Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a VI-a după Paști (A orbului)
Evanghelia: Ioan 9,1-38
Apostolul: Fapte 16,16-34

Ioan 9,1-38

Și trecând Isus, a văzut un om orb din naștere. Și ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit; acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Isus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt. Acestea zicând, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat, și a uns cu tină ochii orbului. Și i-a zis: Mergi de te spală în scăldătoarea Siloamului (care se tâlcuiește: trimis). Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte că era orb ziceau: Nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau: El este. Alții ziceau: Nu este el, ci seamănă cu el. Dar acela zicea: Eu sunt. Deci îi ziceau: Cum ți s-au deschis ochii? Acela a răspuns: Omul care se numește Isus a făcut tină și a uns ochii mei; și mi-a zis: Mergi la scăldătoarea Siloamului și te spală. Deci, ducându-mă și spălându-mă, am văzut. Zis-au lui: Unde este Acela? Și el a zis: Nu știu. L-au dus la farisei pe cel ce fusese oarecând orb. Și era sâmbătă în ziua în care Isus a făcut tină și i-a deschis ochii. Deci iarăși îl întrebau și fariseii cum a văzut. Iar el le-a zis: Tină a pus pe ochii mei, și m-am spălat și văd. Deci ziceau unii dintre farisei: Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu ține sâmbăta. Iar alții ziceau: Cum poate un om păcătos să facă asemenea minuni? Și era dezbinare între ei. Au zis deci orbului iarăși: Dar tu ce zici despre El, că ți-a deschis ochii? Iar el a zis că prooroc este. Dar iudeii n-au crezut despre el că era orb și a văzut, până ce n-au chemat pe părinții celui ce vedea. Și i-au întrebat, zicând: Acesta este fiul vostru, despre care ziceți că s-a născut orb? Deci cum vede el acum? Au răspuns deci părinții lui și au zis: Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb. Dar cum vede el acum, noi nu știm; sau cine i-a deschis ochii lui, noi nu știm. Întrebați-l pe el; este în vârstă; va vorbi singur despre sine. Acestea le-au spus părinții lui, pentru că se temeau de iudei. Căci iudeii puseseră acum la cale că, dacă cineva va mărturisi că El este Cristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea au zis părinții lui: Este în vârstă; întrebați-l pe el. Deci au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că Omul Acesta e păcătos. A răspuns deci acela: Dacă este păcătos, nu știu. Un lucru știu: că fiind orb, acum văd. Deci i-au zis: Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii? Le-a răspuns: V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? Și l-au ocărât și i-au zis: Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe Acesta nu-L știm de unde este. A răspuns omul și le-a zis: Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși; dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acesta îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naștere. De n-ar fi Acesta de la Dumnezeu n-ar putea să facă nimic. Au răspuns și i-au zis: În păcate te-ai născut tot, și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară. Și a auzit Isus că l-au dat afară. Și, găsindu-l, i-a zis: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a zis: Dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Isus: L-ai și văzut! Și Cel ce vorbește cu tine Acela este. Iar el a zis: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui.

 

Autori

pr. Pierre-Marie Delfieux
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Vasile Florea
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard Patrașcu
pr. Felician Tiba
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Daniel Iacobuț
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
Diverși alți autori
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Mihai Tegzeș
pr. Vasile Rob
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
pr. Petru Tamaș
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Ochi avem și nu vedem

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Dintre toate facultățile noastre fizice, cel mai mult prețuim capacitatea de a vedea. Mai degrabă ne-am pierde auzul, sau capacitatea de a vorbi, sau chiar brațele sau picioarele decât să ne pierdem vederea. Astăzi există mulți oameni care văd cu ochii lor, dar inimile lor sunt oarbe. Așa cum a spus Domnul: “Ochi aveți și nu vedeți” (Marcu 8,18). Un turist a aruncat o privire spre Marele Canion și apoi a întrebat: “Unde este terenul de golf?” Când i s-a spus că nu există nici un teren de golf, a întrebat: “Dar ce faceți voi pe aici?” În prezența unuia dintre cele mai sublime și mai impunătoare spectacole ale lumii, acest om nu a văzut nimic. Avea ochi, dar capacitatea lui de a vedea frumusețea și măreția nu se dezvoltase. Avea ochi, dar nu a văzut.

Problema noastră astăzi nu este aceea că suntem orbi din punct de vedere fizic, ci spiritual. Helen Keller, care s-a născut oarbă și surdă, a fost vizitată de o bună prietenă care tocmai se întorsese dintr-o lungă drumeție prin pădure. “Am întrebat-o ce a văzut”, a spus Miss Keller. “Nimic deosebit”, a fost răspunsul. “Mi-ar fi părut de necrezut”, a spus Miss Keller, “dacă nu m-aș fi obișnuit cu astfel de răspunsuri, deoarece mă convinsesem de mult timp că aceia care au ochi văd cu adevărat foarte puțin.”

Dacă vedem, dacă vedem cu adevărat, fiecare zi devine o nouă revelație a lui Dumnezeu. Emerson spunea odată: “Dacă stelele ar apărea într-o singură noapte la o mie de ani, cât de mulți oameni ar crede și ar adora și ar păstra pentru multe generații amintirea acelei nopți unice de mister magic.” Noi ne-am obișnuit însă cu ele, nu vedem niciodată stelele, sau dacă ne uităm la ele ni se par ca un poster afișat într-o sală de așteptare. Avem ochi și nu vedem. Asemenea orbului din Evanghelia de astăzi, și noi avem nevoie să fim vindecați de Isus. Pentru că suntem orbi în atât de multe feluri.

 

Orbire intenționată.

O mare parte din orbirea noastră este intenționată. Cât de ușor este să nu vedem lumea. Tot ceea ce trebuie să facem este să tragem în jos cele două obloane ale trupului: pleoapele. Îmi amintesc bine povestea a doi americani care călătoreau cu trenul prin Africa. Au ajuns la un moment dat într-unul dintre acele sărace sate africane. Un grup de copii africani înfometați s-au adunat lângă tren și se uitau cu poftă prin ferestre. Pentru a nu lăsa această scenă să le strice bucuria mesei lor, cei doi americani s-au ridicat și au tras draperiile.

Mulți dintre noi suntem vinovați de a trage draperiile asupra nevoilor lumii noastre. Suntem orbiți de imensa noastră bogăție. Nu ne putem imagina o mamă din vestul Africii care trebuie să decidă pe care dintre cei trei copiii ai săi să îl lase să moară din lipsă de hrană, sau pe cei 150.000 de oameni care dorm pe străzile Calcuttei în fiecare noapte pentru că nu au locuință – nici măcar o cocioabă amărâtă; sau sărăcia de neconceput a milioane de oameni din America de Sud, care mănâncă din tomberoanele de gunoi și beau apă murdară, fără nici o speranță de a primi ajutor, sau sărăcia și subnutriția de nedescris care există chiar în mahalalele din marile orașe. Este atât de ușor să excludem toate acestea din viețile noastre și să fim orbi față de ele.

O veche poveste din China vorbește despre un om care râvnea la aur. Într-o zi a mers la un magazin de bijuterii, a pus mâna pe ceva aur, și a fugit. După ce l-au prins, a fost întrebat: “Cum ai putut să furi aurul altcuiva ziua în amiaza mare și în fața atâtor oameni?” Hoțul a răspuns: “Când am ajuns la aur, am văzut doar aurul. Nu am văzut nici un om.”

Se poate ca aceasta să fie o parte a problemei noastre: suntem atât de orbiți de aur, de materialismul nostru, de căutarea profitului, încât nu îi mai vedem pe oameni? Să ne amintim povestea pe care Isus a spus-o despre omul bogat și despre Lazăr, sărmanul cerșetor care trăia la poarta casei sale, mâncând resturile care cădeau de la masa bogatului. Bogatul nu l-a exploatat niciodată pe Lazăr, și nici nu l-a jefuit; pur și simplu nu l-a văzut niciodată. A fost total orb față de existența sa.

Aceasta este și problema noastră: nu vedem. Nu vedem sărăcia de pe pământ; nu îi vedem pe acei doi din trei oameni din lume care suferă de foamete. Peste tot în jurul nostru sunt oameni care trăiesc în tristețe, în disperare, în singurătate, în dureri, în boală. Îi vedem oare? Am învățat să mergem pe stradă și să nu îi vedem niciodată pe oamenii care, împreună cu noi, umplu trotuarul. Chiar mai mult decât orbul din Evanghelia de astăzi avem nevoie să îi cerem lui Isus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea suferința și întristarea semenilor noștri.

O persoană care nu a suferit de acest gen de orbire a fost dr. Tom Dooley, tânărul medic care a lucrat în marină și care apoi și-a dedicat viața asigurării de servicii medicale gratuite pentru nativii din Laos. El a spus într-o zi: “Cu siguranță nu îl pot vedea pe Dumnezeu când mă uit la un Mercedes-Benz. Dar în junglă este mai ușor… Desigur, mi-ar plăcea să stau aici și să conduc o astfel de mașină, să beau scotch cu gheață și să mă întâlnesc cu fete frumoase, dar îi tot văd acești oameni săraci și bolnavi.” Domnul i-a redat vederea!

 

Alte feluri de orbire.

Suntem orbiți de culori. Refuzăm să vedem chipul lui Dumnezeu care se află în fiecare om – indiferent de culoarea pieii. Orașele noastre suferă astăzi din cauza orbirii noastre rasiale, care este în fond o orbire spirituală. Ce nevoie disperată avem ca Isus să ne redea vederea pentru ca să putem vedea și respecta chipul lui Dumnezeu în fiecare persoană.

Unii dintre noi suntem orbi față de lucrurile care sunt aproape de noi; putem vedea doar ceea ce se află la distanță. Putem vedea cu ușurință păcatele aproapelui nostru dar nu și ale noastre. Credem că posedăm adevărul și respingem punctul de vedere al celorlalți. Ce nevoie disperată avem să ne rugăm: “Doamne, fă să îmi recapăt vederea ca să pot vedea și îndepărta bârna din ochiul meu înainte să mă preocupe paiul din ochiul aproapelui meu.”

Cât de orbi suntem față de prieteni și față de cei dragi ai noștri! În piesa “Orașul nostru”, Thornton Wilder, autorul, o lasă pe Emily să retrăiască după moarte o singură zi din viața ei de pe pământ, și îi auzim rugămintea adresată mamei ei: “O, mamă, uită-te la mine doar un minut ca și cum m-ai vedea cu adevărat!” Ne putem uita la oameni dar să nu îi vedem cu adevărat. Privim prin ei. La fel de bine am putea fi orbi.

Dr. Paul Tournier povestește despre un strălucit chirurg din New York. Totul îi mergea extrem de bine, cu excepția unui singur lucru: soția lui era foarte nervoasă. A trimis-o la un psihiatru care i-a sugerat că nu îi acordă acesteia destulă atenție. Chirurgul a început să se simtă foarte răspunzător de starea nervoasă a soției lui. Știa că simplul fapt de a o trimite la psihiatru nu îl va scuti de această responsabilitate. În timp ce el ducea o viață extrem de captivantă la spital, făcând operații, salvând vieți, făcând cercetare, scriind pentru reviste medicale… acasă soția lui murea de foamete emoțională. Și el a fost complet orb față de acest lucru.

Cât de mult avem nevoie să ne rugăm: “Doamne, fă-mă să îmi recapăt vederea pentru ca slujindu-i pe ceilalți, să nu fiu orb față de nevoile celor dragi ai mei”. Cât de des îi auzim pe oameni plângându-se: “I-am făcut cu mâna pe stradă, dar m-a ignorat”. Oamenii se uită la noi cu ochii lor, dar nu și cu inimile lor. Asemenea fetiței care i s-a plâns mamei ei: “Dar, mamă, nu mă asculți”. Mama a obiectat: “Te ascult”. “Mamă, nu mă asculți cu ochii tăi”. Cât de mult putem comunica cu ochii noștri! O privire plină de ură, o privire rece ne pot da peste cap și pot face să ne înghețe sângele în vine. Însă câtă bucurie și lumină poate aduce o privire plină de viață. “Doamne, fă să îmi recapăt vederea pentru ca să mă uit la ceilalți cu iubire și bucurie.”

 

Orbirea spirituală.

În fine, există și oameni care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Pur și simplu ei nu îl văd pe Dumnezeu. Unii oameni îl văd pe Dumnezeu pretutindeni. Îl văd în fiecare copac, în fiecare munte, în fiecare rază de soare, în fiecare întâmplare, în fiecare persoană. Însă cei orbi din punct de vedere spiritual nu îl văd nicăieri.

John Burroughs, marele naturalist american, i-a făcut într-o zi o vizită unei doamne din vecini care îi cunoștea marea pasiune pentru păsări. Ea l-a întrebat: “De ce, domnule Burroughs, aveți atât de multe păsări la dumneavoastră acasă, dar eu nu am nici un fel de păsări în grădina mea?” John Burroughs tocmai urmărise fascinat tot felul de păsări zburând între tufele și copacii din grădina doamnei. Și i-a răspuns: “Doamnă, nu veți vedea păsări în grădina dumneavoastră până când nu veți avea păsările în inima dumneavoastră”.

Poate le putem spune același lucru acelora dintre noi care sunt orbi din punct de vedere spiritual. Nu îl vedem pe Dumnezeu în lume deoarece nu îl avem suficient pe Dumnezeu în inimile noastre. Am eșuat în a cultiva vederea lui Dumnezeu. Ne-am antrenat ochii pentru a vedea lucruri, pentru a număra bani, pentru a măsura distanțe, dar am neglijat cea mai importantă capacitate care aparține omului, capacitatea de a-l vedea pe Dumnezeu prin rugăciune și cult.

Dacă este să vedem din nou, trebuie să aibă loc un miracol. Isus trebuie să ne atingă ochii așa cum i-a atins ochii omului orb din naștere. Atunci vom începe să vedem. Atunci vom ajunge să înțelegem că fără Isus, nici un om nu poate vedea cu adevărat, și că cu El, nici un om nu poate fi orb cu adevărat. El este deschizătorul ochilor sufletului, și fără El este întotdeauna întuneric. “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”.

Iată povestea unui om singuratic care s-a simțit atât de respins de orașul rece în care trăia încât a decis să se sinucidă aruncându-se în râu. Ieșind din casa sa, și-a spus: “Dacă întâlnesc pe cineva pe stradă care să mă privească în ochi, care să mă remarce oarecum ca pe o ființă umană, mă voi întoarce. Doar atunci”. Și a început să meargă spre râu. Aici povestea se încheie. Dar ne pune această întrebare: dacă te-ar fi întâlnit pe tine pe stradă, s-ar fi întors?

 

* * *

 

Ora hotărâtoare

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”
(Ioan IX,25)

Oamenii își au orele lor hotărâtoare, ore în care ei trebuie să se decidă a servi lui Dumnezeu, ori Satanei, a primi un dar duhovnicesc, ori a-l respinge, a se ridica la înălțimea Cerului, ori a se prăbuși în abisul iadului. A fost o oră hotărâtoare pentru tânărul bogat din Evanghelie, când l-a întrebat pe Isus: “Învățătorule bun, ce bine voi face ca să moștenesc viața de veci?”. A fost o oră hotărâtoare pentru apostoli, când Isus, fiind părăsit de mulți dintre cei care îl auzeau vorbind despre misterul prezenței Sale reale în Sfânta Cuminecătură, îi întreabă: “Oare și voi vreți să vă duceți?”. A fost o oră hotărâtoare pentru tânărul Saul – devenit apoi Sfântul Pavel -, atunci când a fost întrebat de Isus, la porțile Damascului: “Saule, Saule, de ce mă prigonești?”. A fost o oră hotărâtoare pentru Augustin, când, la Milano, în toiul unor violente frământări sufletești, a auzit o voce ca de copil îndemnându-l: “Tolle, lege!” (Ia și citește!). Și când, deschizând Cartea Cărților ce o avea în față, citi: “Ca ziua să umblați cu cuviință, nu în beții, nu în curvii și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci vă îmbrăcați în Domnul nostru Isus Cristos, și să nu aveți grija trupului în pofte” (Romani XIII,13-14). Iluminat și transformat subit de har, își schimbă radical viața de până atunci, devenind unul din cei mai mari sfinți și teologi ai Bisericii.

Toți oamenii își au orele lor decisive, prin urmare și noi, și, dacă suntem sinceri cu noi înșine, recunoaștem cu ușurință acest lucru.

De aceea, după ce vom considera mai întâi ora hotărâtoare a orbului din naștere, căruia îi este dedicată această a șasea duminică de după Paști, vom stărui asupra orei noastre decisive, a fiecăruia în parte.

1. Atotputernica bunătate a lui Isus i-a dăruit orbului din naștere marele dar al vederii trupești. Desigur, în clipa în care ochii săi au putut privi și contempla pentru prima oară măreția Templului, el avu impresia că vede raiul deschis. Dar Domnul îi pregătea un dar și mai mare, harul credinței. La câteva zile Isus îl întâlnește din nou. Între timp, se întâmplaseră multe lucruri: fariseii, îngâmfați și invidioși, îl supuseră pe cel vindecat unei anchete viclene, încercând să-l convingă că Isus este un păcătos; dar cel miluit, în simplitatea sa, i-a luat apărarea acestui om care îi făcuse cel mai mare bine. Această atitudine curajoasă i-a adus însă excomunicarea din sinagogă. Își câștigase lumina ochilor, dar acum era un excomunicat; pierduse comuniunea cu semenii săi din neamul ales, numai din pricina curajului de a fi mărturisit minunea divină a binefăcătorului său în fața dușmanilor de moarte ai acestuia. De aceea, dacă prima întâlnire cu Isus a fost o oră hotărâtoare pentru orb, acum cea de a doua întâlnire cu Isus avea să fie oră hotărâtoare pentru cel vindecat. Isus îl întreabă: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Întrebare decisivă. Ce trebuia să răspundă? Din faptul că Isus săvârșise ceea ce nici un muritor nu putea face – vindecarea unui orb din naștere -, cel vindecat înțelesese că acest făcător de minuni trebuie neapărat să fie un trimis al Cerului, un prieten al lui Dumnezeu, un mare profet, deci o mare autoritate, vrednică de toată crezarea. De aceea, inima sa dreaptă, călăuzită de bunul simț al omului iubitor de adevăr, se adresează cu toată încrederea autorității acestui binefăcător al său, convins fiind că el îi va putea spune cu toată certitudinea cine este Fiul lui Dumnezeu, ca apoi să creadă în El: “Cine este, Doamne, ca să cred în El”. Spune-mi-o tu care te-ai arătat ca o autoritate demnă de credință, și voi crede numaidecât. “L-ai și văzut și Cel ce grăiește cu tine, Acela este”, îi răspunde Isus. Autoritatea vorbise. Nu mai era timp de a mai sta la îndoială. Poate cel vindecat își închipuia un Mesia maiestuos, nu ca persoana modestă ce îi stă în față. Dar bunul său simț, inima sa dreaptă și sinceră îi dicta că nu putea avea nici o îndoială. De aceea răspunse hotărât: “Cred, Doamne”. Cuvântul Tău este pentru mine adevăr evident; cred că Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul promis; mă predau Ție, sunt supusul Tău. Și această credință, exprimată prin cuvânt, el și-o confirmă prin gest: prosternându-se, “I s-a închinat”.

Astfel, cel ce fusese cândva orb, acum își susține cu succes examenul orei hotărâtoare. După ce, din bezna orbiei trupești, ajunse să vadă lumina soarelui, acum, prin acest “Cred Doamne”, ajunge din noaptea necredinței la lumina credinței în Isus Fiul lui Dumnezeu. Și ce fericire se revărsa acum pe fața lui privind și contemplând în omul ce îi sta în față pe Acela pe care Patriarhii și Profeții, cu sute de ani în urmă, L-au prevestit și întrezărit cu ochiul credinței! Cum i s-a schimbat într-o clipă tot sensul vieții ce o mai avea de trăit! Căci Îl avea acum în față pe Dumnezeu, ce-i drept, ascuns sub chipul unui om, dar aceasta îi era de ajuns ca să-l facă fericit.

2. Asemenea orbului din naștere, avem și noi, fiecare în parte, ora hotărâtoare. Și încă nu numai una, ci mai multe. După Botez, la câțiva ani după ce, prin gura nașilor, ne-am mărturisit credința în Cristos, declarând: “Mă unesc cu Cristos și cred Lui ca unui Împărat și Dumnezeu”, ajunși la pricepere, nu o dată, poate, am fost frământați de întrebări și îndoieli asupra credinței. Erau tot atâtea ore hotărâtoare, când pe de o parte duhul întunericului, tatăl minciunii, Satana, ne insufla tăgada, iar pe de altă parte Cristos ne lumina cu harul Său, întrebându-ne: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”. Crezi tu în cuvântul Meu care îți vorbește prin Biserica Mea, căreia i l-am încredințat spre păstrare și propovăduire și pe care am înzestrat-o cu puterile pe care Tatăl Mi le-a dat, puterea de a fi lumină, lumină și călăuză, puterea de a te nutri spiritual cu Sfintele Taine și puterea de a-ți mijloci împăcarea cu Tatăl Meu? Crezi tu că nimeni nu poate veni la Mine decât prin fidelitatea față de această Biserică, mama sufletească pe care v-am dăruit-o, vouă, tuturor celor născuți pe Cruce din coasta Mea? Crezi tu că cine se leapădă de această mamă se leapădă de Mine și de Cel ce M-a trimis pe Mine? Căci, după cum mărturisește un sfânt Părinte al Bisericii, “nu poate avea pe Dumnezeu de tată, cine nu are Biserica de mamă”.

Fericiți suntem dacă am răspuns afirmativ tuturor acestor întrebări, rămânând neclintiți în credință.

Dar credința vie nu constă doar în a primi cu fermitate adevărurile descoperite de Mântuitorul și predate nouă de Biserica Sa, ci și în a trăi conform acestora, deoarece precum corpul fără suflet este mort, tot astfel credința fără fapte este moartă, deci nu ne poate mântui. De aceea se adeverește, zilnic, profeția dreptului Simion că Isus “este pus spre căderea și scularea multora” (Luca II, 34). Pentru că puși în fața unor obligații concrete, practice, unii și le îndeplinesc, alții nu; deci unii se osândesc, căci deși cred în El, nu îi îndeplinesc voința, nu trăiesc conform poruncilor Lui, deci nu au o credință vie, o credință însuflețită de iubire; iar alții se mântuiesc pentru că nu se mulțumesc să creadă doar cu mintea și buzele, ci își mărturisesc crezul prin fapte, zi de zi, împlinind voia lui Dumnezeu exprimată în îndatoririle impuse de locul pe care îl ocupă în familie și în viața socială. Și fiindcă tocmai aici, în trăirea efectivă, concretă, de fiecare clipă a credinței noastre se dă bătălia pentru desăvârșirea noastră, aici suntem pândiți de cele mai multe primejdii și ispite: lașitate, lene, neglijență, nerăbdare, mânie, răzbunare, trufie, clevetire, care sunt tot atâtea ore hotărâtoare pentru progresul ori prăbușirea noastră spirituală, orele cele mai multe și cele mai greu de înfruntat, prin frecvența lor. Diavolul profită de toate aceste ocazii ca să ne abată de pe calea cea îngustă a urmării lui Cristos, pentru a ne atrage pe calea cea largă și comodă a concesiilor, a patimilor. Fiecare dintre aceste situații este pentru noi ora decisivă, când suntem puși să ne pronunțăm dacă rămânem alături de Cristos sau trecem în tabăra Satanei.

Fericiți vom fi dacă, de fiecare dată când vom asculta de Spiritul Sfânt, care ne șoptește în conștiință, vom avea tăria să-i răspundem Satanei: “(…) scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina și Lui singur îi vei sluji” (Luca IV,8). Astfel, de fiecare dată vom ieși din luptă întăriți în credința și în iubirea față de Isus.

Iar de cumva am avea nefericirea să cădem în vreun păcat grav, de moarte, în momentul când Isus bate la ușa sufletului nostru și ne privește cum l-a privit pe Petru în ceasul lepădării din Joia Patimilor, ne aflăm din nou în fața unei ore hotărâtoare. Și, de ne vom căi ca Petru, Isus ne va reprimi în iubirea Sa și ne va așeza din nou pe calea mântuirii.

Oră hotărâtoare pentru sfințirea sau prăbușirea noastră este și clipa în care, coborând în noi înșine și simțind dorința de a fi mai desăvârșiți, mai desprinși de lume, Îl întrebăm pe Isus, asemenea tânărului bogat din Evanghelie: “(…) ce-mi mai lipsește?”. Dacă Isus îmi va arăta cutare defect, pornire dominantă ce-mi frânează zborul spre Dumnezeu; dacă îmi va spune de ce trebuie să mă debarasez sau ce trebuie să suport ca să fiu asemănător Lui, și voi proceda conform îndemnului Său, eu voi atinge o nouă treaptă de desăvârșire. Dacă însă voi fi laș și zgârcit cu Dumnezeu și nu voi avea generozitatea de a da lui Dumnezeu ce îmi cere spre a deveni mai bun, s-ar putea ca pe viitor El să nu-mi mai dea lumina Sa și, rămas fără asistența Sa, să alunec mai jos, sau chiar să mă pierd, asemenea tânărului bogat, care nu a avut tăria și curajul de a urma îndemnul lui Isus de a părăsi totul pentru a câștiga TOTUL, adică pe El, și cu El veșnicia.

Iar dacă la un moment dat m-aș pomeni – așa cum se întâmplă de atâtea ori în viață – față în față cu Isus, împovărat de Cruce și încununat cu spini, zicându-mi: “Ia-ți crucea și vino după Mine!”, și aceasta este tot o oră hotărâtoare. Atunci, să-mi iau crucea oricât de grea mi s-ar părea și să pornesc pe urmele Lui spre Golgotha, acceptând, dacă El mi-o cere, să fiu răstignit cu El, care îmi spune: “Cel ce nu-și ia crucea și nu vine după Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei X, 38).

Cu un cuvânt, iubiți frați, tot ce se întâmplă cu noi, bine sau rău, e menit să fie o oră hotărâtoare care ne împărtășește un har, ne cheamă la o mai mare râvnă pentru despătimire și sfințire, la o trăire mai intimă cu Isus, la o asemănare până la identificarea cu El, ori la o trezire din lâncezeală, la o înviere din moartea păcatului. Și, pentru a trece cu succes aceste examene ale orei hotărâtoare, să cerem de la Dumnezeu Tatăl, prin Isus, sinceritatea cu El și cu noi înșine, iubirea de adevăr și credința orbului din naștere. Să le cerem, prin inima lui Isus cea străpunsă din iubire pentru noi, și prin inima de mamă neprihănită a Preasfintei Fecioare, modelul desăvârșit de fidelitate față de harul divin și de conformare deplină cu voința plină de iubire a lui Dumnezeu. Amin.

 

* * *

 

Despre orbirea sufletească

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei ce văd să fie orbi (Ioan 9, 39)

Hristos a înviat!

Iubiți credincioși,

Multe învățături de tot felul putem scoate din Sfînta Evanghelie de azi, de vom cerceta textul ei cu luare aminte. Una dintre aceste învățături este cea despre orbirea duhovnicească a omului robit de păcate.

Cîtă orbire spirituală era în mintea cărturarilor și fariseilor, care, nu numai că nu credeau în minunile mai presus de fire făcute de Hristos Domnul, ci și hulă mare aduceau asupra Lui, zicînd că, cu Beelzebut, domnul demonilor scoate pe demoni (Marcu 3, 22). Atîta orbire era în mintea lor, încît ochi avînd, nu vedeau și urechi avînd, nu auzeau. De aceea Domnul îi numește “farisei orbi” (Matei 23, 26).

Despre această orbire spirituală a cărturarilor și fariseilor, a arhiereilor și legiuitorilor iudei și despre pedeapsa ce-i așteaptă pentru aceasta zice proorocul David prin Duhul Sfînt: Să se întunece ochii lor ca să nu vadă și spinarea lor pururea o gîrbovește (Psalm 68, 27). Și marele prooroc Isaia a proorocit despre orbirea spirituală a poporului lui Israel, zicînd: Dumnezeu le-a dat duh de împietrire, ochi ca să nu vadă și urechi ca să nu audă pînă în ziua de azi (Isaia 56, 10). Și iarăși: Că s-a învîrtoșat inima poporului acestuia și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și cu urechile să audă și cu inima să înțelagă și să se întoarcă la Mine și să-I vindec (Isaia 6, 10).

Dar din ce se naște orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întîi ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mîntuitorul cînd zice: Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decît Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăște Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol.

Orbirea spirituală vine din necredință și din împotrivirea față de Dumnezeu. Acest lucru îl spune proorocul Isaia, zicînd: Toată ziua întindeam mîinile mele către un popor neascultător și împotrivă grăitor (Isaia 65, 2). De aceea Dumnezeu le-a dat duh de împietrire ca să nu vadă cu ochii și cu urechile lor să nu audă pînă în ziua de azi (Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituală vine și din necredință și învîrtoșarea inimii, cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Du-te și spune poporului acestuia: Cu auzul veți auzi și nu veți înțelege și uitîndu-vă vă veți uita, dar nu veți vedea. Că inima poporului acestuia s-a învîrtoșat și cu urechile sale greu a auzit și ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii și să audă cu urechile și cu inima să înțeleagă și să se întoarcă la Mine și să-l vindec (Isaia 6, 9-10).

Am arătat că una din pricinile orbirii spirituale este păcatul. Acum să vedem de ce păcatul aduce orbirea sufletului și întunecarea minții omului. Iată de ce. Păcatele după mărturisirea Sfintei Scripturi se numesc “lucruri ale întunericului” (Isaia 29, 15; Romani 13, 12; Efeseni 5, 11). Ca lucruri ale întunericului, păcatele, de orice fel ar fi, aduc în mintea omului întuneric, tulburare, boală și orbire duhovnicească. Prin ce putem izgoni din mintea noastră întunericul păcatului? Prin părăsirea păcatului, prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu, prin post, rugăciune, pocăință cu lacrimi și spovedania sinceră la duhovnic și prin lucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Prin aceste fapte bune, fiecare om oricît de păcătos ar fi, vine la lumina cunoștinței și se apropie de Dumnezeu, devenind dintr-un om întunecat și păcătos, un vas ales al lui Dumnezeu și un fiu al împărăției cerurilor.

Orbirea spirituală vine uneori la om și prin îngăduința și puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a arătat la mulți oameni aleși de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai înainte de chemarea sa se numea Saul și prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Fapte 9, 1-22).

Iubiți credincioși,

Să întoarcem acum cuvîntul la orbirea sufletească din zilele noastre. Toți am văzut oameni orbi, fie din naștere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de cîte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba cîteodată ne dau și lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele și frumusețea florilor. Nu poate privi icoana și crucea la care se închină, nici fața mamei, a copiilor și a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfîntă, nu poate lucra mai nimic și se simte o povară pentru familie și societate, căci trăiește mai mult din mila altora.

Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă, mîngîie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înțelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor și adeseori cu darul cîntării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfînt, prin gura psalmistului: Domnul înțelepțește orbii! (Psalm 145, 8).

Mult mai grea și mai vrednică de plîns este însă orbirea minții, a inimii, a voinței și conștiinței. Căci și sufletul este cu mult mai de preț decît trupul. De aceea zice Mîntuitorul: Ce-i folosește omului să cîștige lumea întreagă, dacă își pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb pentru sufletul lui? (Marcu 8, 36-37). Sufletul fiind creat de Dumnezeu veșnic, orbirea sufletească este una din cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului și la osînda lui veșnică. De aceea și vindecarea acestei boli este cu mult mai grea și mai importantă decît vindecarea orbirii trupești.

Ce înțelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înțelegem întunecarea și înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufletești și trupești. Adică trufia minții, împietrirea inimii, slăbirea voinței și a conștiinței, necredința, îndoiala în credință, sectarismul, deznădejdea, mîndria, sinuciderea, uciderea sufletească și trupească, avortul, ura și mînia dintre oameni, divorțul, desfrîul, minciuna, iubirea de averi, zgîrcenia, lăcomia, beția, lenea și altele. Toate păcatele sînt boli ale sufletului care îl aruncă în orbire și nesimțire, iar trupul în boli grele și fără leac. Și dacă nu părăsim păcatele care ne robesc prin căință, spovedanie și înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească și la osînda sufletului în chinurile iadului.

Oare ce este creștinul care își schimbă credința în Dumnezeu și părăsește biserica întemeiată de Hristos și de Sfinții Apostoli și se duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet? Ce este creștinul care nu vine cu anii la sfînta biserică, nu se roagă, nu citește cărți sfinte și amînă pocăința și spovedania pînă în ceasul morții, dacă nu un bolnav și orb sufletește? Ce este omul care se numește creștin doar cu numele și își cheltuiește timpul, averea și sănătatea în griji trecătoare și în păcate de moarte, dacă nu un om nefericit și orb la suflet? Ce este creștinul care n-a citit măcar odată Sfînta Scriptură, mai ales Noul Testament și alte cărți creștinești de învățătură, care călăuzesc și luminează mintea și sufletul spre Hristos, dacă nu un om nefericit și lipsit de lumina cunoștinței și a bucuriei duhovnicești? Ce este creștinul care își risipește viața în beții și desfrînări, în certuri și divorțuri, în judecăți și ură, dacă nu un om slab în credință și amăgit de diavoli, un om orb și bolnav la suflet, care umblă pe calea pierzării și nu mai este în stare să se scoale din păcate, să se pocăiască și să-și mîntuiască sufletul?

Cîtă orbire și necredință nu au acei soți care se căsătoresc doar din plăcere, pentru păcate și nu vor să nască copii, sau dacă îi nasc, îi smintesc cu viața lor și nu le dau o educație sănătoasă, creștinească? Și doar vedem cîte neînțelegeri și divorțuri, cîte avorturi, beții și lipsă de educație religioasă, destramă astăzi unitatea familiilor noastre, a acestor celule vii ale vieții și societății. Și toate aceste păcate ne robesc din cauza orbirii noastre sufletești. Din cauza nepăsării, a necredinței unora în Dumnezeu, a lipsei de educație creștină, de cunoaștere a Evangheliei, din cauza lipsei de la viața Bisericii, a amînării spovedaniei, a lipsei unui duhovnic bun, și a uitării multora de moarte și de judecata ce ne așteaptă.

Iată, deci, ce este orbirea sufletească și cît de mult ne robește pe toți. Pe unii cu păcate trupești, pe alții cu cele sufletești și pe toți cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu și cu mulțimea grijilor pămîntești. În fața Mîntuitorului care ne va judeca, nu este nimeni bun, nimeni drept, curat și vrednic de viața viitoare.

Ce trebuie să facem deci? Cum ne putem vindeca de această cumplită nesimțire a inimii, de robia patimilor și de orbirea sufletelor noastre? Prin părăsirea păcatelor care ne robesc, prin întoarce-rea din nou la Hristos, la biserică, la rugăciuni, la smerenie și pocăință. Adică să facem ce a făcut orbul din Evanghelia de azi, pe care l-a întrebat Hristos: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Și el a răspuns din toată inima: Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui! (Ioan 9, 38).

Ne întreabă și pe noi astăzi Hristos: “Creștinilor, credeți voi cu tărie în Hristos, Mîntuitorul lumii? Păziți poruncile Lui? Credeți voi în Sfînta Evanghelie ca să aveți viața veșnică? Credeți voi că Dumnezeu a creat lumea, că are milă de ea și El singur o poate salva de la distrugere și moarte?” De răspunsul pe care îl vom da, depinde mîntuirea sau osînda fiecăruia dintre noi.

Iar dacă credem în Fiul lui Dumnezeu cu tărie, atunci să împlinim poruncile Lui și să facem ce a făcut orbul din Evanghelie. Că după ce i-a pus tină pe ochi l-a trimis să se spele la izvorul Siloam din apropiere și îndată s-a vindecat și a văzut. Tina de pe ochii sufletului este necurăția păcatelor noastre, de care ne curățim prin baia lacrimilor și a spovedaniei. Să ascultăm de Hristos și să facem ce ne poruncește El. Să ne spălăm ochii sufletești, adică mintea, inima și voința prin rugăciune, pocăință și milostenii, și atunci ne vom vindeca sufletul ca și orbul din Sfînta Evanghelie.

Iubiți credincioși,

Viața pămîntească este scurtă și plină de suferință și amăgitoare, iar viața cerească este binecuvîntată și plină de fericire veșnică. Să părăsim păcatele care ne orbesc și ne ucid sufletul și să ne reîntoarcem la Hristos. Nu-i de ajuns să facem o cruce și să zicem: “Doamne, Doamne!” Ni se cere o profundă înnoire duhovnicească a vieții. Ni se cere să aruncăm de pe ochii sufletului tina patimilor de pînă acum, spălîndu-ne la apa Siloamului, adică la baia spovedaniei, apoi să intrăm sub ascultarea lui Hristos și a Bisericii pe care a întemeiat-o pe pămînt. Smerindu-ne, rugîndu-ne, împăcîndu-ne unii cu alții, mergînd regulat la biserică, făcînd milostenie după putere, crescîndu-ne copiii în dreapta credință și în iubire de Dumnezeu, devenim creștini buni, fii adevărați ai Bisericii Ortodoxe și moștenitori ai împărăției Cerurilor. Amin.

Hristos a înviat!

 

* * *

 

Orbirea sufletească

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Ce recunoaștem noi din realitate? Sau altfel spus: Cum ne percepem noi pe noi înșine, pe ceilalți, lumea în care trăim? Există oare aspecte ale vieții care scapă puterii noastre de înțelegere și de percepere? Sau altfel spus: Oare nu suntem total orbi în privința anumitor aspecte ale vieții? În Evanghelia de astăzi în care ni se vorbește despre orbul din naștere, vindecat de Isus, nu este vorba numai despre orbirea fizică. Fiecare dintre noi acceptă că un om orb nu se poate bucura de toate privilegiile de care cei care văd se bucură. Dar, deși drama unui astfel de om este mare, Isus ne avertizează că mult mai grea este orbirea inimii din cauza căreia omul nu mai este capabil să perceapă binele din jurul lui. Isus ne mai spune și că orbirea trupească nu este urmare a greșelilor personale ale omului, nu se întâmplă din vina lui, pe când orbirea spirituală presupune o decizie liberă împotriva luminii adevărului.

Fragmentul evanghelic care ne vorbește despre vindecarea orbului din naștere de către Isus este foarte impresionant. Înainte de toate este clar că Isus nu vindecă numai ochiul ca și organ al corpului uman redându-i proprietatea caracteristică de a vedea, ci El a venit ca să lumineze cu lumina Lui ochii inimii. El este “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1,9). Cel care crede că Isus Cristos este fiul lui Dumnezeu are lumină pentru viață. Că așa ne spune Isus: “cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8,12). Orbul din naștere care a fost vindecat de Isus a înțeles foarte bine toate aceste lucruri. El depune cu curaj mărturie despre vindecarea dăruită lui de Dumnezeu. Faptul că el vede din nou este mărturia faptului că el a fost cercetat de “Răsăritul cel de Sus” care a venit “să lumineze pe cei care șed în întuneric și în umbra morții și să îndrepte picioarele noastre pe calea păcii” (Luca 1, 78-79).

Ceilalți oameni care văd cu ochii trupești nu sunt capabili să perceapă acest semn al acțiunii divine. Despre aceștia spune Isus că deși ei văd, de fapt sunt orbi. Orbirea lor constă în învârtoșarea inimii față de chemarea iubitoare a lui Dumnezeu. Și această orbire este mai greu de vindecat decât orice fragilitate trupească. Numai harul triumfător al lui Dumnezeu poate distruge acest cerc vicios al afundării în mândrie, egoism și ură. Omul căruia i se adresează harul lui Dumnezeu trebuie să se întoarcă și să pornească pe drumul credinței înspre Dumnezeu, cel care este lumina lui. Lui i se adresează cuvintele: “Deșteaptă-te cel ce dormi și te scoală din morți și te va lumina Cristos”(Efeseni 5,14). Și noi suntem chemați de Isus să acceptăm lumina Lui adică adevărul Lui și viața Lui dumnezeiască. Lumina credinței am primit-o prin botez. Lumina învierii încă ne luminează inima. Nu noi suntem cei care am aprins această lumină, nici cei care o menținem aprinsă, ci Dumnezeu este cel care acționează prin harul Spiritului Sfânt. Maria l-a primit pe Isus, lumina lumii, cu iubire și credință și a păstrat aprinsă în inima ei această lumină. Prin mijlocirea ei să-L rugăm pe Dumnezeu ca să aprindă și în noi focul iubirii sale dumnezeiești și lumina harului divin. Amin.

 

* * *

 

Duminica Orbului din naștere

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

În Ierusalim era mare sărbătoare. Mulțime de evrei adunați aici din toate hotarele țării și de dincolo de ele cu fețele iluminate, prăznuiau sărbătoarea corturilor. Sfârșitul sărbătorii era marcată printr-o iluminație a templului lui Solomon: în două mari candelabre se aprindeau două făclii enorme, a căror lumină strălucea peste tot orașul.

Printre cei prezenți la praznic se afla și Domnul nostru Isus Hristos. Aici și acum, cu prilejul acestei sărbători, Isus găsește momentul să dezvăluie iudeilor, într-un chip cu totul aparte, dumnezeirea Sa.

Într-un loc foarte frecventat din interiorul templului, în preajma vistieriei, El anunță aceste cuvinte poporului: “Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”. Fariseii, surprinși de această afirmație, își îndreaptă privirile spre Isus și-L întrerup, spunându-i: “Tu mărturisești despre tine însuți, deci mărturia Ta nu este adevărată”. Însă Isus, autoritar, după ce critică judecata lor, le răspunde: “Eu sunt Cel care mărturisesc despre Mine Însumi, dar mărturisește despre Mine și Tatăl Meu care M-a trimis” (Ioan 8, 18). În discuția care se desfășoară între farisei și Isus, Mântuitorul le vorbește, drept de luat aminte, descoperindu-le de fapt cine este El și Cel ce L-a trimis și care este menirea Sa în lume, așa încât, “grăind El acestea, mulți au crezut Într-Însul”. Iată ce minunată descoperire ni se face din gura lui Dumnezeu Isus Hristos! El, Logosul divin, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu “Lumina lumii”, “Lumina vieții” “era Lumina cea adevărată care, venind în lume, luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9).

Ființa umană nu putea să rămână în întuneric. Lumina divină a învins întunericul păcatului și al morții, iar “la plinirea vremii”, Dumnezeu se întrupează prin Isus Hristos, în istorie. Dumnezeu – Iubire și Lumină -, Părinte și Bunătate nu putea să lase ordinea în dezordine, toate câte le-a zidit să se prăbușească. Omul, “coroana creației” aștepta Răscumpărătorul. Din iubirea fără margini, Dumnezeu-Tatăl trimite pe Fiul Său în lume “ca lumea viață să aibă” și încă din belșug, “pentru că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât și pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat, ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Acum aveau să se împlinească cuvintele psalmistului: “Însemnatu-s-a peste noi lumina feței Tale, Doamne” (Ps. 4, 6), “că la Tine este izvorul vieții, întru lumina Ta vom vedea lumina” (Ps. 35, 9).

Bezna, fărădelegea și păcatul, întunericul și răul trebuiau biruite. Cu toate acestea, deși “Lumina a venit în lume, oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele” (Ioan, 3, 19).

Din discuția purtată cu fariseii în templu, la sărbătoarea corturilor, Isus iese biruitor. Întărâtați de această înfrângere, mândria lor fiind înjosită, drept răzbunare “au luat pietre ca să arunce într-Însul, dar Isus s-a ferit și a ieșit din biserică” (Ioan 8, 59). Nu departe de templu, Isus vede un orb din naștere, pe lângă care El nu putea trece indiferent. Atât de mult îl întrista întunericul, încât văzându-l pe orb “a scuipat jos și a făcut tină și a uns cu tină ochii orbului și trimițându-l la scăldătoarea Silvanului, acela spălându-se acolo, s-a întors văzând” (Ioan 9, 6-7). Ucenicii L-au întrebat pe El: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Răspuns-a Isus: “Nici acesta n-a păcătuit, nici părinții lui, ci să se arate lucrurile lui Dumnezeu întru el” (Ioan 9, 2). Sfinții Apostoli, când I-au pus această întrebare, gândeau la fel ca lumea de atunci și de totdeauna, că în spatele unei boli, a unei încercări grele ori a unei suferinți stă un păcat. Dar Mântuitorul ne spune că nu toate durerile vin din păcat, nu toate suferințele își au originea într-o viață păcătoasă, ci sunt unele trimise de Dumnezeu pentru ca prin ele să-și arate puterea Sa, ne îndeamnă să înțelegem rostul suferinței în viața noastră.

Nu este ființă omenească să poată spune că nu a gustat din paharul suferințelor, fie sufletești, fie trupești. Suferința, pe lângă caracterul ei de pedeapsă a păcatului, primește în creștinism o valoare educativă. Acolo unde există putere de credință, aceasta atrage pe om spre nădejde, spre izbăvire, spre mântuire.

Mai târziu, după ce l-a cercetat pe cel vindecat, aflându-l scos afară din sinagogă de către farisei și cărturari, Domnul Isus l-a întrebat dacă crede în Fiul Omului. “Dar cine este, Doamne, ca să cred într-însul?” întreabă cel vindecat. Isus i-a grăit: “L-ai văzut! Este cel care vorbește cu tine”. Iar el a zis: “Cred, Doamne!”, și s-a închinat Lui.

Credința este un mare dar de la Dumnezeu. A avea credință în Dumnezeu înseamnă, înainte de toate, a fi încredințat că tot ce a spus Domnul se va împlini întocmai. Credința, însă, nu se bazează pe fapte văzute, pe dovezi ce se pipăie, așa cum înțeleg, greșit, mulți din vremea noastră. Credința este, după cum spune Sf.

Apostol Pavel “încredințarea despre lucrurile nădăjduite și adeverirea lucrurilor nevăzute” (Evrei 2, 1). Orbul n-a văzut nimic, dar a crezut. El n-a pipăit, n-a pus la îndoială credința, ci a avut o puternică nădejde și încredințare. Credința trebuie să fie, neapărat, lucrătoare, să se arate în fapte. Credința aceasta trebuie s-o avem și noi. Dacă orbul n-avea credință, nu se tămăduia.

Pentru ce a socotit de cuviință Mântuitorul, care săvârșise atâtea minuni, să trimită pe orb la scăldătoarea Silvanului ca să dobândească vederea, când putea El însușți să-l tămăduiască pe loc? Mântuitorul a vrut să ne învețe pe noi toți, cei ce credem și mărturisim numele Lui, că pentru a dobândi mila și încrederea Domnului, nu este de-ajuns numai credința noastră, ci de mare trebuință sunt, pe lângă credință, și faptele noastre. Desigur că fără harul lui Dumnezeu nu este cu putință mântuirea sufletelor; dar pentru ca Dumnezeu să reverse asupra noastră harul îndurării Sale, datori suntem a avea nestrămutată credință în El și a dovedi aceasta prin săvârșirea de fapte bune și bine plăcute Lui. Cu alte cuvinte, acesta este tâlcul adânc al Sfintei Evanghelii de azi: că noi înșine trebuie să luăm parte la mântuirea noastră și că, după cum tina cu care i-a uns ochii Hristos și împlinirea poruncii de a merge la scăldătoarea Silvanului pentru a se spăla, l-au tămăduit pe orb, tot astfel și sufletele noastre nu se vor putea izbăvi decât prin credință unită cu faptele cele bune.

Orbul din Evanghelia de azi a fost parcă anume rânduit să slujească pentru toate veacurile viitoare ca o personificare din toate vremurile a ceea ce este lumină și ceea ce este întuneric. Însuși Mântuitorul îi numește pe farisei “orbi” (Ioan 9, 41), “povățuitori orbi” (Mt. 23, 16), “nebuni și orbi” (Mt. 23, 19). Fiul lui Dumnezeu, venind în chip de om în lume, era lumina tuturor faptelor bune, era lumină și sfințire pentru toți cei credincioși.

Hristos-Domnul a descoperit Sfinților Apostoli și celor prezenți că El este Lumina lumii și îndată s-a arătat aceasta prin faptă, că este Făcătorul lumii, Luminătorul orbilor și Cel care împărtășește oamenilor lumina cea adevărată. În măsura în care păstrăm chipul nostru divin neîntinat de păcate și urmăm lui Hristos, vom fi “fii ai luminii” sau “ai împărăției”.

Am văzut că orbul din Evanghelie a fost numai un orb trupește, dar pe lângă noi, și mai ales azi, rătăcesc și umblă fel de fel de alți orbi: sunt orbii cei sufletește. O! ce mare este numărul lor! Orb este omul civilizat care și-a făcut idoli din bani, din plăceri, din diferite ambiții deșarte și lor le slujește, uitând pe Dumnezeu și pe aproapele său. Orb este cel ce neagă pe Dumnezeu, pentru că nu-l vede și nu-l vede pentru că este orb sufletește. Dar ce este oare bețivul, care-și cheltuie ultimul ban pe băutură și acasă copiii îi suferă de foame? Dar desfrânatul? Dar mâniosul? Ce este mincinosul, cel ce jură strâmb, hoțul, speculantul, ucigașul? Ce este zavisticul, bătăușul? Ce este “creștinul” de formă, care nu calcă pragul bisericii niciodată, care nu se pleacă la rugăciune niciodată și nu vrea să știe că totul din această viață are un sfârșit? Ce este tot șirul lung de păcătoși și înstrăinați de Dumnezeu? Toți sunt niște orbi sufletește. În sufletele lor, Evanghelia nu luminează. Acolo este întuneric mare și pustiu. Orbirea lor este cu mult mai mare decât a orbilor de vedere trupească.

Păcatele și patimile duc pe om la orbire sufletească, la scăderea sau chiar pierderea capacității de a vedea și a distinge binele de rău; se întunecă mintea pentru înțelegerea adevărului. La unii ca aceștia se referă Dumnezeu prin profeția lui Isaia: “Vai de cei ce zic răului bine și binelui rău; care numesc lumina întuneric și întunericul lumină” (Isaia 5, 20). Și, “văzând nu văd și auzind nu aud, nici nu înțeleg” (Mt. 13, 13).

Orbul și-a căpătat vederea venind la Isus. Tot astfel și orbii sufletești de azi se vor tămădui venind la El, la Biserica Lui. Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat aducând “lumina care luminează întru întuneric și întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 5). “Eu lumină am venit în lume, ca tot ce va crede în Mine să nu rămână în întuneric” (Ioan 12,46).

Lumina harului, a adevărului și a vieții este mai puternică decât întunericul păcatelor și fărădelegilor sau decât întunericul morții.

Suntem orbi și altă izbăvire nu avem decât alergând la Hristos.

El se apropie de noi și ne întreabă ce vrem. Să-i răspundem, degrabă, și noi: Vrem să vedem, Doamne! Vrem să vedem bine adevărul, vrem să vedem crucea Ta, vrem să vedem și să facem voia Ta. Să părăsim cea ce este rău, păcătos, ceea ce vine de la întuneric și să lucrăm faptele luminii.

Luminează, Doamne, neîncetat ochii sufletului nostru ca să deosebim binele de rău! Aprinde, Doamne Isuse, în inimile noastre, dorul după ceea ce îți este plăcut }ie! Fă-ne niște făclii luminoase în această viață, ca luminând neîncetat să putem aduce mai multe suflete la picioarele crucii Tale! Ajută-ne ca neîncetat să lucrăm faptele luminii, în așa fel ca ceilalți oameni, văzând faptele noastre cele bune, să Te slăvească pe Tine, Luminătorul celor din întuneric și nădejdea celor fără de nădejde. Iar când vom pleca din această viață, să ajungem și noi în lumina cea pururea fiitoare, acolo unde se bucură toți drepții care din veac bine }i-au plăcut! Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Orbului din naștere

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Zis-a Domnul: “Atât cât sunt în lume Eu Lumină a lumii sunt!” (Ioan IX, 5)

Frați creștini,

Nu este pe lume o soartă mai nemiloasă și crudă, ca soarta unui orb; să trăiești mereu într-o nesfârșită noapte, să nu poți vedea măreția unui apus de soare, să nu poți gusta frumusețea unei zile de mai, când totul e numai floare și lumină să nu vezi chipurile celor scumpi din jurul tău, un tată, un prieten, un binefăcător, atâtea frumuseți ale naturii care încântă și veselesc inima omului.

Această suferință e foarte greu de răbdat de un suflet omenesc. O astfel de soartă răbda orbul din Ierusalim despre care ne vorbește Sfânta Evanghelie de astăzi. Bietul om se născuse fără vedere, se trezise la viață, crescuse mare, se făcu flăcău, dar vai, perdeaua întunericului nu s-a mai ridicat de pe ochii lui. Astfel bietul orb își ducea zilele negre și amare frământându-se în gânduri diferite.

De ce a fost Dumnezeu atât de nemilos cu el? De ce i-a hărăzit o astfel de soartă? Ale cui sunt păcatele pe care le ispășește? Dar într-o zi trece pe lângă nenorocitul acesta Isus, iubitorul de oameni și Lumina lumii. Să arătăm mai întâi împrejurările în care s-a săvârșit această minune.

Mântuitorul Isus părăsise templul din pricina furiei fariseilor și cărturarilor care voiau să-L omoare cu pietre, pentru că le spusese că El este mai înainte decât Avraam. Ei, plini de ură, îi ziceau: “N-ai nici 50 de ani și vrei să spui că ai văzut pe Avraam?” De aceea căutau să-L omoare cu pietre, dar El, însoțit de ucenicii Săi, s-a ferit și trecând prin mijlocul lor a venit la una din părțile exterioare ale templului unde stăteau neputincioșii, ologii și orbii cerșind milă de la trecători.

Isus a întâlnit acolo pe acest orb din naștere care sta cu mâinile întinse și repeta mereu: “Orb din naștere, orb din naștere …” – ca să-l miluiască lumea. Când l-a văzut, lui Isus i s-a făcut milă de el, a scuipat jos și făcând tină a uns cu ea ochii stinși ai orbului, apoi a poruncit să se spele în apele Siloamului. Omul s-a dus, a făcut întocmai, și iată, minunea s-a săvârșit, că îndată și-a căpătat vederea. Negura întunericului s-a îndepărtat, lumină s-a făcut în sufletul și trupul lui și s-a întors slăvind pe Dumnezeu.

Puțin mai înainte de a face minunea aceasta, Isus vindecase într-o zi de sâmbătă pe slăbănogul de la Poarta Oilor. Minunea aceasta aprinsese furia cărturarilor și a fariseilor, dând naștere la un început de anchetă din partea lor, căci L-au găsit vrednic de moarte pentru că nu ține sâmbăta. Ca să le dovedească că El – Isus – este cu adevărat Dumnezeu, Mesia cel așteptat, și că nu vor avea nici un motiv de iertare toți aceia care nu vor să vadă adevărul, se hotărăște să mai facă o nouă minune, mult mai mare, și tot în zi de sâmbătă. De aceea minunea din Evanghelia de astăzi a fost criticată cu vehemență.

Orbul din Evanghelia de astăzi era un om simplu și neînvățat. Cu toate acestea fariseii și cărturarii care erau învățații lui Israel rămân într-o criminală necredință, pe când acest sărac se umple de ea mai curată lumină a credinței și se închină lui Isus mulțumindu-i. El socotește ca o mare datorie pentru el ca să vestească adevărul și binefacerea pe care i-a făcut-o Dumnezeu. Fariseii și cărturarii însă au pornit împotriva Binefăcătorului și Mântuitorului Isus cu invidia din inimile lor, care i-a orbit și i-a întunecat, necunoscând minunea făcută de Fiul lui Dumnezeu.

Iată ce au făcut ei: au chemat pe părinții celui orb și i-au cercetat; dar aceștia le-au răspuns: “Știm că acesta este fiul nostru și că s-a născut orb, dar cum vede acum nu știm și nici cine i-a deschis ochii lui. Întrebați-l pe el, este în vârstă, și singur va vorbi pentru sine”. Atunci fariseii și cărturarii au schimbat tactica și s-au adresat cu ipocrizie celui vindecat, zicându-i: “Dă slavă lui Dumnezeu. Noi știm că omul acesta e păcătos”. Orbul cel vindecat, mirat de aceste cuvinte ale lor, îi întrerupe cu ironie și în bătaie de joc le zise: “De este păcătos nu știu, un singur lucru știu, că orb am fost și acum văd”.

Înfundat și nemaiavând ce să răspundă ei zic către el iarăși: “Ce ți-a făcut? Cum ți-a deschis ochii?” Necăjit și mâhnit de atâta viclenie, orbul le răspunde: “V-am spus acum și n-ați auzit? De ce voiți să auziți iarăși? Nu cumva voiți și voi să vă faceți ucenici ai Lui? Când au auzit ei aceste cuvinte din partea unui cerșetor, a unui desculț, s-au repezit asupra lui și ocărându-l i-au zis: “Tu ești ucenic al Aceluia, iar noi suntem ucenici ai lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a vorbit lui Moise, iar pe acesta nu-L știm de unde este”.

Iată acum ce le răspunde orbul cel vindecat și luminat de Domnul: “Tocmai în aceasta stă minunea: că voi nu știți de unde este și El mi-a deschis ochii. Cu alte cuvinte, vindecarea mea este o minune mai mare decât minunile lui Moise, căci niciodată nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naștere, iar dacă acesta n-ar fi de la Dumnezeu n-ar fi putut face nimic”. Fariseii se ridicară și plini de mânie îl scoaseră afară din sinagogă zicându-i: “Te-ai născut în păcate, și tu ne înveți pe noi?”

Iată ce cuvinte minunate a fost în stare să le zică acestor farisei orbi de invidie și dușmănie, acest orb sărac, simplu și neînvățat. Isus a aflat că l-au dat afară din biserică și găsindu-l i-a zis: “Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” El a răspuns și a zis: dar cine este, Doamne, ca să cred în El? Și a zis Isus: “L-ai văzut, și Cel ce vorbește cu tine Acela este”. Și a zis Isus: “Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi”.

Mari și minunate sunt lucrurile Tale, Doamne! Să vezi tu asemenea minuni cu ochii tăi, să vezi cum orbii se luminează, ologii umblă, dracii se izgonesc, leproșii se vindecă, morții înviază, să vezi toate acestea și să te faci că nu vezi, că nu auzi și să nu vrei să recunoști că Acela este adevăratul Dumnezeu, Isus Hristos. Așa au fost acei farisei fățarnici care nu căutau decât interesele lor pământești, slava lumească, de unde pleacă toată invidia și răutatea asupra Mântuitorului.

Dar să-i lăsăm, că și-au luat plata și și-o vor lua și ceilalți până în zilele noastre, care fac ca ei, după poftele lor. Noi să venim la cuvântul nostru de la început și să cunoaștem pe Isus Hristos, Lumina lumii. Mai întâi Isus s-a arătat tuturor că El este una cu Tatăl Creatorul, Cel care a făcut din pământ pe Adam, apoi i-a dat suflet viu din suflarea Sa dumnezeiască. El, Isus, a făcut tină așa cum am văzut și l-a uns pe cel orb în locurile unde trebuiau să fie ochii, și prin spălare acesta a căpătat vedere, luminându-i-se sufletul și trupul.

Iată Lumina lui Hristos; căci pe orb nu l-a vindecat noroiul sau apa, ci puterea Fiului lui Dumnezeu, Acela care a putut să zică despre Sine cuvintele acestea mari: “Eu sunt Lumina lumii!” Isus a zis astfel nu pentru că a deschis ochii orbului de care ne istorisesc Evangheliile, ci pentru că a adus lumină pe pământ în cele mai grele probleme ale vieții noastre omenești. Iată, noi, oamenii, nu putem trece prin lumea aceasta ca o turmă de vite, nesimțitori și inconștienți, cu ochii plecați în pământ. Noi presimțim că mai este o lume afară de aceasta văzută, lumea spirituală, lumea sufletului.

Noi avem aici pe pământ o mulțime de suferințe; când păcătuim simțim mustrări de conștiință, iar moartea nu vine la toți la fel. Atunci în mintea noastră se ridică o mulțime de întrebări: ce rost are viața noastră în lumea aceasta? Ce este Dumnezeu? Ce mai rămâne din ființa noastră pământească după moarte? Acestea sunt marile întrebări care se nasc în adâncurile noastre și care cer să fie deslușite.

Poate știința să le dezlege? Din contră, în fața acestor probleme oamenii rămân muți, ca niște statui de piatră, cum zice psalmistul despre idolii din vechime. La problemele acestea de mai sus ar trebui să răspundă și să răsune triumfătoare peste veacuri cuvintele lui Isus: “Eu sunt Lumina lumii!” Acum să vedem în ce chip a fost Isus Lumina lumii. Cea mai de seamă lumină a adus-o Mântuitorul prin învățătura Sa despre Dumnezeu. De când este omul pe pământ, totdeauna a căutat să-L cunoască pe Dumnezeu; dar rămâi uimit pe câte căi rătăcitoare a ajuns omul în această căutare.

Dacă cercetăm istoria popoarelor vechi, vom vedea că din tot ce este pe lumea aceasta, oamenii și-au făcut dumnezei. Astfel s-au închinat la soare, la animale, la statui de zei, idoli de piatră. Iată de pildă, grecii și romanii, popoare cu o cultură dezvoltată de altfel, au ajuns așa de jos în această privință încât au personificat până și patimile omenești, făcându-le altare de închinare. E destul să amintim că la Atena și la Roma erau în cinste un dumnezeu al beției, o zeiță a desfrânării, alta a jocurilor de noroc și așa mai departe.

Iată că în mijlocul acestui mare întuneric a apărut Mântuitorul Isus – Lumina lumii – , iar în locul acestor idei josnice a adus o învățătură atât de măreață și de frumoasă, încât numai pentru aceasta I s-ar putea atribui numele de “Lumina lumii”. Ce a învățat Isus despre Dumnezeu?

Mai întâi, El a arătat că Dumnezeu nu este nici piatră, nici lemn, nici altceva din cele de pe pământ. Duh este Dumnezeu, a zis Isus, și cel ce I se închină Lui trebuie să i se închine în Duh și Adevăr. El este Unul, singurul Ziditor, susținătorul și ocârmuitorul, punctul de mijloc al lumii de la care vin și spre care merg toate. Isus a învățat apoi că Dumnezeu nu este o ființă depărtată de noi oamenii, străină ci El, Dumnezeu, este Tatăl nostru al tuturor.

Cine ar putea spune câtă binecuvântare, câtă bucurie și încredere revarsă asupra vieții noastre această învățătură? Dacă Dumnezeu este Tatăl nostru, atunci El ne iubește și noi nu mai tremurăm de frică în fața Lui, așa cum tremurau păgânii în fața idolilor îngrozitori. Dacă El ne este Tată, ne pedepsește și El, dar cu milă și îndurări. Dacă acest Dumnezeu ne este Părinte, suntem siguri că nu ne alungă de la Sine. Aceasta este învățătura nouă pe care a adus-o Isus Hristos și din această învățătură răsare toată puterea creștinismului, toata morala Lui. De aici reiese tăria de a birui ispitele; de aici reiese întreaga frumusețe a cultului creștin.

În al doilea rând, Isus este “Lumina lumii” fiindcă El ne-a adus cele mai adevărate învățături despre suflet. Până la Domnul Hristos, toți învățații și înțelepții n-au putut să lămurească lumea despre existența sufletului, despre valoarea și nemurirea lui, deoarece acești învățați umblau ei înșiși în întuneric, erau într-un fel orbi, ca bufnițele și liliecii. Aceste vietăți, deși au ochi, nu se simt bine decât în întunericul nopții, iar când apar zorile dimineții se ascund în locurile întunecoase. Așa au fost învățații dinaintea Domnului Hristos, fiindcă trăiau în patimi și păcate, și tot așa sunt și azi unii care fug de soarele Evangheliei lui Hristos. Se încred și citesc unele cărți care le întunecă și mai mult ochii sufletului, rămânând orbi în fața minunilor Mântuitorului.

Isus Hristos, “Lumina lumii”, ne-a arătat că fiecare om , sărac sau bogat, femeie sau copil, are un suflet nemuritor și cu toții suntem datori ca să îngrijim de acest suflet și să-l pregătim pentru împărăția lui Dumnezeu. De ar dobândi lumea întreagă omul, și-și va pierde sufletul, nimic n-ar folosi. Mântuitorul a așezat sufletul pe treapta cea mai înaltă și i-a dat valoarea cea mai scumpă. L-a așezat în mijlocul preocupărilor omenești, fiindcă este nemuritor.

Foloasele care au ieșit pentru omenire din această învățătură sunt nenumărate. În această învățătură s-a arătat valoarea vieții omenești, întemeindu-se frăția între oameni, indiferent de starea lor socială. Isus a așezat femeia la loc de cinste; copilul este rodul cel mai de preț al omului și chiar dacă se naște bolnav, nu mai este aruncat la râpă, cum făceau păgânii. Bolnavii, chiar cei care zac zile și ani, găsesc milă la Isus și nimeni nu are dreptul să le ia viața.

Isus a învățat că nimeni nu trebuie să aibă robi, fiindcă toți, mici și mari, bogați și săraci, împărați și cerșetori, suntem robi ai Împăratului ceresc, Dumnezeu Creatorul. Noi toți suntem prețioși și ne simțim ca frații fiindcă avem același suflet nemuritor și suntem copii ai aceluiași Tată. Isus este “Lumina lumii” pentru că ne-a arătat rostul vieții noastre pământești. Pentru ce trăim noi oamenii pe pământ? Ce chemare avem de îndeplinit? Ce înțeles au ostenelile noastre, luptele noastre, dorurile noastre? La aceste întrebări înțelepții lumii n-au știut decât să dea din umeri sau dacă au răspuns au fundamentat totul pe năzuințe josnice, plăceri vinovate.

A venit însă Isus și le-a zis: ascultați, fiii oamenilor, țelul vieții voastre nu stă nici în plăceri, nici în lăcomii și lucruri pământești. Voi aveți un rost cu mult mai înalt, voi trebuie să alergați cu cinste și să vă îndepliniți datoriile pe pământ față de Dumnezeu și de aproapele și să ajungeți prin sfințenia vieții la unirea cu Dumnezeu în veșnicie. Ce ideal măreț! Așadar acum știm pentru ce noi oamenii umblăm cu trupul drept și cu fruntea înălțată. Animalele umblă în patru picioare și cu capul plecat spre pământ pentru că pământul este singurul lor țel, singura lor patrie.

Noi trebuie să privim sus, către patria cerească, unde trebuie să ajungem cu sufletul lângă Dumnezeu Tatăl și Creatorul nostru. Isus ne-a învățat să ne lepădăm de materia aceasta a trupului și să zburăm spre locurile înalte ale împărăției de dincolo.

Realitatea acestei lumi oamenii o văd în două chipuri deosebite: cu ochii sufletului deschiși, trăind astfel după adevărul Evangheliei, și cu ochii sufletului orbiți, nevăzând prăpastia care stă înainte, la sfârșitul vieții, picurând otravă în suflet și păcat în trup. Cei ce s-au născut din părinți necredincioși, necununați la biserică, s-au născut orbi din naștere, fiindcă ei nu au lumina lui Hristos. Cei care s-au născut din părinți buni creștini au vederi bune, dar trăind într-o atmosferă poluată, adică într-un anturaj rău, între necredincioși, vicioși, hulitori și criminali, sunt amenințați cu orbire sufletească.

De aceea se plâng cei mai mulți părinți de copiii lor și zic că atunci când erau mici erau buni, credincioși, mergeau la biserică și-i ascultau, iar când s-au făcut mari și au început să hoinărească prin locurile de plăceri, fie băieți sau fete, s-au stricat și nu mai recunosc binele făcut de părinți. Au orbit cu totul și au ajuns să facă niște păcate îngrozitoare, că nu le mai trebuie nici să mai audă de numele lui Dumnezeu și de Biserica Lui.

Iată orbire sufletească, fariseică, nebunească. Să ia aminte copiii, că așa zice împăratul David: “Cu cel cuvios, cuvios vei fi, și cu cel îndărătnic te vei îndărătnici”. Dacă vii la biserică înveți să cânți, să te rogi, să fii bun, să te porți frumos, să slujești lui Dumnezeu; dacă te duci la cârciumă, între cei răi și necredincioși, înveți să te tăvălești ca porcii în beție. Iată orbirea sufletească. Orbirea sufletească, frați creștini, este de mii de ori mai periculoasă ca cea trupească.

Cei orbi cu sufletul sunt de plâns, fiindcă de aici pleacă tot răul în lume. Cel orb sufletește face pe mulți să sufere. Cât de periculos este în familie bărbatul stăpânit de patima beției! Cât de întunecată și oarbă este o femeie care-și înșeală bărbatul, care-și crește copiii în întunericul necredinței, fără Dumnezeu. Cât de orbi sunt tinerii care se otrăvesc cu poftele cele deșarte! Cu adevărat, aceștia își distrug și sufletul și trupul.

Mântuitorul Isus Hristos, care este “Lumina lumii”, nu vrea să suferim nici în viața aceasta și nici în veșnicie. De aceea ne învață și ne spune să nu facem păcate, să nu ne ținem de poftele diavolului, căci așa ne distrugem și sufletul și trupul. Ca să nu cădem în această orbire a inimii și sufletului, să ne ferim de trei lucruri: de fum, de foc și de praf. Într-adevăr, fumul orbește ochii trupului, dar este și un fel de fum care orbește ochii sufletului. Aceste fumuri sunt onorurile lumești, demnitățile, slava deșartă.

Îndată ce ajung prin facultăți, la foarte mulți le vin fumuri la ochii sufletului și nu mai văd de unde au plecat, din cine s-au născut și nu mai recunosc nici pe Dumnezeu care i-a ajutat să ajungă până acolo. De aceea mulți, din cauza acestor fumuri, ajung la orbire sufletească, și până la urmă în fundul iadului.

Al doilea pericol pentru ochi este focul. Focul orbește ochii trupești; dar este un fel de foc al necurăției care orbește ochii sufletului. Un om desfrânat este orb sufletește, nu mai vede nimic, nu mai are frică de Dumnezeu, nu mai are rușine de oameni, nu mai are milă de soția și copiii lui care plâng. Preferă această stare jalnică, umblă în întuneric ca șoarecii pe sub pământ, mulțumindu-se cu acest păcat turbat, urât și murdar.

Al treilea lucru care orbește ochii trupului este praful. Dar este și un fel de praf care orbește sufletul și inima omului; acesta îl reprezintă bogățiile lumii, bunurile pământești, căci toate acestea nu sunt altceva decât praf și pulbere. Toate cele ce agonisim pe lumea aceasta sunt supuse stricăciunii și le poate roade rugina, le mănâncă moliile și putrezesc prefăcându-se în praf. Cel orbit de acestea este un avar, care nu se satură niciodată adunându-le, și astfel se pierde sufletește, își pierde Lumina lui Hristos, își pierde mântuirea.

Să ne ferim de toate aceste pricini de orbire sufletească, că îndată ce ne-au orbit acestea ni se întunecă mintea, rațiunea și credința și nici duhovnicii cei mai iscusiți nu ne mai pot ajuta, astfel că totul se poate risipi în întunericul primejdios. Acest întuneric nu poate fi izgonit decât printr-un sfârșit groaznic, atunci când deschizând ochii vom vedea pe demonii cei cumpliți și chinurile de acolo.

Pentru aceasta, frați creștini, să luăm învățătură de la orbul din Sfânta Evanghelie de astăzi. Să întindem mâna și noi și să cerem mila lui Dumnezeu, ascultând ce ne învață Isus Mântuitorul, care este “LUMINA lumii”. El a făcut tină de jos și a pus pe ochii orbului pentru ca să ne facă în primul rând să ne aducem aminte că suntem pământ și praf, și în al doilea rând să ne dezlipim inima de toate deșertăciunile care ne înșeală.

Apa Siloamului, unde s-a spălat orbul când a fost trimis de Domnul, este Sfânta Biserică cu Sfintele Taine, izvorul harurilor cerești, unde trebuie să ne curățim de noroiul păcatelor prin spovedanie la duhovnic. După ce ne-am curățit, ne-am sfințit și ne-am luminat ochii sufletului prin credință și spovedanie, să ne păstrăm lumina ochilor și sufletul curat, așa cum își păstrau și creștinii primari, sfinții, chiar cu prețul vieții lor. Citim de altfel în viețile unor sfinte că și-au scos ochii cu mâna lor, și-au tăiat nasul, s-au sluțit, ca să nu placă bărbaților desfrânați care le cereau în căsătorie și astfel să se lepede de dreapta credință.

Chiar și mahomedanii aveau un obicei: cei care mergeau în orașul sfânt Mecca din Arabia Saudită, după ce se întorceau își ardeau ochii ca să orbească și să nu mai vadă deșertăciunile acestei lumi, pentru ca ultima imagine să fie a acelui loc sfânt și a profetului lor. Grozav obicei! Dacă aceștia care au o credință greșită, cred în niște oameni pământești, și o țin cu atâta strictețe, cu atât mai mult ar trebui să fim noi, creștinii, împlinitori ai poruncilor Mântuitorului nostru care s-a jertfit pentru noi și a suferit pe Cruce ca să ne mântuim.

De altfel, chiar și Domnul Hristos ne învață și ne zice: “Dacă ochiul tău te smintește, scoate-l, că mai bine este să intri în viața veșnică cu un ochi, decât să mergi cu ei amândoi în osânda veșnică. Dacă mâna ta sau piciorul tău te smintesc, taie-le și aruncă-le de la tine, că mai bine este să intri în viața veșnică cu o mână sau un picior, decât să te duci cu ele în muncile iadului”.

Dar care este înțelesul și mai exact al acestor cuvinte ale Domnului? Ochiul tău, mâna ta sau piciorul tău sunt cei de aproape ai tăi, sunt părinții, frații, surorile, copiii. Dacă aceștia te împing la păcate și calci din cauza lor legea lui Dumnezeu, mai bine leapădă-te de ei, ca să te duci fără ei în viața veșnică, că altfel te vei duce cu ei în osânda veșnică, în iad. Te invită la petreceri, la nunți, și de rușine, de ochii lumii te duci, ca să nu se supere fratele, sora și așa mai departe.

Ce necredință și ce puțin îl iubim noi pe Domnul Isus care și-a dat viața pentru noi. Să nu ni se pară lucru de glumă că nu mai avem timp de pierdut. Să ne trezim la viață cu Hristos din întunericul tuturor patimilor și păcatelor, ca să fim în lumina vieții și să luăm hotărâre temeinică de a închide ochii la toate deșertăciunile lumii acesteia, la toate priveliștile ei amăgitoare.

Să fim orbi și surzi la chemările atrăgătoare ale lumii, pentru că diavolul cu ele vrea să ne despartă pe noi de Hristos – “Lumina lumii” – așa cum a reușit întotdeauna să înșele și să orbească pe mulți, ajungând pradă chinurilor veșnice ale iadului. Să fugim din calea păcatelor, dacă vrem să scăpăm nevătămați, pentru că și Dumnezeu ne ferește și ne ajută dacă vede că și noi ne luptăm și ne ferim.

Rugăciune

Doamne Isuse Hristoase, Mântuitorul nostru, Cela ce ești “Lumina lumii”, vino Doamne în mijlocul nostru și luminează Tu ochii sufletelor noastre. Ridică negura păcatelor și scoate-ne din noaptea pierzării, ca să Te cunoaștem pe Tine și să urmăm căile Tale.

Ajută tuturor celor ce nu te-au cunoscut până acum, ca să Te cunoască pe Tine, Lumina cea adevărată, și să se închine și ei, împreună cu noi toți, în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica orbului din naștere

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Fiecare dintre noi îl compătimește pe omul care este lipsit de vedere, deoarece orbii sunt foarte nefericiți. Unii ca aceștia nu pot să vadă niciodată frumusețea naturii, nici chipul părinților, pentru că se află tot timpul în întuneric. La Vecernia acestei duminici ne rugăm: ” Cel ce s-a născut orb zicea în cugetul său: Oare pentru păcatele părinților m-am născut fără vedere? Oare pentru necredința neamurilor, m-am născut spre dovadă? Nu sunt în stare să întreb când este noapte și când este zi. Picioarele mele nu mai pot răbda poticnirile de pietre; că nu am văzut soarele strălucind, și nici chipul Celui ce m-a zidit. Ci mă rog Ție, Hristoase Dumnezeule: Caută spre mine și mă mântuiește” (Stihiră la «Doamne strigat-am»). Viața orbului a fost asemenea unei nopți. Pentru aceea orbii vindecați prețuiesc cel mai bine darul vindecării.

În orașul Miami (USA), o fetiță pe numele de Bessie Sticks, după două luni de la nașterea sa și-a pierdut vederea și timp de șaizeci de ani a trăit ca o persoană oarbă nefericită. În cursul unei zile din anul 1963 această persoană rugându-se și-a atins cu unul dintre degete ochiul stâng și a început să vadă în mod instant. De bucurie a căzut în genunchi și a început să pipăie podeaua, apoi a alergat la geam, privind la bolta cerească, la copaci, rostind cu bucurie: “Ce lume frumoasă!”.

O altă fată, nevăzătoare din naștere, după efectuarea unei operații la ochi a început să vadă. Văzându-și tatăl, care se afla lângă ea, a început să plângă de bucurie:

- De câți ani te am pe tine, iubite tată, dar niciodată, până acum, nu te-am văzut, a răspuns fata emoționată. Lumina ochilor – vederea, i-a adus acesteia fericirea.

Cât de fericit trebuie să fi fost orbul din naștere, pentru că Isus Hristos-Mântuitorul a deschis ochii lui, dar și când a văzut pentru prima dată lumina zilei, când și-a văzut părinții, prietenii, iar în cele din urmă pe Hristos! Se născuse din nou pentru lume, pentru el începea o nouă viață. Acest om a simțit o bucurie și mai mare, deoarece Domnul Hristos i-a luminat în același timp și sufletul, iar el a crezut, că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Ioan mărturisește despre cel vindecat că a spus: «Cred, Doamne. Și s-a închinat Lui» (Ioan 9, 38). Isus Hristos a oferit orbului din naștere lumina ființei și sufletului său.

Orbul vindecat, om simplu, neînvățat și modest, L-a mărturisit pe Isus Hristos, a crezut că El este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și lumină pentru suflete, iar fariseii învățați, la vederea acestei minuni au orbit în sufletele lor. Ei au văzut că Isus Hristos a redat orbului vederea, dar din cauza rătăcirii lor, nu au dorit să creadă, că El este Mesia, Cel promis. Fariseii orgolioși au fost iritați de orbul care le-a spus că Isus Hristos l-a vindecat, numindu-L păcătos. În răutatea lor, fariseii îngâmfați L-au denigrat pe Hristos pentru că El a deschis ochii orbului într-o zi de sabat, spunând că Isus Hristos este păcătos, deoarece a încălcat ziua sâmbetei. Evanghelistul spune, că fariseii l-au chemat pe acest om și i-au zis: «Dă mărire lui Dumnezeu! Noi știm, că omul acesta este păcătos» (Ioan 9, 24). Isus Hristos, Fiul Preasfânt al lui Dumnezeu, Mielul Neprihănit al lui Dumnezeu, care a luat asupra Sa păcatele lumii (Ioan 1, 29), a fost considerat de către farisei un păcătos, fiind totodată supărați pe faptul că orbul punea la îndoială autoritatea lor. Ce orbire și răutate sufletească înfiorătoare!

În fiecare sâmbătă fariseii mergeau la sinagogă pentru rugăciunea comună și pentru a citi în fața comunității lecturile profetice ale Vechiului Testament. Întunecimea cuprindea sufletul lor. De aceea, Isus Hristos a rostit cuvintele: «Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca aceia care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi» (Ioan 9, 39). Orbul a văzut iar fariseii au orbit.

În Sfânta Scriptură se face deseori referire la lumină. La începutul lumii Dumnezeu-Creatorul a zis: «Să fie lumină. Și s-a făcut lumină. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric» (Facere 1, 3-4). Psalmistul Domnului spune: «Domnul este lumina și mântuirea mea: de cine mă voi teme?» (Psalmi 27, 1). Profetul Isaia descrie venirea lui Hristos-Mesia prin cuvintele: «Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi cei ce locuiți în latura umbrei morții lumină va străluci peste voi» (Isaia 9, 1). Această lumină este Isus Hristos. Însuși Isus Hristos spune: «Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții» (Ioan 12, 8). Și din nou Isus spune: «Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămînă în întuneric» (Ioan 12, 46). Apostolul Petru scrie în prima epistolă, că Isus Hristos «ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată» (1 Petru 2, 9).

Înainte ca Isus Hristos să vină pe pământ, oamenii umblau în întunericul necunoștinței și nu au știut pentru ce trăiesc pe pământ. În timpurile noastre mai există încă mulți oameni nefericiți și orbi care nu doresc să-L cunoască pe Isus Hristos, iar pentru aceasta vor fi judecați, așa cum vorbește însuși Domnul: «Iar aceasta este judecata, că lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele» (Ioan 3, 19-20).

Lumina lui Hristos înfăptuiește minuni, făcându-i pe credincioși să creadă, iar pe păcătoși îi transformă în oameni drepți. Citim în Faptele Apostolilor, că Saul L-a urât pe Hristos și pe discipolii Lui, iar pe creștini i-a prigonit și i-a dat la moarte. În drum spre Damasc: «l-a învăluit deodată o lumină din cer» (Fapte 9, 3), Saul a căzut la pământ și a auzit o voce care i-a spus: “Saule, Saule! De ce Mă prigonești!” la întrebarea: “Cine ești, Doamne?”, – Saul a auzit răspunsul: «Eu sunt Isus, pe Care tu Îl prigonești» (Fapte 9, 5). Această lumină a lui Hristos a strălucit în sufletul lui Saul, iar el a devenit apostol fidel al lui Hristos, astfel că de-a lungul întregii sale vieți L-a predicat pe Hristos, a suferit și și-a oferit viața sa pentru El. Iată binecuvântarea minunatului fruct al luminii lui Hristos!

Prin învățătura Sa cerească Mântuitorul-Hristos a luminat mințile noastre. Ne-a învățat că Părintele nostru Ceresc ne iubește cu o iubire infinită. Isus ne-a învățat că după o viață dreaptă petrecută pe pământ, după moarte ne așteptă fericirea eternă din Cer. Ne-a învățat că după fiecare rugăciune, după fiecare participare la Sfânta Liturghie, pentru fiecare primire cu vrednicie a Sfintei Cuminecături, prin îndeplinirea cu conștiinciozitate a tuturor obligațiilor zilnice și pentru fiecare lucru caritabil înfăptuit, ne așteaptă în cer o recompensă. Hristos, ne-a spus că noi suntem copiii lui Dumnezeu, destinați pentru cer, unde împărățește cerescul nostru Părinte! Hristos a luminat astfel ochii sufletelor noastre.

Trebuie să fim deosebit de fericiți, pentru că Îl cunoaștem pe Isus, Lumina cea adevărată, «care-l luminează pe tot omul» (Ioan 1, 9). El este «Calea, Adevărul și Viața» (Ioan 14, 6). Splendide sunt cuvintele Mântuitorului prin care ne spune: «Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții» (Ioan 8, 12).

Rugăciune

Tu ești Lumina cea veșnică, Lumina înțelepciunii, care vorbind prin intermediul corpului, face cunoscut oamenilor: «Eu sunt lumina lumii; cine vine după Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.»

Dacă mă conduc după soarele pământesc, aș face orice, ca să nu-l părăsesc, dar iată, că el însuși mă abandonează, îndemnat să-și îndeplinească rotația sa zilnică în jurul pământului, precum i-a fost rânduită lui. Dar Tu, Domnul nostru, Isus Hristos, îi sprijini pe toți cu puterea înțelepciunii Tale. Dumnezeul meu, Tu, Te afli pretutindeni cu totul, iar dacă eu mă îndepărtez de Tine, Tu, Soarele îndurării nu apui niciodată pentru mine.

O, Doamne, aprinde în mine dorința luminii. Tu vezi această dorință, fiecare dorință a mea este clară înaintea Ta. Nici o teamă de-a mea nu este ascunsă față de Tine. Cine poate, să vadă această dorință dacă nu Tu, o Dumnezeul meu? Încotro să mă îndrept, dacă nu spre Tine, pentru a Te avea pe Tine? Fă, ca această mare dorință să lărgească sufletul meu, să meargă înainte și el să fie pregătit cât mai bine, pentru a cuprinde ceea, ce ochiul nu vede, și urechea nu aude, și ceea ce inima omului nu gustă! Amin. (După Sfântul Augustin)

 

* * *

 

Orbul din naștere

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus vindecă în zi de sâmbătă: este tema centrală a pericopei de astăzi. Este trist că în fața vindecării orbului din naștere, sunt persoane care nu se bucură. Isus a vindecat mulți orbi, șchiopi, surzi, dar acestui orb, Ioan îi rezervă un capitol întreg, oprindu-se asupra reacțiilor celor prezenți: mulțimea, fariseii, părinții, orbul, Isus. Evanghelistul evidențiază că această minunea, dă naștere unor discuții și luări de poziție în favoarea și împotriva lui Isus: pe de-o parte, orbul vindecat care crede, pe de alta iudeii, care se închid tot mai mult în necredința lor.

Minunea este un gest concret: un orb din naștere este vindecat. Minunea este simbol al Cuvântului care luminează pe tot omul (cfr. Io 1, 4). “Lumină”, deoarece este vorba de revelarea deplină a lui Dumnezeu, a vieții dumnezeiești: “celora care au primit Cuvântul, le-a dat putere să devină fiii lui Dumnezeu” (Io 1, 12). A-l primi pe Isus, înseamnă a umbla pe cale adevărului și a vieții (cfr. Io 14, 6).

Orbul

Starea orbului este în sine o “paralizie”, un blocaj, o stagnare, pentru că înseamnă întuneric, dependență de alții, față de care -în mod obligatoriu- trebuie să te încrezi… De fapt, “orbul anonim”, este un sărac, un marginalizat, care trăiește sub cerul liber, auzind viața, dar neputând să o guste, până când nu-l întâlnește Isus, care-l vindecă. Orbul, sincer fiind, se predă în fața evidenței și recunoaște minunea, trecând de la “întuneric”, la omul care beneficiază de “lumina ochilor” și mai departe, de lumina credinței (vederea și recunoașterea puterii lui Dumnezeu).

Logica sa este simplă. De când lumea, niciodată nu s-a mai auzit ca cineva să redea vederea unui orb din naștere: “Dacă acesta nu era de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic“. Credința orbului crește încontinuu, fapt care reiese din declarațiile sale care trec de la “omul care se numește Isus“, la “un profet“, adică “unul care vine de la Dumnezeu“, ca mai apoi să-L recunoască pe Isus ,ca fiind “Domnul“. Credința lui s-a dezvoltat și maturizat într-un climat nefavorabil! Iată persecuțiile bisericii! Credința Bisericii noastre a crescut sau s-a diminuat în urma persecuțiilor? Cel care se află pe calea credinței, orbul, este singur împotriva tuturor. Chiar dacă a pierdut ajutorul lumii, a aflat mila lui Dumnezeu.

Fariseii și “supușii” lor

a. La polul opus, se află fariseii, cu inima împietrită, care nu doresc să accepte minunea evidentă, pentru că nu vor să-L recunoască pe Isus, ca fiind Mesia. Aceștia apără cu orice preț ideile lor și rămân orbi. Din această cauză își merită acuza Domnului: “Dacă ați fi fost orbi, nu ați avea nici un păcat; dar pentru că spuneți: noi vedem, păcatul vostru rămâne“.

De fapt, minunea îi dezbină pe farisei. Numai unii obiectează că vindecarea este interzisă în zi de sâmbătă, nepricepând că nu trebuie să existe legi împotriva binelui sufletesc și trupesc al omului! Mai mult, fariseii care apelau la Lege, acum nu recunosc Legea, care declară validă mărturia a două persoane (cfr. Gv 8,17).

b. Alături de farisei, se află mulțimea curioasă și bârfitoare (este el… nu este el, cel care era orb din naștere?). Mulțimea nu ia o decizie, nu este interesată de ceea ce s-a întâmplat, la fel ca persoanele care se informează cu privire la religie, doar din emisiunile televizate.

c. În ceea ce îi privește pe părinții orbului, ei sunt dominați de frică: îl recunosc ca fiu, dar consideră riscant să creadă în Isus, deoarece ar putea fi alungați din Sinagogă, pentru că aceia care mărturiseau credința în Isus, erau pedepsiți astfel.

Apostolii chemați la reînnoirea minții

Nu trebuie să mire întrebarea ucenicilor cu privire la faptul că orbirea ar putea fi consecința păcatelor cuiva, deoarece în timpul acela, boala fizică, era considerată rod al pedepsirii omului de către Dumnezeu. Preoții Vechiului Testament asociau “defectele fizice” cu “păcatul”, pentru a conserva puterea lor asupra conștiinței poporului. Această opinie nu era străină Vechiului Testament (cfr. Ieșire 20, 1-6).

Isus nu se oprește asupra cauzei bolii, ci arată scopul ei. Isus îi ajută pe apostoli să-și corecteze ideile. Nimeni nu a păcătuit! Dar prin orbirea lui se va arăta puterea lui Dumnezeu, care îl va vindeca. Ceea ce ei considerau pedeapsa lui Dumnezeu sau depărtarea lui Dumnezeu, era, de fapt, apropierea lui Dumnezeu și grija Lui pentru cei bolnavi. Mântuitorul ne învață că Dumnezeu-Tatăl, nu este răzbunător sau un judecător fără inimă, ci: milostiv, atent, respectuos, iubitor, care cunoaște și vindecă bolile trupești și mizeriile interioare ale omului.

La lumina cuvintelor lui Isus, putem înțelege că multe rele, necazuri fizice și psihice le-am fi putut evita, dacă am fi avut un comportament virtuos. Totuși este adevărat și faptul că părinții pot fi o cauză pentru bolile copiilor sau chiar, un motiv de durere: un tată care își pierde salariul la jocul de noroc, îi lipsește pe copii de cele necesare; dacă un copil se naște cu “hiv” este clar că nu este vina sa; părinții certăreți și violenți cauzează traume psihice și afective copiilor lor, care uneori rămân marcați pe viață.

Fariseii care credeau că văd corect, demonstrează că sunt mai orbi, decât orbul din naștere. Nu există un orb mai întunecat, decât acela care nu dorește să vadă adevărul și lumina!

Fariseii, orbul, Isus și minunea

1. Explicației orbului vindecat, fariseii știu să-i răspundă cu mânie, alungându-l din Sinagogă. Mai gravă decât orbirea fizică, este orbirea intelectuală a celui care și în fața evidenței, se încăpățânează în propriile-i idei preconcepute. Multe vorbe pe tema existenței lui Dumnezeu sunt deșarte, deoarece nici un orb vindecat nu poate să-i ajute să creadă în Dumnezeu, pe cei cu inima împietrită! Cu toate mijloacele de comunicare din zilele noastre, care ne informează despre orice, oare nu pretindem că le știm pe toate, când de fapt rămânem în orbirea noastră, asemenea fariseilor?

2. Odată vindecat, orbul devine profet, mărturisitor al lui Isus, discută de la egal la egal cu experții Legii, îi contrazice și le demască fățărnicia. El, care nu vedea, ajunge să vadă mai bine decât fariseii. Orbul care a experimentat iubirea lui Isus, cu cât discută mai mult cu fariseii, cu atât este mai convins, că Isus este Dumnezeu. De fapt, înaintea orbirii radicale a fariseilor, crește treptat credința orbului în Dumnezeu. El nu acceptă ideea fariseilor, cum că Isus ar fi un păcătos și mărturisește că Isus, vine de la Dumnezeu. Ca urmare, este alungat din Sinagogă. La fel se întâmpla cu primii creștini, care erau renegați de familiile lor. Identic se întâmplă și astăzi cu adevărații creștini, care sunt marginalizați.

3. Isus vindecă în zi de sâmbătă, intenționat, pentru a ne învăța că Legea este un ajutor pentru om, nu un instrument menit să condamne omul. Prin darul Legii, Dumnezeu urmărește întotdeauna binele omului. Când acest lucru nu se întâmplă, înseamnă că Legea este aplicată greșit și nu corespunde voinței lui Dumnezeu. Isus vede omul. Se oprește. Nu trece pe lângă el. Îl iubește. Se apropie. Îl atinge și îi poruncește să se spele. Orbul acceptă și se vindecă. Vindecarea nu este rod al magiei, ci al ascultării cuvântului lui Dumnezeu. Dacă și noi am asculta cuvintele Domnului, am înainta pe calea către Împărăție. Odată vindecați, i-am putea ajuta și pe alții. Din contră, cel care este orb nu poate ajuta un alt orb, deoarece ar cădea amândoi în groapă.

Alungat din Sinagogă de către farisei, orbul-vindecat se trezește iarăși marginalizat. Problemele vieții nu se termină cu una, cu două… Din nou Domnul îl întâlnește. Dialogul dintre ei este unul special. Orbul, refuzat de oameni, este primit de Dumnezeu și devine un adorator al lui Dumnezeu. De fapt, Domnul ne arată că nu-i abandonează pe cei persecutați, ci îi ajută să crească și mai mult în credință. Iată că, minunea se încheie prin descoperirea sensului ei profund: întâlnindu-l din nou pe orbul vindecat, Isus îl invită să-și folosească vederea, în scopul recunoașterii Sale ca fiind Dumnezeu. Orbul răspunde și arată că are o credință absolută în Isus. De fapt, el, pe lângă lumina ochilor, recuperează și lumina credinței: a cerut o lumină și primește două. Numai în acest moment minunea este completă: iubirii lui Dumnezeu îi corespunde iubirea celui vindecat, neținând seama de pericole, ci de adevăr!

4. Toată minunea se poate înțelege doar la lumina cuvintelor lui Isus: “Până când sunt în lume, sunt lumina lumii” (v. 5). Iată cine este Isus pentru om! Minunea confirmă spusele lui Isus. Ceea ce Domnul spune, împlinește. De fapt, Isus dă vieții omului un sens și-l aduce la credință. Orbul este simbolul omului necredincios pe care Isus îl vindecă! Datorită minunii, omul poate înțelege că este orb, limitat, dar nu pentru veșnicie, ci tocmai pentru a se strădui, măcar de astăzi, să vadă adevărul. Vestea pericopei de astăzi anunță: poarta Împărăției se deschide pentru aceia care recunosc că sunt orbi, limitați, nevoiași de ajutor și convertire.

Putem spune că “minunea adevărată” se realizează în momentul în care omul vindecat mărturisește credința în Dumnezeu și Îl adoră. Din această pericopă deducem că mulți sunt aceia care susțin că văd, dar mint… Fericit este omul care recunoaște orbirea sa. Nu pentru că este orb, ci pentru că numai în clipa în care omul își acceptă propria orbire (slăbiciunile), poate într-adevăr să-și deschidă ochii și să vadă adevărata Lumină. Până când omul înțelege că nu este perfect, nu poate să-și îndrepte privirea și cererile de ajutor către Dumnezeu. Să-i cerem Domnului vindecarea trupurilor și a sufletelor și să-i permitem să ne conducă la lumina adevărului în Împărăția Sa. Amin.

 

* * *

 

Crezi tu in Fiul lui Dumnezeu?!

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Orbirea este de doua feluri: trupeasca si spirituala sau sufleteasca. Atat cel care este orb trupeste, cat si cel orb spiritual fac parte din cotidian, alaturi de noi. Daca orbirea trupeasca se poate vedea, orbirea spirituala nu o poti observa cu ochii tai trupesti, sanatosi dar o “vezi” cu ochii mintii si o simti cu “ochii” sufletului imediat ce intri in contact cu astfel de persoane. Orbirea trupeasca nu se petrece numai din vina persoanei ce sufera de un asemenea handicap, ea poate sa aiba si alte cauze, cum ar fi; cele interne provocate de sanatatea trupului sau cauze externe, care au dus la dobandirea acestui handicap trupesc in urma unor factori externi independenti de vointa persoanei in cauza. In timp ce, orbirea spirituala a omului are, aproape in toate cauzele, un act de vointa cum ar fi: mandria, supraevaluarea proprie, indiferenta, etc., care implica o decizie individuala.

Deoarece orbirea trupeasca este o boala deosebit de cruda si greu de dus, pe omul cu acest handicap lumea il compatimeste si-l ajuta, fiindca este lipsit de posibilitatea vederii minunatiilor create de catre Dumnezeu, in care omul sa se bucure si sa se desfete. Acesta nu poate sa vada zorii rasaritului si doar isi imagineaza chipul propriilor copii sau a persoanelor de langa ei, ca sa nu mai vorbim si de miscarile limitate pe care le poate executa. In schimb, orbirea spirituala este atributul unor persoane care traiesc dupa reguli autoimpuse si care considera ca: vederea, sanatatea si toate harurile cu care Dumnezeu l-a inzestrat pe om, li se cuvin de facto, iar averile, traiul bun si o pozitie privilegiata in societate sunt realizarile Eu-lui lor si a faptului ca sunt niste indivizi descurcareti, excluzand interventia divina. Acest fel de orb vede numai ceea ce el doreste sa vada, inchizand ochii la orice sfat sau punct de vedere venit de la persoanele cu care interactioneaza. Dar, acesta, vede foarte bine greselile celui de langa el in timp ce este orb la propriile greseli. “Trage jaluzelele” ca sa nu-l vada nici pe Dumnezeu, caruia, asa dupa cum am mai spus, nu-i accepta interventia in propria lui viata. Daca pe primii ii compatimim si incercam sa le facem viata cat mai usoara, prin puterile noastre, pe cei din a doua categorie, ii ajutam mai greu pentru ca nu-i putem identifica la prima vedere ca pe primii, iar dupa ce ii cunostem si incercam sa-i ajutam ne resping pur si simplu. Tot orb si handicapat este si crestinul care nu vine la Biserica, care nu se roaga si care nu se “spala” in Taina Spovezii, care pentru crestini este apa Siloamului in care s-a spalat si prin care si-a capatat vederea, orbul din Evanghelia de astazi.

Adevarul, dreptatea si luminarea mintii sunt tezaurul Bisericii lui Cristos, iar Dumnezeu este vindecatorul orbilor, trupesti sau sufletesti pansandu-i cu invataturi mantuitoare despre suflet si viata de veci. Daca omul refuza este numai vina lui. Despre aceasta revelatie Ieremia, in cap. 3 versetul 19, spune: “lumina a venit in lume, dar oamenii au iubit intunericul mai mult decat lumina, pentru faptele lor rele!” Intradevar, omul, in cea mai mare parte refuza lumina si cauta doar ceea ce-i convine lui, acceptand ceea ce-i convine, la fel ca fariseii din Evanghelia de astazi, care, in loc sa se bucure ca acest om care era orb din nastere a fost vindecat, ca este sanatos, resping interventia lui Dumnezeu si pun la indoiala divinitatea sa pentru ca l-a vindecat in ziua sabatului evreesc – sambata. Si pentru ca, orbul vindecat, il apara pe Isus in fata dusmanilor sai: “de nu ar fi acesta de la Dumnezeu, nu ar fi putut face nimic” Io. 9/34, iudeii il alunga din Sinagoga si din comunitatea lor.

Oare, astazi, cati dintre noi ne aparam credinta si religia in fata dusmanilor nostrii in situatiile in care suntem pusi uneori, cu atata vehementa ca orbul din nastere?! Acesta a facut-o si chiar le-a dat si o lectie de credinta fariseilor prin recunostinta fata de binefacatorul sau.

Sanatatea trupeasca este talantul daruit de catre Dumnezeu omului, pe care acesta il poate folosi dupa cum doreste; spre inmultirea faptelor bune si dobandirea vietii de veci sau din contra, fara respect, fata de cel care i l-a daruit si fara respect, fata de propria persoana, spre dobandirea osandirii, cei care si-au ingropat talantul in pamant si refuza sa vada lumina care s-a coborat in lume si la care, cuvintele lui Isus, redate de sfantul evanghelist Ioan in 8/12 : “Eu sunt lumina lumii, cel ce-mi urmeaza mie mu va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii” nu ajung in sufletul lor orb.

Insa noi, care-l cunoastem pe Isus, trebuie sa fim cei mai fericiti ca ne-a luminat mintile, ne-a descoperit vesnicia, ne-a daruit rugaciunea, prin care sa putem multumi pentru harurile primite si pentru ca ne-a impacat, din nou, cu Dumnezeu- Tatal. Si pentru ca noi nu mai trebuie sa intrebam, ca orbul din Evanghelie: “Cine , este, Doamne, ca sa cred lui?!” Amin.