Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a după Paști (A samarinencei)
Evanghelia: Ioan 4,5-42
Apostolul: Fapte 11,19-30

Ioan 4,5-42

Deci a venit la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său; Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Isus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Isus i-a zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii Lui se duseseră în cetate, ca să cumpere merinde. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care ești iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Isus a răspuns și i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână și el însuși a băut din ea și fiii lui și turmele lui? Isus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Isus i-a zis: Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Isus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Isus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați căruia nu știți; noi ne închinăm Căruia știm, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Duh este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh și în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia care se cheamă Cristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Isus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine. Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi, sau: Ce vorbești cu ea? Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor: Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Cristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El. Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o știți. Ziceau deci ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Isus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată zic vouă: Ridicați ochii voștri și priviți holdele că sunt albe pentru seceriș. Iar cel ce seceră primește plată și adună roade spre viața veșnică, ca să se bucure împreună și cel ce seamănă și cel ce seceră. Căci în aceasta se adeverește cuvântul: Că unul este semănătorul și altul secerătorul. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Și mulți samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile. Și cu mult mai mulți au crezut pentru cuvântul Lui, Iar femeii i-au zis: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Cristosul, Mântuitorul lumii.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Vasile Florea
IPS Andrei Rymarenko
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Eduard Patrașcu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Șerban Tarciziu
pr. Ștefan Ciubotaru
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
Diverși alți autori
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Vasile Rob
pr. Șerban Tarciziu
pr. Claudiu Budău
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Budău
pr. Mihai Tegzeș
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

O femeie la fântână

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Era la amiază. Isus era obosit. S-a așezat, spune Sf. Ioan Gură de Aur, “nu pe un tron, nu pe o pernă, ci pur și simplu pe pământ”, lângă fântâna lui Iacov. În timp ce se odihnea, “a venit o femeie din Samaria să scoată apă” (Ioan 4,7). Să remarcăm faptul că Isus era la fântână înainte să vină ea. Dumnezeu este întotdeauna primul, așteptându-ne. Domnul l-a găsit pe Zaheu, nu Zaheu pe Domnul. El l-a găsit pe Pavel pe drumul spre Damasc atunci când Pavel nici măcar nu îl căuta. Să remarcăm, de asemenea, faptul că femeia samarineancă a venit la fântână singură. Celelalte femei, fără îndoială, o disprețuiau pentru moralitatea ei scăzută și nu ar fi stat alături de ea.

Pe când își umplea vasul pentru apă, l-a recunoscut pe Isus ca fiind evreu, cu care samarinenii nu se amestecau. A încercat să îl evite. Spre surprinderea ei însă, Isus i s-a adresat cu o cerere: “Dă-Mi să beau” (Ioan 4,7). Nimic nu îi face pe oameni să se simtă mai în largul lor decât faptul de a li se cere ajutorul. Cerându-i cuiva o favoare, ne punem la mila acelei persoane. Acceptăm o poziție inferioară. În acest fel a încercat Isus să stabilească o relație de încredere cu femeia samarineancă. El avea nevoie de apă pentru a-și potoli setea fizică; femeia samarineancă avea nevoie de apa cea vie pentru setea ei spirituală. Setea fizică apare din nou; setea spirituală este potolită de apa cea vie. Apa fizică vine dintr-o fântână adâncă; apa vie vine din Cristos cel Viu. Una este esențială pentru viață; cealaltă este necesară pentru a avea viață din plin. Isus cere, El care poate să dea totul.

Un evreu nu îi cere de băut unei femei samarinence. Astfel că femeia, în mod nepoliticos, ridică ceea ce numim “problema rasială”. Însă Isus nu împărtășește prejudecata care face un grup de oameni să disprețuiască alt grup din cauza naționalității sau a rasei. Prin simplul act de a vorbi cu acea femeie, Isus a demolat barierele sociale, politice și rasiale ale timpului Său. Ca bărbat, stătea de vorbă cu o femeie. Ca Învățător, stătea de vorbă cu o femeie imorală. Ca evreu, stătea de vorbă cu o samarineancă. Ignorând complet aceste deosebiri, El merge direct la punctul central – ce are El de oferit fiecărei persoane de orice rasă: “Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu și Cine este Cel ce-ți zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4,10-11).

Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu! Putem să îl știm însă! Darul lui Dumnezeu către om nu este altul decât Isus: “Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Isus Cristos pe Care L-ai trimis”. Isus vorbește despre Sine ca fiind Darul lui Dumnezeu și apa vie. Însă femeia nu vede decât un pelerin obosit și nu pe Cel care a venit ca să aducă odihnă sufletelor obosite. Ea îl vede pe călătorul însetat și nu pe Acela care a venit ca să potolească setea lumii. “Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie?” (Ioan 4,10). Fântâna este adâncă – e adevărat – și avem nevoie de ceva cu care să scoatem apa. Este un drum lung de la om la Dumnezeu. Însă Cristos este Acela – Unicul – care poate să umple prăpastia și să aducă apa vie la sufletele noastre însetate. Nu avem ceva, ci pe Cineva care să scoată apa.

“Doamne, nici găleată nu ai.” Isus nu are nevoie de nimic pentru a scoate apă. El este fântâna. El este apa vie. “Nu cumva ești Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână?” (Ioan 4,12). El este într-adevăr mai mare decât Iacov – mult mai mare. Însă nu vorbește despre aceasta acum. El continuă făcând una dintre cele mai mărețe declarații ale sale: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4,13-14). Isus a declarat că poate oferi satisfacție permanentă sufletului uman însetat. Apa pe care o dă El este ca un izvor care țâșnește constant. Nu se epuizează niciodată, nu devine niciodată stătută. Resursele lui nu pot seca niciodată. Și dacă El trăiește în noi, nici ale noastre! Pentru că izvorul care ne va alimenta va fi El.

Aceasta este setea sufletului după Dumnezeu, despre care Biblia vorbește atât de des. “Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieții” (Apocalipsa 21,6). Dumnezeu spune în Cartea lui Ieremia: “Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit, și și-au săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă” (Ieremia 2,13). Nu există nici un înlocuitor pentru apa vie. Dacă încercăm să ne potolim setea spirituală cu ceva mai puțin decât Dumnezeu, vom rămâne însetați. “Cel ce vine la Mine nu va flămânzi și cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată”, a spus Isus.

Auzind aceste cuvinte, femeia samarineancă a răspuns: “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4,15). Se poate să fi fost sătulă de viața ei, sătulă de bărbați, sătulă de adulter, sătulă de a fi o proscrisă a societății, sătulă de a pretinde că este satisfăcută când întreaga ei viață a fost una de mizerie. Astfel că atunci când a auzit aceste cuvinte despre apa vie care satisface pe deplin, sufletul ei a strigat: “Dă-mi această apă”.

Însă înainte ca să poată primi această apă vie, ea a trebuit să se privească pe sine cu onestitate. Trăia în păcat și nu era dispusă să admită acest lucru. Astfel că Isus i-a spus: “Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici” (Ioan 4,16). Adevăratul creștinism începe cu un sentiment al păcatului, cu pocăința. Isus a dorit să scoată la lumină sentimentul ei de rușine, al păcatului. “Du-te și confruntă-te cu adevărul vieții pe care o trăiești; apoi vino să primești apa vieții”. Nouă poate că ne-ar spune: “Du-te și confruntă-te cu acea persoană față de care ai greșit. Du-te și confruntă-te cu acea bârfă pe care ai rostit-o împotriva aproapelui tău”.

Femeia samarineancă a înlemnit ca și când ar fi cuprins-o o durere bruscă. A devenit defensivă. “N-am bărbat”, a spus ea (Ioan 4,17). Aceasta a fost o mărturisire onestă atâta cât a fost, dar nu a mers suficient de departe. Isus i-a spus: “Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4,18). Deși aceste cuvinte au venit din străvechiul Sihar, sună ca și când ar veni direct din Hollywood-ul modern. Bărbatul cu care trăia acum nu îi era soț. Nici ceilalți nu i-au fost. Pentru Isus căsătoria este un sacrament. Este sacră.

Întotdeauna a existat ceva nu doar păcătos ci și nevrotic în legătură cu sexul ilicit. Este un simptom de goliciune interioară. Oamenii caută să găsească în el răspunsul la unele dintre frustrările lor profunde: lipsa lor de importanță, lipsa lor de succes, lipsa lor de apropiere față de confrați, lipsa lor de identitate, lipsa lor de convingeri religioase, lipsa lor de împlinire ca ființe umane. Fără îndoială femeia samarineancă a căutat o astfel de împlinire în viața ei indecentă, dar când Isus a abordat subiectul a început să simtă că El se “amestecă” în viața ei personală. Astfel că a făcut ceea ce milioane de oameni au făcut de atunci încoace, când religia le-a cerut o schimbare în comportamentul lor: a schimbat subiectul. A început să vorbească despre diferențele religioase dintre evrei și samarineni. Nu era cu adevărat interesată de aceste diferențe, dar astfel căuta să mute de pe ea lumina reflectorului.

În final a spus: “Știm că va veni Mesia care se cheamă Cristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate” (Ioan 4,25). “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4,26). Isus declară, pentru ca toate generațiile să audă, că El este Mesia. Cel mai mare mister al credinței nu este vestit ucenicilor, ci acestei străine. “Eu sunt Acela” – Cel pe care l-ați așteptat, Cel care îl aduce pe Dumnezeu la voi, Cel care vă duce pe voi la Dumnezeu, Cel care are puterea de a ierta păcatele, Cel care vă călăuzește viața, Cel care învinge moartea. “Eu sunt Acela.”

Ea a venit să ia apă. Când a înțeles că a găsit Izvorul cel Adevărat, și-a lăsat în urmă vasul pentru apă, așa cum ucenicii și-au abandonat plasele de pescuit. Abia convertită și totuși deja misionară, a fugit în sat să le spună oamenilor: “Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva aceasta este Cristosul?” (Ioan 4,29). Inima îi ardea în ea. Nu putea să rămână tăcută. S-a simțit obligată să îi conducă pe ceilalți la Mesia. Și totuși nu le-a spus oamenilor: “Trebuie să credeți ceea ce spun eu”, ci: “Veniți de vedeți”. Ei au venit și după ce l-au văzut pe Domnul, au spus: “Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Cristosul, Mântuitorul lumii” (Ioan 4,42).

 

* * *

 

Despre har

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

Este îndeobște recunoscut că, numai în câteva decenii, lumea a luat o înfățișare atât de surprinzătoare, încât nici închipuirea cea mai întraripată nu și-ar fi imaginat. Plăsmuiri de domeniul basmului au devenit realitate. Știința și tehnica au pus la dispoziția omului tot confortul și toate mijloacele de informare și de distracție spre a-l face pe om fericit. Dar toate la un loc: vehicule terestre ultra rapide, nave cosmice supersonice, zboruri interplanetare, comunicarea prin radio și televiziune, care îi aduce în cămin o întreagă lume necunoscută, toate aceste născociri ale minții în necontenită căutare după fericire au reușit oare să-l facă pe omul zilelor noastre mai fericit decât era omul veacurilor trecute? Hotărât, nu! Niciodată, poate, nu a fost în lume mai multă ură și egoism, mascate în lozinci ce propovăduiesc generozitatea, iubirea dezinteresată și pacea; niciodată mai multă plângere împotriva omului ca azi, în acest veac al automatizării și al performanțelor tehnice; iar aceasta deoarece în vreme ce tehnica s-a perfecționat, ființa umană – ca spiritualitate, ca moralitate -, a rămas mult în urma acesteia, lăsându-se înrobită instinctelor primare și disprețuind cele mai elementare legi și virtuți morale sădite în însăși firea lui. Idealul, țelul vieții, a devenit plăcerea; după vechea deviză hedonistă: “Mănâncă, bea și te veselește, căci după moarte nimic nu-i”, aici e totul, iad și rai. Și, astfel, omul trupesc soarbe zilnic cupa plăcerii, dar, la fundul ei, după trecerea orgiei, gustă scârba, amărăciunea golului din suflet, unde arsura unei însetări chinuitoare începe din nou să-i mistuie ființa. Este setea nepotolită după supranatural, ce nu poate fi astâmpărată decât cu supranatural, cu Dumnezeu. Este glasul lui Isus care îi vorbește fiecărui suflet, ca astăzi femeii samarinence, la fântâna lui Iacob.

Această femeie nu a fost nici ea străină de experiența tristă a sufletului ce își caută fericirea acolo unde nu poate fi găsită. Ne-o putem închipui cum din copilărie bătuse zilnic cu urciorul la braț cărarea ce ducea la fântâna lui Iacob, de lângă Sihar. Acum, în puterea vârstei fiind, îi încolțește în minte un gând încă nedeslușit. O copleșea viața de până acum cu cei cinci bărbați ce se perindaseră, și acum cel de-al șaselea, care îi era concubin, adică nelegiuit, îi amăra și mai mult sufletul. Ce folos – își spunea -, am cărat de aici atâta apă și totuși mi-e sete. Ce minunat ar fi să am o apă care să-mi astâmpere setea pentru totdeauna, ca să nu trebuiască să vin mereu aici!

Frământată de astfel de gânduri, cu sufletul gol și uscat, zărește de departe un călător ce se odihnea pe ghizdul fântânii. Acel străin știa că o să vină, căci el o chemase printr-un glas tainic al inimii ei, fără să-și dea seama. Ajunsă la fântână, o agrăi: “Femeie dă-mi să beau”. Lui Isus – căci El era străinul – îi era sete nu atât de apă cât de sufletul ei pierdut, căci, la riposta femeii indignată de a-i fi vorbit un evreu, Isus îi replică: “Dacă ai ști harul lui Dumnezeu și cine îți zice: Dă-mi să beau, ai fi cerut tu de la El și ți-ar fi dat apă vie”. Și, la nedumerirea femeii, Isus continuă: “Tot cel ce va bea din apa aceasta va înseta iarăși, însă cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da va fi izvor de apă curgătoare în viața de veci”.

- “Doamne, exclamă femeia, dă-mi această apă (…)”

- “Mergi de cheamă pe bărbatul tău și vino aici!”

- “N-am bărbat.”

- “Bine ai zis că nu ai bărbat, pentru că cinci bărbați ai avut, iar acela pe care îl ai acum nu-ți este bărbat (…)”.

– “Doamne, văd că ești proroc (…)”. Și, la întrebarea femeii asupra locului unde trebuia să se închine lui Dumnezeu, Isus îi răspunde: “Vine vremea, și acum este, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în spirit și adevăr” – adică din inimă și cu tot sufletul -, căci și Tatăl astfel de închinători caută. Spirit este Dumnezeu și cel ce I se închină trebuie să I se închine în spirit și adevăr”. Femeia simte cum i se umezește sufletul de apa cea vie.

- “Știm că va veni Mesia (care se cheamă Cristos); când va veni acela ne va spune toate”.

– “Eu sunt, cel ce grăiesc cu tine”, îi zice Isus. În acea clipă, un torent de apă vie se revărsă în sufletul femeii, purificând-o și umplând-o de o nespusă pace și bucurie. Nu mai avea nici o dorință, căci băuse din apa ce se transformase în ea în izvorul de apă curgătoare în viața de veci.

Fericită, lăsă totul și alergă într-un suflet să-și spună lumii fericirea neașteptată, harul primit: “Veniți și vedeți pe omul care mi-a spus tot ce am făcut; oare nu El este Cristos?”. Nu că ea s-ar fi îndoit de adevăr, ci voia doar să cruțe slăbiciunea concetățenilor ei. Părăsește viața păcătoasă, pentru Cristos; nu o mai interesează decât să trăiască viața cea nouă primită de la El, devenind o adoratoare a Domnului, venerată de Biserică sub numele de Sfânta Fotina, adică Sfânta Luminii.

E ușor de înțeles că apa cea vie, care a purificat-o și a sfințit-o pe Samarineancă, este harul sfințitor sau habitual care, cum spune Sfântul Vasile cel Mare, este o accidență creată, foarte apropiată de esența divină, prin care se comunică sufletului viața divină, îndumnezeind toată ființa omului, dând valoare veșnică întregii lui activități, precum seva altoiului nobil înnobilează fructele produse de portaltoiul pe care el se grefează. “Eu sunt Vița” – ne spune Isus – “voi mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el aduce rod mult, căci fără de Mine nu puteți face nimic” (Ioan XV, 5). Sufletul mort prin păcatul de moarte, adică lipsit de seva vieții lui Cristos, nu poate face nimic vrednic de răsplata veșnică. Această viață divină, cum știm, o primim în Sfântul Botez prin care devenim fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai cerului; ne-o sporim în Sfânta Taină a Mirului; ne-o reînnoim în Sfânta Spovedanie și ne-o alimentăm prin împărtășirea cu Isus Euharisticul, Pâinea Vieții, prin care biruim ispitele și ne asigurăm viața veșnică.

Harul sfințitor, dimpreună cu harurile ajutătoare sau actuale, sunt pentru suflet ceea ce este soarele pentru viața de pe pământ. Precum lumina și căldura solară face ca sămânța să încolțească și să aducă rod, tot astfel prin lumina și căldura harului divin sufletul primește viață supranaturală și putere ca să-și stăpânească instinctele, menținându-le în cadrul legilor morale, spre a aduce astfel roadele așteptate de Dumnezeu: credința, speranța, iubirea, blândețea, curăția, bunătatea, îndelunga răbdare – cu un cuvânt întreg buchetul virtuților ce trebuie să împodobească sufletul creștinului adevărat.

Dar, cum Dumnezeu care “ne-a creat fără de noi nu ne poate mântui fără de noi” (Sfântul Augustin), pentru ca harul său să-și poată produce în noi aceste roade, El ne cere conlucrarea, căci precum planta nu poate rodi dacă pe lângă soare și ploaie nu este îngrijită, săpată și plivită de buruieni, tot așa nici harul divin nu poate pătrunde și rodi într-un suflet care respinge lumina și căldura Soarelui Cristos, nu-și înfrânează instinctele și nu plivește buruienile păcatelor. El, care vrea “ca toți oamenii să se mântuiască și să ajungă la cunoașterea adevărului” (I Timotei 2,4) îți dă și ție în fiecare moment al vieții harul corespunzător situației în care te afli. Fiecare împrejurare dată este o întâlnire cu Isus. Cum răspunzi întâlnirii? Este nevoie să-ți spună, ca Samarinencei: “Dac-ai ști darul lui Dumnezeu”? Oare nu L-ai primit în copilărie, apoi, mai târziu, în Euharistie, L-ai cunoscut și primit personal, pe acela pe care Îl primiseși prin har în Botez? El îți vorbește în predici, lecturi spirituale; te așteaptă la fiecare cotitură a vieții: “Dă-Mi să beau, dă-Mi gândurile tale, faptele tale, îndoielile și temerile tale, speranțele tale; dă-Mi păcatele tale, dă-Mi viața ta toată, ca s-o curăț, s-o sfințesc cu apa cea vie izvorâtă din coasta Mea pe Cruce, dă-Mi toată iubirea ta”. El te așteaptă zi și noapte, te interpelează, iar tu rămâi în tăgadă și refuz. Te complaci în minciună și duplicitate, în bârfeli și calomnii ce ucid sufletul tău și prestigiul semenului, adică ființa lui socială; înșeli bună-credința celor onești prin fățărnicia cu care te strecori în instituții prestigioase tăinuindu-ți legăturile imorale în care trăiești, ca soț ori soție.

Isus te așteaptă. Deschide-ți sufletul, ca Samarineanca, să ți-l lumineze și spele cu apa cea vie a harului, ca să devii și tu printre semenii tăi, ca Fotina, un lampadofor – un purtător de lumină. Amin.

 

* * *

 

Despre rugăciunea în duh și adevăr

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Zis-a un bătrîn: “Precum vederea este mai mare decît toate simțurile, așa și rugăciunea este mai mare decît toate faptele cele bune” (Pateric, cap. 22)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, venind în lume, și pururea însetînd de mîntuirea sufletelor omenești, umblînd prin locurile Palestinei, a ajuns și la o cetate a Samariei, care pe atunci se chema Sihar. Acolo, prin pronia Sa nemărginită a făcut a se întîlni cu o femeie din acea cetate la fîntîna lui Iacob. În convorbirea cu ea, prin înțelepciunea Sa negrăită, o aduce la cunoștința adevărului și printre alte învățături tainice pe care i le dă, îi vorbește și despre adevărata închinăciune făcută în duh și în adevăr, zicîndu-i: Vine ceasul și acum este, cînd adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh și în adevăr (Ioan 4, 23).

Fiindcă ne va fi cuvîntul în predica de azi despre rugăciunea făcută în duh și în adevăr, să vedem ce înseamnă a ne ruga în duh? A ne ruga în duh înseamnă a ne înălța cu mintea și cu sufletul către Dumnezeu în vremea rugăciunii. Numai rugăciunea făcută cu mintea din adîncul inimii se poate chema cu adevărat rugăciune duhovnicească, adică făcută în duh. Ce înseamnă a ne ruga în adevăr? Înseamnă a ne ruga cu lucrarea cea adevărată a tuturor poruncilor dumnezeiești, adică a tuturor faptelor bune, deoarece omul este îndoit, fiind alcătuit din suflet și din trup. Cînd mintea se înalță nevăzut la Dumnezeu în vremea rugăciunii, iar trupul, care este partea văzută se ostenește la lucrarea poruncilor lui Dumnezeu, atunci creștinul devine adevărat închinător al lui Dumnezeu în Duh și în adevăr. Nimeni nu se poate ruga în duh și în adevăr, de se va ruga numai cu mintea sa și nu va lucra și cu trupul său la facerea poruncilor lui Dumnezeu, căci poruncile lui Dumnezeu sînt adevărul, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Toate poruncile Tale sînt adevăr (Psalm 118, 86).

Dar chiar dacă ar lucra cineva poruncile lui Dumnezeu și s-ar ruga cu mintea din inimă, nu va putea avea pe Dumnezeu aproape de el de nu va avea și dreapta credință și de nu îl va mărturisi prin cuvintele și faptele sale, după învățătura apostolică a Bisericii Ortodoxe. Acest lucru ni-l arată Duhul Sfînt cînd zice: Aproape este Domnul de toți cei ce Îl cheamă pe El întru adevăr (Psalm 144, 18).

Rugăciunea în duhul sau în duh, este rugăciunea cea gîndi-toare, adică tainică, pe care o face omul cu mintea, în inima sa. Cînd ne rugăm cu mare credință și evlavie și cînd, cu darul lui Dumnezeu, se unesc gîndurile minții cu simțurile inimii noastre în timpul rugăciunii iar ochii ne izvorăsc lacrimi, atunci ne rugăm în duh și în adevăr, adică din inimă. Aceasta este cea mai înaltă treaptă a rugăciunii creștine.

Cînd auzim pe marele Apostol Pavel, zicînd: Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga și cu mintea (I Corinteni 14, 15), să înțelegem că despre rugăciunea în duh și în adevăr vorbește aici, care este tot una cu rugăciunea duhovnicească ce se face de cineva cu mintea în inima sa. La fel, cînd auzim pe Mîntuitorul, zicînd: Tu însă cînd te rogi, intră în cămara ta și, închizînd ușa ta, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție (Matei 6, 6), să știm și să înțelegem că despre rugăciunea cea tainică și gînditoare pe care o face omul cu mintea în cămara inimii sale, este vorba.

Despre aceeași înaltă rugăciune, vorbește Sfîntul Apostol Pavel cînd zice: Vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții decît zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină (I Corinteni 14, 19). La aceasta ne îndeamnă și psalmistul care zice: Dintru adînc am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi glasul meu. Același lucru ne spune și înțeleptul Solomon, zicînd: Eu dorm, dar inima mea veghează (Cîntarea Cîntărilor 5, 2). Căci, altoindu-se rugăciunea în inima noastră prin Duhul Sfînt, face ca inima să se roage neîncetat, după porunca dată de marele Apostol Pavel, care a zis: Neîncetat vă rugați (I Tesaloniceni 5, 17). Cu această rugăciune duhovnicească din inimă se ruga și psalmistul David, zicînd: Strigat-am cu toată inima mea: Auzi-mă Doamne! Îndreptările Tale voi căuta (Psalm 118, 145).

Cu această rugăciune făcută cu duhul s-a rugat Ana proorocița, fiind îndurerată, care grăia întru inima sa și buzele ei numai se mișcau, dar glasul ei nu se auzea (I Regi 1, 13). Cu această rugăciune s-a rugat Moise, fiind cu poporul în primejdie la ieșirea din Egipt, și cu toate că nimeni nu auzea rugăciunea lui, Dumnezeu, luînd aminte la graiurile inimii lui, i-a zis: Ce strigi așa către Mine? (Ieșirea 14, 15). Cu această rugăciune făcută în duh, s-a rugat însăși Preasfînta și Preacurata Fecioară Maria, în sfînta sfintelor, timp de 12 ani, fiind povățuită la aceasta de însuși Sfîntul Duh.

Aceste mărturii vrednice de crezare din Sfînta Scriptură și de la Sfinții Părinți, despre rugăciunea în duh, adică despre rugăciunea duhovnicească a inimii, amintite mai sus, sînt destule pentru a ne îndemna și pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu ziua și noaptea cu gura, cu mintea și mai ales cu inima. Dacă păstrăm cu sfințenie dreapta credință și sîntem fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe și dacă știm că poruncile lui Dumnezeu sînt adevărul, după cuvîntul psalmistului: Legea Ta este adevărul (Psalm 118, 142), apoi să ne închinăm lui Dumnezeu cu duhul și cu adevărul, adică cu mintea pogorîtă în inimă și de aici “să înălțăm rugăciuni lui Dumnezeu, deoarece inima este cămara minții”, spune Sfîntul Isaac Sirul.

Dar și cu trupul trebuie să ne silim a lucra poruncile lui Dumnezeu, precum a poruncit Mîntuitorul ucenicilor Săi, învățîndu-i să păzească toate cîte v-am poruncit vouă (Matei 28, 20). Cine ar îndrăzni să creadă că se poate ruga în duh și în adevăr, fără a lucra și toate faptele bune, unul ca acesta este asemenea celui ce zice că poate zbura numai cu o aripă sau poate merge cu un singur picior.

Iubiți credincioși,

Pînă aici am vorbit pe scurt despre sfînta rugăciune, despre felul cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu în duh și în adevăr. La aceasta am fost îndemnat să vorbesc de femeia samarineancă din Evanghelia de astăzi, care, deși păgînă, L-a întrebat pe Iisus Hristos la fîntîna lui Iacob, unde și cum trebuie să se roage (Ioan 4, 19-24).

Să vedem cine era această femeie și cum a fost cîștigată de Mîntuitorul pentru Împărăția Cerurilor. Samarineanca, și toți locuitorii din provincia Samaria, făceau parte dintr-un fel de sectă a Vechiului Testament, separîndu-se de templul din Ierusalim și respectînd numai primele cinci cărți ale lui Moise. De aceea, între iudei și samarineni era o veche dușmănie, încît nici nu vorbeau unii cu alții. De aceea a și refuzat să-I dea apă Mîntuitorului însetat, care i-a zis: Dă-Mi să beau! Pe lîngă credința ei rea, samarineanca era și o femeie păcătoasă, căci trăise mai înainte cu cinci bărbați în desfrînare și acum avea al șaselea bărbat. Însă, cu toate că era eretică în credință și desfrînată în fapte, ea aștepta venirea Mîntuitorului în lume, era însetată de “apa vie” a credinței în Hristos și se interesa cum să se roage cu adevărat lui Dumnezeu.

Să vedem acum în ce fel a vînat la credință pe samarineanca aceasta păgînă și păcătoasă.

Mai întîi, Domnul i-a făgăduit femeii “apa cea vie”, adică învățătura Sfintei Evanghelii. Și după ce femeia a crezut în puterea mîntuitoare a Evangheliei, îi zice Mîntuitorului cu glas smerit și rugător: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez (Ioan 4, 15). Astfel, cuvintele Domnului, atingîndu-se ca o săgeată de inima samarinencii, i-au deșteptat credința în suflet. Dar pentru mîntuirea ei nu era de ajuns numai credința dreaptă în Dumnezeu. Îi mai trebuia și fapta bună, căci credința, dacă nu are fapte, este moartă (Iacob 2, 17). Și cum a întors Domnul inima femeii păcătoase în smerenie și în căința păcatelor? Prin mărturisire. Prin cîteva cuvinte, cu multă iscusință duhovnicească, Mîntuitorul i-a îndemnat conștiința să-și mărturisească singură păcatele. Căci după ce i-a zis femeii: “Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici”, samarineanca a mărturisit: “Nu am bărbat”. Adică sînt o femeie păcătoasă. Am trăit în desfrînare cu cinci bărbați și acum trăiesc în fărădelegi cu altul!

Vedeți cum vînează Hristos sufletele noastre pe calea mîntuirii? Vedeți cît de mare este puterea spovedaniei? Nu ne cere Mîntuitorul decît două virtuți principale: credință tare în Dumnezeu, și pocăință, adică mărturisirea păcatelor noastre cu căință și înnoirea vieții prin fapte bune. Pe amîndouă acestea le-a îndeplinit femeia samarineancă, căci a crezut că Hristos este Mesia, Mîntuitorul lumii, și-a recunoscut păcatele și a cerut “apa cea vie”, adică botezul creștin, harul Duhului Sfînt și învățarea Evangheliei. Dar nu s-a oprit aici, ci a căutat să adauge și o altă faptă bună, obligatorie pentru noi toți, pentru fiecare creștin, adică mărturisirea Evangheliei lui Hristos. Căci, fugind în familie și în satul natal, în cetatea ei, Sihar, umbla pe toate ulițele și striga în auzul tuturor: Veniți de vedeți un om care mi-a spus toate cîte am făcut. Nu cumva acesta este Hristosul? Și au ieșit din cetate și veneau către El (Ioan 4, 29-30).

Vedeți cum o femeie păcătoasă a reușit să tragă la credința în Hristos o întreagă cetate? Oare noi toți, mamele și credincioșii noștri, dacă ar mărturisi cu tărie cuvîntul Evanghliei în casele și familiile lor, n-ar putea aduce măcar pe copiii și soții lor în sărbători la biserică sau la spovedanie în Sfintele Posturi? Dar cît de puțin își împlinesc credincioșii nostri această datorie!

Însă femeia samarineancă nu s-a oprit aici. Ci, așa cum citim în Viețile Sfinților, pe 26 februarie, și în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe, ea s-a botezat în numele Preasfintei Treimi, primind numele de Fotinia. Împreună cu ea s-au botezat fiii ei Iosif și Fotinos și surorile ei Fotis și Fotos. Apoi rîvnind pentru Hristos, au plecat toți la Cartagena și de acolo la Roma, predicînd cu bărbăție cuvîntul Evangheliei și convertind pe mulți să creadă cu tărie în Hristos. Auzind de aceasta împăratul roman Neron, i-a aruncat pe toți în temniță, chinuindu-i cumplit. Apoi văzînd că nici unul nu se leapădă de Hristos, a poruncit să li se taie capetele și se face pomenirea lor la 26 februarie.

Iubiți credincioși,

Convorbirea Domnului nostru Iisus Hristos cu femeia samarineancă la fîntîna lui Iacob este o lecție de catehizare creștină și o călăuză pe calea mîntuirii pentru noi toți. În această Evanghelie, preoții învață cu cîtă înțelepciune trebuie să cîștige sufletele oamenilor pentru viața veșnică, știind că nu este meșteșug mai mare și mai greu decît acela de a vîna pe cei păcătoși la pocăință. În Evanghelia de astăzi, creștinii buni învață că “apa cea vie”, dătătoare de viață a credinței ortodoxe și toate izvoarele mîntuirii se află numai la fîntîna vieții care este Biserica. Aici ne așteaptă Hristos să venim să ne închinăm, să ne rugăm, și să-L lăudăm, să ne mărturisim păcatele și să-I cerem iertare și mîntuire.

Aici, la Biserică, păcătoșii vorbesc de Dumnezeu, își recunosc păcatele, se spovedesc, cer canon de iertare și așteaptă cu smerenie și speranță Sfînta Împărtășanie, iertarea păcatelor. Aici cei necredincioși și răucredincioși se convertesc la dreapta credință ca femeia samarineancă, cer de la Hristos apa cea vie a credinței. Aici, mai ales aici la Biserică, învățăm să ne rugăm în duh și în adevăr, învățăm să ne mărturisim și să ne plîngem păcatele, învățăm să ne smerim și să ne iubim unii pe alții. Aici învățăm cum putem convinge și aduce la Hristos pe frații noștri care zac în întunericul păcatelor și al nepocăinței.

La Biserică învățăm a mărturisi pe Hristos pe pămînt, învățăm a ne ruga în duh și în adevăr și a dobîndi viața veșnică. Deci să venim regulat la Sfînta Biserică și să lucrăm cu rîvnă ogorul mîntuirii noastre, știind că nu este mîntuire în afară de Biserică. Iată, Hristos ne așteaptă la fîntînă, ne cheamă la Biserică, ne învață să ne rugăm, ni se descoperă prin învățătura Sfintei Evanghelii, ne ajută să ne curățăm de patimi, ne hrănește și ne adapă cu Trupul și Sîngele Său din sfîntul potir și ne dă putere de sus să ne pocăim. Să părăsim păcatele și să urmăm lui Hristos pentru a ne învrednici de împărăția Lui în vecii vecilor. Amin.

Hristos a înviat!

 

* * *

 

Cristos – apa vieții

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu de puține ori auzim că se deplânge în societatea noastră lipsa de interes a oamenilor pentru Biserică și pentru Dumnezeu. Această constatare este bazată pe observațiile făcute asupra lumii în care trăim și, de multe ori, și noi suntem de acord cu un astfel de diagnostic. Dar, deși aceasta se pare a fi realitatea, nu trebuie trecute cu vederea nici începuturile noi care se fac datorită credinței. Înainte de toate trebuie să acceptăm că fiecare om are în adâncul inimii o dorință nezdruncinată de adevăr, bine, frumos, sfânt, ba chiar dor de Dumnezeu, indiferent dacă persoana respectivă conștientizează sau nu acest fapt, dacă îl acceptă sau nu. În adâncul ființei omul nu se poate înșela. Fiecare om este în relație cu Dumnezeu, care este originea și scopul fiecăruia dintre noi. Dorința, dorul pe care fiecare persoană îl are în adâncul inimii este unul care așteaptă împlinirea și care trece dincolo de valorile existente în această lume. Exact cu un astfel de dor, cu o astfel de dorință în inimă o întâlnește Isus pe femeia samarineancă la fântâna lui Iacob, așa cum reiese din Evanghelia de astăzi. Dorința femeii era să descopere un izvor al vieții, o “stație” de alimentare cu viața.

Este o situație cu totul neobișnuită: Isus, iudeul, așteaptă la fântână. Atunci când vine o femeie la fântână, Isus intră în vorbă cu ea și o roagă să-i dea să bea apă. El face aceasta pentru a îndrepta discuția spre o altfel de apă, spre apa pe care femeia o căuta: apa dătătoare de viață a iubirii care este apa de sorginte dumnezeiască. Cu precizarea pe care o face Isus, că el are o astfel de apă, vine în întâmpinarea dorinței femeii. Ea își dorește o iubire statornică, pe care ea n-a găsit-o până acum la bărbații cu care a trăit. Pentru Isus nu este hotărâtor comportamentul moral respingător al femeii, ci deschiderea și disponibilitatea ei actuală pentru harul Dumnezeului celui viu. Femeia păcătoasă este disponibilă să asculte și să se abandoneze chemării lui Dumnezeu. Astfel Isus poate să o învețe cum trebuie să se roage lui Dumnezeu. “Spirit este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în spirit și în adevăr” (Ioan 4, 24). Dumnezeu este Tatăl nostru și ne-a trimis nouă pe Cristos Domnul. Femeia este mișcată de această discuție cu Isus: ea a găsit pe neașteptate ceea ce a căutat întreaga viață. Dumnezeu ne dăruiește prin Fiul lui, Isus Cristos, o iubire indescriptibilă care depășește orice putere de imaginație a omului, o iubire care copleșește inima omului. El ne vindecă, el aduce vindecarea sufletului și a trupului deoarece el este Mântuitorul nostru. Făcând această descoperire minunată femeia nu poate să nu împărtășească această descoperire și celorlalți oameni din sat, pentru ca și aceștia să recunoască: Acesta ne aduce apa vieții de la Dumnezeu însuși, care este izvorul nesecat al vieții.

După ce am ascultat această Evanghelie ne întrebăm și noi: Am descoperit noi că în Isus găsim împlinirea dorințelor noastre? Este el unicul nostru mântuitor și salvator? Poate și pentru noi ar fi extrem de important și de mare ajutor să experimentăm personal că Dumnezeu ne dăruiește viață din plin. Să căutăm apropiere de Dumnezeu pentru ca El să se poată apropia de noi. Să ne deschidem inima lui Dumnezeu în rugăciune. Dumnezeu ne învață să ne închinăm Tatălui în Spirit și în adevăr. Această închinare se realizează în fiecare jertfă euharistică. Isus Cristos este cel care se jertfește și astăzi în Sfânta Liturghie, cel care s-a jertfit odată pentru totdeauna pe cruce pentru noi. Jertfa lui devine pentru noi realitate și prezent în Sfânta Liturghie. Serviciul adus lui Dumnezeu nu mai este legat de un singur loc “căci, de la răsăritul soarelui și până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri și în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu și prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri” (Maleahi 1,11). Mântuirea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o este nedescris de mare. Inima omului nu poate înțelege ce le-a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc. Astfel credința este cu adevărat o veste bună. Să acceptăm cuvântul lui Dumnezeu și să trăim din el. Astfel viața noastră se va împlini și desăvârși. Amin.

 

* * *

 

Femeia samarineancă

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Iar Isus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână și era ca la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Isus i-a zis: Dă-Mi să beau” (Ioan 4,6-7). Femeia samarineancă a fost cuprinsă de confuzie și îndoială de natură pur pământească: cum putea El, un evreu, să îi ceară ei, unei samarinence, de băut? Evreii nu aveau de-a face cu samarinenii. Și mai mult, i-a spus că dacă ar fi știut cine este El, ea i-ar fi cerut lui apă, și El i-ar fi dat apă vie. Cum putea să îi dea El ceva de băut? Nu avea cu ce să scoată apa, și fântâna era adâncă. În termeni lumești acest lucru era imposibil. Și ce fel de “apă vie” era aceasta? Cristos vorbea despre lucruri cerești, spirituale; dar ea a înțeles în termeni pământești, lumești. Și i-a spus lui Cristos: “Doamne, nici găleată nu ai, și fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? … Isus a răspuns și i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși; Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viață veșnică” (Ioan 4,11.13-14).

Și mai multă confuzie. Un lucru era însă clar. El oferea un fel total neobișnuit de apă. Cel care bea din ea nu va mai înseta niciodată. Ce avantajos! N-ar mai fi trebuit să vină niciodată la această fântână și să aplece pentru a scoate apă. Ce economie de muncă și timp! Deși această ofertă părea incredibilă, era prea tentantă și profitabilă pentru a o ignora; merita cel puțin să încerce. “Doamne, dă-mi această apă ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot” (Ioan 4,15), a spus cât se poate de direct femeia samarineancă, explicând punctul de vedere practic la care se gândea. Și acum stătea, în așteptarea unui dar material, pământesc. Iar Cristos, folosindu-se de faptul că ea era acum atentă, a schimbat dintr-o dată subiectul discuției: “Mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Isus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat. Căci cinci bărbați ai avut și cel pe care îl ai acum nu-ți este bărbat. Aceasta adevărat ai spus” (Ioan 4,16-18).

Teama și bucuria au cuprins-o în același timp pe femeie. Acesta era secretul vieții ei, care îi chinuia conștiința bolnavă. Cât de mult dorea să se elibereze de aceste dureri ale conștiinței, să se pocăiască. Dar până în prezent nimeni nu a putut să o ajute. Acum însă, înaintea ei stătea Acela care cunoștea secretul inimii ei. Nu era un om oarecare. Putea să o mântuiască, să o învețe să se pocăiască, să se roage. Dar unde să se roage? Femeia i-a spus: “Doamne, văd că Tu ești prooroc. Părinții noștri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Isus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul… și acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în spirit și în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători își dorește. Spirit este Dumnezeu și cei ce I se închină trebuie să i se închine în spirit și în adevăr” (Ioan 4,19-21.23-24). Inima femeii samarinence a acceptat cu emoție această revelație divină, dar era încă legată de ceea ce știa în termeni pământești: “Știm că va veni Mesia care se cheamă Cristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Isus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine” (Ioan 4,25-26). Asta a fost tot. Toate înțelegerile pământești au fost răsturnate. Ea a devenit o nouă persoană. A crezut.

Nu așa se întâmplă și cu noi, fraților și surorilor? Atât de des îi cerem lui Dumnezeu bunuri pământești care ni se par atât de necesare, și Dumnezeu nu ni le dă. Și totuși rugăciunea noastră nu este niciodată în zadar. La fel ca în cazul femeii samarinence. Ea i-a cerut lui Cristos apă. Și El i-a dat apă, dar nu apa pe care o cerea ea, ci o altă apă – apa Lui, care a devenit “izvor de apă curgătoare spre viață veșnică”. I-a dat viața Veșnică. Dar pentru a primi apa lui Cristos, ea trebuia să se pocăiască.

Să facem și noi același lucru. Atunci El ni se va revela și ne va spune: “Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine”. Și ne va cuprinde o atât de mare bucurie încât nu vom putea să o ținem în noi înșine. Nu. Fără să ne dăm seama, vom începe să îl predicăm pe Cristos. Nu doar prin cuvinte, ci prin întreaga noastră viață. Și cei din jurul nostru vor spune: “Credem nu numai pentru cuvântul tău, ci văzând viața ta pe care i-ai dedicat-o Lui, știm că Acesta este cu adevărat Cristosul, Mântuitorul lumii!” (cfr. Ioan 4,42).

 

* * *

 

Duminica Samarinencii

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Ne aflăm în acea perioadă a anului bisericesc, când la strane se cântă din Penticostar iar de pe amvoane se tâlcuiesc Evanghelii în care se cuprind întâlniri cu Domnul și mărturisiri despre Hristos cel înviat, atât în lume, cât și în sufletul fiecăruia.

Învierea Domnului n-a rămas în istorie un act oarecare, de unică și zguduitoare misiune, ci a devenit un bun comun, temelia creștinismului.

Este foarte semnificativ rolul femeii în cimentarea religiei creștine. De la cea dintâi arătare a lui Isus după Înviere până la biruirea învățăturii creștinești, femeia apare într-o lumină ce-și revarsă razele sale departe în istoria creștină.

În această lumină ne apare pericopa evanghelică de astăzi, care așază înaintea sufletelor noastre icoana unei femei samarinence care, cunoscând pe Domnul Isus, s-a făcut cea dintâi misionară a Lui.

Domnul Isus Hristos, într-o zi de vară, sub arșița soarelui, venind din Iudeea și mergând spre Galileea, trecea prin Samaria, cetate numită Sihar, unde se găsea fântâna lui Iacob. Ucenicii Domnului intraseră în oraș ca să găsească cele ce sunt necesare pentru hrana trupului, iar Mântuitorul a rămas singur lângă izvorul istoric al lui Iacob. După o scurtă așteptare, iată o femeie samarineană vine să ia apă de la fântână. Desigur, această femeie a tresărit văzând fântâna străjuită de un iudeu, de un om străin de neamul locuitorilor din Samaria, căci între evrei și samarineni erau neînțelegeri și ură mare pe motive religioase și politice.

După ce a scos apă, femeia a vrut să plece. Împotriva tuturor preceptelor Legii și spre surprinderea femeii, Mântuitorul i se adresează: “Dă-mi să beau”. Femeia a fost foarte mirată. Nu se mai întâmplase așa ceva. Omul încălca rânduielile tradiționale. Îl înfruntă: “Cum, tu care ești iudeu, ceri să bei apă de la mine, care sunt samarineancă?” Femeia nu i-a dat apă și parcă aștepta o explicație. Și atunci, Mântuitorul i-a spus: “De ai fi știut darul lui Dumnezeu și cine este cel care ți-a zis “Dă-mi să beau”, ai fi cerut de la Dânsul și ți-ar fi dat apă vie” (Ioan 4, 10). Cuvintele i se părură femeii fără înțeles. Și mirându-se, zise: “Doamne, fântâna este adâncă și nici ciutură nu ai; de unde ai apa cea vie?” Dar Isus i-a răspuns din nou cu cuvinte de taină:”Tot cel ce bea din apa aceasta va înseta iarăși, iar cel ce va bea apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, căci se va face în el izvor de apă vie care curge spre viața veșnică”. Nu e greu de presupus că femeia n-a priceput nici acum prea mult din cele auzite, dar o asemenea apă, care i-ar fi ajuns pentru o viață, o ispitea totuși, și zise: “Doamne, dă-mi apa aceasta ca să nu mai însetez, nici ca să mai vin aici să scot apă”.

Mântuitorul, aparent, nu i-a mai răspuns la această cerere.

Pentru a gusta din apa cea vie, sufletul ei întinat de păcat trebuia spălat prin pocăință și mărturisire. Căci fără asemenea pregătire este cu neputință să înțelegi ce anume este această “apă vie” și să o primești. Deci, cel dintâi lucru care se cere fiecărui om este să fie pregătit, să fi părăsit întunericul păcatului și să fi intrat în contact spiritual cu Hristos, și numai după aceea va înțelege ce anume este darul lui Dumnezeu, “apa cea vie”. Isus îndreaptă cuvântul său către femeie și zice: “Mergi de cheamă pe bărbatul tău și vino aici”. Femeia i-a răspuns: “Nu am bărbat”.

Mântuitorul care, ca Dumnezeu atotștiutor, vedea și cunoștea faptele, inimile oamenilor, știuse acest lucru, dar îi pusese la încercare sinceritatea, pentru a o face să merite continuarea convorbirii. I-a plăcut răspunsul ei; spusese adevărul. “Bine ai spus că nu ai bărbat, a spus Domnul, și a început să-i amintească amănunte din viața ei păcătoasă ca dintr-o carte deschisă, fapte care urmau nu numai să-i stârnească interesul, dar să o facă să se angajeze fără rezervă în discuție, cât dintr-o teamă sfântă, ca în fața unui prooroc, cât mai ales din dorința de a-și lămuri unele lucruri pe care nu le înțelesese până atunci prea bine.

Mântuitorul a continuat: “Că cinci bărbați ai avut și acela pe care îl ai acum, nu-ți este bărbat, aceasta adevărat ai grăit”.

Așadar, trăia în fărădelege cu al șaselea bărbat. De data aceasta, femeia a rămas uimită, i-a zguduit conștiința și a pus-o pe gânduri, pentru că i-a spus toate câte le-a făcut în viață. Nu i se mai întâmplase așa ceva. Atunci a izbucnit: “Doamne, văd că ești prooroc”. Impresionată la culme, sufletul ei năzuiește să urce pe scara cea veșnic nestricată a rugăciunii spre Dumnezeu și îl întreabă pe Isus: “Doamne, părinții noștri (cei din Samaria) s-au închinat în muntele acesta (muntele Garizimului); voi însă (cei din Iudeea) ziceți că în Ierusalim este locul unde se cuvine a se închina. Spune-mi, va fi continuat ea, cum e mai bine? Care este adevărul?”.

Abia acum Mântuitorul i-a dat, de fapt, apa cea vie, când i-a răspuns femeii cu aceste cuvinte: “Crede-mă, femeie, că va veni vremea când nu în muntele acesta, nici în Ierusalim vă veți închina Tatălui, va veni vremea și acum este, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui cu Duhul și cu Adevărul; că Tatăl acest fel caută să fie cei ce se închină Lui”.

Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină Lui, cu Duhul și cu Adevărul se cade a se închina. Zis-a Lui femeia: “Știm că va veni Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni acela, ne va spune nouă toate. Zis-a ei Isus: “Eu sunt, Cela ce grăiesc cu tine”. Mântuitorul i-a oferit, în schimbul și în locul apei din fântână, “apa cea vie”, din care, dacă bea cineva “nu va mai înseta în veac” (V. 14). Pătrunzând în sufletul ei pe nebăgare de seamă, în acea amiază caldă de vară, apa aceasta a transformat-o pe femeie în cea dintâi misionară a Evangheliei lui Hristos și, convinsă de acest adevăr, ea lasă vasul de apă la fântână, aleargă în grabă în cetatea Sihar, străbate ulițele și strigă cu însuflețire: “Veniți de vedeți un om care mi-a spus câte am făcut; nu cumva Acesta este Hristos?” Spusele ei i-au impresionat pe locuitorii cetății, pentru că și-au părăsit casele și au venit la fântână să-L vadă pe Isus. Sfântul Evanghelist Ioan povestește că, după ce au stat de vorbă cu El, L-au invitat să rămână cu dânșii în Sihar și că Mântuitorul a rămas cu ei două zile.

Popasul Domnului lângă fântâna lui Iacob și cuvântul Său către femeia samarineană aduc în fața noastră și pentru noi, două mari probleme: Darul lui Dumnezeu și închinarea “în Duh și Adevăr”.

Darul lui Dumnezeu este apă vie, pornită din izvorul cel nesecat al dragostei părintești și cel ce bea din această apă vie gustă și se adapă din izvorul nemuririi. Darul lui Dumnezeu ne împărtășește bucurii spirituale care nu se mai iau în veac de la noi.

Harul este puterea supranaturală care vine în ajutorul sufletului slab, bolnav și neputincios, ca să-l ajute, să-l întărească și să-l mântuiască. Harul este iubirea concretă a lui Dumnezeu față de om, manifestată neîntrerupt în viața omenirii, este apa cea vie care hrănește, întărește și face să sporească neîncetat toată viața cea duhovnicească a noastră. Harul lucrează în Biserică și se împărtășește mai ales prin Sfintele Taine.

Ne-am putea pune întrebarea: ce înseamnă închinare în “duh și adevăr?” Unii zic: trebuie să te închini lui Dumnezeu în duh, adică fără nici o formă, fără sărbători, fără post, fără ritual, fără preoți, fără veșminte de slujbă, fără să-ți faci cruce, fără să îngenunchezi, fără să te duci la biserică. Alții zic: închinarea în duh înseamnă închinare din inimă bună, închinare din gând curat, închinare din credință dreaptă, cu rugăciunea, cu hotărârea de a face bine, cu iubire față de toată lumea. De fapt, cei ce gândesc astfel, rătăcesc, pentru că iau textele Sfintei Scripturi izolat și scapă din vedere unele aspecte care se lămuresc prin altele din Sf.

Scriptură și din învățătura Mântuitorului.

Mântuitorul și apostolii au mers la templu (Marcu 11, 15-17; Ioan 7, 14; Matei 21, 13; Luca 9, 41; Fapt. Ap. 5, 42), Mântuitorul a recunoscut autoritatea mai marilor sinagogii, a învățat în templu și în sinagogi, a recomandat celor pe care îi vindeca să se arate preoților (Marcu 5, 38; Luca 17, 14), a recomandat postul (Marcu 9, 29; Luca 5, 35; Matei 17, 21), a participat la sărbători (Ioan 7, 10; Luca 22), când vindeca bolnavii folosea gesturi rituale, precum punerea mâinilor (Luca 4, 40), se ruga în templu, în sinagogi și în locuri speciale (Marcu 1, 35; Luca 4, 42; Matei 14, 23), a folosit pâinea și vinul ca elemente rituale (Luca 22, 19), a îngenuncheat la rugăciune (Luca 22, 41), iar Apocalipsa vorbește de tămâie și de rugăciunea sfinților (Apoc. 5, 8). Iar pe cei ce refuză semnul sfintei cruci, Sf. Apostol Pavel îi osândește ca pe “vrăjmașii crucii lui Hristos” (Fil. 3, 18). Acești tâlcuitori răstălmăcesc toate aceste lucruri ca să lovească Biserica cea “una, sfântă și sobornicească”, sub pretextul că oferă una mai bună.

Se constată că cele mai multe din lucrările pe care le neagă Bisericii Ortodoxe, le introduc și la ei sub alte forme. Ei ocolesc spusele Sf. Apostol Pavel care îndeamnă: “De acestea să le aduci aminte oamenilor și să-i îndemni înaintea Domnului să nu intre în dispute, căci nu-s de nici un folos și numai smintesc pe ascultători” (Tim. 2, 14-22). Unii ca aceștia “au numai chipul cucerniciei, iar puterea ei o tăgăduiesc. De aceștia, ferește-te!” (Tim. 3, 5). Nu recunosc preoții, dar își fac pastori; nu recunosc bisericile, dar își fac “case de rugăciuni”; nu recunosc veșmintele, dar au inventat altele; nu recunosc slujbele tradiționale, dar au compus altele cu un ritual similar. Cu acestea pot înșela numai pe cei slabi de minte și credință și dovedesc doar că sunt stăpâniți de duhul mândriei, al slavei deșarte și al dorinței de stăpânire. Unora ca aceștia li se potrivește cuvântul: “Se apropie de Mine cu buzele lor, și mă cinstesc cu limba, iar inima lor este departe de Mine” (Matei 15, 8). Cei mai mulți sunt cuprinși doar de viclenie, iar cei ce au râvnit cu adevărat, “nu au pricepere” (Romani 10, 2).

Tâlcul adevărat al cuvintelor “închinare în duh și adevăr” constă în aceea că toate formele exterioare capătă valoare numai când sunt dublate de inimă bună, iubire, generozitate, jertfă pentru altul, schimbare interioară, dorință de transformare în bine, smerenie, rămânere în Biserica lui Hristos cea zidită pe temelia apostolilor și continuată până azi prin succesiune apostolică.

Biserica noastră ortodoxă, “noul așezământ, nu este al literii, ci al duhului, pentru că litera ucide, iar duhul face viu” (Cor. 3, 6).

Samarineanca era victima formalismului iudaic, care ucide fondul pentru formă, pe când Isus este însuși spiritul și adevărul care trebuie să însuflețească și să condiționeze acțiunile noastre.

Rugăciunea în duh și adevăr se aseamănă cu rugăciunea Vameșului: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, aceea care, atunci când se adresează lui Dumnezeu, nu judecă pe vecin, nu se compară, nu se îndreptățește; aceea prin care cel ce se roagă își vede bârna din ochiul său și nu paiul din ochiul aproapelui. Este rugăciunea celui care, înainte de a merge la Biserică, așa cum spune Mântuitorul, merge întâi de se împacă cu cel cu care este în supărare.

Rugăciunea în duh și adevăr este rugăciunea care spune drept lui Dumnezeu atunci când se roagă, de pildă când zice: “Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.

Iartă în clipa aceea pe toți cei care i-au greșit și nu ține minte răul.

În rugăciunea noastră în duh și adevăr trebuie să oferim lui Dumnezeu inima noastră “înfrântă și smerită”. Alcătuit din trup și suflet, omul trebuie să ia parte cu amândouă părțile la rugăciunea pe care i-o aduce lui Dumnezeu. “Cu duhul și cu adevărul” nu înseamnă a renunța la formele cultului, la biserică și la podoabele ei, ci la minciună, răutate și fățărnicie. Însă cu condiția ca toate aceste forme să fie întemeiate pe un imbold lăuntric real și de a fi mijloace, nu scopuri în sine. Forma să fie expresia fondului. Ea trebuie să înfățișeze, fără greș și fără acoperire, lăuntrul nostru sufletesc. Viața “în spirit” este viața întemeiată pe adevăr. Ea este necesară oriunde și oricui. Aceasta este rugăciunea “în duh și adevăr”: rugăciunea celui care nu încearcă să se înșele nici pe sine, nici pe Dumnezeu. Această rugăciune a învățat-o Mântuitorul pe samarineanca din Evanghelia de astăzi.

Nu se sfârșește, însă, istoria acestei femei cu cele relatate în Evanghelie. Spune tradiția că a devenit, după convertire, una dintre cele mai aprige ucenițe ale Domnului și că a propovăduit învățătura sa, murind cu cei șapte copii ai săi moarte de martir, sub împăratul Nero, însemnată în calendar sub numele de Martira Fotinia.

Învățătura din Evanghelia de astăzi ni se adresează nouă tuturor, și cel mai important lucru pe care trebuie să-l ținem minte, este tocmai această chemare a Mântuitorului de a ne închina în duh și adevăr. Este timpul să ne dăm seama că, dacă suntem în legătură cu Dumnezeu în duh și adevăr, în sinceritate, smerenie, modestie, în bunătate, în dragoste toate acestea lucrează asupra sufletului nostru, dar se răsfrâng și asupra aproapelui nostru, în viața societății, în viața lumii în care trăim.

Fiindcă, în fond, Dumnezeu aceasta vrea, ca rugându-ne Lui în duh și adevăr, să facem o lume care să fie a Duhului și Adevărului.

De două mii de ani, această îmbunătățire morală a omului, prin apa cea vie a harului lui Dumnezeu, stă în Sfânta Evanghelie ca o chemare și se oferă cu aceeași putere prezentului și viitorului, oricui o cere cu rugăciunea Samarinencii: “Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez”. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Samarinencii

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Dacă ai fi știut Darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice: «Dă-Mi să beau!» Tu ai fi cerut de la El, și El ți-ar fi dat APA VIE! (Ioan IV, 10)

Frați creștini,

Multe învățături vrednice de luat în seamă cuprinde Sfânta Evanghelie ce s-a citit astăzi. Ea ne arată lămurit că Isus Hristos este Dumnezeu și om. Prin iubirea Lui nemărginită și smerenia cea desăvârșită a încredințat pe femeia samarineancă și pe toți locuitorii din Samaria că El este Mesia Cel așteptat chiar și de ei, samarinenii. Să luăm aminte și noi și să deschidem adâncul sufletului nostru, ca să ne umplem de Harul cel ceresc, spre mântuirea sufletelor noastre.

Era o zi de vară cu soare arzător pe pământul Iudeii și Domnul nostru Isus călătorea, venind din Iudeia spre Nazareth, iar drumul acesta trecea prin Samaria. Obosit de călătorie, fiindcă mergea pe jos, se oprește la Fântâna lui Iacov. Stă singur, gânditor și parcă așteaptă ceva. Ucenicii erau duși în cetate să cumpere mâncare. Isus, ca Dumnezeu adevărat, știa că la ora aceea trebuia să vină femeia samarineancă la fântână să scoată apă. Nu trece mult și iată că sosește.

Parcă o vedem și noi, gătită și împodobită frumos, ca să placă celor ce o vor vedea venind la fântână. Isus se opri în locul acesta tocmai ca să vâneze sufletul ei pierdut și tulburat, ca să vâneze rodul Evei, așa cum spun sfinții părinți în cântările Bisericii. Era ceasul al șaselea și căldura soarelui dogorea puternic. Tot la ceasul al șaselea a fost așteptată și Eva de șarpele – diavol – la pomul oprit în grădina raiului, căzând în neascultare de Dumnezeu.

În acest moment, Isus găsește prilejul potrivit să pună lumină în sufletul acestei femei care viețuia în întuneric și păcate. Ea era cuprinsă de păcatul desfrânării, fiindcă avusese cinci bărbați în afara legii și nici al șaselea cu care era acum nu era bărbatul ei legitim. Din această mocirlă a păcatelor nimeni nu putea s-o scoată decât Fiul lui Dumnezeu, care s-a coborât din cer. El i-a descoperit păcatele cele grele și a făcut-o să înțeleagă că El este Mesia cel adevărat, pe care-l așteptau proorocii lor.

La început vedem pe această femeie cam distrată și încrezută, spunându-i Domnului că nu are bărbat. Privind însă mai cu atenție la Mântuitorul, rămâne încremenită de strălucirea feței Sale, apoi se miră când înțelese că este de neam evreu și se miră și mai mult când văzu că vorbește cu ea și chiar îl întrebă: “Cum, Tu, care ești iudeu, îmi ceri apă mie, fiind samarineancă?” Isus îi răspunde: “Dacă ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu și cine este Cel ce-ți zice dă-Mi să beau, atunci tu L-ai fi rugat și El ți-ar fi dat APĂ VIE!”

“Doamne – îi zise ea – Tu n-ai cu ce să scoți apă, iar fântâna este adâncă, cum ai putea dar să ai apă vie, nu cumva ești Tu mai mare decât Părintele Iacov, care ne-a dat fântâna?” Isus i-a răspuns: “Cine va bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cine va bea din apa pe care Eu o voi da nu va mai înseta în veac, pentru că apa pe care o voi da Eu se va preface într-un izvor de apă vie în viața veșnică”.

“Doamne – îi spuse femeia – dă-mi această apă ca să nu mai însetez și să nu mai vin aici să scot!” Isus îi spuse: “Du-te și cheamă pe bărbatul tău!” Femeia i-a răspuns: “N-am bărbat”. Isus i-a spus iarăși: “Bine ai zis, că cinci bărbați ai avut și acum pe acela pe care-l ai nu-ți este bărbat, aici ai spus adevărul”.

Femeia, văzându-se descoperită și că Isus citește în sufletul ei cel întinat ca într-o carte deschisă, începe a-și mărturisi traiul ei cel greșit de până atunci și zise: “Doamne, văd că Tu ești un prooroc; cum este bine să se închine omul, după datina evreilor în Ierusalim, sau după obiceiul samarinenilor pe muntele Garizim?” Domnul Hristos îi răspunse femeii cu aceste cuvinte: “Duh este Dumnezeu și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în Duh și Adevăr”.

“Știu – îi răspunse femeia – că are să vină Mesia, Cel căruia i se zice Hristos, când va veni El ne va spune nouă toate”. “Eu sunt – îi zise Isus – Cel ce grăiesc cu tine”. Auzind femeia aceste cuvinte, a fost pătrunsă și luminată până în adâncul sufletului, apoi cuprinsă de un avânt puternic, ca o săgeată scăpată dintr-un arc, a zburat spre satul ei, uitând la fântână și găleata cu care venise, lepădând totodată și firea ei veche, murdară și plină de păcate. Nu mai vedea nimic înaintea ochilor.

Aleargă în goană mare să vestească lumii din satul ei pe Isus, Mesia. Vântul îi scutură părul, picioarele se lovesc de bolovanii drumului, mâinile se avântă mereu înainte pentru a ușura înaintarea trupului, iar în ochii și sufletul ei arde o flacără nouă, plină de o putere curățitoare. Buzele ei din când în când șoptesc vorbele lui Isus: “Dacă ai fi cunoscut tu Darul lui Dumnezeu …”.

Dar iat-o în mijlocul satului chemând lumea și zicând: “Veniți, haideți repede la fântâna strămoșului Iacov, să vedeți pe Acela despre care ne vorbesc profeții”. La început oamenii, cunoscându-i trecutul ei păcătos, nu au prea luat-o în seamă. Ea nu s-a lăsat însă și cu putere și mai mare a strigat: “Veniți să-L vedeți, iată, mi-a spus toate păcatele mele, citește în sufletul omului, știe totul și-i așa de bun, așa de iertător, milos și iubitor!”

Oamenii începură să facă ochii mari și uitându-se unii la alții ziseră: “Niciodată n-a vorbit femeia aceasta așa ceva, iată ce lumină îi joacă pe față și cât îi este glasul de convingător!” Au început a se strânge în jurul ei, iar femeia le-a relatat toată convorbirea ei cu Isus. Tot poporul a crezut și a pornit cu ea în frunte spre fântâna lui Iacov, iar acolo și-au predat sufletele în mâna Celui care potolește toată setea sufletească.

Astfel oamenii aceștia din Samaria, care aveau gurile otrăvite de apa murdară a păcatelor, plină de poftele deșarte ale desfrânărilor, lăcomiei, mândriei și beției, au cunoscut și ei acolo lângă fântână pe Mesia cel așteptat. Acolo și atunci au sorbit Cuvântul cel dumnezeiesc, s-au răcorit și s-au convins pe deplin că El este cu adevărat Isus Hristos, Mesia cel așteptat.

Femeia samarineancă, fiind pătrunsă de Darul lui Dumnezeu, și-a schimbat viața ei cea păcătoasă cu chip cuviincios și evlavios a început să propovăduiască cu lacrimi în ochi cum L-a întâlnit ea pe Domnul la fântâna lui Iacov și cum a primit de la El, prin botez, numele de FOTINI. Cu mare dragoste și credință mergea din sat în sat, din oraș în oraș și vestea Cuvântul lui Dumnezeu.

În vremea împăratului Neron al Romei, această femeie împreună cu cele cinci surori ale ei: Anatoli, Foto, Fotis, Paraschevi și Chiriachi, precum și cu cei doi fii ai ei, Victor și Iosif, au îndurat trei ani de temniță grea și cele mai cumplite chinuri. Așa și-au sfârșit viața luând cununa muceniciei, dar au lăsat în dreapta credință mulțime nenumărată de creștini, la fântâna lui Iacov, care este Sfânta Biserică. Darul și Harul Mântuitorului pe care-L cunoscuse la fântâna lui Iacov au ajutat-o pe Fotini să se ridice mai presus de mocirla lumii acesteia și să-i ajute și pe alții.

Harul lui Dumnezeu, această forță și putere, a îmbrăcat și pe apostolul Pavel, căci așa zice el: “Prin Harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt și Harul Lui, care este în mine, n-a fost în zadar”. Darul lui Dumnezeu și Harul lui Dumnezeu sunt unul și același lucru, preoții folosind la slujbe ambii termeni. Harul lui Dumnezeu este o putere supranaturală, care vine în ajutorul sufletului nostru bolnav ca să-l vindece și să-l întărească.

Harul lui Dumnezeu este grația care colaborează cu mintea și voința noastră ca să ne ridice biruitori peste ispitele materiale. Harul este o putere necunoscută lumii; el nu se află nici în sânge, nici în carne, despre el nu vorbește nici psihologia, nici fizica, nici o altă știință. Despre Har vorbește numai religia creștină. Harul e darul lui Dumnezeu care ajută și desăvârșește natura. Darul lui Dumnezeu este energia spirituală, forța sfântă și puterea Duhului pe care Dumnezeu o trimite sufletului omenesc.

Darul lui Dumnezeu este ajutorul cerului, mâna Tatălui, mila Fiului și raza Duhului Sfânt prin care se arată iubirea lui Dumnezeu față de om. Darul lui Dumnezeu este focul cel sfânt care încălzește în dragoste inimile creștinilor, este apa cea vie făgăduită de Mântuitorul femeii samarinence. Darul sau Harul sfințește sufletul și nimicește păcatul, așa după cum soarele nimicește microbii. Harul e o putere necunoscută în Vechiul Testament.

Legea veche a descoperit numai păcatul și neputința de a ne elibera din brațele lui. Harul lui Dumnezeu lucrează în Biserică prin Sfintele Taine. De aceea zice Sfântul Pavel: “Prin Har sunteți mântuiți”. Harul ne face liberi și stăpâni pentru că el ne face curați. Un suflet plin de har e ca o grădină de flori, de parfum și fructe.

Un om înarmat cu forța Darului devine un nebiruit, plin de voință, care luptă totdeauna cu succes în războiul sufletului cu amăgirile, cu patimile și ispitele cărnii. Numai Darul lui Dumnezeu a putut face din oameni sfinți și mucenici, eroi ai credinței, speranței și iubirii creștine. În toți oamenii patimile sunt vii, dar în oamenii Harului ele sunt legate; este vie patima, dar este legată. Cine stăpânește peste patimi e împărat. Dacă vrem să vină peste noi Harul lui Dumnezeu, trebuie să ne ferim de păcate, în special de păcatele mari, de moarte, mai ales de mândrie, căci zice Duhul Sfânt prin gura Apostolului Iacov: “Dumnezeu celor smeriți le dă Har, iar celor mândri le stă împotrivă”. Toți sfinții lui Dumnezeu au propovăduit în lume învățăturile Mântuitorului Isus cu multă înflăcărare din Darul lui Dumnezeu.

Religia noastră creștină ortodoxă nu este cunoscută, nu este înțeleasă, nu este apreciată frumusețea ei dumnezeiască. Nu numai că nu se mănâncă din hrana aceasta duhovnicească a religiei noastre, dar ea nu e nici gustată. Puterea ei e neștiută, e nevoie de lucru, de chemare, ca lumea să vină să vadă, să pună degetul ca Toma și să cunoască adevărul religiei noastre. E bine să pornim cu toții la lucrul femeii samerinence și să începem să-i trezim pe cei din jurul nostru din amorțeală și nepăsare.

Treziți pe membrii familiei, treziți pe prieteni și necunoscuți, vorbiți-le despre dragostea lui Hristos, aduceți-i în fața Altarului, luminați pe neștiutori, încurajați pe cei șovăielnici, luați-i pe drumul binelui și al credinței, căci dureros lucru este să vezi numele lui Dumnezeu hulit. Sfintele Taine sunt luate în bătaie de joc și pretutindeni se ridică hulitori împotriva lui Dumnezeu și a sfinților. Trebuie să se sfârșească odată cu această rușine care nu se întâlnește în nici o altă parte. Pângăritorii trebuie înfierați, defăimătorii reduși la tăcere.

De aceea căutați să apărați dreapta credință ortodoxă când este atacată. Opriți răul oriunde îl întâlniți, certați și pedepsiți copiii când înjură și-și bat joc de lucrurile sfinte. Aveți îndrăzneala și vorbiți cu convingere, căci numai așa veți împlini datoria de creștini adevărați, următori ai dreptei credințe și vă veți asemăna cu samarineanca din Evanghelia de astăzi.

Strigați din convingerea inimii cu toată puterea credinței, căci lumea trăiește în întuneric, ca la începutul păgânismului. Lupta e în toi, căci lumina s-a încăierat cu întunericul, adevărul cu minciuna, binele cu răul. Lumea este stăpânită de cele mai sălbatice păcate, care nici în păgânism nu se găseau. De aceea mulți se vor prăbuși din nenorocire în nenorocire și vor pieri pentru totdeauna. E o datorie sfântă din partea noastră, a creștinilor care cunoaștem credința, să dăm ajutor acestor suflete care se pierd din neștiință pe diferite căi. Unii cad în ghearele sectanților, alții cad în păcatele cele grele ale beției, avorturilor, desfrânărilor, nedreptăților și tuturor înșelătoriilor.

Creștinii noștri s-ar putea asemăna cu niște păsări împăiate. Cei care ați vizitat un muzeu de păsări împăiate ați văzut că parcă te afli aievea într-un codru. Vezi colo un vultur cu aripile întinse, parcă stă să zboare; în altă parte mierla cu ciocul deschis, gata să cânte, în altă parte o lebădă plutește pe apă și așa mai departe. Aceste păsări însă au numai chip de viață, în realitate sunt moarte, umplute cu paie.

Așa și creștinii noștri, fac unele forme creștinești, dar nu este duh de viață în ei, sunt doar cu chipul creștini. Creștinii noștri se țin de anumite date, poartă nume de sfinți, dar faptele sunt păgânești, viața cea sufletească este moartă, pentru că nu este duh în gura lor, în inima și în viața lor. Oamenii nu se mai hrănesc cu Cuvântul lui Dumnezeu, nu mai vin la Biserică, care este fântâna lui Iacov și care are apa cea vie ce-l poate face pe om fericit. Această apă îi aduce mulțumire sufletească, îi înviorează sufletul omorât de păcate și îl mângâie în toate necazurile lui, așa cum s-a refăcut și femeia samarineancă.

Sufletul ei s-a schimbat îndată, Cuvântul lui Dumnezeu i-a pătruns în inimă, viața ei s-a luminat, căci îndată s-a hotărât să lase murdăria păcatelor și să urmeze Bunul Învățător. Ea, care trăise cu șase bărbați în concubinaj, a urât viața ei cea păcătoasă și s-a întors cu tot sufletul la Dumnezeu. Să ia aminte femeile noastre creștine de astăzi care trăiesc cu bărbații lor fără binecuvântarea Bisericii și să se hotărască a nu-și mai bate joc de credința lor, de sufletele și trupurile lor, căci nu mai este vreme de pierdut și Dumnezeu va cere socoteală pentru atâția ani de așteptare.

Pe Domnul Hristos și astăzi, frați creștini, îl găsim la fântâna lui Iacov, aici în Biserică, și de aici vă trimitem pe cele necununate acasă, să vă aduceți bărbații la Biserică și să vă cununați. El trimite mamele să vină aici cu copiii și nepoții, vă trimite pe toți care v-ați adunat aici astăzi, căci fiecare aveți de adus pe câte cineva la fântâna lui Iacov.

Duceți-vă și spuneți-le despre fântâna aceasta cu apă vie și de Mesia care ne vorbește Cuvântul adevărului. Spuneți-le și grăbiți-vă cu toții să vină acum, până nu se sparge găleata, până când nu seacă fântâna, până când nu se închid ușile, fiindcă atunci vor plânge în zadar, căci bunătățile s-au vândut, târgul s-a închis, iar neguțătorii au plecat departe în țara cea de sus.

Sfinții prooroci ne spun că, în zilele din urmă Dumnezeu va lua Harul Său și se vor rări învățătorii cei adevărați, duhovnicii cei iscusiți, iar Jertfa cea necurmată, adică Sfânta Liturghie va înceta aproape de tot. Să ne trezim dacă vrem să ne mântuim, să imităm pe Hristos și urmașii LUI, să nu fim cu două fețe , una spre Dumnezeu și alta spre diavol, căci un singur suflet avem și, dacă nu îngrijim de el, l-am pierdut pentru totdeauna.

Să fim atenți cu sufletul nostru, să nu pățim și noi cum a pățit o femeie care și-a uitat copilul în leagăn când îi luase casa foc. S-a grăbit sărmana mai întâi să-și scoată banii, hainele, dar copilașul l-a uitat adormit în leagăn. Când și-a adus aminte de el, era prea târziu, căci copilul arsese împreună cu leagănul. Întocmai așa fac mulți cu sufletul lor. Aleargă în sus și în jos, se străduiesc să-și strângă bani, să-și umple șifonierele cu haine, să mănânce, să chefuiască, iar bietul suflet – copilul acesta din noi – e uitat și părăsit în focul păcatelor și al pieirii veșnice.

Cei mai mulți pe patul morții se trezesc că și-au uitat sufletul, dar atunci e prea târziu. Multora dintre noi ni s-a întâmplat să vedem pe câte cineva că moare și cere preotul pe patul morții, dar mai înainte nu i-a trebuit spovedanie și împărtășanie, nu i-a trebuit biserică. Acestora nimenea nu le garantează mântuirea. Să se grăbească să vină până nu e prea târziu.

Cu toții am văzut câte o dată poate pe cineva care a sosit prea târziu la gară și a scăpat trenul. Așa stând eu într-o zi pe o bancă, într-o gară mare, am văzut cum un soldat întârziat alerga să prindă trenul tocmai când ieșea din stație. Fugea bietul om abia putând să-și tragă sufletul. Când a intrat în casa de bilete, aceasta era închisă și n-a mai putut să-și scoată biletul, nemaigăsind nici loc în vagon, dar totuși a plecat acolo unde trebuia. După plecarea trenului, sosește în gară un alt călător, liniștit, cu țigara în gură, cu mâinile în buzunar, uitându-se liniștit în depărtare, crezând că trenul a întârziat.

Aflând că trenul tocmai plecase, a început a se văita și a se întrista. Cineva căuta să-l încurajeze, spunându-i că trenul vine și a doua zi. Dar omul nostru răspunse: “O, nu, mâine e prea târziu, căci astăzi se judecă procesul meu; o, nenorocitul de mine, cu siguranță voi fi condamnat”.

Această întâmplare m-a făcut să cuget asupra multor cazuri când, din pricina amânărilor pe care noi le facem mereu, pierdem trenul și apoi aflăm și ne văicărim fără folos. Un școlar, dacă nu s-ar duce mai devreme, poate pierde examenul. Un bolnav care amână mereu operația, atunci când durerile se întețesc se hotărăște și pleacă, dar cu multă grijă și aflând că a venit prea târziu, iar boala e înaintată, începe a se tângui că nu a venit mai devreme și astfel omul nostru, amânând mereu, și-a pierdut vindecarea.

Un om care nu-și poate plăti datoriile la timp plătește amendă sau aceasta se majorează și exemplele de acest fel ar putea continua. Tot așa se întâmplă și cu cele sufletești, frați creștini. Căci duhurile necurate atâta ne îndeamnă să tot amânăm venirea noastră la gară – la biserică – pentru a prinde trenul mântuirii, mergerea noastră la doctor, la duhovnic, la spovedit. Și tot așa diavolul îi spune tot mereu omului la ureche că e prea devreme să mergi la biserică, că n-ai păcate, că te poți ruga și acasă, că ești tânăr și mai ai mult de trăit, că acolo, la biserică, se duc doar cei bătrâni.

Astfel, ucigașul acesta de demon nu-l lasă pe om să se întoarcă la Dumnezeu, să se lase de păcate și să-și îndrepte viața. Vede omul plecând pe mulți din viața aceasta de moarte năprasnică și-i conduce chiar el la cimitir, dar el tot nu crede că într-o zi îi vine și lui rândul să-l ducă alții acolo; pentru că așa este omul, ca și o floare care se veștejește și-apoi moare.

Când te uiți în cimitir, vezi pe cruci scrise mai multe suflete care au trăit aici până în 20, 30 de ani și tot mai rar bătrâni de 70, 80 de ani. De aceea, frați creștini, să ne silim să nu pierdem trenul mântuirii noastre. Mâine poate fi prea târziu. Veniți la Dumnezeu, veniți, că am aflat pe Mesia, veniți la fântâna lui Iacov ca să luați apă vie, să luați Darul și Harul ceresc, căci numai aici, în biserică, se revarsă din mâna lui Dumnezeu.

Chemați-L pe Mântuitorul Isus Hristos și rugați-L să intre în casele dumneavoastră, așa cum L-au rugat samarinenii să rămână la ei, iar Isus, ne spune Sfânta Evanghelie, a rămas în cetatea lor două zile, învățându-i, miluindu-i și săturându-i pe toți cu Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul adevărului. Să nu ne înșelăm gândindu-ne că Dumnezeu ne iartă fără să ne întoarcem la El, fără să ne lăsăm de păcate, fără pocăință, fiindcă Dumnezeu e bun, dar e și drept.

De aceea a rânduit o zi de judecată pentru toată lumea și chinurile iadului le-a rânduit pentru cei care ascultă de diavolul. Să alergăm și noi, ca femeia samarineancă, să spunem celor ce vor să-și salveze sufletul să vină la Isus, să se întoarcă la Dumnezeu, că nu se poate sluji la doi domni. Trebuie să ne lepădăm de satana și de lucrurile lui, așa cum am făgăduit prin nașii noștri la botez, căci numai așa vom primi, de la Dumnezeu, Darul și Harul Său mântuitor.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul puterilor, al milei și al îndurărilor, trimite Harul Tău peste noi ca să ne lumineze mintea, să ne trezească conștiința, să ne întărească voința și să ne sfințească viața. Duhul Tău să se coboare în noi, ca să nu mai fim neputincioși și să slujim materiei. Dă-ne Doamne Harul Tău, pe care L-ai dat sfinților Tăi, căci fără de el și fără Tine, Isuse, nu putem face nimic.

Apără-ne, mântuiește-ne și ne păzește pe noi, Dumnezeule cu Harul Tău. Amin.

 

* * *

 

Duminica samarinencei

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Ședea obosit lângă fântână (cf. Ioan 4, 6). Interesantă este oboseala care-i cuprinde pe oameni. Dar fără o anumită Oboseală, osteneala ne-ar dărâma și nu am putea cunoaște limitele noastre. Prin El, obosit pentru noi, primim puterea și începem să trăim spune Sfânt Augustin.

Prima persoană, pe care acest “Ostenit” o întărește astăzi, este o femeie samarineancă și păcătoasă. Nu cei drepți au nevoie de medic, ci aceia care sunt bolnavi. Iar Hristos a venit să cheme la convertire nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși. Discuția care se leagă între cei doi, are în prim plan aspectul religios. Este de-ajuns că Isus, care cunoaște foarte bine inima și trecutul omului, nu tocmai curat în cazul de față, atinge numai cu o singură expresie cea mai profundă și cel mai mult încercată latură a vieții: Pofta! Nu cea materială, care aparent liniștește și după care această femeie dorește să pară că aleargă zilnic la fântâna lui Iacob pentru a lua apă. Este vorba despre dorința inimii. Nu și-a revelat-o niciodată față de vreun evreu necunoscut, devreme ce acesta însuși nu a întrebat-o. Iar această poftă o chinuia zi și noapte. Pentru a și-o potoli, deja își schimbase de câteva ori obiectul iubirii ei. Deci mai întâi cinci bărbați (vezi Ioan 4, 18). Așa se întâmplă și în zilele noastre de multe ori, omul schimbându-și des obiectul iubirii temporare, fiind incapabil de a alege ceea ce este veșnic, unic și imuabil. Din cele relatate reiese faptul că, ceea ce numim căsătorie, se termina foarte repede – nu știm, dacă prin despărțire ori moartea soțului. Însăși această dorință spre cele, așa zise, cinci căsătorii legale, denotă prin conținutul lor ceva neobișnuit, care nu constituie o componentă normală a vieții. În cele din urmă, i se spune: “… cel, pe care îl ai acum, nu este bărbatul tău” (Ioan 4, 18). Săracă, pierdută, veșnic înfometată de iubirea inimii, pe care până atunci nu o aflase încă la nimeni, samarineanca se afla angajată neîncetat pe drumul căutării.

Isus știa că femeia cu care vorbește era chinuită și de alte dorințe, în afară de sete, care contravin legilor morale lăsate de Dumnezeu omenirii spre respectare, iar acest lucru este legat tocmai de trecutul ei păcătos. Dar Isus mai vede în ea și o altă dorință, aceea a Adevărului și a Transcendentului. Dorința de a întâlni pe Cineva, care cunoaște răspunsurile la întrebările vieții, care să poată îndepărta orice fel de dubii ce pot chinui sufletul omului, dar care să explice și să îndrepteze tot ceea ce este rău, înlocuindu-l cu binele – dat de Dumnezeu prin harul său. Netrăind în concordanță cu legile morale ale religiei, omul îndepărtat de divin va recurge mai târziu la ele pentru a primi lumina și ajutorul necesar vieții lui.

Samarinenii erau considerați de către evrei pe jumătate păgâni. Descendenți din popoarele care cu șapte secole înainte de Hristos au căzut sub asirieni, o mare parte dintre aceștia s-au mutat din Răsărit, amestecându-se cu populația rămasă în acele locuri. Aceștia mărturiseau ceva, ce nu reprezenta nici păgânism nici religie revelată. Era venerat și Iahve, dar și o mulțime de divinități. Atunci când după reîntoarcerea lor din sclavia Babilonului, evreii au început reconstruirea templului din Ierusalim, samarinenii au dorit și ei să participe la această lucrare. Totuși au fost considerați necurați (vezi Ezdra 4, 2). Astfel și-au construit propriul lor Templu pe vârful muntelui Garizim, ce se afla în fața lui Sihar. În timpul războaielor Macabeilor, evreii sub conducerea lui Ioan Hirkan au distrus templul samarinenilor în anul 107 înainte de Hristos. Acest lucru a făcut să se nască și să se mențină de-a lungul secolelor prăpastia neînțelegerilor și neacceptărilor dintre samarineni și iudei. În ciuda faptului petrecut, în inimile acestor oameni, care trăiau după un adevăr revelat în parte, s-au menținut dorințele, întrebările și marile probleme, deloc liniștitoare, cu privire la adevărurile religioase. Ele frământau și inima femeii care vorbea cu Isus. «Părinții noștri au venerat pe Dumnezeu, pe acest munte – spune, arătând spre masivul Garizim – iar voi spuneți, că în Ierusalim este locul unde se cuvine a fi venerat Dumnezeu» (cf. Ioan 4, 20). Cine ar fi crezut că această sărmană inimă pierdută este interesată de Dumnezeu!

Întrebările și dubiile referitoare la credință se află în inimile multor oameni. Nu de puține ori este bine că acestea mai există încă. Câți dintre aceștia, sub influența lor au început să caute și câți dintre ei au terminat înfăptuind pasul spre Dumnezeu.

Isus nu ignoră întrebarea adresată de către păcătoasa din Sihar. Răspunsul ei bate foarte departe, peste posibilitățile de înțelegere a omului. El nu este destinat în exclusivitate numai pentru ea, ci pentru toți cei care se vor afla odată, în fața acestor întrebări, referitoare la sensul și forma religiei. «…, vine ora, când nici pe acest munte, nici în Ierusalim, nu va fi venerat Tatăl. Voi venerați ceea, ce nu cunoașteți, noi venerăm ceea, ce cunoaștem, pentru că mântuirea pornește de la evrei. Urmează ora, ba chiar acum este, când adevărații cinstitori vor venera pe Tatăl în Spirit și în adevăr, și astfel de cinstitori dorește să aibă Tatăl. Dumnezeu este spirit, de aceea se cuvine, ca veneratorii Lui să-L venereze în Spirit și în adevăr » (cf. Ioan 4, 21-23).

Să privim cu atenție la acest conținut. S-ar părea că el se adresează unui anumit cult exterior, practicat de către fiecare religie. Dar este doar o aparență. Isus nu acționează nici împotriva templului din Ierusalim, nici împotriva sacrificiilor care se aduceau acolo. Se pronunță totuși aproape de amurgul religiozității bazate în primul rând pe formele exterioare. Locul acestora va fi luat de venerarea Tatălui în Spirit și în adevăr. Știm că formele de cult exterior vor rămâne, pentru că omul nu este numai spirit, ci și materie, un întreg, așa cum este compus din materie și spirit, se află în fața lui Dumnezeu. Pentru a se exprima, va avea întotdeauna nevoie de cuvinte, semne și lucruri exterioare. Binențeles, există pericolul ca formele exterioare de cult privind venerarea lui Dumnezeu: deprinderi, ritualuri, limbajul, modul de rugăciune sau aducere a ofrandei, în loc să-i unească pe oameni, îi conduce la dezbinare și îi răzvrătește unul împotriva altuia. Sionul în Ierusalim și Garizim în Samaria, au fost o motivație pentru dușmănia reciprocă dintre evrei și samarineni. Și creștinismul ar avea ceva de spus pe această temă… Dezbinarea nu amenință acolo unde viața spirituală este plină până în străfunduri de Spirit și Adevăr. Acest Spirit umple străfundul omului. După cuvânt, după gest, după ofertă, este și inima. Inima însetată de Dumnezeu, umilă, curată, simțitoare, înfrântă, plină de iubire. Doar aceasta oferă sensul și valoarea tuturor ritualurilor exterioare. Datorită acesteia gesturile și cuvintele devin autentice și nu mint. Dar în textul amintit cuvântul rostit de către Isus, Spirit, trebuia scris cu litere mari în cuprinsul Sfintei Scripturi. Aceasta ne spune să luăm în considerare și cea de-a doua semnificație a acestui cuvânt, cea legată de Spiritul Sfânt.

Creștinul este un om, care a primit acest Spirit (vezi Ioan 14, 16-17; 20, 22), în inima căruia Spiritul Sfânt locuiește ca și în Templul Său (vezi 1 Corinteni 3, 16). Isus a promis, că tocmai acest Spirit Sfânt ne va conduce la deplinul adevăr despre Dumnezeu și despre Hristos (vezi Ioan 16, 13), iar cu atât mai mult la adevărata religie. Prin El este revărsată în inimile noastre iubirea lui Dumnezeu (Romani 5, 5), datorită Lui recunoaștem în Isus pe Dumnezeu și suntem capabili să-I oferim Acestuia venerarea, care I se cuvine (Romani 8, 26). După El există adevărata religiozitate – religiozitatea pătrunsă până în profunzime de prezența Spiritului Sfânt și oferită călăuzirii Lui. O astfel de religiozitate, niciodată nu se mărginește la un simplu ritual exterior, la îndeplinirea mecanică a practicilor pioase, sau la urmarea ritualului ori a limbajului după litera legii. Atunci când este vorba despre lucrarea Spiritului Sfânt, se va afla în ea Spiritul iubirii, care-i unește pe copiii lui Dumnezeu într-o singură familie (vezi Efeseni 4, 4-6) De aceea, religia în care El domină nu desparte, ci unește, nu dezbină, ci întregește, nu construiește altare în fața altor altare, ci cu răbdare, conduce spre colaborare și unitate. Face din credincioși o Biserică, un singur «Corp al lui Hristos », care nu poate fi despărțit (cf. 1 Corinteni 12, 13-14; Efeseni 4, 3-6).

A doua caracteristică a noii religii, care depășește formalismul iudeu și cultul samarinean, plin de greșeli, este – după cuvântul lui Isus – venerarea Tatălui «în adevăr» (vezi Ioan 4, 23-24). Iar acest cuvânt: “adevăr” la fel ca și “spirit”, cuprinde în sine o semnificație profundă. “În adevăr” – poate fi scris cu majuscule, amintindu-ne de cuvintele lui Hristos: «Eu sunt… Adevărul… Nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin Mine» (Ioan 14, 6). A-L cunoaște pe Hristos – înseamnă să-L cunoști pe Tatăl. A-L vedea pe Hristos – înseamnă să-L vezi pe Tatăl, pentru că El este în Tatăl, iar Tatăl în El (vezi Ioan 14, 7-11). Religia care minimalizează, iar cu atât mai mult omite sub o anumită formă rolul lui Isus pe drumul nostru către Dumnezeu, nu constituie adevărata religie care-L venerează pe Dumnezeu și din start este condamnată la dispariție (cf. Ioan 15, 2). Numai “prin Hristos, cu Hristos și în Hristos se aduce lui Dumnezeu, Tatăl nostru Atotputernic — în unire cu Spirtul Sfânt — întreaga venerare și mărirea care I se cuvine”.

Oare din acest adevăr femeia samarineancă a înțeles mult, sau cu totul altceva. În mod cert cuvintele călătorului necunoscut au adâncit în ea dorința, existentă deja în sufletul ei, cu privire la Dumnezeu, într-o măsură destul de mare. Crede că odată va veni Plinirea timpurilor. “Știu, că vine Mesia, care se numește Hristos. Iar când va veni El, ne va arăta totul” (Ioan 4, 25). Atunci i s-a adresat ei cu acele cuvinte care pentru alții au produs indignare: «Eu sunt Acela, Cel care vorbește cu tine» (Ioan 4, 26). Imediat, auzind aceste cuvinte, femeia și-a lăsat ulciorul și a aleargat spre locul în care locuia. A condus la Isus jumătate din locuitorii localității în care locuia. Astfel, a fost înfăptuit primul pas în religia spiritului și a adevărului de către această femeie păcătoasă, care prin iubirea de adevăr devine asemenea fecioarelor înțelepte. În această duminică să ne îndreptăm spre acea fântână, pentru a lua apa din care dacă va bea cineva nu va înseta niciodată.

Rugăciune

Dumnezeul meu, tot ceea ce nu tinde spre a-ți servi, toate mi se arată a fi deșertăciune și minciună, astfel, că prin cuvinte nu pot să-mi exprim dezamăgirea pentru cei, care nu pot să înțeleagă acest adevăr și care nu-l cunosc. O, Adevăr dumnezeiesc. Mi Te-ai arătat în mod nespus de însuflețitor! Nu am știut nimic, dar am cunoscut și am înțeles bine, cât de mare este fericirea să nu posezi nimic din ceea, ce nu te conduce la Dumnezeu. Am înțeles, ce înseamnă să umbli în Adevăr, iar acest Adevăr am descoperit că Tu însuți…ești. O, Adevărule, Tu ai dorit să Te areți sufletului meu, Tu ești Singurul Adevăr, fără început și fără sfârșit. De la Tine au început toate celelalte adevăruri. Așa cum și iubirea a început de la Tine… Cât de splendid ești, Doamne. Cu puterea măririi Tale, ești în stare, ca într-o clipă să îmbogățești sufletul cu nespuse tezaure, așezând în ele ca într-un sipet de aur mistere bine păstrate. Ajută-mă, și pe mine, ca să trăiesc de-a pururi în acest Adevăr, care ești Tu Dumnezeul meu. Amin. (După Sfânta Tereza a Pruncului Isus)

 

* * *

 

Dacă ai ști darul lui Dumnezeu…

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Relatiile dintre iudei si samarineni din vremea lui Isus, cand s-au petrecut cele scrise in Evanghelia de astazi, sunt in unele locuri si relatiile dintre crestinii din Romania, dintre fratii ortodocsi si noi, greco-catolici. Si asa dupa cum se intampla de cele mai multe ori; cand doi se “bat” al treilea castiga! Si in acest caz, doar cine nu vrea nu vede, condamnarile pe care ortodocsi le aduc Biserici Unite, acuzele nedrepte cu iz de nationalism si sovinism ( care cad bine mai ales in Ardeal si prin care au reusit sa-i indeparteaze si pe greco catolicii “din tata in fiu” de Biserica Unita) si nu in ultimul rand mijloacele pe care le folosesc impotriva unei biserici surori, ajuta pe cel de al… treilea, sectele!

“Armele de lupta” ale sectantilor sunt chiar armele cu care ortodocsi ataca unitii, “cumparate” de la acestea platind numai cu modul de interpretare favorabil lor si care se intorc la fel ca bumerangul si impotriva lor. Dar fiindca nu este nici momentul si nici locul de a face o analiza a acestor fapte iresponsabile, totusi indraznesc sa trag un semnal de alarma ierarhilor celor doua biserici si anume: Aveti grija ca, aceasta lupta, anticrestina, antiromana si absurda, care nu reprezinta vointa majoritatii crestinilor, din ambele biserici, ci a clerului, din care lipseste, tocmai vointa transpunerii in fapte a poruncii lui Isus, cu privire la iubirea evanghelica, pe care sunteti chemati sa o propovaduiti, sa o aparati si dumneavoastra, sa va imputineze oile in asa fel incat sa ramaneti sa pastoriti numai peste semnul puteri pe care-l aveti in mana!

Sfanta Evanghelie de astazi ne prezinta invataturile pe care Isus le da in cetatea samarianca Sihar, la Fantana lui Iacob, unde se opreste din drumul sau spre Galileea, ca sa adape, cu apa vietii, o femeie din aceasta cetate. Aici, la aceasta fantana centenara, se produce convertirea samarinenilor prin femeia care-l intalneste, nu intamplator, pe Isus. Femeia care era mereu intr-o cautare a linistii sufletesti, fiind insetata, nu doar fizic, de apa din fantana din care s-au adapat Iacob, fii lui si turmele sale, dar era insetata mai ales spiritual, fiind mereu in cautarea fericirii spirituale, pe care a crezut ca o va gasi la cei sase barbati cu care a stat, nefacand diferenta intre fericirea spirituala, care imbraca alte dimensiuni decat cea a dorintelor si placerilor pe care ti le ofera lumea.

Samarineanca merge la fantana pentru a-si umple ulciorul cu apa din care s-au adapat toti inaintasii si locuitorii cetatii Sihar, dar acolo intalneste pe cel care poate, darui unui suflet insetat adevarata apa, cea dupa care nu mai insetezi niciodata! pe Mantuitorul lumii, care asa dupa cum am amintit mai sus, o cheama “printr-un tainic glas” sa primeasca apa vietii vesnice. Si in acel loc femeia samarineanca primeste de la Isus nu numai apa vietii dar si Botezul spiritual dupa ce si-a curatat sufletul prin spovada facuta cu ajutorul lui Isus. Aceasta apa vie se daruieste de catre Dumnezeu, asa dupa cum ne spune acelasi evanghelist in Apocalipsa (cap. 21,6): “Celui ce inseteaza ii voi da sa bea, in dar, din izvorul vietii” si aceasta femeie, fara sa banuiasca, i-a fost dat sa bea in dar, din izvorul nemuririi.

Femeia samarineanca, venind la fantana lui Iacob, ca sa-si racoreasca trupul, a primit harul racoririi si linistirii sufletului, cel in vesnica neliniste si necontenita cautare, prin invataturile divine primite de la Isus, la fantana istoriei. Acestei femei ii mai este dat sa auda cea mai elocventa declaratie a lui Isus, prin care se descopera, intregii omeniri, indeplinirea promisiunii si asteptarii poporului iudeu, ca Mesia, a sosit si este cel ce vorbeste cu ea (cfm. Io. 4,26). Cand acea femeie a inteles ca in fata ei sta Izvorul Adevarului, Izbavitorul cel de mult promis si asteptat, isi lasa ulciorul, uita de apa dupa care a venit si alearga, in cetate, sa vesteasca concetatenilor ei minunata sa descoperire, devenind, astfel, primul apostol femeie in randul unui popor, ostil iudeilor – samarinean. Atat de convingatoare a fost femeia in fata oamenilor, incat acestea nu doar au venit sa-l vada si sa-l asculte pe Isus, dar l-au si rugat sa petreaca mai mult in mijlocul lor. Dupa cele doua zile petrecute de Isus cu cetatenii din Sihar, acestea i-au spus femeii: “Nu mai credem pentru cuvantul tau, ci pentru ca noi insine, am auzit si stim ca acesta este, cu adevarat, Mantuitorul” (Io. 4,42).

Din cele aduse in fata ochilor si urechilor noastre de Evanghelia de astazi, trebuie sa retinem ca apa vie, se primeste, de la Dumnezeu, la Biserica numai dupa ce: esti insetat cu adevarat de ea; sufletul iti este curat, spovedit si fara de pacate; iar, inchinarea in spirit si adevar se poate face numai dupa ce ai baut apa vie pe care trebuie sa o cersesti si tu prin fapte bune, la fel cum a cerut-o si femeia samarineanca lui Isus: “Doamne, da-mi aceasta apa ca sa nu mai insetez niciodata” (Io. 4,11). Amin.

 

* * *

 

Setea de iubire

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Evanghelistul ne oferă multe elemente pentru a înțelege modul în care s-a petrecut întâlnirea lui Isus cu samariteanca. Ne spune că Isus ajunge într-un un oraș pe numele Sihar, în zona Samariei. Pe la amiază, în plină arșiță, obosit fiind, s-a așezat lângă o fântână și a rămas singur, în timp ce ucenicii plecaseră în oraș după mâncare. Evanghelistul dorește să ne arate că, la fel ca și noi și Isus a experimentat singurătatea, oboseala, setea.

Între timp o femeie se apropie de fântână, îndurând căldura insuportabilă, având cu ea, găleata cu care să scoată apă. Nu cunoaștem numele acestei femei. Știm doar că este samarineancă.

Este surprinzător că protagonista acestei Evanghelii este o femeie de mâna a doua: o samarineancă, deci o eretică și o păcătoasă. Vom putea constata că această femeie, fără nume, la urma urmei, este imaginea, simbolul naturii umane, a omului păcătos și sclav al slăbiciunilor sale.

Așteptându-o și întâlnindu-o la fântână, Domnul nu evidențiază diferențele sociale, de sex, etnice sau religioase, ci se preface că nu înțelege că are înaintea lui o străină, pe deasupra și păcătoasă. Pentru Dânsul este o femeie care are nevoie de apă și atât.

Isus i se adresează femeii: “Dă-mi să beau“. Lui Isus, nu îi este sete de apa trecătoare ci de sufletul și de iubirea omului. Setea lui Isus este o aluzie, o invitație pe care o adresează oamenilor pentru ca să-L asculte și să-L urmeze. În acest sens, Domnul îi spune femeii că poate să-i dea ceva mai bun decât apa, “darul lui Dumnezeu”, adică pe El însuși, singura “apă” care o poate sătura în veci pentru că îi dăruiește viața veșnică (v.14). De fapt, “apa vie” este Biblia, este revelația lui Isus care, primită de oameni în inimi, poate să-i transforme, să-i înnoiască, să le comunice viața dumnezeiască.

Femeia, mirată că îi vorbește, dorește să cunoască motivul. Nu numai femeia, ci și apostolii vor rămâne mirați când, la reîntoarcerea lor îl vor afla pe Domnul discutând cu o femeie. Pentru a înțelege “mirarea” lor, trebuie să cunoaștem că întâlnirea dintre un bărbat și o femeie la fântână, coincidea cu începutul prieteniei care culmina cu căsătoria lor: știm din Sfânta Scriptură că “fântâna” este locul întâlnirilor de dragoste (Iacob o întâlnește pe Rahela, Moise pe Zipora, Isac pe Rebeca… iar acum, la fântână Mirele își caută mireasa amărâtă, dezamăgită și descurajată. Nu pentru a o judeca, ci pentru a-i potoli setea. Și Mirelui îi este sete! Sete de credința femeii, de credința noastră. El ia inițiativa, fiindcă Dumnezeu s-a obosit să caute, să alerge după omenirea infidelă.

Nu trebuie să uităm că întrei iudei și samarineni nu erau relații prea bune, deoarece iudeii îi priveau de sus, considerându-li-se superiori, motiv pentru care, samarinenii îi ocoleau. Prin urmare, putem înțelege mirarea femeii atunci când Isus, un iudeu, îi cere apă, ei, o samarineancă. Vorbindu-i la fântână însemna că o curtează, dar și că nu ține seama de faptul că este o străină, deci nu o desconsideră.

Nu doar femeia este cuprinsă de mirare ci și ucenicii, deoarece prin comportamentul Său, Maestrul lor pare că încalcă legea și elimină toate barierele referitoare la relațiile inter-umane, realizând cu samarineanca o întâlnire profundă: 1). “Bariera sexuală”: un rabin nu trebuia să-i vorbească unei femei în afara zidurilor casei, nici chiar propriei soții! 2).”Bariera de rasă”: samarinenii erau considerați “corcituri” pentru că se amestecaseră cu asirienii. 3) “Bariera naționalității”: samarinenii erau considerați străini. 4) “Bariera religioasă”: erau considerați impuri și schismatici. 5) “Bariera imaginii”: a vorbi cu o femeie la fântână, însemna să o curtezi, iar faptul ajungea la urechile tuturor.

Reacția femeii și răbdarea lui Isus

Ea înțelesese că Isus nu dispunea de o găleată și de aceea îi răspunde ironic. Poate că ea profită de ocazie să “jignească” un iudeu.

Isus continuă pe un ton serios, propunându-i să ceară “apa vie“. Femeia mirată, observă că Isus, neavând găleată, nu i-ar putea oferi “apa vie” Domnul răspunde din nou cu toată seriozitatea, clarificând ce înseamnă “apa vie”. “Cine va bea această apă pe care Eu o dau, nu va mai înseta în veci“.

Care este acel “lucru” care niciodată nu-l satură pe om? Este iubirea! Toți suntem însetați de iubire: tânjim după atenția, aprecierea, mângâierea și gingășia celorlalți față de noi… Inima oricărei persoane, chiar și a vârstnicului, nu se satură de iubire niciodată: mereu așteaptă un nou cuvânt de încurajare, iar Isus cunoaște setea de iubire a omului.

Ne este sete de iubire. Dorim să fim iubiți. Și lui Dumnezeu îi este sete de iubire, dar în mod diferit: nu să fie iubit, ci să ne iubească! Iată ce norocoși suntem! Toți dorim iubirea infinită, iar Isus ne spune că Dumnezeu ne iubește cu o iubire veșnică. Aceasta este “vestea”, știrea cea mai importantă dintre toate. Trebuie să dorim această “apă vie”, care ne astâmpără setea cu “iubire veșnică”!

Cum putem permite acestei ape vii să ne astâmpere setea? Spovedania – loc în care ne întâlnim cu iertarea iubitoare a Domnului – este unul din momentele în care primim “apa vie”, iubirea dumnezeiască ce va curge din sufletele noastre și va iriga “rădăcinile” aproapelui pe care îl vom întâlni și căruia îi vom dărui iubire, deoarece “iubirea Lui” ne va învăța să-l iubim pe aproapele cu o dragoste divină. De fapt, atunci când încurajăm, când surâdem, când ajutăm cu generozitate pe cei din familie, de la școală, din societate, dăruim “apa vie” aproapelui.

Samarineanca venise la fântână să-și astâmpere setea trupească, ignorând că setea reală a omului este cea sufletească: setea de iubire, de iertare, de comuniune… de fericire, la urma urmei! Ea zilnic bea apă din fântână, dar nu reușea să-și astâmpere setea sufletească. “Tragedia omului constă în faptul că simte ceea ce nu este, dar foarte greu înțelege ceea ce ar trebui să fie“. Numai Domnul arată omului cine este cu adevărat, ajutându-l să se întrebe asupra sensului faptelor sale.

Până în acea clipă, femeia era doar “o mulțime de dorințe” care o împingeau în toate direcțiile: cinci bărbați (căuta iubirea la oameni!). Dar și noi – până Îl întâlnim pe Isus – pretindem de la semenii noștri (limitați) ceea ce nu au: iubirea veșnică. Iată motivul pentru care rămânem dezamăgiți.

Aici ,pe pământ ,omul poate întâlni “apa vie” în rugăciune, în Sfintele Taine, în iubirea aproapelui, nu pentru el însuși, nici pentru a-și satisface pofta de iubire, ci pentru că aproapele este fiu al lui Dumnezeu, iar omul alege să asculte de Dumnezeu!…

Femeii nu-i convine acest dialog și încearcă să schimbe conversația, introducând tema rugăciunii: ” Unde trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu: aici sau la Ierusalim?” Întrebare sa este “încuietoare”. Ea, o păcătoasă notorie, nu putea să intre în Templul din Ierusalim și nici în cel, deja distrus, al samarinenilor. Religia are regulile ei, iar ea nu le-a respectat și se considera rămasă pe din afară, exclusă. Dar Isus îi răspunde: nu, învățându-o că “inima sa” este adevăratul templu și că “spiritul său” îi permite să ia parte la mărirea lui Dumnezeu. Femeia este “templul” – persoană creată după chipul lui Dumnezeu – și în templu propriu poate să-L întâlnească pe Dumnezeu.

Isus îi amintește nu de “lucrurile din exteriorul ei” ci de “responsabilitatea sa”, de datoria sa, arătându-i în același timp, falsitatea vieții sale. Tu, femeie, greșești pentru că ești “templul lui Dumnezeu” și trebuie să te rogi din inimă și cu toată conștiinciozitatea. Cuvintele tale, faptele tale, dorințele tale pot fi o adorare a lui Dumnezeu și nu doar locul în care te afli… Este vorba de rugăciunea “în adevăr“: fără trădări sau contraziceri inutile, fără certuri, ură și mânie!!!

Orice convertire este ca o “adunare” din afară (din exterior) a omului, pentru a pătrunde în interiorul inimii sale. Până când L-a întâlnit pe Isus, samarineanca a trăit doar după aparențe, căutând plăcerile și fericirea în afara ei. Isus îi luminează sufletul și o ajută să se înțeleagă: era o sclavă a propriului ei trup, a instinctelor sale… Acum conștientizează demnitatea sa și că este invitată să devină izvor de apă vie, deoarece a intrat în legătură cu Cineva care îi dăruiește din abundență această apă. De fapt, Isus o ajută să trăiască adevărata viață, care îi rămăsese necunoscută. O viață în care să nu fie un simplu obiect pentru alții, ci ea însăși. Soluția creștinului este în interior, în inima sa, nu în exteriorul său! Prin urmare, faptele, ca să fie autentice, trebuie să izvorască din interiorul omului, nu condiționate de ceea ce se întâmplă în jur sau de părerile altora.

Lumii noastră îi este sete de oameni care să-L adore pe Dumnezeu, în Spirit și Adevăr, oameni care să fie mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu în familii, la locul de muncă… peste tot unde omul încearcă să-și astâmpere setea.

Isus, om liber

Isus a fost un om liber. Din acest motiv, în viața Sa a avut întâlniri minunate. A fi liber implică, înseamnă, a nu permite ca ideile preconcepute sau părerile altora să te împiedice să întâlnești alte persoane, viața și fericirea. Isus nu și-a plecat urechea la regulile care interziceau întâlnirea cu alte persoane, ci a căutat astfel de persoane și a discutat cu ele, afirmând că a venit pentru “oile pierdute ale casei lui Israel“.

Isus nu dorește să o convertească. Nu o ceartă pentru viața ei dezordonată, pentru religia ei, considerată eretică. Isus o acceptă așa cum este, cu viața ei grea și cu nevoia ei infinită de iubire. Ce bine ar fi dacă și noi ne-am accepta așa cum suntem, chiar dacă nu ne place cine suntem, chiar dacă am vrea să fim diferiți, mai frumoși, mai bogați, mai puternici, mai religioși și mai capabili să îi iubim pe cei de lângă noi.

Dar suntem… cum suntem. Dacă cineva nu se acceptă așa cum este, chiar dacă nu-i place, nu poate face nimic bun. Dacă nu acceptă că este un dependent de alcool, nu poate să se lase de băutură. Dacă nu acceptă că este o persoană posesivă, nu va putea iubi liber. Dacă nu recunoaște că este un invidios, nu se va putea vindeca. Dacă nu recunoaște că are diferite probleme, nu le va putea rezolva. Dacă nu-și acceptă istoria personală, nu se va putea vindeca. Dacă nu acceptă sau recunoaște erorile sale, le va repeta. Dacă nu consideră că are nevoie de apă, va muri de sete. Deci trebuie să se mulțumească așa cum este, imperfect: “Asta sunt. De aici pornesc…”

Fiul adolescent al unui sculptor nu se accepta nici în aspectul său fizic, nici nu era mulțumit din ce familie provenea. Cu ocazia zilei sale de naștere, tatăl său i-a dăruit o bucată dintr-o stâncă. Tânărul rămase mirat, dar și nemulțumit cu privire la cadoul primit. Tatăl luă piatra și o modelă, făcând din ea o minunată sculptură. Apoi îi zise: “Ce s-ar fi întâmplat dacă tu ai fi aruncat-o?”… “Înseamnă că nu ai fi făcut această sculptură.”… “Bine, fiul meu. Tu ești bucata de piatră, nu-ți risipi viața”.

Întâlnirea cu Isus reprezintă pentru femeie, întâlnirea cu propriu-i adevăr: că nu a găsit adevărata iubire. A-L întâlni pe Domnul, înseamnă a privi în față realitatea, chiar dacă nu ne place. Dar este ceea ce trebuie să vedem pentru a ne vindeca. Femeia trebuie să recunoască că a avut cinci bărbați, iar cel pe care îl are acum, este al șaselea…și totuși nu a găsit fericirea. Este neplăcut să accepți un asemenea adevăr, să constați că ți-ai risipit viața alergând după plăcerile trecătoare ale lumii dar, asta este realitatea.

A-L întâlni pe Isus nu este un pios exercițiu ascetic, ci este întâlnirea cu ceea ce tu ești în mod real. Domnul este cel care te demască, chiar dacă tu îi ascunzi ceva, El ți-o așterne în fața ochilor. Înaintea lui Isus nu se poate minți sau să ne mințim. Cine refuză să se vadă așa cum este, cu limitele proprii, refuză să se întâlnească cu Dumnezeu, care este Spirit și Adevăr.

Notați! Pentru a nu admite realitatea, femeia schimbă discursul, începând să vorbească despre religie. De fapt, este mai ușor să vorbești de Dumnezeu, despre rugăciune sau care este religia adevărată, decât să vorbești deschis și sincer despre tine și despre ceea ce ești, despre adevărul vieții tale. Pentru orice om este mai comod să discute despre politică, afaceri și despre alții, decât să-și clarifice propriile probleme și stările sufletului său rănit, agresiv, fricos sau rigid, închistat ori pietrificat. Isus ne învață că dacă nu căutăm adevărul sufletului nostru, nu ne putem maturiza. Cel care dorește apa vie trebuie să coboare în adâncul inimi sale, să cerceteze și să trăiască în adevăr. Nici credința omului nu este adevărată, dacă nu pornește dintr-un suflet curat, format la școala adevărului.

Samarinenca a căutat în afara ei, ceea ce de fapt, trebuia să caute în sufletul ei. Adevărul este în inima ta. Acolo trebuie să îl cauți, dar la lumina adevărului divin! A pătrunde în inima mea pentru a căuta adevărul, implică a alunga din ea orice frică, orice vorbire de rău, orice traumă, care mă împiedică să găsesc adevărata viață.

De fapt, tot ceea ce am (lucrurile materiale) este bun, dar nu poate să sature setea de adevăr a sufletului meu. Pot să trăiesc cu un pahar de apă pe zi, dar nu pot să-mi astâmpăr setea. Cum forăm în pământ pentru a găsi apă, tot așa trebuie să forăm în inimile noastre pentru a ajunge la “apa vie”. Aceasta este menirea vieții noastre! Dacă forez doar la suprafață, nu găsesc nimic și voi muri de foame și de sete “sufletească”. Adevărata religie constă în “a-L adora pe Dumnezeu în Spirit și în adevăr!”

Să descoperim că Dumnezeu este în spatele fericirii, pe care o căutăm în lucruri sau în persoane: “Ceea ce caut în oameni, la urma urmei, ești Tu. Ce găsesc în surâsul de pe fețele lor, ești Tu. Iubirea care-mi încălzește inima, ești Tu. În toate Te caut doar pe Tine“… Și, Sf. Augustin continuă: “Târziu te-am iubit, frumusețe veche și mereu nouă. Erai în mine, dar eu eram afară și fără frumusețe și alergam după frumusețile pe care Tu le-ai creat și care, fără Tine, nu ar putea exista. Tu ești mereu cu mine, dar eu nu eram cu Tine… Ne-ai creat pentru Tine, Domne și inima noastră este neliniștită până când nu se va odihni în Tine” (Sf. Augustin).

Concluzionând, constatăm că Isus i-a dezvăluit femeii unele adevăruri, care până în acel moment al Evangheliei nu le descoperise nici măcar ucenicilor Săi: 1. Dumnezeu este Spirit, care trebuie adorat nu într-un loc special, ci în interiorul nostru, mereu și în adevăr; 2. Isus este Mesia cel vestit de profeți, revelatorul lui Dumnezeu, care este Tatăl; 3. Domnul Isus aduce tuturor apa vie a credinței și a iubirii fără margini față de oameni; 4. Cel care primește aceste daruri, va moșteni viața veșnică.

Asta da, afacere! O astfel de apă chiar că nu are preț! Însă Isus o dăruiește gratis, chiar și unei femei care, după părerea “înțelepților vremii”, era ultima căreia Isus trebuia să i se adreseze.

Isus îi dezvăluie lucruri importante unei păcătoase. Mulțimile Îl așteptau și El pierdea vremea cu o eretică, fără să se preocupe de propria-I imagine și faimă? Mântuitorul ne învață că atunci când suntem prea preocupați de noi, nu putem să îi ajutăm pe alții! Isus ne arată, ne demonstrează că și un singur păcătos – chiar cel mai mare – merită toată atenția Sa. Iată o veste bună pentru noi! De acum știm: chiar dacă nu merităm, Domnul se interesează în mod particular de fiecare în parte, ne vrea binele și ne iubește!

Reacția finală a femeii

Primind această “apă vie”, învățătura Mântuitorului său, femeia fuge la vecinii ei și le spune: “A sosit Mesia!” Consătenii rămân mirați. Este chiar ea. Acum este schimbată, e o persoană nouă. Și ei doresc “apa vie”, iar Domnul se va opri două zile cu ei. Acum Maestrul îi hrănește cu apa cea vie pe toți, prin mijlocirea femeii pe care ei o desconsiderau. Iată că, păcătoasa devine apostol al Domnului. Limita ei devine laudă și jertfă adusă lui Dumnezeu. Viața ei dezordonată se transformă în arătarea puterii lui Dumnezeu. Ea a băut și a devenit izvor de “apă vie” pentru consătenii săi. Noi vom reuși să ne convertim la fel de radical ca și această femeie?

Cateheza pe care Isus a făcut-o cu femeia, se termină cu cateheza femeii față de consătenii ei! Iată rolul Bisericii! Femeia predică cu entuziasm și este convingătoare! Nu este esențială mizeria în care căzuse, este important că Isus a găsit-o și ea s-a lăsat condusă de El. Astfel Domnul ne învață că numai iubindu-i, îi putem conduce pe cei de lângă noi, la întâlnirea cu Dumnezeu! Amin.