul. Eşti însetat – El este Izvorul. Te apasă greutatea păcatelor – El te eliberează de povara acestora. Ai nevoie de ajutor – El este puterea. Te temi de moarte – El este viaţa. Doreşti să ajungi în cer – El este calea. Fugi de întuneric – El este lumina. Cauţi hrana – El este nutremântul. De aceea, gustaţi şi vedeţi, cât de bun este Domnul. Fericit este omul, care-şi pune speranţa în El.

Mântuitorul oferă sănătatea sufletelor noastre. El le purifică prin intermediul Sacramentului Mărturisirii, nutrindu-le cu Sfânta Împărtăşanie. Ne mângăie cu cuvintele cuprinse în Evanghelie. Fiecare Liturghie ascultată cu atenţie, oferă sufletului nostru putere, sănătate, ajutor. Hristos ne invită la Sine spunându-ne: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi… şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre» (Matei 11, 28-29).

Rugăciune

O Doamne, fă ca voinţa mea încununată de har, să se dezică de tot ceea ce este pământesc, să alerge întotdeauna după Tine şi să primească cu credinţă totul din mâinile Tale. Căci adevărata viaţă a sufletului constă nu numai în a uita de propria fiinţă şi a mă gândi numai la Tine, dar şi de a mă ocupa numai cu ceea ce este legat de Tine. Fă-mă să înţeleg, că în viaţa legată de credinţă nimic nu poate să deranjeze iubirii.

Dumnezeul meu, alerg la Tine pentru că vreau să Te iubesc. Vreau să Te iubesc prin credinţă şi prin ştiinţă. Fă să doresc întotdeauna ceea ce Tu vrei, să trăiesc viaţa Ta, pentru a putea să mă transform în Tine. Fie ca voinţa mea să se aplece neîncetat, fără şovăire, spre Tine. Fie ca sufletul meu să privească numai spre Tine, pentru ca întotdeauna să tindă numai către Tine.

Tu pătrunzi peste tot cu bunătatea, iubirea şi atotputernicia Ta. O, Doamne, oferă-mi o credinţă cât mai simplă, pentru ca sufletul meu, privat de îndoieli, să fie cuprins de ea, trăind în pace. Fă ca prin simplitate şi credinţă, să cresc şi să mă menţin în acel adevăr care eşti Tu şi în care nimic nu mă poate deranja, atunci când sunt cuprins de graţia Ta. O, Doamne, fă să cred din tot sufletul meu; Dumnezeul meu, vreau să fiu orbit doar de încrederea în Tine. Amin.

 

* * *

 

Credinţa biruie orbirea

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelia relatează despre întâlnirea lui Isus cu mizeria umană. Isus nu se ascunde. Primeşte persoanele şi vindecându-le, manifestă iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii.

Fraţilor! Cu toţii suferim de “boli” care trebuie vindecate sau de “întuneric”, ce ne împiedică să vedem în mod clar, calea de urmat în viaţă. Slăbiciuni sau boli ale trupului, desigur… dar şi mai mult suferim de bolile sufletului. A-L cunoaşte pe Isus în chip adevărat, este calea care ne conduce cu siguranţă la vindecarea întregului nostru “întuneric”, ajutându-ne să devenim oameni autentici, care îşi acceptă – pentru a le încredinţa Domnului spre vindecare – chiar laturile obscure ale caracterului. Acest lucru reiese din cuvintele pericopei de astăzi.

Iubiţilor! Când omul simte nevoia mântuirii, a vindecării, nu trebuie să se izoleze, ci trebuie să se apropie de alţii, care îl pot ajuta, asemenea celor doi orbi, care împreună fiind, strigă mai tare, pentru ca cineva să îi audă, poate chiar Mesia. De-a lungul vieţii am avut nevoie de ajutor până într-atâta, încât să-l exprimăm printr-un strigăt? Am auzit vreodată strigătul după ajutor al altora?

Cererea ajutorului – pentru un om - nu este deloc un fapt secundar sau inutil, nici descărcarea unui suflet rănit de greutăţile vieţii. Strigătul este o cerere, o implorare, care exprimă conştiinţa, convingerea nevoii de ajutorare şi experienţa propriei sărăcii, deoarece este recunoaşterea incapacităţii de a se salva, de a se vindeca, de a se mântui, cu propriile-i puteri. Strigătul după ajutor exprimă o poziţie ce îl caracterizează pe omul sincer care este leal cu sine însuşi, arată un ataşament de dreptate şi umilinţă; răul care a venit peste noi nu ne închide în noi înşine, ci este o ocazie bună pentru a recunoaşte că avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Noi avem o atât de mare nevoie, încât nu este posibil să o realizăm numai cu puterea forţelor umane. Dumnezeu ne vine în întâmpinare: săracul acesta strigă, iar Dumnezeu îi iese în cale şi-l ajută, spune psalmistul.

Este minunat faptul că în timp ce Dumnezeu coboară la noi, ne umple de darurile Sale, după măsura credinţei noastre, pentru că nu vrea să facă totul de unul singur şi în chip magic, ci prin dialog şi prin colaborare cu omul. De fapt, rugăciunea stabileşte un dialog real al omului cu Dumnezeu, dându-i posibilitatea să devină un fiu al Său.

Din Evanghelia de astăzi reiese că vindecarea coincide cu distrugerea bolilor, a slăbiciunilor umane, adică cu învingerea răului care îl apasă pe om. De fapt, Isus ne arată că inima Tatălui este aproape de noi, copiii Săi. În timp ce ne cere să avem credinţă în Dumnezeu, Isus ne umple de darurile Sale.

Omul “superb” care nu ştie să ceară ajutor de la Dumnezeu şi de la aproapele este şi rămâne departe de vindecare…, de mântuire, la urma urmei. De aceea omul drept, chiar şi în mijlocul necazurilor, nu rămâne închis în sine, ci strigă cu putere după ajutorul Tatălui.

Doi orbi îl urmează pe Isus şi strigă: “Fiule al lui David, fii îndurător faţă de noi!“. Acest titlu – ce îl desemna pe Mesia – nu-i plăcea prea mult lui Isus, care replicase: “David însuşi îl numeşte Domn, cum deci poate fi fiul său?” (Mc 12,37). De fapt, după trup, Mesia se trage din viţa lui David, dar în acelaşi timp Isus este din veşnicie, fiind Fiul lui Dumnezeu.

Cei doi se apropie de Isus: este primul pas pe care omul trebuie să-l facă pentru a recăpăta lumina vieţii. Strigătele lor şi implorarea milei reflectă întunericul ochilor trupeşti, dar şi mai grav, cel al sufletelor lor. Isus încearcă să-i scoată din întuneric la credinţă, întrebându-i: “Voi credeţi că eu pot face asta?”. “Da”-ul lor încrezător, face ca din puterea lui Isus să izvorască darul vederii şi plinătatea credinţei: “Facă-vi-se după credinţa voastră. Şi li se deschiseră ochii“.

Rugăciunea orbilor este insistentă, lucru ce reiese din faptul că l-au urmat pe Isus până în casă. Dacă ei se încred deplin în puterea lui Isus, cărturarii se opun primirii luminii. Ei cred că cunosc Legea (poruncile), dar numai orbii au credinţa adevărată în inimile lor, pe care vedem că Isus o premiază. Atingându-le ochii, spune: “Facă-se vouă, după credinţa voastră!“. Imediat se deschid ochii lor, iar acest fapt demonstrează nu numai că aveau o credinţă dreaptă, ci şi că aportul lor în vederea vindecării, este esenţial.

Prin cuvintele adresate orbilor, pline de respect pentru natura umană, Isus cere aportul nostru şi ne invită să ne analizăm, să credem în El fără ezitare, să înfruntăm greul, convinşi că împreună cu El şi în numele Lui, vom învinge. Este clar că minunea o face puterea mare a lui Dumnezeu, dar Isus ne învaţă că realizarea minunii depinde strict şi de credinţa omului. Sunt două lucruri care trebuie să se verifice în contemporaneitate: acţiunea lui Dumnezeu şi credinţa noastră.

Prin urmare este important să-i cerem Domnului, darul de a trăi viaţa noastră într-o credinţă vie, adevărată şi responsabilă, o credinţă pe care să o dăm şi copiilor noştri… “şi cu această credinţă, vom fi capabili să transformăm cele mai urâte neînţelegeri, într-o frumoasă simfonie de fraternitate” (Martin Luther King).

Poate noi preferăm un Dumnezeu care să ne rezolve problemele, fără să ne implice pe noi, poate că am fi dispuşi să-i dăm tot ceea ce avem numai să ne ajute (problema constă în faptul că El ar face totul pe “cont” propriu, iar noi am merge mai departe pe contul nostru şi am avea ideea despre un Dumnezeu slab, care se poate cumpăra. Ba mai mult, raportul cu acest Dumnezeu nu ar fi deloc caracterizat de iubire şi de logica darului ) şi fără ca noi să trebuiască să ne examinăm viaţa sau să ne schimbăm comportamentul în bine. Oare înţelegem că Dumnezeu ne implică, ne cere aportul, pentru că doreşte să fim fii şi nu marionete (oameni neserioşi, şmecheri), iar dacă “orbirea” noastră nu se vindecă, se datorează faptului că nu dorim însănătoşirea!

Iubiţi credincioşi! Avem mare noroc că Isus vindecă slăbiciunea şi superficialitatea minţii noastre, care pretinde să fim vindecaţi, fără să ne convertim şi care nu reuşeşte să înţeleagă că Dumnezeu este un Tată care ne vrea tot binele şi care ne iubeşte, ci îl consideră ca pe un patron, pe care trebuie să-l convingă.

Orbirea este simbolul infirmităţilor spirituale, care blochează privirea, pentru a nu vedea ceea ce se poate vedea cu ochii credinţei. Păcatul nu-i permite sufletului să vadă, întunecându-i credinţa şi îndepărtându-l de Domnul. Pentru a-şi recăpăta vederea, trebuie să-şi recunoască păcatul, să se lepede de el, pentru a se reîntoarce la Domnul.

De fapt, Matei ne vorbeşte despre doi orbi care şi-au recunoscut păcatele prin cuvintele: “Fiule al lui David, ai milă de noi“. Această afirmaţie ne oferă două indicaţii. Pe de o parte, ne arată provenienţa Aceluia care vine, descendenţa Sa, din viţa lui David iar pe de altă parte, ne arată că misiunea Sa constă în iertarea păcatelor, pentru ca păcătosul să-şi recapete adevărata viaţă, iar orbul să vadă. Mesia, adică Cristos, este cel care răspunde cererilor acelora care îl caută şi îl roagă cu credinţă. El este Lumină pentru toţi cei care sunt în întuneric şi care prin lumina Lui, văd lumina (cfr. Ps 35, 10) în sensul că El este izvorul vieţii şi cu El, toţi oamenii (inclusiv orbii), îşi recapătă strălucirea vieţii. Isus face ca nevăzătorul să vadă şi surdul să audă. Mai mult, El vindecă ochii sufletului, pentru ca toţi credincioşii să-L recunoască ca fiind Dumnezeu adevărat şi vindecător deplin al omului. De fapt, prin minunea săvârşită, Isus dovedeşte că scopul venirii sale constă în restituirea vederii, orbilor, aşa cum a profeţit Isaia.

Isus leagă minunea de credinţa orbilor: ei vor vedea, în măsura în care vor avea o credinţă tare. Meditând asupra minunii, ne punem întrebarea: de câte ori nu-I cerem Domnului să intervină pentru a ne vindeca, pentru a rezolva o problemă legată de relaţiile cu cei dragi… şi de câte ori cerând, rămânem cu o credinţă slabă, oportunistă, care îl roagă pe Domnul numai în clipele de nevoie?

Oare minunea este o intervenţie a lui Dumnezeu pentru a însănătoşi o stare bolnavă, cauzată de El? Este coruperea din partea omului, prin rugăciunile sale, a unui Dumnezeu atotputernic dar puţin distrat, distant şi nepăsător faţă de problemele oamenilor? De ce asistăm la aşa puţine minuni? De ce de prea multe ori rugăciunile noastre nu sunt ascultate?

Dumnezeul căruia ne rugăm este mult milostiv, care ştie de ce avem nevoie: nu ne adresăm unui tiran pentru a-l corupe sau îmbuna prin insistenţele noastre, prin jertfe sau rugăciuni, ci ne adresăm unui Tată, care… “unui fiu care îi cere pâine, cu siguranţă nu-i dă un şarpe“.

Uneori Dumnezeu nu ne ascultă, deoarece ceea ce noi considerăm că este spre mai mare binele nostru, nu este lucrul cel mai important de care avem nevoie în vederea mântuirii. O altă idee ne-o dă Isus: Dumnezeu nu ne ascultă, pentru că a noastră credinţă este slabă şi greşită, iar o credinţă mică, nu poate face minuni.

În Evanghelie, minunea are o importanţă relativă: este un semn care ne arată că împărăţia este prezentă în mijlocul nostru şi care ne invită să ne trăim viaţa în funcţie de împărăţia cerurilor, ce va să vină. Riscul – prezent şi în Evanghelie – constă în faptul că oamenii ar putea sesiza doar minunea în sine: ceea ce este important, constă în faptul că m-am vindecat şi nu mai îmi pasă de Dumnezeu sau de aproapele. De fapt cea mai mare minune constă în a-ţi da seama de Dumnezeu “care este lângă tine” şi că El te ajută să “cucereşti” viaţa veşnică.

Isus cere ca minunea să fie tăinuită, dar ei nu au respectat îndemnul Domnului. Ambii, ieşind, au vestit minunea săvârşită. Până erau orbi, cei doi vesteau necazul lor (anunţau problemele umane)…, dar, odată vindecaţi, vestesc puterea lui Dumnezeu, ceea ce Dumnezeu a făcut pentru ei. Când erau orbi, trăiau pentru ei, acum trăiesc pentru Domnul şi pentru ajutorarea aproapelui, anunţând şi altora unica şi adevărata putere a Domnului, care vindecă omul în totalitatea sa.

Cei care au fost ajutaţi de Cristos şi au primit darul credinţei nu pot şi nu trebuie să tacă. Aşa au făcut cei doi vindecaţi, apostolii şi martirii bisericii,până în zilele noastre. Noi,creştinii,trebuie să mărturisim urgent şi altora credinţa noastră în singurul şi adevăratul Dumnezeu. A anunţa Evanghelia înseamnă a spune şi altora binele pe care Dumnezeu îl face vieţii noastre.

În partea a doua a Evangheliei de astăzi se vorbeşte despre vindecarea unui om mut. Matei descrie că un îndrăcit ajunge înaintea lui Isus, iar Domnul, demonstrându-şi mila şi iubirea faţă de bolnavi, îl vindecă. Bolile nu erau numai trupeşti: surzenia, orbirea, lepra sau altele. Aceste boli erau manifestarea unui rău mai mare, care ameninţa sănătatea oamenilor, adică abandonarea totală, starea umilitoare şi inumană în care aceste persoane erau obligate să trăiască.

Muţenia are consecinţele sale fizice evidente, cei care sunt loviţi de muţenie suferă în inima lor pentru că sunt lipsiţi de mijlocul necesar de comunicare cu aproapele şi cu Dumnezeu. A-i face să vorbească pe cei muţi, este lucrarea împlinită de Isus Mântuitorul, care astfel ,doreşte să refacă comuniunea lor cu Tatăl ceresc şi să restabilească fraternitatea între oameni.

Vindecările pe care Isus le făcea, nu priveau doar tămăduirea bolilor trupului uman, ci în special, urmăreau biruirea acestui rău mai mare ,adică abandonarea materială şi spirituală, în care lumea era constrânsă să-şi petreacă ultimii ani din viaţă. Apoi, religia epocii, în loc să-i ajute pe oameni să-L întâlnească, să-L descopere, să vadă în Dumnezeu o putere ca să reziste la necazuri şi să aibă speranţă, învăţa că bolile sunt rodul unei pedepse a lui Dumnezeu, din cauza păcatelor. Religia făcea ca în mintea acelor oameni să crească sentimentul că sunt respinşi de Dumnezeu şi că sunt deja condamnaţi. Isus se comporta exact invers. Primea şi vindeca bolnavii, urmărind ca să refacă relaţiile inter-umane de iubire şi într-ajutorare, pentru ca oamenii să poată trăi frăţeşte.

Înaintea vindecării, reacţia lumii este de admiraţie şi gratitudine (recunoştinţă), dar reacţia fariseilor, denotă neîncredere şi răutate: “El alungă dracii cu ajutorul căpeteniei dracilor“. Neputând nega evidenţa, unicul mod pe care îl au pentru a-L discredita pe Isus este cel de a-L acuza că lucrează cu diavolul. Isus nu răspunde, deoarece atunci când răutatea este clară, adevărul străluceşte singur şi nu necesită lămuriri.

Evanghelia de astăzi se încheie prezentându-ne un Isus neobosit, care continuă să străbată satele Galileii, pentru a putea întâlni cât mai mulţi bolnavi şi a-i vindeca de bolile lor. Misiunea lui Isus care “străbătea toate satele şi oraşele” pentru a-i afla pe toţi şi a-i salva pe toţi este exemplul pe care ucenicii trimişi în misiune trebuie să-l aibă mereu înaintea ochilor. Ucenicii nu trebuie să uite că misiunea lui Isus poate fi sintetizată în trei verbe: a învăţa, a predica şi a vindeca. Aceasta va fi şi activitatea misionarilor pe care Domnul îi va trimite în lume până la sfârşitul timpurilor, ca să ajungă şi să predice iubirea Sa “la oile pierdute ale casei lui Israel”. Amin.

 

* * *

 

Fie voua dupa credinta voastra!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta minunea facuta de catre Isus in “orasul sau” sau “tara sa” cum mai este numita cetatea Capernaum, in care il gasim destul de des si unde face multe minuni prin care reda sanatatea trupeasca oamenilor necajiti si amarati ai acelor timpuri.

Cei doi orbi care se tineau de Isus mai mult ca sigur auzisera de unele dintre minunile pe care Isus le-a facut cu alti oameni care au suferit de diferite boli si erau absolut convinsi ca toate acestea le face cu puterea dumnezeeasca pe care o detine, de aceea si ei nu conteneau a-l ruga sa le dea si lor vindecare. Deasemenea, cei doi, credeau cu adevarat ca acela pe care-l rugau staruitor sa-i ajute este Mesia cel de mult asteptat de Israel si despre care Isaia a spus: “Va deschide ochi celor orbi si va scoate din temnita pe cei robiti.” Is. 48,7 Dar, nu este suficienta numai dorinta omului de vindecare care este, oricum, legitima, ci si rugaciunea, asa dupa cum retine si sfantul evanghelist Marcu in cap. 11,24 : “Pe toate cate le cereti, rugandu-va cu credinta, sa credeti ca le veti primi.” Chiar si orbi din Evanghelia de astazi dobandesc vederea datorita credintei, asemeni altor oameni bolnavi pe care Isus ii vindeca, tot ca urmare a credintei lor, de aceea le spune celor vindecati: “Credinta ta te-a mantuit!” Cuvinte prin care nu numai ca identifica “medicamentul” vindecarii, dar si indica necesitatea credintei ca “terapie” in dobandirea vindecari.

Din Evanghelia de astazi trebuie sa retinem invataturile necesare mantuiri noastre, aplicabile tuturor actelor de lauda si cerere la adresa lui Dumnezeu: rugaciunea sincera, credinta fara dubii, staruinta in rugaciune, s.a., ca si conditie sine qua non in primirea harurilor ceresti. Apoi, pentru ca nu suntem singuri in aceasta lume si interactionam, nemijlocit, si cu alti oameni, trebuie sa primeze in sufletul unui urmas al lui Cristos, iubirea aproapelui, ajutorul sau ajutorarea lui, in caz de nevoie si nu in ultimul rand rugaciunea sincera pentru el.

Pentru ca, in aceste zile, poate mai mult ca oricand, fiecare dintre noi are nevoie de un sprijin, moral sau chiar material. Si daca acest sprijin il acordam neconditionat, asa dupa cum a facut Isus in toate interventiile sale, inseamna ca si in noi a inmugurit vlastarul iubirii aproapelui. Ca si noua, Isus, ne-a redat vederea cea adevarata. Daca, insa, nu simtim aceasta atunci suntem si noi asemenea fariseilor din Evanghelia de astazi pentru ca asa dupa cum orbul nu vede lumina soarelui si nu cunoaste ziua de noapte, intunericul de lumina, tot asa omul fatarnic nu cunoaste si nu vrea sa vada binele, adevarul si dreptatea ce-l inconjoara, cautand sa le judece si sa le interpreteze conform viclesugului si rautatii inimi sale sau, pur si simplu, sa le ignore. Fatarnicia este o boala spirituala greu tratabila, deoarece in mintea celui care sufera de acest handicap, ceea ce in realitate este cinstit, curat si drept, in aceasta minte bolnava este minciuna, murdarie si invidie. Dovada o vedem de atatea ori in sufletul iudeilor care sunt prezenti la vindecarile miraculoase pe care Isus le face si despre care ei spun ca nu sunt facute cu putere divina si chiar ii aduc o acuza foarte grava si anume ca, : “Cu Domnul demonilor scoate demoni!” Mt. 9,34.

Pe omul rau si invidios, plin de mandrie, oricat ai vrea sa-l faci sa vina la realitate, nu vei reusi, deoarece, cei trei demoni: rautatea, invidia si mandria, care-l poseda pe fariseu nu se pot alunga fara interventia lui Dumnezeu. Dar, dupa cum Dumnezeu nu intra cu forta in sufletul omului, ci numai la dorinta si cerinta sincera a acestuia, locul lui Dumnezeu din sufletul omului, este ocupat si posedat de diavol.

Isus a vindecat nu numai pe cei doi orbi la care Evanghelia de astazi ne face partasi, carora le spune: “Fie voua dupa credinta voastra!” Mt. 9,29, dar si pe multi alti, fie ca au cerut, fie ca i s-a facut, pur si simplu, mila de sufletele nevoiase. Oare, noi, rostind rugaciunea “Tatal nostru,” si spunand: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri” nu este tot un “fie tie dupa credinta ta“?! Si atunci, daca ne este noua dupa credinta pe care o avem, nu trebuie sa ne mire faptul ca in lume sunt atatea boli, atatea necazuri. Ca sunt atatea suferinte nu numai trupesti dar si sufletesti. Ca societatea in care azi traim este plina de sechelele multitudini de pacate in care ne zbatem. A faptului ca, multi dintre noi, suntem mai mult farisei decat crestini, punand la indoiala tot ceea ce nu ne aduce o satisfactie materiala, filtrand prin interesul propriu invatatura evanghelica si credinta in viata vesnica promisa. Omul, care nu are credinta nu iarta nimic aproapelui sau si ramane incontinuare orb pentru ca el nu vede bunatatea si maretia lui Dumnezeu, in ceea ce-l inconjoara, si mut pentru ca nu se roaga si nu multumeste lui Dumnezeu pentru talanti pe care i-a primit: sanatate, bogatie si intelepciune.

Sfanta Evanghelie de astazi se incheie cu: “Isus strabatea toate cetatile si satele…vindecand orice boala si orice neputinta in popor.”

Isus si astazi strabate toate orasele si satele prin constiinta omului si cheama pe tot omul la Biserica pentru a se hrani cu “painea cea coborata din cer” si pentru a se adapa din izvorul vieti, cu apa vesniciei. Amin.

 

* * *

 

Iubirea milostivă, izvor de bucurie

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Evanghelia care se citeşte la Sfânta Liturghie în Duminica a VII-a după Rusalii înfăţişează două vindecări miraculoase, săvârşite de Mântuitorul Iisus Hristos, asupra a doi orbi şi unui mut. Cu toate că Sfântul Evanghelist Matei prezintă foarte succint aceste minuni, pericopa evanghelică conţine multe şi profunde înţelesuri, deosebit de folositoare vieţii noastre duhovniceşti.

În prim-plan este prezentată vindecarea a doi orbi care, auzind de minunile săvârşite de Mântuitorul, Îl urmăreau şi Îi cereau cu insistenţă să-i vindece. Ca şi în alte cazuri, Mântuitorul Iisus Hristos evidenţiază importanţa credinţei în primirea vindecării. “Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, îi întreabă Hristos Mântuitorul pe cei doi orbi care doreau cu atâta înflăcărare să se vindece. Iar ei au răspuns: “da, Doamne!”. “După credinţa voastră, fie vouă”, le spune Iisus, şi în clipa aceea “s-au deschis ochii lor”.

Când e necesară mărturisirea credinţei?

După vindecarea celor doi orbi din Capernaum, ne spune Evanghelia, îndată “au adus la Dânsul pe un om mut, având diavol. Şi fiind scos afară diavolul, a grăit mutul”.

Vedem că Mântuitorul Iisus Hristos Se comportă diferit în cele două vindecări consecutive. El aşteptă mărturisirea credinţei, în cazul celor doi orbi, înainte de a-i vindeca, dar nu şi de la mutul demonizat, care a fost tămăduit de îndată ce a fost adus la Sine. Mântuitorul nu cere mutului demonizat să-şi exprime credinţa, pentru că acesta nu mai era în toate facultăţile psihice şi sufleteşti, nu mai gândea şi nu mai era responsabil el însuşi de ceea ce făcea, ci era condus de duhul cel rău care pusese stăpânire pe el. Ca şi în alte situaţii evanghelice similare (cf. Matei 8, 28-34), vedem drama omului stăpânit de diavolul, căruia i-au fost confiscate gândirea, vocea, voinţa, fiind stăpânit tiranic de demon. Din acest motiv, Mântuitorul Iisus Hristos n-a mai aşteptat mărturisirea credinţei de la mutul demonizat, ci, cu iubirea Sa mult milostivă, i-a redat sănătatea trupească şi sufletească.

În acest caz, a fost suficientă credinţa şi dragostea de aproapele a celor care l-au adus pe mutul demonizat la Iisus şi care au crezut că El îl poate vindeca.

Orbii vindecaţi, propovăduitori ai luminii Cuvântului Întrupat

După vindecarea celor doi orbi, Mântuitorul Hristos “le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie”. Dar ei, “ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela”. Vedem, aşadar, cum, mai întâi, Mântuitorul cere credinţă celor doi orbi, iar apoi, după ce i-a vindecat, le porunceşte să nu trâmbiţeze, să nu se laude cu vindecarea, nici să nu-L laude pe El ca fiind vindecător.

De ce a făcut aceasta? Ca să ne dea nouă pildă ca, după ce săvârşim binele, să nu ne lăudăm, nici să aşteptăm laude de la oameni pentru binele pe care l-am făcut altora. Când Mântuitorul Iisus Hristos le cere celor doi orbi să nu spună nimănui nimic despre minunea care se făcuse asupra lor, El arată smerenia Sa. (Despre smerenie, Sfântul Isaac Sirul spune că este “haina lui Dumnezeu. Căci, Cuvântul Întrupându-Se, pe ea a îmbrăcat-o şi prin ea ne-a vorbit nouă, în trupul nostru”(1).)

Însă, după cum am văzut, ei nu au împlinit porunca primită, ci, plini de bucurie şi de recunoştinţă, au vestit în toate părţile Capernaumului cât de mult bine le-a făcut lor Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor.

În doar câteva versete, pericopa evanghelică a acestei duminici ne prezintă, deodată, smerenia Mântuitorului şi recunoştinţa celor doi orbi vindecaţi. După ce au cunoscut ani în şir întunericul orbirii, vindecaţi fiind, cei doi, prin propovăduirea numelui binefăcătorului lor, i-au luminat duhovniceşte atât pe oamenii contemporani lor, cât şi zecile de generaţii care au urmat de atunci şi care au aflat de această minune prin intermediul Sfintei Evanghelii.

După vindecare, cei doi orbi au devenit misionari ai credinţei, vestitori ai milostivirii dumnezeieşti. Învăţăm şi noi, aşadar, de la aceştia să avem credinţă tare când trecem prin încercări şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu, să cerem ca Hristos Domnul să ne vindece de orice boală, de orice neputinţă. Însă, îndată ce am primit binefacerea sau vindecarea dorită, trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu, să arătăm recunoştinţă, să-L mărturisim pe El ca fiind binefăcătorul, vindecătorul şi Mântuitorul sufletelor şi al trupurilor noastre.

Poporul se minuna şi se bucura, iar fariseii invidiau pe Iisus şi se întristau

Aflăm tot din Evanghelia acestei duminici că poporul se minuna şi se bucura, deoarece niciodată nu mai văzuse o putere vindecătoare ca aceea a Mântuitorului Iisus Hristos. Pe de altă parte, fariseii, care-L invidiau pe Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că avea mai multă popularitate decât ei, ziceau că Iisus scoate demonii cu “domnul diavolilor”. Aşadar, în timp ce poporul se bucura că Hristos tămăduieşte, că face minuni atât de mari, fariseii se întristau. Din cauza răutăţii din inimile lor, ei nu se puteau bucura de binele pe care îl făcea Hristos oamenilor. Deci, din invidie şi răutate, fariseii Îl denigrau pe Iisus, Îl calomniau şi răstălmăceau lucrarea Lui, dându-i un sens negativ şi spunând că El alungă pe demoni cu putere demonică.

Hristos vine în întâmpinarea celor suferinzi

Evanghelia se încheie cu următoarea concluzie: “Iisus străbătea prin toate oraşele şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor”. Observăm din Sfintele Evanghelii că puterea vindecătoare a Mântuitorului însoţeşte întreaga Sa misiune. De asemenea, vedem că El cutreieră cetăţi şi sate, merge în întâmpinarea poporului, nu aşteaptă ca poporul să vină la El, în Capernaum.

Mântuitorul Hristos mergea prin sate şi oraşe, vindeca “orice fel de boală şi orice fel de neputinţă în popor” şi învăţa în sinagogi cuvântul lui Dumnezeu. Tot aşa îi va îndemna să facă şi pe apostolii Săi, a căror chemare o prezintă capitolul următor (al X-lea) din Evanghelia după Matei.

Mântuitorul Iisus Hristos binevesteşte mai întâi El Însuşi Evanghelia împărăţiei şi apoi trimite şi pe ucenicii Săi, arătându-le cum trebuie să binevestească Evanghelia. Atât în cazul Mântuitorului, cât şi în cazul ucenicilor Săi, binevestirea Evangheliei a fost însoţită de vindecări miraculoase şi de eliberarea oamenilor posedaţi de diavoli. Prin aceasta noi învăţăm astăzi că Biserica lui Hristos, deodată cu predicarea cuvântului Evangheliei, trebuie să săvârşească şi faptele evanghelice, să aline suferinţa, să elibereze pe oameni din pătimiri, din situaţii grele.

Evanghelia acestei duminici ne îndeamnă şi pe noi să-i ajutăm pe cei necăjiţi, pe cei suferinzi, pe cei bolnavi. Astfel, suntem îndemnaţi să ne dăruim lui Hristos, să devenim Trupul Său tainic, adică Biserică, să punem la dispoziţia Lui mâinile noastre, voinţa noastră, dărnicia noastră, pentru a aduce mângâiere celor bolnavi, celor fără adăpost, celor fără hrană şi care cer ajutorul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu dăruieşte ajutorul Său celor în nevoi folosind mâinile milostive ale celor care ascultă Evanghelia şi împlinesc poruncile iubirii Mântuitorului în relaţiile cu semenii lor.

Noi trebuie să avem mereu în vedere faptul că suntem Trupul tainic al Mântuitorului Hristos, prin care El lucrează în lume pentru a ajuta pe cei care Îi cer ajutorul.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să simţim bucuria şi chemarea sfântă de a fi mâinile iubirii lui Hristos, care ajută pe semenii noştri aflaţi în suferinţă, în necazuri, în singurătate şi în deznădejde. Numai aşa simţim că Evanghelia iubirii lui Hristos este Evanghelia mântuirii şi a vieţii adevărate din împărăţia cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi şi binele oamenilor. Amin.

Note:

1 Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia, vol. 10, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 96.