Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a după Paşte
Anul A (B, C)
Lecturi:
Fapte 6,1-7
1Petru 2,4-9
Ioan 14,1-12

Ioan 14,1-12

În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: “Să nu se tulbure inima voastră. Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine. În casa Tatălui meu sunt lăcaşuri multe. Dacă nu ar fi aşa, n-aş fi spus: mă duc să vă pregătesc un loc. După ce mă voi duce să vi-l pregătesc, mă voi întoarce să vă iau cu mine, ca să fiţi şi voi acolo unde sunt eu. Voi cunoaşteţi calea unde mă duc eu”. Toma i-a zis: “Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?” Isus i-a răspuns: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin mine. Deoarece mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi l-aţi văzut”. Filip i-a zis: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Isus i-a răspuns: “De atâta vreme sunt cu voi şi tu nu m-ai cunoscut, Filipe? Cine m-a văzut pe mine l-a văzut şi pe Tatăl. Cum poţi spune: “Arată-ni-l pe Tatăl?” Nu crezi tu că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine? Cuvintele pe care vi le spun nu le vorbesc de la mine, ci de la Tatăl care rămâne în mine şi care săvârşeşte şi faptele. Credeţi ce vă spun: Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine; iar de nu credeţi cuvântul meu, credeţi-mă pentru faptele mele. Adevăr, adevăr zic vouă: cel care crede în mine va face şi el faptele pe care le fac eu şi va face mai mari decât acestea, pentru că eu mă duc la Tatăl”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iştoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu
pr. Ştefan Ciubotaru

 

* * *

 

De la înviere la înălţare

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Balanţa dintre înviere şi înălţare stă într-un echilibru perfect: nici înviere fără înălţare, nici înălţare fără înviere. Însăşi învierea este o înălţare şi însăşi înălţarea este o înviere. Drumul de la înviere duce la înălţare şi de la înălţarea lui Isus la învierea şi înălţarea noastră.

Lecturile de azi ne pregătesc pentru aceste momente.

Învierea şi înălţarea lui Isus au fost două aripi pe care Dumnezeu le-a dat Bisericii prin Duhul Sfânt pentru a se înălţa mai presus de această lume. În primul rând apostolii sunt acei care se eliberează de balastul grijilor materiale pentru a stărui în rugăciune şi slujirea cuvântului, pentru a consolida ierarhia Bisericii impunându-şi mâinile peste cei aleşi, rânduind diaconi care să slujească la mese. Apostolii, care înainte de înviere îl vedeau pe Isus în afara lor şi aşteptau ceva din extern de la el – o funcţie, o minune, o favoare etc. – acum îl descoperă în ei înşişi, fiecare în eul său, cu acea forţă de expansiune a cuvântului lui Dumnezeu, de creştere a numărului ucenicilor şi de convertire a preoţilor iudei la credinţă, forţă pe care nici n-au bănuit-o mai înainte, datorită căreia chiar văduvele şi orfanii sunt mai bine slujiţi; armonia, care la un moment dat părea compromisă, se restabileşte şi capătă o nouă dimensiune în frumuseţe prin iubirea cu care diaconii îşi îndeplineau misiunea lor de slujire. Înălţarea îi înalţă pe diaconi de la slujirea meselor la slujirea cuvântului, oferind, împreună cu hrana trupească şi pe cea spirituală. Exemplele cele mai grăitoare le găsim în Ştefan şi Filip. Biserica, în totalitatea ei de popor şi ierarhie, se înalţă prin caritate la regalitatea sacerdotală, depăşind frontierele lumii materiale, naţionale, ideologice, culturale etc. Învierea toate le înalţă şi le consolidează pe adevăr, ca de exemplu: cererile creştinilor greci sunt analizate şi li se face dreptate.

În lumina învierii realitatea de bază este viaţa şi, din acest motiv, toate programările Bisericii sunt în funcţie de necesităţile vieţii. Nu se fac programe ca apoi să fie forţată viaţa să intre pe calapoadele lor. Numai oamenii de azi se încurcă într-un păienjeniş de programe (economice, militare, spaţiale, religioase, politice, ecologice, sportive etc.) încât mai mult sufocă viaţa decât să o ajute pentru a se dezvolta. Înarmarea generală, care nu-i altceva decât o programare a morţii, nu se poate susţine decât cu fariseism că este în apărarea vieţii. Cererile popoarelor, care nu au nici măcar strictul necesar pentru viaţă, sunt analizate la lumina exploziilor nucleare, a bombelor incendiare etc. Mai mult decât oricând omenirea are trebuinţă de apostoli care să rânduiască diaconi la masa vieţii pe plan mondial, fiindcă slujitori la masa morţii sunt pe toate drumurile.

La apostolatul vieţii ne invită şi sfântul Petru prin îndemnul de a fi pietre vii, preoţie sfântă, neam ales, popor al lui Dumnezeu, vestitor al învierii (lectura a II-a).

Cuvintele lui Isus, invitaţia lui de a ne înălţa peste cele materiale – Credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în mine! – se bazează pe adevăruri verificabile, cum sunt: calea, adevărul şi viaţa.

Credeţi în mine! Eu sunt calea.

Ştim ce este o cale sau un drum. Calea, despre care este vorba aici, este echivalentă cu poarta oilor din evanghelia duminicii trecute. Pe cale se merge, se calcă, uneori mai greu, alteori mai uşor, pe jos, cu căruţa, cu maşina etc. Oricum, calea ajută pe toţi şi este mulţumită în umilinţa ei: călcată, scuipată, murdărită, găurită, insultată etc. Nu este cale care să ducă nicăieri, ea are mereu o ţintă. Isus este calea care duce la Tatăl, deşi a fost călcat, scuipat, lovit, murdărit, găurit, insultat. El arată mereu aceeaşi ţintă: Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. V-am dat exemplu ca, aşa cum am făcut eu, aşa să faceţi şi voi (In 13,15). Ceea ce ne-a arătat, ne-a asigurat că a învăţat de la Tatăl (In 12,50), care este nu numai iubirea însăşi, ci chiar umilinţa însăşi, fiindcă mereu se pleacă spre cele inferioare, spre creaturile iubirii sale, aşa cum ne asigură sfântul Francisc de Assisi. Urmând exemplul de umilinţă al Tatălui, Isus s-a umilit pe sine însuşi şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moartea pe cruce. De aceea şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit un nume care este mai presus de orice nume (Fil 2,8-9). Cine merge pe această cale trebuie să se identifice cu dânsa, să devină “cale”, adică smerenie şi ascultare până la moarte

Credeţi în mine! Eu sunt adevărul.

Termenul ebraic de adevăr este amet şi derivă din verbul aman, care înseamnă: a clădi, a fi neclintit, fidel cu desăvârşire. Numai Dumnezeu este acela care rămâne veşnic, unica realitate stabilă, acela care clădeşte întreaga creaţie, care înalţă pe tot cel care se apropie de el (cf. Ps 102,27-28; Is 46,4). Adevărul metafizic arată firea divină a lui Isus. Garanţia acestui adevăr ne-o oferă Tatăl însuşi la botezul lui Isus: Acesta este Fiul meu cel iubit în care îmi aflu toată bucuria (Mt 3,17), precum şi pe Tabor, adăugând: Pe dânsul să-l ascultaţi! (Mt 17,5). În faţa lui Pilat, Isus declară testamentar: Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr (In 18,37). Mai înainte i-a învăţat pe iudei că de vor păzi cuvântul său vor fi cu adevărat ucenicii săi fiindcă vor cunoaşte adevărul care îi va face liberi (cf. In 8,31-32), adică îl vor cunoaşte pe Tatăl, vor cunoaşte dumnezeirea Fiului, vor cunoaşte pe Duhul Sfânt care clădeşte învierea tuturor şi-i înalţă pe toţi la demnitatea de fii adoptivi, părtaşi ai naturii divine, devenind liberi.

Cunoaşterea, despre care este vorba în acest verset, întrece cunoaşterea noetică a raţiunii. Deja în Vechiul Testament acest termen indica un înţeles care depăşea pe cel al raţiunii, indicând o împărtăşire a vieţii. Cuvântul era, şi aici aşa este folosit, pentru a desemna actul matrimonial (cf. Gen 4,1), o acceptare şi o adeziune la dragoste, la intimitate, o acţiune bazată pe unirea personală. Cunoaşterea adevărului înseamnă unirea cu el, cu Isus, care este manifestarea vizibilă a lui Dumnezeu, de a avea în sine maturitatea afectivă, de a ne identifica noi înşine cu sentimentele sale, de a ne defini prin el. De aceea, la cererea lui Filip: Doamne, arată-ni-l pe Tatăl, Isus îi răspunde cu propria existenţă: faptul că eu sunt, este dovada existenţei Tatălui, fiindcă, spune Isus: Eu îl cunosc şi el mă cunoaşte; de aceea faptele lui Isus sunt toate în totalitate bazate pe iubirea dintre el şi Tatăl în Duhul Sfânt.

Aşa să facem faptele noastre de fiecare zi încât, când ne vede cineva, să poată spune ceea ce a spus un vizitator la Ars despre sfântul Ioan Maria Vianney: L-am văzut pe Dumnezeu într-un om.

Credeţi în mine! Eu sunt viaţa.

Viaţa este marele mister pe care cineva a definit-o totuşi în felul următor: Substanţă cu activitate imanentă în cel mai înalt grad.

Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine.

Viaţa arată atât faptul că prin Isus toate s-au făcut (In 1,3), cât şi faptul că viaţa lui a fost, este şi va fi lumina lumii până la sfârşitul veacurilor (cf. In 1,5).

Viaţa este lanţul de bronz care ne leagă de Tatăl prin creaţie; viaţa cea nouă adusă de Isus este lanţul de argint care ne leagă de Tatăl prin răscumpărare; viaţa pe care ne-o va da Duhul Sfânt la înviere va fi lanţul de aur care ne va lega veşnic de Tatăl prin iubire. După cum nu putem renega legătura de sânge cu părinţii, cu tata şi mama, tot astfel nu putem tăgădui renaşterea noastră spirituală prin Isus care a spus adevărul: Eu sunt lumina lumii, cine mă urmează nu va umbla în întuneric, dar va avea lumina vieţii (In 8,12). Lumina este iubirea, viaţa nouă, este harul. Când iubirea dispare, se stinge şi viaţa. Dar Isus, fiind lumina fără de apus, iubirea sa ne va conduce la viaţa cea veşnică, prin Duhul Sfânt.

Să ne străduim, după exemplul sfântului Paul, de a-l cunoaşte pe Isus şi puterea învierii lui (cf. Fil 3,10), fiindcă numai în această dublă cunoaştere stă toată demnitatea noastră de creştini. Amin.

 

* * *

 

Duminica a V-a după Paşti

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Scriitorul francez François Varillon afirma că “în centrul deciziilor pe care le luăm se află Cristos înviat. Fiecare dintre deciziile noastre este un Paşte, adică are formă de moarte şi de înviere”. Cristos, prin moartea şi învierea sa, nu a răscumpărat numai lumea cuprinsă de păcat, dar a sfinţit minţile şi ideile lumii întregi, idei care după sfântul Augustin cântăresc mai mult decât masa întregului univers.

Liturgia cuvântului din această duminică ne orientează spre Cristos în calitate de manifestare plenară a Tatălui şi vocaţia fiecărui creştin de a deveni piatră vie la marele edificiu viu al Bisericii.

În evanghelie este cuprinsă întrebarea firească a omului: cum îl pot cunoaşte pe Dumnezeu? Isus Cristos este cheia acestui răspuns, iar intensitatea cu care-l cunoaştem pe Isus devine şi măsura în care îl cunoaştem pe Tatăl.

Cine este Isus pentru noi? De ce a venit în lume? Isus a venit în lume să-l provoace pe om, să-l facă conştient de neputinţa lui de a-l descoperi singur pe Dumnezeu.

Marile genii au împărăţia lor, strălucirea lor, n-au nevoie de măreţiile pământeşti care n-au nici un raport cu ceea ce caută ei. Pe ei îi văd numai minţile, ochii nu-i văd; dar este de ajuns.

Sfinţii au imperiul lor, strălucirea lor şi n-au nevoie de măreţiile pământului care nu fac parte din preocupările lor şi care nu adaugă, nici nu răpesc din măreţia pe care o doresc ei. Sunt văzuţi de Dumnezeu şi de îngeri, iar nu de trupuri sau de minţi curioase. Dumnezeu le ajunge.

Isus Cristos, fără avere şi fără nici o producţie ştiinţifică îşi păstrează rangul său de sfinţenie. El n-a dat lumii invenţii, n-a domnit, ci a fost umil, răbdător, sfânt înaintea lui Dumnezeu, teribil pentru demoni şi fără nici un păcat. Cu ce mare pompă, însă, şi măreţie vine el în ochii inimii celui care crede în cuvintele şi faptele lui. Din 33 de ani el trăieşte 30 fără să se facă văzut. În alţi trei trece drept un înşelător; preoţii şi fruntaşii naţiei sale îl reneagă; prietenii şi apropiaţii săi îl dispreţuiesc, în sfârşit moare de o moarte ruşinoasă trădat de unul dintre ai săi, renegat de altul şi părăsit de toţi. Nicicând un om n-a cunoscut atâta strălucire şi totuşi nici un om n-a avut parte de mai multă ocară ca el. Toată strălucirea aceasta nu ne-a servit decât nouă, ca să ni-l facă mai uşor cunoscut pe Tatăl.

Ultimul discurs al lui Isus, sau discursul de adio, provoacă teama în mijlocul apostolilor. Despărţirea de Cristos şi perspectiva de a rămâne abandonaţi într-o lume ostilă, face ca întreaga construcţie bazată pe încrederea în el să se năruie. Cei trei ani petrecuţi alături de maestrul lor nu mai au nici un sens. Concluzia la care ajunge Filip pare una normală: “Arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns” (In 14, 9). Isus însă ne dezvăluie raportul Tată – Fiu: “Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl” (14, 9), este imaginea Tatălui şi este calea care conduce spre el: “Eu sunt calea adevărul şi viaţa” (14,6). Pe viitor protecţia le va fi asigurată de Sfântul Duh în timp ce Isus pleacă să le pregătească un loc în casa Tatălui, metaforă ce indică locuinţa lui Dumnezeu, unde cel drept este primit şi se află în siguranţă. În textele apocaliptice sensul este spiritual şi escatologic: a locui în casa Tatălui înseamnă a avea pace, odihnă, mântuire.

Paralelismul între revelaţia mozaică şi revelaţia lui Isus este o temă constantă a teologiei sfântului Ioan. Avem în antiteză calea lungă pe care Israel trebuie să o parcurgă pentru a ajunge în ţara promisă şi calea care devine subiect viu, Cristos care conduce la Tatăl. Israel căuta un loc material în care să găsească bunăstare pentru viaţa pământească, unde bunurile sunt relative. Cristos este locul spiritual în care se găsesc lucrurile divine şi escatologice. Pentru Ioan, mijlocirea lui Isus este esenţială: el este calea spre Tatăl.

Isus însă este şi adevărul. Henri de Lubac afirmă: “Isus este adevărul, deoarece în calitate de cuvânt al lui Dumnezeu este co-etern cu Tatăl, expresie substanţială a gândirii sale în timp ce cuvântul făcut carne este expresia revelatoare”. Isus e adevărul, realitatea în care rămânem legaţi, în care avem încredere, în care credem. El este reflexul gloriei lui Dumnezeu şi imaginea fiinţei sale.

Prin cunoaştere, omul ajunge să distingă şi să înţeleagă realităţile care îl înconjoară. Cunoaşterea lui Isus nu este doar pur intelectuală, dar o îmbrăţişare de iubire, a crede în cuvântul şi în faptele sale: “Credeţi-mă că eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine, credeţi-mă cel puţin pentru lucrările acestea” (In 14,11).

În Noul Testament distingem două cunoaşteri ale Tatălui: una actuală, prin întruparea Cuvântului în Isus Cristos, iar alta escatologică, acolo unde îl vom vedea pe Dumnezeu faţă către faţă. Cunoaşterea lui Isus devine cunoaşterea Tatălui.

Adevărul nu se găseşte nici în minţile înţelepţilor, nici în mâna celor puternici de pe pământ, dar se găseşte în Omul Cristos, Cel care dă mărturie despre Adevăr şi-i slujeşte: “Eu pentru aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este în adevăr, ascultă glasul meu” (In 18,37).

Isus este viaţa noastră. Viaţa, acest cuvânt măreţ, râvnit în special de cei neputincioşi şi infirmi, este o luptă continuă. Dar pentru ce luptă omul? Unii luptă ca să-şi păstreze viaţa, ea fiind lucrul cel mai de preţ al omului. Fiecare om ţine la viaţa lui, ţine ca această viaţă să fie cât mai lungă, să o trăiască în sănătate, în tot ce-i trebuie, şi să se desăvârşească.

În secolul al XV-lea, regele Angliei, Robert, într-una din incursiunile sale militare, a fost lovit grav de veninul unei săgeţi slobozită de un barbar. Nu mai era nici o speranţă de supravieţuire. Unicul remediu era, după părerea medicilor, ca cineva să-i sugă cu buzele rana infectă şi astfel regele era salvat. Însă Robert nu i-a permis nimănui un astfel de tratament, temându-se de transmiterea morţii sale unuia dintre ostaşii săi. În timpul nopţii, pe când regele era cufundat într-un somn adânc, un soldat pătrunde în cortul regelui, ridică uşor braţul rănit şi-i suge veninul cu un calm ieşit din comun. A băut moartea, însă regele a fost salvat.

Istoria aminteşte de acest episod de eroism. Ce a fost Isus pentru noi? Nu a fost un soldat care se sacrifică pentru regele său, dar e însuşi regele ce se sacrifică chiar pentru ultimul dintre soldaţii săi; este Dumnezeu care moare pentru a dărui viaţa sclavului cel mai de jos. Prin păcatul originar şi prin păcatele noastre personale, cerul ar trebui să fie închis pentru noi. Însă Fiul lui Dumnezeu a avut milă de moartea noastră. Se face om pentru ca să se pună în locul nostru şi patima lui e patima pe care ar fi trebuit noi s-o purtăm.

Isus este izvorul dătător de viaţă, iar Biserica este rădăcina care-şi trage seva din Cristos. El este piatra vie şi fundamentală a oricărei construcţii, centrul vivificator al celor care se strâng în jurul lui, baza solidă a credinţei şi Bisericii. Mersul vieţii creştine este trinitar: în Duh, prin Cristos, la Tatăl. “Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,5). Mesajul este universal, se adresează tuturor oamenilor, un îndemn de a forma “o preoţie sfântă” care să vestească Cuvântul lui Dumnezeu. Nu noi am ales Biserica, dar Dumnezeu ne cheamă să fim membrii ei, să construim împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Şi astăzi suntem chemaţi să-i oferim lui Dumnezeu decizia noastră de credinţă. Să-i fim recunoscători lui Dumnezeu că din bunăvoinţa privirii sale milostive faţă de noi l-a trimis pe Cristos în lume şi să-l rugăm pe cel care a purtat vina noastră: Doamne, când adevărul devine minciună şi nu se deosebeşte de eroare, când viaţa noastră se apropie de apus iar noi nu i-am dat încă nici un contur, fii tu cel care ne conduce la Tatăl, fii tu însoţitorul nostru, căci fără tine ne vom rătăci pe una din cărările vieţii noastre şi ne este teamă că nu vom mai găsi calea cea adevărată în Tine.

Cristian CIOBANCĂ

 

* * *

 

Duminica a V-a a Paştelui

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Liturgia Duminicii de astăzi ne pregăteşte pentru sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer. Cristos promite apostolilor săi că merge să le pregătească un loc la Tatăl pe care l-a descoperit lor. În predica sa de rămas bun, Isus invită pe ucenicii săi întristaţi de plecarea sa iminentă, să-şi îndrepte ochii şi inima către Tatăl său. EI se întoarce la Tatăl ca unul care a făcut un drum lung şi dureros. Cât de fericit nu era el în ajunul sosirii sale în casa părintească! Bucuria lui se revarsă, devine comunicativă şi radioasă. Dacă se întoarce la Tatăl nu o face fără durere pentru prietenii săi de drum şi pentru toţi oamenii pe care i-a întâlnit şi care au rămas cu atâta indiferenţă la îndemnurile sale. El nu-i va uita niciodată pe prietenii săi de pe pământ. Desigur că fericirea lui nu va fi totală, decât atunci când vom avea şi noi parte de bucuria sa în casa Tatălui ceresc. Dar pentru a avea parte de această bucurie trebuie să ne pregătim mereu, ca să fim găsiţi vrednici de a locui în casa Tatălui ceresc.

Oare noi suntem mereu pregătiţi pentru a ne întâlni în orice clipă cu Tatăl ceresc? Avem mereu trează această realitate că într-o zi vom părăsi acest pământ? Noi nu trebuie să uităm un lucru esenţial, şi anume că suntem pelerini pe acest pământ. Pelerinajul nostru pe acest pământ, va fi lung s-au scurt, aceasta va depinde de Dumnezeu, de ceea ce are în planul său plin de milostivire cu noi. Cristos are libertatea de a alege şi introduce în Împărăţia Tatălui pe acela pe care-l va găsi vrednic.

Textul evangheliei de astăzi ne pune în faţă întrebarea lui Toma: “Doamne, nu ştim unde te duci şi cum am putea şti calea“. (In14,5). Această întrebare a lui Toma ni se pare puţin cam naivă dar în realitate este pusă pentru a pregăti răspunsul magnific al lui Isus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“. (In 14,6). Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume pentru a ne arăta calea ce duce la El, dar această cale nu este o potecă ce se pierde în păduri, ci este un drum sigur.

Suntem noi oare pe calea arătată nouă de Cristos? Sau umblăm pe căi lăturalnice care devin din ce în ce mai întortocheate şi nesigure? Datoria noastră de creştini nu este alta decât să umblăm pe calea arătată de Cristos, cale sigură ce duce în Împărăţia Tatălui ceresc. Ca şi întrebarea lui Toma, cea a lui Filip, care este un om practic îl face pe Domnul să se destăinuie. Apostolul Filip îi cere lui Isus să i-L arate pe Tatăl. Isus îi răspunde: “Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl… Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine” (In 14,9.10). Omenitatea lui Cristos este semnul Tatălui. Dar omenitatea lui Isus Cristos este indisolubil unită cu divinitatea, pentru că în omenitatea lui Cristos se exprimă şi se verifică autodăruirea completă a lui Dumnezeu. Cristos este deci mijlocul perfect de manifestare a Tatălui, prin cuvinte, fapte, şi prin însăşi persoana sa. Cristos este şi legătura dintre Dumnezeu şi oameni. Prin el omenirea întreagă intră în comuniune cu Sfânta Treime şi cu bunurile sale. Ori de câte ori avem nevoie de ceva, mai ales pentru binele spiritual al nostru şi al întregii comunităţi, să cerem de la Tatăl prin unicul Mijlocitor Isus Cristos care s-a jertfit pentru noi pe Sfânta Cruce. Apostolii lui Cristos, care timp de trei ani au participat la şcoala sa de formare, împlinind mandatul lui Cristos de a vesti Evanghelia tuturor popoarelor, încep să-şi exercite această misiune. Prima lectură ne prezintă prima comunitate de creştini. Această mică Biserică este condusă de apostolii care se ocupă cu rugăciunea şi predicarea Cuvântului în adunările liturgice. Alături de rugăciune şi predicarea Cuvântului, apare şi o altă misiune, slujirea la mese în care se obişnuieşte să se vadă originea diaconatului, oficiu care va fi precizat ulterior de Tradiţia Bisericii. Sunt aleşi şapte tineri cu nume bun pe care apostolii i-au delegat pentru slujirea comunităţii. Vedem cum în Biserică apar diferite trepte sacerdotale. În Biserică există miniştri hirotoniţi (episcopi, preoţi, diaconi) ministere instituite şi conferite cu o simplă binecuvântare (acoliţi, lectori), ministere extraordinare – cum este cel pentru distribuirea Sfintei Împărtăşanii, care poate fi exercitat şi de laici, bărbaţi sau femei. Sunt în sfârşit ministere de fapt, adică cele pe care Biserica le recunoaşte chiar şi tacit în cadrul lor de slujire eclezială. Aceştia sunt cateheţii, animatorii carităţii, ai liturgiei, organizatori de activităţi sociale binefăcătoare, educatorii şi ceilalţi exponenţi ai activităţilor celor mai variate. Toate aceste ministere sunt slujiri pe care noi le avem în Biserică.

Să vedem acum care este momentul în care ministerul lui Cristos, al Bisericii şi al tuturor celor botezaţi, dar şi al realităţilor cosmice, reprezentate de pâine şi vin în care îşi găseşte exercitarea sa privilegiată. Desigur că este celebrarea euharistică. Aici are loc misteriosul schimb de daruri care ne face posibilă comunicarea cu Dumnezeu şi cu fraţii. Acest schimb nu trebuie înţeles în sensul că Dumnezeu ne dă pâinea şi vinul iar noi îi oferim Trupul şi Sângele lui Cristos. În acest caz darul nostru ar fi infinit mai mare decât al lui Dumnezeu. Adevăratul dar pe care Dumnezeu ni-l face este Fiul Său unul născut. Participând la bogăţiile sale divine şi punându-le apoi în circulaţie, în organismul Bisericii, fiecare în forma corespunzătoare propriei carisme şi slujiri pe care o are în Biserică. Astfel se împlineşte serviciul cel mai preţios şi necesar faţă de fraţi pentru realizarea deplină şi absolută.

In a doua lectură, Sfântul Petru ne învaţă cum creştinul unit prin credinţă cu Cristos, piatra cea vie, participă cu fraţii săi la edificarea unui popor al lui Dumnezeu, preoţesc, capabil de a oferi în locul jertfelor vechi, jertfe spirituale care angajează şi cuprind toată viaţa lor şi sunt plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos. De la El derivă demnitatea lor de generaţie aleasă, popor sfânt, poporul lui Dumnezeu, neam de proclamatori ai gestelor minunate ale lui Dumnezeu.

Dar ce trebuie să facem pentru a aparţine acestui popor al lui Dumnezeu? Mai întâi trebuie să primim botezul în numele Sfintei Treimi. A primi botezul înseamnă a fi cufundat în preoţia singurului Preot Cristos, înseamnă a forma trupul sacerdotal al lui Isus Preot. Dar nu numai atât, adică să ne botezăm, dar trebuie să ducem o viaţă conformă cu noua stare care ne-a fost dată prin botez, adică de a aparţine acestui popor sfânt. Toţi botezaţii sunt pentru fraţii lor slujitori atunci când împlinesc din iubire faţă de ei acea diaconie cu care au fost investiţi prin sacramentul Preoţiei sau prin Botez.

Iată marile învăţături pe care Biserica ni le propune ca să le medităm şi să le practicăm în toată viaţa noastră, în aşteptarea sigură şi bucuroasă a moştenirii veşnice. Acum ca în fiecare duminică ne apropiem de celebrarea Euharistiei. Este clipa în care strângându-ne în jurul lui Cristos aducem jertfa noastră spirituală, plăcută lui Dumnezeu. Întăriţi de Euharistie, vom relua cu mai multă convingere munca de toate zilele, conştienţi fiind că noi îl slujim pe Cristos Domnul.

Mihai Iştoc

 

* * *

 

Duminica a V-a a Paştelui

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Lecturile din această duminică sunt foarte bogate în tematici teologice importante, atât în referire la Isus Cristos (cf Evanghelia: “Mă duc să vă pregătesc un loc…”; “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa…”; “Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl…”), fie în referire la Biserică (cf. lectura întâia şi a doua: comunitate de credincioşi, “edificiu spiritual… preoţie sfântă”, ministere…).

În aceste cazuri trebuie să ne ferim de ispita de a voi să vorbim despre toate în omilia noastră, sau să evidenţiem toate tematicile lecturilor prin cântările şi rugăciunile noastre; aşa cum invers, nu trebuie să pretindem să găsim cu orice preţ un fir conducător unitar, capabil să rezume şi să coordoneze toate tematicile. Prima noastră preocupare nu trebuie să fie aceea de “a explica totul” din lecturi, dar aceea de a le lăsa să vorbească ele: printr-o bună pregătire tehnică a lectorilor (citire rară, tare, clară, expresivă) şi căutând să creem în adunarea liturgică un climat de ascultare atent şi meditativ (ceva spaţiu de tăcere).

Dacă cuvintele ar fi de ajuns să facă lumea mai bună… Discursuri, întruniri, predici, declaraţii, interviuri, relaţii, conferinţe… desigur că acestea nu lipsesc. Ca să nu mai vorbim despre cărţi, ziare, reviste…

Uneori avem impresia că ne sufocăm, ne înecăm pur şi simplu în cuvinte: cele mai diferite, mai confuze, mai contradictorii unele faţă de altele… Ca o reacţie de apărare, sfârşim prin a nu mai da importanţă niciunui cuvânt. Dar aceasta nu este o soluţie. Mai degrabă este o ispită.

Şi predicile sunt alcătuite din cuvinte. Şi Evanghelia este alcătuită din cuvinte. Întreaga credinţă creştină înseamnă un “a crede în cuvânt”, cum ne spune prima scrisoare a lui Petru (lectura a doua). Şi conform învăţăturii din cartea Faptele Apostolilor, misiunea primară a mai marilor responsabili din comunitatea creştină este tocmai aceea de “a se dedica ministerului, slujirii cuvântului” (cf prima lectură): aceasta era valabil pentru apostolii din primele timpuri ale Bisericii, dar este valabil şi pentru episcopii şi preoţii din Biserica de astăzi.

Dar este foarte semnificativ că acest minister, în conştiinţa apostolilor este strâns legat de rugăciune.

Pentru că “cuvântul” pe care se fundamentează Biserica, cuvântul pe care miniştrii Bisericii trebuie să-l predice, este un cuvânt care vine de la Dumnezeu; şi-şi menţine autenticitatea şi puterea numai dacă se “încarcă” (alimentează) prin tăcerea rugăciunii. Altfel riscă într-adevăr să se transforme în nişte “cuvinte într-o mare masă de cuvinte”.

Ceea ce avem de spus în predicare, nu sunt cuvintele noastre: este cuvântul lui Cristos pe care noi trebuie să-l transmitem. Iar Isus Cristos, la rândul său, afirmă: “Cuvintele pe care vi le spun, nu le spun de la mine; dar Tatăl care rămâne în mine face lucrările sale” (Evanghelie).

Isus însuşi este “Cuvântul” lui Dumnezeu în carne şi oase (cf In 1,1-14): în el Dumnezeu a spus lumii cuvântul său definitiv; în el, Dumnezeu cel invizibil a devenit “vizibil” oamenilor: “Cine m-a văzut pe mine, l-a văzut pe Tatăl… Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine”.

Să nu ne gândim sau imaginăm că-l putem cunoaşte pe Dumnezeu şi gândirea lui mai bine sau pe altă cale, dacă nu căutăm să-l cunoaştem mai bine şi mai mult pe Isus Cristos şi cuvântul său: “Dacă mă cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi pe Tatăl meu”.

Vorbind despre sine însuşi, Isus spune lucruri foarte grele; lucruri pe care nici un om, oricât de mare şi de important, nu ar putea să-şi permită să le spună: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa…”. Tocmai de aceea, Isus a devenit pentru mulţi o “piatră de scandal” (lectura a doua): pentru toţi cei care nu vor să recunoască în el pe altcineva decât un om printre alţi oameni, şi nu descoperă în cuvintele sale altceva decât nişte cuvinte printre alte cuvinte şi atât.

Cristos este calea, pentru că el ” a ieşit de la Tatăl şi a venit în lume” (In 16,28) pentru a ne conduce împreună cu el “în casa Tatălui său”. Dumnezeu, “Tatăl”, este de fapt ţinta vieţii noastre. “Mă duc să vă pregătesc un loc… Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine…”.

Cristos este adevărul, pentru că cuvintele sale nu sunt numai cuvinte umane. Noi avem totdeauna o cunoaştere limitată şi relativă despre lucruri… De aceea cuvintele umane sună adesea aşa de contradictorii. În schimb în Cristos este însuşi cuvântul lui Dumnezeu care devine pentru noi “lumină adevărată, care luminează pe tot omul” (In 1,9).

Cristos este viaţa pentru că numai el, învind din morţi, a învins pentru toţi şi pentru totdeauna puterea morţii.

 

* * *

 

Întâlnire personală cu Cristos înviat

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Primele cuvinte ale lui Isus din Evanghelia sfântului Ioan sunt o întrebare adresată lui Andrei şi Ioan: “Pe cine căutaţi?”, la care ei răspund în stil jidovesc, adică tot printr-o întrebare: “Doamne, unde locuieşti?” Isus le răspunde: “Veniţi şi vedeţi!” (In 1,38-39).

Problema frământată în duminicile de după Paşti este: Cristos a înviat, dar unde locuieşte? Azi ne invită şi pe noi: Veniţi şi vedeţi!

În primul rând trebuie să fim convinşi de necesitatea dispariţiei lui Isus ca om din mijlocul nostru, aşa cum le-a spus ucenicilor că “este în folosul vostru ca eu să mă duc” (In 16,7), deoarece “În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri. Merg să vă pregătesc un loc… ” Isus vrea să spună că ucenicii vor ajunge în acest loc printr-o întâlnire personală cu el realizată prin credinţă, de aceea le spune: “Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în mine”.

Cunoaşterea adevărată a lui Isus nu poate fi plenară fără cunoaşterea Tatălui şi cunoaşterea Tatălui nu se poate realiza plenar prin vederea umanităţii lui Isus, ci prin ceea ce are de la Tatăl: dumnezeirea.

Dumnezeirea lui Isus este obiectul credinţei noastre prin care îl putem cunoaşte pe Tatăl.

Dacă celor doi ucenici Isus le-a spus: “Veniţi şi vedeţi!” şi ei au mers şi au rămas cu el o zi întreagă (cf. In 1,40), Isus ne invită să-l vedem în Tatăl prin cuvintele: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa”, ne invită la o întâlnire personală mult mai intimă decât cea realizată cu cei doi ucenici, fiindcă cine îl cunoaşte pe Isus pe calea credinţei, îl cunoaşte şi pe Tatăl şi realizează o întâlnire personală cu el. Tocmai pentru acest lucru Isus s-a făcut om, ca să-i cheme şi să-i ajute pe oameni să realizeze această întâlnire cu sine şi cu Tatăl (cf. In 17,26), nu numai pentru o zi, ci pentru toată veşnicia.

Când Isus ne spune: “Eu sunt calea”, în mod automat ne spune că noi suntem călători, ne dă garanţia că pe această “cale” nu ne putem rătăci şi că vom ajunge cu siguranţă la ţintă.

Conştienţi de acest lucru, primii creştini s-au numit “parochoi” – călători. Acest nume, care cu timpul, s-a dat unor grupări creştine conduse de un păstor – paroh – şi au format o parohie. Totalitatea parohiilor formează biserica locală şi bisericile locale pe cea universală, în drum spre cea escatologică: împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Dacă Isus este singura “Cale”, este şi “Primul călător” care o cunoaşte, fiindcă pe ea a venit de la Tatăl. “Eu sunt primul şi ultimul” (Is 44,6), “Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul” (Apoc 1,8). Un verset dintr-un cântec: “Isuse, veşnic călător în lumea de păcate…” vrea să spună că omul din orice timp, din orice perioadă istorică şi din orice loc îl poate întâlni în mod personal, fiindcă numai printr-o întâlnire personală putem deveni părtaşi ai naturii divine (cf. 2Pt 1,4)

În mod imprecis noi spunem că: M-am întâlnit personal cu cineva, când doar ne-am văzut cu ochii trupului. Dar persoana cuiva, şi mai ales personalitatea, se poate vedea în chip real numai pe cale intelectuală, prin cunoaşterea adevărului pe care acea fiinţă omenească îl posedă şi prin cunoaşterea binelui pe care îl săvârşeşte. Raţional cunosc adevărul şi-l doresc pentru binele pe care îl realizează, adică iubesc acea persoană şi numai în iubire se realizează adevărata întâlnire personală, cunoaşterea adevărată.

Ne întâlnim personal cu Cristos în această viaţă pe cale intelectuală, când îl cunoaştem ca pe “adevărul suprem”, care ne mulţumeşte mintea şi ca pe “binele total”, care ne mulţumeşte voinţa. Numai că “adevărul infinit” şi “binele total” depăşesc capacitatea firii noastre omeneşti şi este de trebuinţă un “dar” – har – din partea Duhului Sfânt, spre a ne capacita supranatural pentru această întâlnire. Nu ne putem întâlni personal cu Cristos decât în Duhul Sfânt, în “darul necreat”, care ne dă harul comuniunii, adică natura umană primeşte ochelari ca să vadă supranaturalul. Adevărul lui Isus este Tatăl şi binele total este Duhul Sfânt, adică viaţa veşnic fericită în comuniunea celor trei Persoane.

Pentru că Duhul Sfânt ne dă harul cunoaşterii adevărului (cf. In 8,32) şi mângâierile cereşti chiar şi în această viaţă (cf. In 14,26), noi putem realiza întâlnirea personală cu Isus prin Duhul Sfânt, adică prin iubirea lui Isus ca adevărul suprem şi binele total. “Dacă mă iubeşte cineva, spune Isus, adică: dacă mă cunoaşte personal în adevărul care mă face să fiu şi în binele pe care îl fac, “Tatăl meu îl va iubi”, adică i se va descoperi, aşa cum mi s-a descoperit mie şi eu îl cunosc personal şi eu personal m-am descoperit vouă ca “adevăr şi viaţă”; “şi vom veni le el”, adică vom ajunge împreună la izvorul iubirii; “şi lăcaş la el vom face” (In 14,23), adică vom rămâne veşnic ancoraţi în adevărul suprem şi binele total.

Figura lui Isus Cristos ca “adevărul suprem şi binele total” impresionează azi pe foarte mulţi oameni, mai ales pe tineri, prin încărcătura sa umană care împarte iubire celor săraci, coerenţă celor şovăielnici, statornicie celor ancoraţi în principiile evanghelice, rezistenţă faţă de răul promovat de cei cu tendinţe dictatoriale etc. Riscul stă însă în a-l vedea pe Cristos, în a avea o întâlnire personală cu el numai din punct de vedere uman, mărginit… Ca să se depăşească această barieră umană, Cristos vrea o întâlnire personală cu omul numai pe baza adevărului învierii sale şi a binelui care izvorăşte din acest adevăr. În Isus, deşi sunt două naturi, există numai o singură Persoană, cea divină. La întâlnirea cu Persoana divină din Cristos ne duce numai învierea sa din morţi. Deci numai învierea ne poate face pe deplin părtaşi ai naturii divine.

Întâlnirea personală cu Cristos, pe baza adevărului învierii, o putem realiza conform lecturii a doua: “Uniţi cu Cristos, piatra vie, aruncată de oameni, dar aleasă şi preţioasă înaintea lui Dumnezeu, spune sfântul Petru, şi voi deveniţi pietre vii angrenate în construirea unui edificiu spiritual, printr-o preoţie sfântă, ca să oferiţi jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu, prin intermediul lui Isus Cristos”. Întâlnirea pe baza adevărului învierii se verifică prin această angajare de preoţie regală, de neam sfânt, de popor pe care Dumnezeu şi l-a ales spre a construi un edificiu spiritual în care să se poată întâlni cu orice om în iubire, în care să i se ofere jertfe spirituale, în care să se proclame şi să se vestească faptele minunate ale lui Dumnezeu. Toate acestea prin Cristos înviat, deoarece însuşi Tatăl ceresc în el îşi află toată bucuria (cf. Mt 3,17) şi noi asemenea lui.

Cum putem realiza toate acestea?

Urmând pilda primilor creştini. Când s-au ivit disensiuni în sânul comunităţii şi întâlnirea personală cu cel înviat era periclitată, ei au ales, la propunerea celor doisprezece, şapte bărbaţi plini de Duhul Sfânt, cu nume bun şi plini de înţelepciune, care să slujească la distribuirea corectă a bunurilor materiale, spre salvarea edificiului spiritual. Efectul acestei alegeri, a acestei jertfe spirituale adusă spre slava lui Dumnezeu din partea credincioşilor, a făcut ca “vestea cea bună” – cuvântul lui Dumnezeu – să se răspândească, să crească numărul ucenicilor din Ierusalim şi chiar un mare număr dintre preoţii iudei să primească credinţa în învierea lui Isus.

Când întâlnirea personală cu Cristos devine “sămânţa” întâlnirilor comunitare în duh de iubire, atunci se simte bucuria întâlnirii personale cu Cristos înviat, căci: “Unde vor fi doi sau trei adunaţi în numele meu, voi fi şi eu în mijlocul lor” (Mt 18,20), fiindcă viaţa “trupului mistic” este viaţa cea nouă a învierii. Pentru aceasta spunea marele teolog rus, Vladimir Soloviov, că: “Nu avem voie să căutăm plenitudinea lui Cristos în sfera noastră personală, ci în propria lui sferă universală care este Biserica” (Fundamentele spirituale ale vieţii, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 5).

După ce ne vom mărturisi credinţa, vom prezenta darurile noastre la altar – pâinea şi vinul – dar mai ales pe noi înşine, vom înălţa către Tatăl ceresc rugăciunea noastră smerită în comuniune cu întreaga Biserică: “Dumnezeule, care, prin schimbul minunat înfăptuit la această Jertfă ne faci părtaşi de firea ta dumnezeiască, dă-ne, te rugăm, harul să fim credincioşi, prin trăirea noastră, adevărului tău pe care ni l-ai făcut cunoscut. Prin Cristos Domnul nostru”. Amin.

 

* * *

 

Cineva este la postul său când intră în domeniul altuia…

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

În sfârşit ceva care nu merge!

“… S-a ridicat un nemulţumit”. Trag un suspin de uşurare şi îmi vine pofta de a comenta: – Noroc… Dacă totul ar merge bine, n-ar apare dificultăţi, nu s-ar produce incidente, ar fi cazul să fim serios neliniştiţi. Riscul rămâne mereu acela de a idealiza în mod greşit stilul de viaţă a comunităţii primitive, ca şi cum fervoarea de la început ar fi asigurat o funcţionare perfectă, fără cea mai mică piedică, fără cea mai imperceptibilă murmurare, fără cel mai modest rebut, în “maşina” pusă în mişcare de Cristos.

Din fericire Faptele (prima lectură) ne informează asupra primei dificultăţi. Maşina are un inconvenient. S-a verificat un fapt neplăcut (primul – şi poate nici primul – dintr-o lungă serie). A fost un contrast, care a creat o inevitabilă tensiune.

Suntem în faţa unui fenomen aşteptat. Nu trebuie să ne uimim dacă trăirea împreună a diverşi indivizi provoacă disensiuni, neînţelegeri, crize, rupturi, certuri, ciocniri. Comuniunea, cu toate că este susţinută de un foarte puternic ideal, este mereu ameninţată de tendinţe…fracţioniste. Oamenii se trag înapoi, în ciuda entuziasmului, din faţa generozităţii, a obligaţiilor şi apar particularităţile lor, mentalităţile lor un pic înguste, egoismele, meschinăriile.

Cu aceasta nu intenţionez să spun că ar trebui să ne resemnăm în faţa sectarismului, a sfâşierilor, a certurilor permanente. Dimpotrivă: după ce am luat cunoştinţă despre faptul inevitabil al furtunii – mici sau mari – care atacă şi zguduie comunitatea, trebuie luptat cu înverşunare împotriva pericolului mai mare, care este: micimea. Adevărata ameninţare, răul cel mai viclean, nu este mizeria oamenilor. Este, mai degrabă, micimea, care ia diferite forme şi înfăţişări: rivalităţi, personalisme, gelozii, sectarisme, favoritisme, invidii, intoleranţe, interese de clan, viziuni înguste.

Ca în prima comunitate creştină, trebuie împiedicată cearta ca să nu devină constantă şi să ia locul seninătăţii, chiar deschise şi aspre, confruntată de idei şi poziţii.

Mai ales trebuie împiedicate favoritismele care legitimează cele mai odioase nedreptăţi, ca privilegiile să nu strivească nepedepsit pe cei mici. Comuniunea este compromisă mai ales de meschinărie. Abuzurile de putere – evidente sau mascate – de care se simte protejată, sfârşesc prin a slăbi comunitatea. “Nemulţumirea” constituie aproape o necesitate (ca şi scandalurile). Dar vai celui care o aţâţă, o alimentează… şi nu scoate din ea un avantaj.

Problema locurilor şi a echilibrului

“În casa Tatălui meu sunt multe locuri”, ne asigură Cristos (evanghelia de astăzi). Şi chiar pe pământ, în Biserică, sunt destule locuri. După primul simptom de jenă observat în comunitate, cei Doisprezece s-au preocupat să stabilească părţile specifice, să definească rolurile, să stabilească competenţele, să delimiteze tărâmurile de acţiune (chiar dacă totul nu trebuia apoi să fie orânduit de reguli aşa de rigide, asistând la încălcări şi la dese “invadări de tărâmuri”. Chiar şi diaconii nu s-au limitat, din fericire, la “slujirea meselor” pentru care au fost destinaţi. Când erau “plini de Duh” şi nu umflaţi de amorul propriu, ambiţie sau invidie, şi ceea ce este important este binele tuturor şi nu prestigiul personal, atunci chiar şi “invadarea tărâmului” este primită cu simpatie şi toţi se bucură de ea, în loc să se plângă…).

Aş vrea să fac numai două precizări. Înainte de toate. Organizarea este necesară. Un minim de structură apare indispensabil. Nu ne putem sustrage, astăzi, de exigenţele specializării în diferite tărâmuri. Şi ne trebuie chiar o oarecare programare. Totuşi trebuie evitat pericolul birocratizării. Aparatul nu trebuie să sufoce niciodată spiritul. Programarea nu poate să stingă creativitatea, să reglementeze imprevizibilul.

Este umilitor să notăm cum în anumite opere sociale, care deşi prezintă pecetea creştină, se întâlnesc experţi vanitoşi, care par că se preocupă să ţină cu prudenţă inima la adăpostul formulelor psihologice reci în care se complac şi a datoriilor sociale. Şi cei săraci, cei umili, se simt teribil de jenaţi, intimidaţi, neînţeleşi. Au impresia – mai mult decât justificată – de a nu fi considerate persoane, ci examinaţi ca nişte cazuri, şi adesea “rezolvaţi” din oficiu. Între superficialitate, graba puţin cam confuză şi raţionalitatea şi funcţionalitatea rece şi chiar impecabilă, ar trebui să fie o cale de mijloc. Poate ar fi cazul de a ne pune mâinile… pe inima tuturor acelora care, în comunitatea creştină, primesc misiunea de a trata cauza celor săraci şi a celor slabi.

A doua observaţie. De această dată pare că totul s-a rezolvat fericit trasând o linie de separare foarte precisă. Unora le-a fost încredinţată “slujirea la mese” (mesele, deci, erau o “slujire”, nu o “afacere”). Apostolii, dimpotrivă, s-au dedicat “rugăciunii şi slujirii cuvântului”. În viaţa concretă a multora, nu este aşa de uşor să trasezi acea brazdă. Adesea suntem constrânşi să ne interesăm de mese, fără a neglija rugăciunea, slujirea cuvântului, sacramentele. Aşa cum nu este posibilă stabilirea de graniţe foarte precise şi de netrecut, la fel este greu, ba chiar imposibil, de a realiza un echilibru între cele două dimensiuni, o dată pentru totdeauna.

În fiecare zi suntem constrânşi să facem alegeri sub semnul responsabilităţii. Pentru care trebuie să luăm act despre ceea ce este urgent, fără ca să pierdem din vedere ceea ce este important. Să ne preocupăm de atâtea lucruri, făr a uita esenţialul. Armonia nu este o problemă de dozare cantitativă, ci de luciditate, alegeri costisitoare, verificarea constantă a ierarhiei valorilor, capacitatea de a te pune mereu în discuţie. Poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de intriganţi, dar nici de “funcţionari mofturoşi ai sacrului”. Proba decisivă rămâne cea a mâinilor. Mâini consacrate, şi deci abilitate de a “trata” atât lucrurile lui Dumnezeu, cât şi cele ale oamenilor. Care, aproape totdeauna, se confundă.

La sfârşitul fragmentului din Fapte este o notă care poate fi interpretată în cheie ironică: “…chiar şi un mare număr de preoţi a îmbrăţişat credinţa”. Trebuie s-o spun, personal, că nu m-aş simţi ofensat, ba chiar aş fi măgulit, ca preot, dacă cineva din comunitate s-ar mira pentru faptul că şi eu… cred.

Chemarea de “constructori”

În a doua lectură, Petru ne invită la o acţiune de apropiere progresivă. Noi tindem să menţinem un pic distanţele. Ne mulţumim cu o oarecare curiozitate. Vrem “să stăm să vedem”, să asistăm de departe, fără a ne compromite prea mult.

Dimpotrivă ar trebui să ne apropiem de Cristos, să ne legăm, ba chiar “să ne strângem” în jurul lui. Nu este vorba, bineînţeles, de a imprima un duet intimist (chiar dacă perspectiva exercită o oarecare seducţie asupra unor credincioşi bolnavi incurabili de individualism).

Ne apropiem, ne legăm împreună de alţii. Facem Biserica împreună. Pentru că de o construcţie este vorba. Ca şi cum Petru ne-ar îndemna: “Întraţi în construcţie!” Ar fi mai puţin imperativ să ne limităm de a aduce cărămizile. Dimpotrivă noi înşine suntem materialul acelui edificiu în care Cristos este “piatra vie”. Deci, nu suntem numai oi ale căror behăit plângător ar fi plăcut “acolo sus” (şi, desigur, un pic şi mai jos…). Suntem constructori, elemente active, responsabili în Biserică. Subiecte ale vieţii sale şi ale istoriei sale.

Dar mai este un pas ulterior de făcut. “Voi sunteţi un neam ales, o preoţie regească, o naţiune sfântă…” Iată ultima, surprinzătoare “invadare a tărâmului” la care suntem chemaţi: toţi membrii poporului lui Dumnezeu sunt… preoţi! Desigur, rămâne încă distincţia dintre preoţi şi laici, dintre preoţia ministerială şi preoţia comună a credincioşilor. Totuşi, când “ne strângem” în jurul lui Cristos, unicul preot, suntem autorizaţi să ne considerăm preoţi pe deplin, legitimaţi de a celebra faptele Domnului, abilitaţi de a prezenta darurile noastre de fiecare zi trăită în credinţă şi iubire. Acela este locul nostru în Templu!

Din păcate, adesea, ne mulţumim cu un loc care nu este acela pe care Cristos ni l-a “pregătit”. Locul pe care îl alegem noi, nu ezit s-o spun, este inevitabil un pic distant, mai puţin obligatoriu…

A-l cunoaşte pe Dumnezeu

“Cine m-a văzut pe mine l-a văzut pe Tatăl!” Bănuiesc că Filip a rămas, dacă nu chiar decepţionat, cel puţin descumpănit.

El avea în cap o imagine grandioasă, solemnă despre Dumnezeu. Cristos, dimpotrivă, arată un Dumnezeu aşa de umil, blând, familiar, chiar slab, “uman”, încât renunţă la interdicţii. Şi spune să nu ne impresionăm de faptul că cele două imagini nu coincid, ba chiar prezintă diferenţe. Numai credinţa reuşeşte să le facă să coincidă, corectând (mai mult, anulând!) imaginea noastră.

“Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă şi în mine”. Ca şi cum ar implora: credeţi-mă cel puţin un pic!… Încredeţi-vă în dezvăluirea mea, mai mult decât în reprezentările voastre. Credinţa ne permite să săvârşim aceleaşi fapte pe care le săvârşeşte Cristos, ba chiar şi “mai mari”. Fapt este că prea adesea avem prezumţia de a realiza fapte măreţe în numele acelui Dumnezeu pe care îl avem noi în cap, şi nu al acelui Dumnezeu revelat, descoperit de Fiul, unicul exeget autorizat, unica oglindă fidelă a chipului Tatălui. Rămâne să ne întrebăm: în ce fel Cristos îl arată pe Tatăl? Prin învăţătura sa, înainte de toate. Nu trebuie uitat, însă, că persoana lui Isus este “locul” şi instrumentul revelaţiei. Deci, nu numai cuvintele sale, ci şi gesturile sale, alegerile sale, acţiunile sale, devin semn, parabolă, indiciu, transparenţa lui “Dumnezeu invizibil”.

De aceea când noi, în evanghelie, îl vedem pe Cristos acordând preferinţa lui către cei mici, arătând compasiune pentru cei suferinzi, dând cu largheţe iertarea păcătoşilor, redând încrederea celor aflaţi în mizerie, vizitând pe cei excluşi, arătând milostivirea sa faţă de orice fel de mizerie umană, neascunzând simpatia sa pentru cei din urmă, stând departe de cei puternici, apărând atât de uman, plin de iubire, plângând la moartea unui prieten, plăcându-i micile gesturi de delicateţe, noi îl descoperim pe Tatăl, suntem în stare să schiţăm trăsăturile chipului său, şi trebuie să tragem concluzia: Dumnezeu este aşa! Şi nouă Cristos ne descoperă mâhnirea sa: De atâta timp sunt cu voi… şi nu v-aţi decis încă să sfâşiaţi cealaltă imagine (aceea, înşelătoare!)… Cînd veţi învăţa să mă cunoaşteţi, şi deci să-l “vedeţi” pe Dumnezeu?

 

* * *

 

Duminica a V-a a Paştelui (A)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus le-a spus ucenicilor săi: “Să nu se tulbure inima voastră. În casa Tatălui meu sunt multe lăcaşuri. Iar de nu, oare v-aş fi spus: Mă duc să vă pregătesc loc?Şi de mă voi duce şi vă voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi. Şi unde mă duc, ştiţi calea.” I-a zis Toma: “Doamne, nu ştim unde te duci; cum putem şti calea?” I-a zis Isus: “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl, decât prin mine…”

Meditarea misterului Învierii preaslăvite a lui Isus Cristos, vreme de patru săptămâni, a avut menire ca, prin re-evocare mărturiilor celor care au descoperit-o, noi înşine să pătrundem în pedagogia care să ajute să descoperim prezenţa de înviere a Mântuitorului astăzi, în viaţa noastră. Această aprofundare continuă pe măsură ce se apropie momentul despărţirii lui Isus de ucenicii săi prin Înălţarea glorioasă la ceruri.

Anunţul despărţirii, făcut deja în cadrul Cinei celei de taină, provoacă tristeţe şi descurajare în inimile apostolilor. Această stare de spirit îl determină pe Isus să-i consoleze pe cei care îl înconjoară, să-i încurajeze şi mai ales să-i înveţe în ce fel vor putea ei să regăsească intimitatea prezenţei sale, acea intimitate care este, în acelaşi timp şi intimitate cu Tatăl. El se prezintă pe sine ca fiind Cel care mediază această intimitate. Isus este calea pentru că el este adevărul sigur şi de nezdruncinat, revelaţia Tatălui. De aici decurge că El este viaţa. De vreme ce Tatăl este izvorul vieţii, acea viaţă pe care o trăieşte Fiul şi pe care acesta o împărtăşeşte credincioşilor: viaţa constă în a-L cunoaşte pe Tatăl prezent în Fiul (17,3). Şi dacă ucenicii recunosc în Isus calea, dacă ei recunosc în El, prin credinţă, adevărul şi viaţa Tatălui, atunci ei îl cunosc deja pe Tatăl.

În zilele acelea, pentru că numărul ucenicilor creşte, eleniştii au început să cârtească împotriva evreilor că văduvele lor erau trecute cu vederea la slujirea de fiecare zi. Atunci cei doisprezece au spus: “Nu se cuvine ca noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu şi să slujim la mese. De aceea, fraţilor, căutaţi dintre voi şapte bărbaţi cu nume bun, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune, pe care noi să-i rânduim la aceasta slujbă…” (Fapte 6,1-7)

Se vede că apostolii au înţeles mesajul lui Isus de vreme ce, într-o situaţie de tulburare născută în sânul comunităţii primare, ei sunt conştienţi că nu pot părăsi Cuvântul lui Dumnezeu pentru a restabili ordinea. Numai în măsura în care ei vor scruta Cuvântul viu al lui Dumnezeu, Cuvânt în care Isus însuşi li se revelează şi îi învaţă, vor obţine acea înţelepciune călăuzitoare şi chiar acea prezenţă înnoitoare şi pacificatoare a Mântuitorului în Comunitatea primară. Soluţia găsită s-a concretizat prin instituirea celor şapte diaconi. Sfântul Luca ne învaţă să descoperim în creşterea numărului de ucenici rodul lucrării lor de slujire care nu este altceva decât slujirea vivificatoare a lui Isus Cristos înviat care veghează asupra Bisericii, Trupul său (mistic).

 

* * *

 

Duminica a V-a a Paştelui

Autor: pr. Ştefan Ciubotaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Duminica trecută atenţia noastră s-a oprit asupra acelor realităţi cu totul deosebite ce ţin de viaţa unui păstor şi a turmei sale. Păstorul Cristos, după ce la sărbătoarea Înnoirii la Ierusalim iudeii l-au întrebat “Până când ne chinuieşti sufletul? Dacă tu eşti Cristos spune-ne deschis!”, după ce învie o oiţă preferată, pe nume Lazăr, pentru moartea căreia Păstorul plânsese, după ce o altă oiţă pe nume Maria îi unge picioarele cu parfum de nard, după ce multe oiţe l-au primit în Ierusalim agitând ramuri pentru Regele-Păstor, după ce le-a spălat picioarele la doisprezece dintre ele, după ce una l-a trădat, alta l-a renegat, în această duminică Păstorul vrea să ne amintească faptul că pentru întreaga turmă a sa el şi numai el este calea, adevărul şi viaţa.

Prin acest fragment evanghelic, din această duminică, am trecut de la “cartea semnelor”, din care s-a citit duminica trecută, la “cartea gloriei” care are ca punct focal “ceasul” lui Isus.

Dacă vom avea curaj să citim finalul cărţii semnelor, la capitolul 12 versetul 27 vom găsi următoarele cuvinte: “Acum sufletul meu este tulburat şi ce voi spune: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta. Tată, preamăreşte numele tău!” Câteva pagini mai încolo citim din nou (deja suntem în cartea gloriei): “Isus s-a tulburat în duh şi a mărturisit: «Adevăr, adevăr vă spun: unul dintre voi mă va trăda»”. În fragmentul evanghelic proclamat am auzit: “Să nu se tulbure inima voastră!” Prin “tulburare” înţelegem în primul rând o pierdere a limpezimii, a transparenţei unui lichid (din cauza impurităţilor), sau o învolburare a unei ape, a atmosferei etc.; în sens figurat ne referim la o nelinişte sufletească, îngrijorare, frământare, emoţie, dezordine, răzvrătire, răscoală, dereglare a funcţiei unui organ anatomic, a unei facultăţi fizice sau psihice. Peste doua sute de mii de rezultate sunt afişate la căutarea după cuvântul tulburare. Pe situl psihoterapia.eu printre alte domenii avem în cazul adulţilor tulburări de comportament, în cazul copiilor tulburări de somn, din nou tulburări de comportament şi tulburări de vorbire, iar în cazul adolescenţilor tulburare bipolară. “Să nu se tulbure inima voastră!”

Tulburare este şi în prima lectură în cazul acelor creştini greci de origine care murmurau împotriva celor de origine iudaică pentru că în slujirea de fiecare zi văduvele lor erau trecute cu vederea. Tulburare este pentru comunitate şi chiar pentru cei doisprezece care, pentru a limpezi lucrurile, convoacă adunarea ucenicilor. Limpezirea, ordonarea, calmarea unei tulburări vine mereu dintr-o adunare, din unitate, din întâlnire, din convergenţă, din lămurire şi nu din risipire, din dezbinare, din despărţire, din divergenţă. “Să nu se tulbure inima voastră!”

Nu de mult am primit invitaţia de a cumpăra o carte. Titlul ei era “Calmul din mijlocul furtunii. O zi din viaţa lui Isus”. În prezentarea ei scria: “o zi din viaţa lui Isus… O putem numi tapiserie a frământărilor, simfonie a emoţiilor sau orchestrare a extremelor, de la răsărit până la apus. Dar indiferent cum am numi-o, totul este real. Pe parcursul întregii zile, el are motive să plângă… să fugă…să strige… să laude… să se îndoiască. În doar câteva clipe viaţa lui a fost întoarsă pe dos.

Vine înştiinţarea de la fisc. Sună medicul. Îţi sunt expediate actele de divorţ. Portofelul e gol. Viaţa cândva atât de calmă devine de-a dreptul furtunoasă! Eşti cotropit de grindina solicitărilor. De te-ai întrebat vreodată dacă Dumnezeu poate să înţeleagă din cer ce ţi se întâmplă ţie aici, pe pământ, atunci citeşte… pentru ca tu să poţi fi sigur că Dumnezeu ştie ce simţi. Şi să nu te îndoieşti că în oricare dintre furtunile vieţii există un loc liniştit – un loc în care poţi rămâne în picioare când lumea din jurul tău se clatină în bătaia vântului. Este calmul din mijlocul furtunii.” Nu vreau să comentez politicile de marketing ale editurii, dar privind şi imaginea tornadei de pe coperta cărţii, socotesc că nu este tocmai ce aşteaptă Păstorul de la oiţele sale: ele să fie în calmul din mijlocul furtunii uitându-se la cele care sunt luate pe sus de bătaia vântului, ele să fie în siguranţă în timp ce altele să fie în mijlocul primejdiei, ele să fie în pace în timp ce altele să fie ameninţate. “Să nu se tulbure inima voastră!”

Un călător întâlni un tigru. Fugi, urmărit de tigru, până ajunse la o prăpastie. Se agăţă de corzile unei viţe sălbatice şi-şi dădu drumul în prăpastie. Tigrul îl aştepta sus. Omul privi în jos şi văzu că în fundul prăpastiei îl pândea alt tigru. Şi doi şoareci începură să roadă corzile viţei … Atunci, omul văzu, crescută într-o crăpătură a stâncii, o fragă. Ţinându-se de corzi, se întinse şi o culese. O băgă în gură. Ce gust minunat avea ! “Să nu se tulbure inima voastră!”

De la crăpătura stâncii din întâmplarea de mai sus aş vrea să trecem la stâncă , la piatra din cea de-a doua lectură. Piatra cea vie care i-a tulburat aşa de tare pe zidari încât au aruncat-o. Deşi era, este şi va fi mereu una din materiile lor prime, deşi palmele lor aveau multe în comun cu ea, deşi învăţaseră atâtea de la ea, deşi până atunci rămăsese departe de carnea inimii lor şi nu-i luase locul, deşi au folosit, folosesc şi vor folosi în continuare echerul şi compasul şi alte instrumente de geometrie în prelucrarea şi(sau) ciopârţirea ei, uitând sau făcându-se că uită de importanţa ei de piatră unghiulară, vie, mai vie decât vor fi ei vreodată, aleasă şi de mare preţ, şi că cine se încrede într-însa nu va rămâne de ruşine. Iată unde i-a dus tulburarea lor: la poticnire şi la cădere. În schimb, cinste vouă care credeţi în ea, piatra pe care au aruncat-o zidarii şi a ajuns în capul unghiului! “Să nu se tulbure inima voastră!”

Şi mai mare era tulburarea printre cei doisprezece. I-a tulburat gândul despărţirii de Păstorul lor, i-a tulburat destinaţia necunoscută a lui, i-a tulburat posibilitatea de a trebui să-l urmeze, i-a tulburat faptul că Păstorul credea despre ei că ştiau drumul şi locul unde mergea. Toma, unul dintre cei mai tulburaţi, spune: “Doamne, nu ştim unde te duci şi cum putem şti calea?”. Iar Filip, şi el tulburat, spune: “Doamne, arată-ni-l pe Tatăl şi ne este de ajuns”. Însă Isus insistă: “Să nu se tulbure inima voastră!”

Nu se va tulbura niciodată inima celui care crede în Dumnezeu. Nu se va tulbura niciodată inima celui care crede în Isus, Păstorul turmei. Nu se va tulbura niciodată inima celui care rămâne unit cu adevărata turmă. Nu se va tulbura niciodată inima celui care v-a privi mereu ochii în care îl poate vedea pe Dumnezeu. Nu se va tulbura niciodată inima celui care nu va uita glasul Păstorului care-i spune pe nume. Nu se va tulbura niciodată inima celui care se va ruga mereu împreună cu psalmistul “Fie, Doamne, mila ta asupra noastră, precum şi speranţa noastră este în tine!” Nu se va mai tulbura niciodată inima celui care va şti şi va crede în Isus Cristos, Păstorul pe cale, glasul adevărului, adevărata plinătate a vieţii.