Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a din Post
Evanghelia: Marcu 10,32-45; Luca 7,36-50
Apostolul: Evrei 9,11-14; Galateni 3,23-29

Marcu 10,32-45; Luca 7,36-50

Şi erau pe drum, suindu-se la Ierusalim, iar Isus mergea înaintea lor. Şi ei erau uimiţi şi cei ce mergeau după El se temeau. Şi luând la Sine, iarăşi, pe cei doisprezece, a început să le spună ce aveau să I se întâmple: Că, iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor. Şi-L vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia. Şi au venit la El Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, zicându-I: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta. Dar Isus le-a răspuns: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Isus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit. Şi auzind cei zece, au început a se mânia pe Iacov şi pe Ioan. Şi Isus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Jacques Sylvestre, O.P.
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Vasile Florea
pr. George Dimopoulos
pr. Cristinel Fodor
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Cristinel Fodor
pr. Alessandro Pronzato
pr. Felician Tiba
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Lucian Păuleţ
FSC
pr. Alessandro Pronzato
pr. Mihai Tegzeş
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Olimpiu Todorean
PF Daniel Ciobotea
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Cel care e cu adevărat mare: acela care slujeşte

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

O publicaţie naţională a inclus în paginile ei, acum câţiva ani, o reclamă pe toată pagina căutând doi servitori: un bucătar şi un majordom. Nimeni nu a răspuns. Publicaţia a tras concluzia în următoarea afirmaţie: “Americanilor nu le place să fie servitori şi în curând fiecare dintre noi va trebui să ne descurcăm fără ei.” Dar nu doar americanilor nu le place să fie servitori. Iacob şi Ioan, doi discipoli ai lui Isus, au venit la El, după cum ne spune Evanghelia de astăzi, şi i-au spus: “Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stânga Ta, întru slava Ta.” Este ca şi cum i-ar fi spus: “Doamne, acum că în curând vei fi rege, fă-ne pe unul din noi ministrul de stat şi pe celălalt ministru al comerţului.”

“Auzind ceilalţi zece, au început a se mânia pe Iacob şi pe Ioan.” Erau supăraţi pentru faptul că urmăreau ambiţii omeneşti: dar erau şi supăraţi pe ei înşişi că nu ceruseră ei poziţii privilegiate. Ce face Isus în faţa cererii lui Iacob şi Ioan, de a fi primii în împărăţie? Evanghelia ne spune: “Isus, chemându-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”

 

Ce spune lumea

Lumea spune că eşti mare după puterea pe care o ai asupra celorlalţi. Cu cât ai mai multă autoritate, cu cât domini mai mult, cu atât eşti mai mare. “Dar între voi nu trebuie să fie aşa”, spune Isus. Lumea spune că eşti mare în funcţie de poziţia pe care o ocupi. Cu cât ai o poziţie mai sus pusă, cu atât eşti mai mare. “Dar între voi nu trebuie să fie aşa.” Lumea spune cât de mare eşti după bunurile pe care le deţii. Măreţia ta este măsurată după cartierul în care locuieşti, după dimensiunea casei tale, după marca de maşină pe care o conduci, după banii pe care îi ai. “Dar între voi nu trebuie să fie aşa”, spune Isus.

 

Ce spune Cristos

Dacă măreţia noastră nu stă în poziţie, putere, bunuri, atunci unde o găsim? Cine vrea să fie primul între voi, să fie tuturor slugă. Printr-o singură frază, Isus dă peste cap valorile lumii. Lumea i-a pus în vârful listei pe regi, pe comandanţii militari, pe bogaţi, pe cei ce se bucură de onoare şi recunoaştere. În josul listei sunt marea masă a umanităţii, urmată de slugi. Isus inversează întreaga scală a valorilor şi spune: Cel mai mare dintre voi este cel care vă slujeşte.

Pentru lumea de astăzi cuvântul “slujitor” este unul nepopular. Puţini oameni îi mai servesc pe alţii. Majoritatea însă aşteaptă să fie serviţi. Majoritatea vor să fie deasupra celorlalţi; scopul vieţii lor este să se urce cât mai sus, chiar dacă aceasta înseamnă să calce peste alţii în drumul lor. Multe din problemele lumii de astăzi vin din această dorinţă de a fi cel mai mare – cel mai onorat, mai privilegiat, mai puternic, mai prosper, cel mai bine plătit, cel mai bine hrănit, cel mai bine găzduit. Când ne vine ideea că suntem mai buni decât cei de lângă noi, că suntem pur şi simplu în mod natural superiori, că Dumnezeu ne-a pus primii, atunci încep să apară problemele, aşa după cum au apărut între discipoli. “Auzind ei, au început a se mânia pe Iacob şi pe Ioan.”

De ce pune Isus atât de mult accentul pe importanţa slujirii? De ce pune slujirea deasupra poziţiei sociale, deasupra puterii, deasupra bunurilor şi a orice altceva? Răspunsul este acesta: dacă creştinismul este ceva, atunci este IUBIRE, şi mai mult decât iubire. Creştinismul este iubire militantă. Este iubirea în acţiune. Este iubirea pornită să slujească. Este iubirea care se sacrifică pe sine. Este iubirea ce îşi are temelia în iubirea lui Cristos care a venit “nu ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.

 

Exemple vii

De fiecare dată când spiritul lui Cristos prinde captiv un om, în orice etapă a vieţii ar fi acesta, omul devine slujitorul Său. Cu ceva vreme în urmă, Cardinalul Leger, Arhiepiscop romano-catolic de Montreal, a renunţat la funcţia sa pentru a merge ca simplu misionar la leproşii din Africa, unde se află unii dintre cei mai săraci şi mai neglijaţi oameni ai lumii. Dr. Tom Dooley, un tânăr medic, a părăsit ceea ce ar fi putut fi o viaţă confortabilă pentru a se dedica săracilor din Laos, oferindu-le servicii medicale gratuite. Dr. Paul Carlson, medic misionar, ucis acum mai mulţi ani, a slujit oamenii din Congo. Pr. Damien, slujitor al leproşilor din Molokai. Dr. Albert Schweitzer, cunoscut filozof, teolog, muzician şi medic, slujitor al bolnavilor din Africa. Atunci când băştinaşii l-au întrebat de ce a venit, dr. Schweitzer a răspuns simplu: “M-a trimis Isus.”

 

Începem de acasă

Nu trebuie să ne părăsim casele şi să mergem departe de tot pentru a fi slujitori ai lui Cristos asemenea Cardinalului Leger sau dr. Tom Dooley sau dr. Schweitzer. Putem să fim slujitori ai lui Cristos începând de acasă. Putem fi servitorul partenerului nostru de căsnicie. Câte căsătorii nu au fost ruinate de dorinţa de a porunci în loc de a asculta, de a fi iubit în loc de a iubi, de a fi servit în loc de a sluji, de a fi înţeles în loc de a înţelege. Când de diferite ar fi căsătoriile dacă ne-am ghida după cuvintele lui Cristos: “Care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”.

Ce schimbare dramatică ar aduce adoptarea statutului de slujitor în relaţiile noastre cu copiii! Câţi tineri nu au ajuns rebeli pentru că în copilărie au trăit sub dictatura unui părinte? A unui părinte care nu ştia decât să latre comenzi, să se comporte ca un avocat, să ceară ascultare în virtutea faptului că este tată sau mamă. Dar oare părinţii sunt “cei mari” datorită poziţiei lor în familie, sau aceasta ar trebui să depindă de disponibilitatea lor de a-şi sluji copiii, de a le da un exemplu demn de respect, de a-şi petrece timpul cu ei, de a se juca cu ei, de a se ruga cu ei, de a vorbi cu ei, de a-i asculta, de a discuta, de a-i înţelege? “Care va vrea să fie întâi între voi (inclusiv tu, soţule/soţie, sau tu, părinte), să fie tuturor slugă.”

 

Cel mai mare exemplu

Cel mai mare exemplu al unei astfel de slujiri umile ni l-a dat Isus. Când nimeni nu a vrut să spele picioarele apostolilor conform obiceiului, Isus şi-a dat jos haina, a luat ligheanul cu apă şi prosopul, a îngenuncheat şi le-a spălat El picioarele. Celsus, un păgân din secolul al II-lea, găsea acest pasaj blasfemiator. Era unul din motivele pentru care considera creştinismul ca fiind îngust: cum putea Dumnezeu să moară pe cruce şi mai mult, să spele picioarele cuiva! Departe de a considera gestul o blasfemie, creştinii preţuiesc spălarea picioarelor ca pe o mare lecţie pe care ne-a dat-o Cristos. “După ce le-a spălat picioarele şi Şi-a luat hainele, S-a aşezat iar la masă şi le-a zis: Înţelegeţi ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiţi pe Mine: Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sunteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; Că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,12-15).

Gândindu-ne la acest act de umilinţă al lui Isus, ne întrebăm: a fost o umilinţă mai mare pentru Isus faptul de a spăla picioarele discipolilor Săi sau faptul ca El – Creatorul Universului – să fie înfăşat în scutece şi aşezat într-o iesle? sau să fie pălmuit de un servitor în timpul procesului Său? sau să fie încoronat cu spini şi batjocorit? sau să fie pironit pe cruce ca un criminal notoriu? Atunci când Dumnezeu a ales să vină pe pământ, a ales să vină ca un slujitor. Sf. Pavel a exprimat frumos aceasta atunci când a scris că Isus Cristos, “Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai cu Dumnezeu Ci S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Filipeni 2,6-8).

Să ne despărţim cu aceste cuvinte ale Arhiepiscopului Temple:

Doresc să vă las cu imaginea pe care Sf. Ioan ne-o dă despre ceea ce a făcut Domnul nostru într-un moment de specială conştientizare a misiunii şi autorităţii Sale divine. Ştiind că a venit de la Dumnezeu şi că va merge la Dumnezeu, ce a făcut El? Nu s-a aşezat pe un tron ca să îi invite pe discipolii Săi să se închine în faţa Lui. S-a încins şi a început să îndeplinească pentru ei actul de slujire care în acele timpuri şi locuri era considerat ca fiind cel mai slugarnic act pe care cineva îl putea face pentru altul. Le-a spălat picioarele. Aceasta a simţit El că înseamnă a fi Dumnezeu: a sluji.

“V-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13,15).

“Ştiţi că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă.”

 

 

Rugăciune.

Doamne, poate că unii dintre noi nu pot să ducă crucea; este prea grea; şi noi suntem slabi; însă nu există nici unul între noi care să nu poată duce un ştergar – ştergarul iubirii şi al slujirii înfăptuite în Numele Tău preasfânt. Amin.

 

* * *

 

Autoritate şi slujire

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Dar între voi nu va fi aşa: ci oricare va vrea să fie între voi mai mare
să vă fie slugă; şi cel ce vrea să fie între voi întâiul să fie tuturor slugă,
căci şi Fiul Omului n-a venit ca să-L slujească alţii, ci ca să slujească El
şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.”
(Marcu X,43-45)

Isus se afla cu apostolii pe ultimul Său drum spre Ierusalim şi le vorbea despre cele ce aveau să se întâmple: cum va fi vândut şi predat arhiereilor şi cărturarilor, apoi judecat, batjocorit, bătut şi în cele din urmă omorât, iar a treia zi va învia. Şi în tăcerea apăsătoare a acestei dramatice prevestiri, Iacob şi Ioan – cei doi fii ai lui Zevedei – Îi cer lui Isus să le dea cinstea de a şedea unul de-a dreapta şi celălalt de-a stânga întru slava Lui. Ce nesăbuită rugăminte! Cât de pământeşti şi lumeşti erau încă vederile şi dorinţele apostolilor, chiar şi acum, după cei trei ani şi mai bine petrecuţi în preajma lui Isus, timp în care El le vorbise de atâtea ori despre împărăţia spirituală pe care o va întemeia. Cu toate acestea, tocmai acum, când le vorbea despre patimile şi sfârşitul său cutremurător, unii dintre ei visau la o împărăţie în care ei să ocupe locul de frunte.

Nici acum, ei încă nu pricepeau că la fericirea şi slava ce le-o pregătea Isus -fericire şi slavă din altă lume – nu se putea ajunge decât îmbrăţişând, asemenea Maestrului lor, crucea suferinţelor, prigoanelor şi morţii. De aceea, Isus îi dojeneşte cu blândeţe pe cei doi ucenici: “Nu stiţi ce cereţi: Putea-veţi bea paharul pe care Eu îl voi bea şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă voi boteza?” Adică: veţi putea suferi moartea precum o voi suferi eu? Şi, vrând să le spulbere gândul la deşarta mărire lumească pe care o râvneau în nepriceperea lor, Isus adaugă: “Ştiţi că aceia cărora li se pare că împărăţesc peste neamuri le domnesc şi mai marii lor le stăpânesc” (adică îşi arată cu trufie puterea, n.n.). “Dar între voi nu va fi aşa: ci oricare ar vrea să fie între voi mai mare să fie slugă; şi cel ce vrea să fie între voi întâiul să fie tuturor slugă.”

Prin aceste cuvinte Isus corectează greşita concepţie cu privire la sensul puterii, al autorităţii în Împărăţia Sa, adică în Biserică, şi subliniază că această putere, autoritate, are un cu totul alt sens decât acela pe care şi-l închipuiau oamenii de pe atunci în societatea civilă, în stat.

În orânduirile lumeşti, guvernanţii se serveau de legi ca de nişte instrumente spre a pune pe supuşi în slujba intereselor lor, folosind chiar şi teroarea şi minciuna în scopul de a parveni la locuri de conducere. Cei sus-puşi aveau toate drepturile; cei mici, doar datoria de a se supune şi servi, cu sau fără voia lor.

În Împărăţia lui Cristos însă, această prăpastie între conducători şi supuşi nu există. Cetăţenii ei formează, prin răscumpărarea Împăratului Cristos, un singur trup, o unitate vie în care orice bariere sociale şi rasiale au fost surpate. În această Împărăţie nu există sclav şi liber, evreu şi păgân, femeie şi bărbat, ci toţi sunt fraţi în Cristos.

Legea supremă ce stă la temelia noii Împărăţii este iubirea, care este binefacere, slujire, nu numai de jos în sus, ci şi de sus în jos, şi mai mult de sus în jos. De aceea, autoritatea, în sensul adus de Cristos, este un mijloc prin care iubirea se revarsă asupra supuşilor prin slujire. Isus cere supunere atât conducătorilor, cât şi supuşilor; iar când le aminteşte celor mici că sunt datori cu supunere, nu uită să adauge că mai marii sunt datori să premeargă cu exemplul lor, precum a făcut-o El Îsuşi, dându-se tuturor pildă de supunere şi slujire, exemplificate simbolic prin spălarea picioarelor apostolilor la Cina de taină, când, după săvârşirea acestui ritual, le zice: “Deci, dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat picioarele, şi voi datori sunteţi a spăla unul altuia picioarele. Căci pildă v-am dat, ca, precum am făcut Eu, să faceţi şi voi” (Ioan XIII,14-15).

Ca nu cumva viitorii conducători ai Împărăţiei Sale să fie ispitiţi a guverna asemenea unor stăpâni ce şi-i aservesc pe supuşi, Isus învaţă atât Evanghelia Stăpânului, cât şi pe aceea a Servitorului, arătând că acestea două sunt identice. (I. Miclea, Evanghelii din Evanghelie, Blaj, 1943, p. 137). Vom vedea cum.

Nimeni nu poate tăgădui că oamenii, de obicei, doresc demnităţi tot mai mari, locuri tot mai de cinste în societate. Este oare de osândit această dorinţă. Se pune oare Evanghelia de-a curmezişul progresului pe scara socială?

Ca să răspundem, trebuie să căutăm motivul ce îi împinge pe oameni tot mai înainte şi mai sus pe scara socială şi politică. Doresc ei, prin demnitatea la care aspiră, să se dăruiască cu mai mult zel şi abnegaţie binelui abştesc? Să facă mai mult bine celor din subordine? Dacă da, dorinţa lor este legitimă şi meritorie. Dar, din păcate, de cele mai multe ori, motorul goanei omului după autoritate este concepţia necreştinească după care, ajuns mai sus, el are dreptul ca supuşii să-l servească; şi cu cât e căţărat mai sus pe scara ierarhiei sociale, cu atâta se simte mai puţin obligat să slujească. (I. Miclea, Ecouri din veşnicie, Blaj, 1944, p. 176).

Or, după Evanghelie, a fi mai mare, a fi stăpân înseamnă cu totul altceva. Până eşti supus, starea ta este mai fericită decât a superiorului tău, pentru că tu ai de servit, în afară de Dumnezeu, pe un singur stăpân lumesc; dar cu cât te înalţi deasupra altora, cu atât, în loc să fii uşurat de sarcina de a sluji, eşti dator să serveşti tuturor celor mai mici decât tine. Iar dacă eşti cel mai mare, ai obligaţia de a servi tuturor. “Şi cel ce vrea să fie între voi întâiul, să fie tuturor slugă. Căci, şi Fiul Omului nu a venit să-I slujească alţii Lui, ci să slujească El şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” Iată sensul adevărat al autorităţii, adus de învăţătura şi pilda lui Isus Însuşi.

Dar, dacă în lumina Evangheliei, a domni înseamnă a sluji, e adevărat şi viceversa: a sluji înseamnă a domni, deoarece cel ce slujeşte cu totală dăruire de sine, după exemplul lui Cristos, ajunge stăpân pe inima aceluia pe care îl slujeşte, câştigând iubirea lui; şi chiar dacă nu izbuteşte să facă aceasta, se bucură de satisfacţia cea mai curat creştină, pe care o dă iubirea dezinteresată, neaşteptând nimic în schimb; mai mult, cel ce, slujind astfel, primeşte în schimb nerecunoştinţă, atinge prin aceasta apogeul desăvârşirii, devenind asemenea Maestrului Isus, Domnul domnilor şi Slujitorul prin excelenţă, dispreţuit şi răstignit, cu care va domni în veci.

Ce model sublim de slujire prin guvernare le oferă Isus domnilor acestei lumi, tuturor care râvnesc la titluri şi la onoarea locurilor de frunte, precum şi nouă tuturora! Fiecăruia El ne aminteşte că viaţa e iubire, că iubirea e slujire, că slujirea este consumarea zi de zi a fiinţei noastre în folosul semenilor, al celor mici, suferinzi, năpăstuiţi, ignoranţi, al tuturor care au nevoie de lumina, sfatul, mângâierea şi ajutorul nostru.

Iubiţi fraţi, Paştile pe care le aşteptăm sunt sărbătoarea prin excelenţă a slujirii, a iubirii împinsă până la dăruirea totală pe Cruce, pentru restabilirea comuniunii noastre vitale cu Dumnezeu, prin înviere. Dar, pentru a ne împărtăşi de acest dar al Învierii, e necesar, în prealabil, să bem şi noi din paharul suferinţei, al iubirii jertfelnice, al consumării în slujirea aproapelui, după porunca cea nouă a lui Isus: “(…) să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan XIII,34). După exemplul Său: “(…) pildă v-am dat ca precum am făcut Eu, şi voi să faceţi” (Ioan XIII,15). Amin.

 

* * *

 

Despre slava deşartă şi mînie

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Ce voiţi să vă fac? Iar ei I-au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta şi altul de-a stînga Ta, întru slava Ta (Marcu 10, 36-37)

Iubiţi credincioşi,

Dacă aţi ascultat cu atenţie şi evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lîngă alte sfinte învăţături care izvorăsc din cuvintele Mîntuitorului, aţi auzit şi de cererea celor doi Apostoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stînga Ta întru slava Ta (Marcu 10, 35-37).

Vedeţi, fraţii mei, ispita slavei deşarte cum a îndrăznit a se apropia chiar şi de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci diavolul încă în Rai fiind a ispitit pe protopărinţii noştri Adam şi Eva tot cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte. Că auziţi ce spune şarpele Evei: Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul (Facere 3, 4-5).

Diavolul şi îngerii lui au fost izgoniţi din cer tot pentru păcatul mîndriei şi al slavei deşarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din nefiinţă întru fiinţă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre aceasta: Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilţul meu! În muntele cel sfînt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asmenea Celui Prea Înalt voi fi (Isaia 14, 13-14). Vedeţi, fraţilor că păcatul mîndriei şi al slavei deşarte a fost pricina căderii satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el?

Cu acest păcat greu şi urît de Dumnezeu a înşelat diavolul şi pe strămoşii noştri în rai, iar de atunci şi pînă azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăşte atît de mult.

Aşa a ispitit şi pe ucenicii Mîntuitorului din Evanghelia de azi. Însă aţi auzit cu cîtă blîndeţe şi înţelepciune i-a îndreptat Mîntuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blîndeţe le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! (Marcu 10, 38). Ca unor copii neştiutori le spune că nu ştiu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi şi le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? (Marcu 10, 38), iar ei au zis: “Putem”, la care Iisus le-a adăugat: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan l-a surghiunit în Patmos Domiţian, păgînul împărat al Romei.

În acest fel amîndoi apostolii au băut paharul suferinţei pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui. Dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mîntuitorul este mai mic ca Dumnezeire decît Tatăl. Nu, ci acum Mîntuitorul vorbeşte ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era şi este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învaţă, zicînd: Iar Eu şi Tatăl Meu una sîntem (Ioan 10, 30); şi iar zice: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt; de aceea am zis că din al Meu iau şi vă voi vesti vouă. Şi toate ale Mele sînt ale Tale, şi ale Tale sînt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: Nu crezi tu că Eu sînt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 10).

Dar să mergem mai departe pe drumul cuvîntului spre a auzi ce zice Sfînta Evanghelie: Auzind cei zece, au început a se mînia pe Iacob şi pe Ioan (Marcu 10, 41). Vedeţi fraţilor că pentru ispita mîndriei celor doi Apostoli, pe ceilalţi zece i-a ajuns ispita mîniei. Prea Înduratul nostru Mîntuitor, iarăşi, ca pe nişte copii care nu ştiu ce fac, chemîndu-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 42-44). O bunătate şi dragoste fără margini a Mîntuitorului nostru, că şi pe cei dintîi, care erau ispitiţi de patima slavei deşarte, şi pe ceilalţi zece, care se mîniau asupra celor doi, cu mare blîndeţe şi înţelepciune îi îndreaptă şi îi învaţă, să nu fie ca stăpînitorii lumii, care cu multă trufie şi slavă deşartă conduc popoarele şi le domnesc.

De aceea îi învaţă, zicînd: Şi care vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învăţături alungă din mintea lor şi slava deşartă şi mînia, căci aceste patimi sînt amîndouă fiice ale mîndriei. Slava deşartă este începutul, iar mîndria este sfîrşitul! Însă şi la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeaşi învăţătură împotriva slavei deşarte i-a învăţat: Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sînt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sînteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13, 13-15).

Ce este slava deşartă? După învăţătura sfinţilor Părinţi, slava deşartă este începutul mîndriei şi “numai atîta deosebire este între ele, cîtă deosebire are copilul de bărbatul desăvîrşit şi grîul de pîine” (Filocalia, vol IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvîntul 22, Bucureşti, 1980). Pe slava deşartă cu “vaiul” o ameninţă Domnul zicînd: Vai vouă, cînd toţi oamenii vă vor vorbi de bine (Luca 6, 26). “Gîndul slavei deşarte este prea subţire şi cu lesnire stă pe ascuns lîngă isprăvile faptelor bune şi nu mică nevoinţă trebuie spre a se izbăvi cineva de slava deşartă” (Ibidem). Cum poate cineva a se izbăvi de fiara aceasta cu multe capete a slavei deşarte? După învăţătura Sfîntului Ioan Scărarul, slava deşartă o izgoneşte de la sine, cel ce în tot locul şi lucrul se defaimă pe sine, cel ce suferă cu vitejie ocările şi defăimările altora, cel ce trece fără de vătămare pe lîngă laude şi cel care aleargă spra slava cea de sus, iar pe cele de aici le socoteşte gunoaie.

Zice acelaşi sfînt că “începutul neslavei deşarte este păzirea gurii şi iubirea de necinstiri, mijlocul este încetarea tuturor ispitirilor gîndite ale slavei, iar sfîrşitul este ca pe cele ce ajută la necinstire să fie primite înaintea oamenilor din inimă” (Ibidem). Numai acela are înţelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).

La fel şi Sfîntul Efrem Sirul ne învaţă următoarele despre slava deşartă: “Sîrguieşte-te să fii defăimat şi te vei umple de cinstea lui Dumnezeu. Nu căuta să fii cinstit, plin fiind înăuntru de răni. Ocărăşte-te pe tine, ca să fii cinstit şi să n-o doreşti ca să nu te necinsteşti”. Apoi zice: “Cel ce aleargă după cinste, ea fuge dinaintea lui, iar cel ce fuge de dînsa, cinstea aleargă după el şi propovăduitor al smereniei lui i se face înaintea tuturor oamenilor. Fugi de slavă şi vei fi slăvit. Teme-te de mîndrie şi te vei mări. Dacă urăşti slava, fugi de cei ce o caută” (Filocalia X, Sf. Isaac Sirul, 1981, Cuvîntul 5. Pentru lepădarea de lume).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit despre răutatea slavei deşarte, cu care au fost ispitiţi cei doi Apostoli Iacob şi Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puţin despre păcatul mîniei, care nu puţin ne vatămă în această viaţă. Mai întîi să vedem ce este mînia şi de cîte feluri este. “Mînia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Cînd dorim un lucru şi sîntem împiedicaţi de cineva, ne mîniem asupra lui ca unii ce sîntem nedreptăţiţi” (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti 1938, cap. 14). “Mînia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mînia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a mîniat” (Filocalia IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvîntul 8).

Felurile mîniei sînt patru. Primul fel de mînie se cheamă “iritare”, al doilea fel de mînie se cheamă “pizmă”; al treilea fel de mînie se cheamă “zavistie”, adică cea care zace mult în sufletul omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă în Sfînta Scriptură să oprim mînia noastră cea rea: Părăseşte mînia şi lasă iuţimea (Psalm 36, 8). La fel şi marele Apostol Pavel, zice: Lepădaţi şi voi toate acestea: Mînia, iuţimea, răutatea, hula, cuvîntul de ruşine din gura voatră (Coloseni 3, 8). În alt loc arătînd acelaşi lucru, zice: Orice amărăciune şi supărare şi mînie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate (Efeseni 4, 31).

Sfîntul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să gonim de la noi mînia cea rea şi pătimaşă, zicînd: “Precum apa în văpaie cîte puţin adăugîndu-se, desăvîrşit pe văpaie o stinge, aşa şi lacrima plînsului celui adevărat pe toată văpaia mîniei şi a iuţimii face s-o ucidă” (Filocalia IX, op. cit., p. 68).

Cît priveşte mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mînia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strînsu-s-au la un loc apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mînia mea îi va stîrpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari (Ieşire 15, 7-10).

În alt loc, despre mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim aşa: Şi i-a lepădat Dumnezeu din pămîntul lor cu mînie, cu iuţime şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pămînt, cum vedem acum (Deuteronom 29, 28). Iar dumnezeiescul şi marele Prooroc Isaia, arătînd despre mînia cea dreaptă şi sfîntă a lui Dumnezeu care va fi la sfîrşitul lumii, zice aşa: Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi pămîntul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului Savaot în ziua iuţimii mîniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la poporul său şi fiecare va fugi în pămîntul său (Isaia 13, 13-14).

Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sînt împotriva mîniei. Cea dintîi faptă bună care stinge şi potoleşte mînia este blîndeţea. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem linişti tulburarea mîniei a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Răspunsul blînd domoleşte mînia (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Sfîntul Apostol Petru arată că blîndeţea are mare preţ înaintea lui Dumnezeu şi zice: Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului, blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petru 3, 4). Încă şi Sfîntul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blîndeţe pe cei care vor cădea în oarecare păcat şi zice: Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blîndeţii (Galateni 6, 1).

Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mîniei este blîndeţea şi nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă reamintesc nişte istorioare din Pateric. Au venit odată hoţii la chilia unui bătrîn şi i-au zis: “Am venit să-ţi luăm toate cîte ai în chilia ta”. Iar el le-a zis: “Cîte vă place, fiilor, luaţi”. Şi ei au luat toate lucrurile bătrînului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atîrnat într-un cui. Deci bătrînul luîndu-l, alerga după ei, zicînd: “Fraţilor, luaţi cele ce aţi uitat în chilia voastră!” Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrînului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit, zicînd întru dînşii: “Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta”.

Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus la dînşii un bătrîn ca să încerce viaţa lor şi, luînd un toiag, a început a sfărîma verdeţurile unuia. Iar fratele văzînd, s-a ascuns pînă le-a sfărîmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrîn: “De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!” Aceasta auzind bătrînul, a pus metanie fratelui, zicînd: “Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfînt peste tine, frate!”

A zis dumnezeiescul Iov: Pe cel fără de minte îl ucide mînia (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: Soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mînia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel avînd ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (I Ioan 3, 15). Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mînia. Căci de nu va părăsi mînia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mînie şi răzbunare sufletul său.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, şi ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea sîntem datori, fraţii mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrînare, la post, la împăcare duhovnicească cu toţi oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie şi la unirea cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie.

Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspîndite la noi: slava deşartă şi mînia. Cel mai potrivit timp de pocăinţă şi despătimire pentru noi toţi este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mîndria, mînia, ura, îndoiala, desfrînarea, necredinţa şi tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, pînă mai avem viaţă şi timp de pocăinţă. Nu vedem cu toţii cîtă suferinţă este în lume şi cîţi mor fără nici o pregătire creştinească? Cum vor fi izbăviţi de osîndă cei ce mor în beţie şi desfrîu, cei ce mor în ură şi procese, cei ce mor în secte şi în întunericul necredinţei? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viaţă de om pe pămînt nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu şi să facă fapte bune de pocăinţă? Să ne ferească Mîntuitorul de un asemenea sfîrşit înfricoşător, fără salvare.

Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăinţă pentru toţi. Această cuvioasă a fost în tinereţe o mare păcătoasă. Dar ajungînd la Mormîntul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-şi în fire a început să plîngă cu amar pentru păcatele sale şi după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului. Acolo s-a nevoit singură 47 de ani, răbdînd grele ispite, foame, gînduri, frig şi lupte de la diavoli. La urmă, fiind descoperită de cuviosul Zosima, un sihastru sfînt, acesta a spovedit-o, a împărtăşit-o cu Sfintele Taine şi, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul şi a înmor-mîntat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeţi cîţi ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinereţe?

Să urmăm şi noi pe calea pocăinţei, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim şi viaţa în zadar, ne pierdem şi sufletul. Mai avem o săptămînă pînă la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediţi, iar la Florii să primiţi Trupul şi Sîngele lui Hristos.

Continuaţi cu postul şi cu rugăciunea. Dar cereţi numai cele de folos pentru mîntuire. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi cu oamenii şi aveţi mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de tot păcatul şi să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toţi sfinţii Săi. Amin.

 

* * *

 

Superioritatea creştinului

Autor: pr. Vasile Florea
Copyright: Predici.cnet.ro

Atunci când Isus le spune ucenicilor săi: “Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10,45), recurge la motivul răscumpărării prezent în Isaia 43, 3-4. Acolo ni se spun următoarele: “Că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul. Eu dau Egiptul preţ de răscumpărare pentru tine, Etiopia şi Saba în locul tău. Fiindcă tu eşti de preţ în ochii Mei şi de cinste şi te iubesc; voi da neamurile în locul tău şi popoarele în locul sufletului tău”. În textul de la Marcu, Isus ne spune că a venit să-şi dea propria viaţă. Împotriva aşteptării generale a tradiţiei iudaice a unui răscumpărător puternic superior tuturor, iată-l pe Isus venind nu “ca să I se slujească, ci ca El să slujească”. A-l urma pe Cristos nu înseamnă aşadar a trăi sufocându-i pe cei de lângă noi ci a trăi în aşa fel încât şi ei să poată trăi, ba chiar a ne dărui pe noi înşine pentru alţii. Din această perspectivă o ceartă pentru locurile cele dintâi chiar şi în ceruri este lipsită de sens.

În zilele noastre se găsesc multe firme care sunt furnizoare de servicii. Serviciile sunt oferite ca şi orice altă marfă pe piaţă. Sociologii spun că societatea noastră a evoluat de la una agrară la una industrială şi se va transforma treptat într-o societate furnizoare de servicii. În cadrul acestei societăţi furnizoare de servicii este şi biserica. Biserica trebuie aşadar la rândul ei să ofere servicii de care oamenii au nevoie: ritualuri pentru diferite situaţii ale vieţii ca naştere, căsătorie, moarte, ajutor pentru situaţii de urgenţă, servicii caritative şi spirituale şi aşa mai departe. Pe plan social biserica oferă sprijin moral. Ştim cu toţii că cel care aduce o marfă pe piaţă trebuie să ia în socoteală şi existenţa concurenţei. Astfel se face că spiritualitatea nu este oferită azi doar de Biserică ci există şi alte organizaţii, asociaţii sau cum se vor mai fi numind, care fac concurenţă Bisericii, încercând să ofere ceea ce este specific Bisericii. Toate acestea încearcă să potolească setea de infinit a omului, pentru că au înţeles că acest teren care se ocupă de sufletul fiinţei umane este unul care nu a fost suficient explorat şi care oferă control asupra omului. Şi astfel aşa cum ne spune evanghelia omul poate fi stăpânit. În definitiv oferirea de diverse servicii omului însemnă exercitarea puterii. Şi totuşi Biserica oferă ceea ce nimeni nu poate oferi.

Ce vrea să spună Isus atunci când le spune ucenicilor “dar între voi nu trebuie să fie aşa”? Textul acesta al evangheliei după Marcu în care Isus îşi învaţă ucenicii despre exercitarea puterii şi despre slujire urmează după ce Isus le vorbise ucenicilor despre suferinţele şi moartea care-l aşteaptă. El este pe punctul de a se da pe sine însuşi mai marilor acelor vremuri. El nu face nimic pentru a nu deveni victima abuzului de putere al acestora. Isus îşi avertizează ucenicii că ei vor avea un destin asemănător: “Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza” (Marcu 10,39). Serviciile pe care le oferă Isus, slujirea lui, este diferită de cea pe care ne-o propune societatea noastră astăzi. El le spală la cina cea de taină picioarele ucenicilor, demonstrându-ne că serviciul pe care ni-l propune El presupune renunţarea la putere şi implicare personală. O altă imagine pe care ne-o oferă evanghelia de astăzi este cea a răscumpărării. În schimbul unei sume de bani, în vremea lui Isus, un sclav putea fi răscumpărat. Imaginea răscumpărării propusă de Isus ne spune că el îşi dă propria viaţă pentru a ne elibera din starea de sclavi. Serviciul lui Isus şi cel al ucenicilor săi urmăreşte eliberarea omului. Aceasta este şi misiunea Bisericii astăzi. Slujirea Bisericii înseamnă că oamenilor li se spune că sunt părtaşi ai mântuirii şi sunt chemaţi la libertatea fiilor lui Dumnezeu. Serviciul pe care îl face Biserica oamenilor trebuie, pentru a fi conform cu cerinţele lui Isus, să-i conducă pe oameni la mai multă libertate şi demnitate. Pentru a avea credibilitate toţi membrii Bisericii trebuie să se implice cu toată fiinţa lor în practicarea credinţei, răspunzând în acest fel devotamentului lui Cristos. Trebuie să fim cu toţii misionari, purtătorii evangheliei în această lume, modele de credinţă, speranţă, iubire şi bucurie. Aceasta este calea prin care noi putem fi superiori celorlalţi. Amin.

 

* * *

 

Slujitorii primii!

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Dragi fraţi întru Cristos, am ajuns la a cincea duminică din Post, apropiindu-ne şi mai mult de patima şi învierea Domnului nostru. Timpul trece repede. Ochii duşmanilor sufletului nostru sunt aţintiţi asupra noastră. Să ne amintim de cuvintele spuse de Isus discipolilor: “De ce dormiţi? Sculaţi-vă şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită” (Luca 22,46). Vorbim de demonii care ne chinuie sufletele, Domnul spunea: “Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9,29).

Domnul, părăsind Galileea şi Samaria, trece râul Iordanului, lasă în urmă Ierihonul şi se urcă pe drumul ce duce spre Ierusalim, acel mare oraş care de-a lungul istoriei i-a ucis pe profeţii lui Dumnezeu şi omorât cu pietre pe cei trimişi de El în ajutor. În aceeaşi direcţie cu Isus mergeau mulţimi mari de oameni, pentru a celebra Paştele. Pelerinii cântau frumoasele cuvinte ale psalmistului: “Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: În casa Domnului vom merge!” În locul acestor cântece bucuroase, Cristos le spune însă discipolilor: “Iată, ne suim la Ierusalim şi Fiul Omului va fi predat arhiereilor şi cărturarilor”. Apostolii nu pot să înţeleagă aceste cuvinte. Se întreabă dacă profeţia lui Cristos despre pătimirea care va urma se va împlini cu adevărat. Se uită unii la alţii. Nimeni nu ştie răspunsul. Fiecare se aştepta la poziţii regale, la o împărăţie pământească, la tronuri seculare pe care să stea şi să judece cele doisprezece triburi ale lui Israel. Ce dezamăgire! Sf. Ioan Gură de Aur spunea: “Crucea era încă îndepărtată în viitorul lor; nici nu primiseră încă harului Spiritului Sfânt. După crucificare, după Rusalii, după venirea Spiritului Sfânt, ei aveau să înţeleagă pe deplin semnificaţia poziţiilor lor.” Cristos continuă însă cu profeţia Lui. Nu se opreşte la cruce. Are un mesaj de speranţă. Pentru prima oară în lunga istorie a omului la orizont o mijire de speranţă. “Curaj!”, proclamă El. “În a treia zi voi învia din morţi!”

În mijlocul dezvăluirii acestei profeţii, de Isus se apropie doi fii ai lui Zevedeu, Iacob şi Ioan, care au să facă o cere unică pentru Învăţător. Matei ne spune că mama lor i-a ajutat în această iniţiativă: “A venit la El mama fiilor lui Zevedeu, împreună cu fiii ei, închinându-se şi cerând ceva de la El” (Matei 20,20). Ei au cerut două tronuri de autoritate lumească, unul de-a dreapta şi unul de-a stânga lui Isus. Ei nu înţeleseseră profeţia lui Cristos: unde în câteva zile două cruci însângerate vor sta, una de-a stânga şi una de-a dreapta Domnului nostru, cei doi fraţi visau două tronuri de prinţi. Isus le răspunde: “Nu ştiţi ce cereţi!” Cât de bine se aplică aceste cuvinte ale lui Cristos nouă, astăzi, celor care nu ştim ce îi cerem lui Cristos. De câte ori îi cerem lui Cristos acele lucruri cu care ne îmbie lumea: gloria omenească, sănătatea, plăcerile senzuale, puterea şi dominaţia asupra altora. Aceste lucruri le cerem de la Cristos, iar de la lume cerem acele lucruri pe care doar Cristos, prin Biserica Sa, le poate da: viaţa adevărată, adevărul, mântuirea, harul, răscumpărarea, sfinţirea. Un respectat autor scria despre această confuzie a vremurilor noastre: creştinii folosesc limbajul ateilor şi ateii folosesc vocabularul creştinilor.

Pentru a fi mai exact, credincioşii din parohiile noastre, din comunităţile noastre, aşteaptă adesea lucruri greşite de la Biserică. Laicul vrea să aibă poziţia clericului, în timp ce clericul este prea interesat de afacerile laicului. Cât de potrivite sunt pentru noi aceste cuvinte ale lui Cristos: “Nu ştiţi ce cereţi!” Dorim să o luăm înaintea altora, să conducem peste alţii, chiar dacă aceasta nu coincide cu etica creştină. Cât de diferit este însă modul în care Cristos înţelege să fii primul. Pentru El a fi primul înseamnă a fi slujitorul tuturor, fără să aştepţi ceva în schimb. Cel care se crede superior să ia ligheanul şi ştergarul de la Cristos şi să spele picioarele fraţilor lui. Adevărata demnitate şi glorie creştină se bazează nu pe ocuparea primelor locuri la petreceri, nici pe mândrie ori aroganţă, ci pe umilinţă, pe slujirea cu iubire a celorlalţi creştini. Cristos este absolut indiferent faţă de numărul de prieteni din înalta societate pe care îi avem. Pe El nu în interesează din ce grupare exclusivistă facem parte. În fapt te numeri printre primii atunci când îi vizitezi pe cei din spitale, când speli rănile celor bolnavi, când hrăneşti săracii, când conduci orbii, când speli picioarele fraţilor tăi, când pe ceilalţi îi pui înaintea ta. “Nu în strălucirea coroanei”, scrie Sf. Fotie, “ci în eroismul ligheanului cu care Domnul a spălat picioarele discipolilor săi stă valoarea şi vrednicia unui adevărat conducător”.

Butoaiele goale fac mult zgomot; cele pline sunt mai tăcute dar mai ferme. Grâul stă într-o vreme verde, ferm, drept; dar când se coace, greutatea boabelor îl apleacă asemenea unei femei bătrâne. Sf. Paul ne îndeamnă, la 1Corinteni 12,31, să râvnim cu ardoare la cele mai bune daruri, cele mai meritorii talente şi calificări – nu cele care aduc glorie de pe buzele oamenilor, ci cele care ne permit să îl slujim pe Dumnezeu, dar şi pe oameni. Aceste daruri trebuie să le căutăm doar pe căi morale – prin rugăciune şi efort interior. Dacă vrem să fim primii în ochii Domnului trebuie să imităm nu pe conducătorii acestei lumi ci spiritul umil al Stăpânului nostru, care “n-a venit ca să i se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”.

 

* * *

 

“Cine este Cel mai Mare?”

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos era împreună cu ucenicii săi în drum spre Ierusalim, fiind cea din urmă călătorie mai înainte de patimile, răstignirea, moartea şi învierea Sa.

Căutând să pregătească pe ucenicii Săi pentru ce avea să se întâmple cu El, le vesteşte pentru a treia oară patimile Sale, adică prinderea, batjocorirea, bătăile, judecata şi osândirea sa la moarte, dar le aminteşte şi de Învierea Sa în cea de-a treia zi, ca să-i pregătească sufleteşte, să le întărească credinţa şi să-i facă atenţi să nu se descurajeze, să nu fie dezamăgiţi, să nu deznădăjduiască atunci când se vor întâmpla cele voite de Tatăl, prezise de prooroci şi de bunăvoie primite de El.

“Iată, ne suim în Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat în mâinile arhiereilor şi cărturarilor… şi-L vor omorî, dar după trei zile va învia” (Marcu 10, 33-34). Cuvintele acestea nu puteau fi înţelese de ucenici, ci mai mult uimire, nedumerire îi cuprindeau şi se temeau să-L întrebe. Era greu de înţeles la acea vreme drumul crucii, al jertfei, al răstignirii de bunăvoie a celui pe care ei îl urmau de mai bine de trei ani, fiind de faţă la mari minuni, în care Învăţătorul lor îşi arăta puterea Sa dumnezeiască. La aceste constatări văzute de ochii lor, se mai adaugă părerea greşită pe care o aveau ucenicii şi cei mai mulţi din conaţionalii lor, care aşteptau prin Mesia o înălţare şi o recunoaştere a trecutului poporului ales; aşteptau o scuturare a stăpânirii romane, un stat independent şi o înflorire a puterii politice şi naţionale, o împărăţie lumească a poporului evreu.

Ucenicii, deci, se gândeau la împărăţia Lui, pe care o credeau pământească şi care va lua fiinţă în curând.

Cuprinşi de aceste gânduri, fiecare se gândea la locul ce avea să-l ocupe în noua împărăţie. Cât erau gândurile şi judecăţile ucenicilor de străine de simţămintele şi judecăţile Mântuitorului, se observă mai ales din faptul că în timp ce le vorbeşte despre suferinţa şi moartea Sa, ei se certau între ei pentru mărire.

În acest context, privim cu durere şi poate cu strângere de inimă paşii pe care îi face Salomeia, mama celor doi ucenici apropiaţi ai Mântuitorului – Iacob şi Ioan -, şi cererea ei adresată lui Isus pentru cei doi fii ai săi, care fuseseră martori la Schimbarea la Faţă a Mântuitorului pe Taborul îndumnezeit de prezenţa sfântă a Fiului lui Dumnezeu şi luminat de lumina cea nefăcută de mână omenească.

Imaginea aceasta pământească, în care o mamă vine la Isus cu cei doi fii ai săi şi formulează o dorinţă ce va rămâne cu totul neîmplinită şi care are numai justificarea slăbiciunii firii omeneşti, rămâne în cadrul dorinţelor trecătoare ale omului.

În cuvintele ei: “Doamne, fă ca aceşti doi fii ai mei să şadă unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Ta, în împărăţia Ta” se vede numai dragostea de mamă. Nu au îndrăznit să vină să ceară singuri locurile cele mai înalte în viitoarea Sa împărăţie. Trimit pe mama lor. Şi atunci, Mântuitorul, privind pe cei doi ucenici, le adresează următoarele cuvinte: “Nu ştiţi ce cereţi”. Apoi îi întreabă: “Puteţi să beţi paharul pe care îl voi bea Eu şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez”? Fără să se gândească prea mult, Iacob şi Ioan răspund: “Putem”.

Ca să le arate puţina lor credinţă şi pentru a pricepe adevărul, Isus le spune cu durere aceste cuvinte care au străbătut ca un sfredel conştiinţa veacurilor: “Nu ştiţi ce cereţi”, adică “Voi, apostolii Mei cei mai apropiaţi şi prietenii Mei, M-aţi avut lângă voi atâta vreme, M-aţi auzit vorbindu-vă despre împărăţia veşnică, şi ce doriţi voi? Doriţi să fiţi asiguraţi de locurile cele mai înalte, cele mai bune, cele mai de cinste, mai presus de ceilalţi ucenici ai mei? Paharul sau patimile Mele le veţi împărtăşi şi voi cândva, dar a sta de-a dreapta şi de-a stânga Mea în împărăţia Mea, nu este al Meu a da decât celor ce s-au rânduit de Tatăl Meu” (Matei 20, 23).

Cu alte cuvinte, în împărăţia Sa nu se caută rangurile după un favor lumesc, ci după merit, numai aceia care îşi vor împodobi viaţa şi faptele lor cu sfinţenia virtuţilor, ale iubirii şi milosteniei, aceia vor ocupa locurile cele mai înalte în împărăţia Sa.

Ceilalţi apostoli care erau de faţă la convorbire s-au mâniat, căci începuse în inima lor invidia. Şi atunci, Mântuitorul, strângându-i pe toţi în jurul Său, le dă una din lecţiile cele mai frumoase, ca să înţeleagă în ce constă câştigarea locurilor în împărăţia cerurilor. Trei ani de zile aceşti ucenici ascultaseră cuvintele Sale şi fuseseră martori ai multor minuni săvârşite de El. Într-un cadru plin de înaltă duioşie, ce ne face să lăcrimăm, Isus îi cheamă din nou la picioarele Lui pe aceşti ucenici ai Săi, pe aceşti fii ai lutului, din care nu ieşise încă “pământescul”. Le înfăţişează într-o măiestrită comparaţie autoritatea lumească a vremii şi cea spirituală pe care o aduce creştinismul.

Îmbrăcând în haina modestă a smereniei sentimentele acestea din suflete, Isus statorniceşte în viaţă şi în istoria mântuirii noi rânduieli şi dimensiuni. Isus vine şi dă un nou conţinut raporturilor dintre oameni şi acest conţinut cuprinde într-însul puterea iubirii, smereniei, sacrificiului, renunţării la egoism şi mândrie, a lepădării de sine. Isus statorniceşte o altă relaţie: “Care vrea să fie mai mare între voi, să fie vouă slugă. Şi care vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă” (Marcu 9, 44).

Şi atunci Mântuitorul motivează aceasta, zicând: “pentru că şi Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea viaţa răscumpărare pentru multe”. Pilda cea mai convingătoare de umilinţă a dat-o Isus în Joia Mare, când a spălat picioarele ucenicilor săi. Se răstoarnă toate principiile şi idealurile morale vechi şi ale atâtor sisteme de gândire şi sunt înlocuite cu altă viziune de viaţă, de comportare, de rugăciune şi jertfă aduse în lumea creştină de Mântuitorul. Astfel, prin Evanghelia de astăzi Isus înfăţişează un nou model de viaţă al credincioşilor.

Întreaga activitate a Domnului e îndreptată asupra omului şi a lumii, e îndreptată în direcţia slujirii oamenilor şi a lumii. Într-adevăr, întreaga activitate a Mântuitorului este o continuă slujire.

Întruparea este slujire în sensul că, deşi Dumnezeu, Fiul a luat trup omenesc spre a intra şi fizic în contact cu oamenii, în vederea ajutorării lor directe, faţă către faţă, nu de la distanţă.

Slujire a fost activitatea Sa misionară prin conţinutul ei de neajunsă măreţie. Slujire au fost, de asemenea, vindecările, minunile, suferinţele, moartea şi învierea. Toate acestea le-a săvârşit Domnul Isus numai şi numai în folosul oamenilor. Nu numai al oamenilor din vremea vieţii Sale pământeşti, ci pentru noi, oamenii din toate locurile şi din toate timpurile.

În istorie, misiunea aceasta a slujirii, Hristos o împlineşte în mod practic prin Biserică. În primul rând prin propovăduire şi cult. Prin propovăduire, Biserica slujeşte credincioşilor, transmiţându-le învăţături a căror înfăptuire urmează să se înfăptuiască aici, în istorie, în lume şi pe pământul acesta de către credincioşi în strânsă colaborare cu Dumnezeu şi cu toţi oamenii de bine din lume.

Învăţătura Împărăţiei lui Dumnezeu constă în curăţie, dreptate, libertate, bunătate şi iubire frăţească, muncă şi fericire pentru toţi. Aceasta e chemarea spre care Biserica, prin propovăduirea ei, îndreaptă privirile şi eforturile credincioşilor.

Scopul acesta măreţ angajează toate eforturile credincioşilor nu numai spre cele religioase, dar şi în toate laturile activităţii pozitive. Aceasta înseamnă că pentru realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu sunt necesare nu numai practicile religioase, dar şi toate celelalte activităţi creatoare ale fiilor Bisericii şi ale tuturor celorlaţi oameni, întrucât ele sunt în slujba binelui.

Prin învăţătura sa, Biserica îi ajută pe credincioşi să înţeleagă că fără o înnoire a lor, oamenii nu pot spera să realizeze Împărăţia lui Dumnezeu.

Învăţătura Domnului, dată nouă prin predică, ne învaţă că pentru înfăptuirea măreţului ideal este nevoie de o credinţă puternică, de frământări, de lupte, de o puternică capacitate de rezistenţă, hotărâre şi suferinţă. Spiritul care însufleţeşte întreaga propovăduire a Bisericii este un spirit de înnoire, de înălţare, de smulgere din comoditate, de încordare a puterilor, de perseverenţă, de bărbătească chemare la eforturi în slujba nobilei cauze – mântuirea -, care ne e atât de scumpă.

Prin învăţătură, Biserica ne învaţă să vedem în faţa fiecărui om faţa lui Hristos şi ne învaţă să preţuim lumea ca operă a lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, conştiinţa că lumea e opera lui Dumnezeu, şi anume o operă perfectibilă, nu desăvârşită, ne obligă să participăm cu hotărâre la toate chemările în vederea înfrumuseţării şi îmbunătăţirii ei. Prin propovăduirea sa, Biserica slujeşte formând la ascultători nu numai sentimentul apartenenţei la societate şi la lume, dar şi simţul responsabilităţii pentru ceilalţi, pentru întreaga realitate, pentru viitorul lumii.

Dar Biserica slujeşte credincioşilor nu numai prin propovă duire, ci şi prin cult.

Cultul este totalitatea mijloacelor de care se foloseşte Biserica în vederea aducerii şi păstrării credincioşilor în comuniune cu Dumnezeu. În centrul cultului este Isus Hristos, prezent sub smerenia cuvântului şi elementele Sfintelor Taine, în frunte cu Sfânta Euharistie.

Cultul, şi în primul rând Sfânta Euharistie, e actualizarea lui Hristos în scopul de a parcurge cu fiecare credincios şi cu întreaga comunitate creştină drumul parcurs de El în direcţia duhovnicirii, până la totală schimbare.

Mersul lui Isus împreună cu noi prin istorie e asociat cu un continuu transfer de putere dinspre El înspre noi, din umanitatea Lui transfigurată în fiinţa noastră netransfigurată. Pe calea aceasta se pun temelii noi vieţii noastre şi suntem în stare să realizăm o viaţă nouă.

Dacă predica ne dă învăţătura despre viaţă, cultul, Sfintele Taine ne dau forţa necesară transpunerii în faptă a acestei învăţături. Dacă prin propovăduire, Biserica slujeşte credincioşilor punându-le în faţa credinţei datoriile fundamentale ale vieţii, prin cult, prin Sfintele Taine ea îi slujeşte în sensul că îi sfinţeşte, adică îi eliberează de păcat, de egoism, de tirania instinctelor, dându-le totodată puterea de a împlini în mod consecvent poruncile lui Hristos, care nu sunt altceva decât chemări ale vieţii noastre, în plenitudinea ei.

Dar Biserica nu-şi poate limita activitatea numai la folosirea propovăduirii şi a cultului. Deşi activităţile acestea sunt de neînlocuit, totuşi Biserica este chemată să participe într-un mod mai direct la slujirea omului. Problemele cu care se confruntă societatea noastră de azi sunt atât de multe şi complicate, încât pentru rezolvarea lor e necesară o mare concentrare de forţe şi înţelepciune. Şi aici rolul bisericii este mare şi cerut.

Două sunt motivele pentru care Biserica nu-şi poate limita slujirea prin predică şi cult.

Primul este că Domnul nostru Isus Hristos lucrează nu numai în Biserică, dar şi dincolo de “altarul” ei. Oriunde se pune la cale şi se realizează un bine, oriunde se duce lupta împotriva nedreptăţilor, a sărăciei, a foametei, a ignoranţei etc., acolo e prezent activ şi Domnul Hristos. Unde e prezent Hristos, însă, acolo trebuie să fie şi mărturisitorii Lui, credincioşii. Să fim prezenţi nu formal, nu fizic, ca să facem act de prezenţă, ci să fim lângă Isus, împreună cu El, cu întreaga noastră putere morală şi spirituală, cu tot elanul şi cu toată capacitatea noastră de jertfă. A fi împreună cu Hristos, înseamnă a sluji împreună cu El oamenilor.

Un al doilea fapt care obligă Biserica, împreună cu fiii săi, să fie prezentă la nevoile, necazurile oamenilor, este legea iubirii.

Caracteristica esenţială a iubirii creştine este dragostea dăruirii nelimitate în slujba omului.

Ca iubire, iubirea creştină e iubire la modul divin. Adică o iubire care se răsfrânge asupra tuturor, fără deosebire, şi în primul rând asupra celor în necaz, boală, sărăcie, primejdie. Iubirea creştină este aplecarea spre ceilalţi, scoaterea lor din izolare, din necaz, din blazare, din indiferenţă, din robia păcatelor şi patimilor; este stabilirea comuniunii cu ei, o readucere a lor pe drumul vieţii normale.

Iubirea creştină e promovarea celorlalţi la starea de oameni capabili să slujească la rândul lor altora, în spiritul aceleiaşi iubiri.

Mai mult, prin aspectul ei preventiv, iubirea obligă pe credincioşi să participe şi să lucreze cu toate mijloacele ei la eforturile în vederea creării unei societăţi în care să nu fie ură, răutate, hoţie, nedreptate, o societate care să ocrotească pe cei slabi, bolnavi, săraci, părăsiţi, uitaţi şi ocoliţi.

Slujirea Bisericii, practicată prin propovăduire şi cult, e de maximă importanţă. E foarte important ca un credincios să fie lămurit, luminat asupra comuniunii lui cu Dumnezeu, asupra scopului şi valorii vieţii, asupra a ceea ce trebuie să creadă şi să facă, după cum e de mare importanţă ca un credincios să fie eliberat de sub tirania păcatului, a egoismului şi să primească putere pentru o viaţă nouă.

La aceasta ne îndeamnă zilele acestea însemnate ale sfântului şi Marelui Post al Paştilor. Să intensificăm şi să împreunăm rugăciunea cu postul şi înfrânarea, căinţa şi mărturisirea păcatelor, împărtăşindu-ne cu Domnul în Sf. Cuminecătură şi să-i urmăm Lui prin credinţă lucrătoare în fapte de iubire. Să nu socotească nimeni că ni se cere săvârşirea unor fapte şi lucruri mai presus de puterile noastre.

Biserica ne cheamă, prin glasul Evangheliei, ca în întâmpinarea marelui praznic al Învierii Domnului să ne înnoim sufleteşte şi viaţa noastră creştină prin virtutea şi fapta care este “o cale mai presus de orice altă cale”, izvorul virtuţilor creştine: dragostea de Dumnezeu şi Biserica Sa, dragostea slujitoare de oameni, de împlinirea lipsurilor lor, de înmulţirea bucuriilor lor şi ale noastre, ale tuturor.

Aşadar, să facem din viaţa noastră “liturghie după liturghie”, slujirea Domnului şi slujirea omului, slujirea Bisericii şi slujirea familiei şi a societăţii în care vieţuim şi muncim.

Şi numai slujind în chip cu totul dezinteresat oamenilor, vom fi îndreptăţiţi să ne numim fiii lui Hristos. Ai lui Hristos cel care a venit nu “ca să i se slujească, ci ca El să slujească” credincioşilor, oamenilor, lumii. Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume să ne mântuiască, a ales pe ucenicii Săi nu la voia întâmplării; de altfel vedem că la început aceste persoane nu întruneau multe virtuţi pe care le propovăduia Mântuitorul Hristos. Vedem că şi ei, mai înainte de a fi curăţiţi prin Duhul Sfânt, erau mândri, ambiţioşi, râvnitori după onoruri şi vrednicii lumeşti.

Tocmai de aceea i-a ales Mântuitorul, ca arătându-le pe faţă ambiţia şi învăţându-i, să înţelegem şi noi umilinţa şi morala cea nouă pe care s-o punem în practică şi să ne fie de temei pentru mântuirea noastră. Cuprinsul Evangheliei de astăzi este acesta: “doi ucenici se apropie de Mântuitorul lumii şi-L roagă să le dea locurile cele dintâi în Împărăţia Sa”.

Ei nu cunoşteau această împărăţie duhovniceasă, ci o socoteau a fi o împărăţie pământească, lumească. Iată de ce ambiţia şi pofta de a se înălţa mai presus de ceilalţi i-a împins să facă această cerere. Ca să cunoaştem cât de nepotrivită a fost cererea celor doi ucenici; este nevoie să ştim timpul şi împrejurările în care ea a fost făcută.

Luna nouă a lui Nisan se arătase pe cer. Focuri pe munţi, oameni trimişi prin ţara întreagă vesteau în mod special că peste 14 zile Israel îşi va serba Paştele. Fiecare saluta cu bucurie această veste şi se pregătea să prăznuiască amintirile minunilor ce s-au săvârşit la ieşirea poporului din Egipt. Se formau caravane, grupându-se pe familii, şi plecau spre Ierusalim, iar pentru ca să se poată curăţi mai înainte de sărbătoare, plecau mai din vreme, adică spre sfârşitul lunii martie.

În această perioadă timpul era frumos, ploile din urmă încetaseră şi un soare curat şi frumos veselea cu razele sale cele dintâi flori de primăvară. Toate acestea contribuiau la călătoria pioasă a călătorilor către cetatea cea sfântă.

Pe când poporul lui Israel era cuprins de veselie, numai Isus care predica Evanghelia simţea că i se rupe inima. Pentru toţi, Paştele era viaţă, pentru Isus, acesta trebuia să fie moartea. Întrerupându-şi predica, Isus se hotărî să se suie în Ierusalim pentru cea din urmă oară şi luă astfel drumul care-L ducea la moarte. El mergea singur în capul cetei apostolice, iar apostolii îl urmau tăcuţi.

Mulţimea nu ştia ce să creadă şi se simţea cuprinsă de spaimă. Ucenicii nu observaseră tristeţea de pe faţa Mântuitorului; ei erau cuprinşi de multă bucurie şi povesteau între ei evenimente fericite care se vor împlini peste puţină vreme. Ei visau onoruri, demnităţi şi funcţii înalte, iar Isus se gândea la chinurile ce-L aşteptau la Ierusalim. Ucenicii se întrebau care va fi scaunul lor în împărăţia mesianică, iar Isus saluta mai dinainte Crucea pe care avea să fie răstignit.

Luându-i la o parte, le spunea ce are să i se întâmple Lui. “Iată, ne suim în Ierusalim – zicea Domnul – şi Fiul Omului se va da arhiereilor şi cărturarilor şi-l vor judeca spre moarte, îl vor batjocori, îl vor scuipa, şi-L vor bate, şi-L vor omorî pe El, dar a treia zi va învia”. Ascultând aceste cuvinte, ucenicii au fost cuprinşi de groază şi s-au tulburat în inimile lor. Li se părea un lucru cu neputinţă ceea ce auzeau, iar cuvintele Mântuitorului le dărâmau toate speranţele lor despre împărăţia pământească pe care o visau şi în care se vedeau ocupând posturi înalte de dregători.

S-a apropiat atunci Salomeea, femeia lui Zevedei şi mama celor doi ucenici Iacob şi Ioan. Alegând momentul când Isus era singur, se apropie de El închinându-I-se şi cerând ca cei doi fii ai ei să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga întru împărăţia Sa. Salomeea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei, neprevăzând nici ea şi nici copiii săi unde duce această pretenţie oarbă. Iată de ce au meritat răspunsul acesta aspru din partea Mântuitorului: “Nu ştiţi ce cereţi!”

Ei au cerut aceste două locuri ca să se deosebească de ceilalţi ucenici şi să aibă autoritate asupra lor. Fiul lui Dumnezeu le-a zis după cum am văzut în Evanghelia de astăzi, că aceste locuri vor fi ocupate de cei care merită şi care au chemarea de la Dumnezeu.

Mai întâi însă Isus le-a zis: “Nu ştiţi ce cereţi! Eu voiesc să vă fac vânători de oameni, iar voi doriţi să fiţi slugi împărăteşti? Eu voiesc să vă trimit în lume fără traistă şi toiag ca să predicaţi Evanghelia, iar voi căutaţi cinste trecătoare? Eu vreau să vă fac fii ai cerului, apostoli şi părtaşi la înnoirea lumii, iar voi cugetaţi cele pământeşti? Cu adevărat nu ştiţi cereţi?”

Cuvintele acestea spuse atunci ucenicilor se potrivesc de minune creştinilor de astăzi. Ucenicii Domnului nu ştiau că toate sunt rânduite de sus de la Tatăl ceresc. Mintea lor era tot pe pământ, tot la lucrurile trecătoare ale acestei lumi, nu la împărăţia duhovnicească a lui Hristos, deşi văzuseră atâtea minuni. Simţiseră ei că Domnul Hristos era Fiul lui Dumnezeu, dar firea lor era tot aşa de îndărătnică şi uitucă ca şi firea noastră a celor de astăzi.

Să stăm şi să ne gândim: câţi părinţi nu sunt şi astăzi care cer pentru copiii lor, întocmai ca mama fiilor lui Zevedei din Evanghelia de astăzi, ca odraslele lor să ocupe posturi înalte, fără să se gândească dacă merită sau dacă au chemarea de sus pentru a ocupa acele posturi. Câţi nu sunt care în ambiţia lor lucrează numai cu răutate, nedreptate şi necredinţă, exagerând răul, micşorând binele; peste toate acestea recurg la minciună şi calomnie numai ca să zdrobească şi să ocupe locul pe care alţii l-ar merita.

Câtă aroganţă şi câtă mândrie nu întrebuinţează cei ambiţioşi, căci ei nu cruţă pe nimeni ci privesc cu dispreţ pe oricine e mai prejos decât ei. Ei doresc să fie respectaţi, să fie admiraţi de toţi. Cei mândri şi ambiţioşi apasă cu asprime pe cei mai mici şi umilesc pe cei mari. Cei ambiţioşi se poartă cu nerecunoştinţă faţă de cei din jur. După cum vedeţi, apucăturile omului stăpânit de păcatul ambiţiei sunt cu totul păgâneşti, deoarece în păgânism cei mari tratau cu dispreţ pe cei mici, pe când în creştinism cei mici trebuie să fie trataţi cu respect de către cei mari.

Iată de ce Mântuitorul a zis: “Domnii păgânilor îi domnesc pe ei şi cei mari îi stăpânesc pe dânşii, dar între voi să nu fie aşa. Pentru că Fiul Omului n-a venit ca să-I slujească Lui cineva, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. În ambiţia şi mândria, intrigile şi toate dorinţele cele deşarte, lumeşti şi pământeşti de care am amintit sunt căzuţi toţi oamenii care au părăsit complet rugăciunea şi legătura strânsă cu Împărăţia cerească.

Din sfintele cărţi bisericeşti, vedem că Dumnezeu a făcu îngeri şi oameni cu scopul de a-L slăvi neîncetat. Ce oare altceva fac îngerii în cer decât să-L slăvească pe Dumnezeu? Oare noi oamenii pe pământ nu se cade să-i imităm pe îngeri, să fim recunoscători şi noi către Ziditorul şi să-I aducem slavă şi cinste?! Căci şi omul este un fel de înger amestecat, aşa după cum spune Sfântul Ioan Damaschin că în om sunt puteri îngereşti spirituale şi puteri omeneşti materiale.

Omul are misiunea divină, să se înalţe neîncetat peste hotarele firii sale, peste nevoile cele pământeşti, ca să se facă un înger întrupat. Aceasta nu se va putea împlini aşa uşor dacă nu va întrebuinţa rugăciunile curate, virtuţile şi toate faptele bune. Rugăciunea s-a născut în mintea şi în inima lui Adam chiar din timpul când a fost izgonit afară din rai. Rugăciunea a devenit necesară pentru el după ce a fost înstrăinat, izgonit de la faţa Ziditorului său. A început a suspina şi a se ruga cu şiroaie de lacrimi, plângând după raiul cel pierdut.

Vedem acum toate vietăţile de pe faţa pământului că sunt mulţumite, numai omul nu află mângâiere şi odihnă pe pământ. Păsările cântă vesel în codrii, fluturii zboară liberi în aer, peştii saltă în ape limpezi, animalele se îndestulează cu iarba câmpului, numai omul, acest călător fără patrie, nu-şi află odihna sufletul său. El ştie că nu este pe pământ ţara lui, el simte că în altă parte este casa lui. Pentru aceasta nimic nu-l mulţumeşte în această viaţă, că aducându-şi aminte de raiul pierdut, de fericirea cea nemuritoare, începe a suspina şi a se ruga.

Iată, aşa s-a născut rugăciunea în om, aşa a ajuns ea pe pământ împreună cu dânsul. S-a revărsat peste spinii pământului ca o necesitate, ca un dor dumnezeiesc. Ce este deci sfânta rugăciune? Mai întâi este o datorie. Când toate zidirile slăvesc pe Dumnezeu, cum ar putea omul să tacă, cum ar putea să asculte cântecul păsărilor, murmurul apelor, adierea vânturilor, freamătul mărilor şi să stea nepăsător?!

Dacă tot universul ceresc formează o veşnică cântare închinată dumnezeirei, dator este şi omul să se înroleze în acest univers la măreţul cer al zidirilor şi al naturii. Afară de om, toate celelalte zidiri de la aştrii cei de sus până la firele de iarbă, nu au altă grijă decât să-L slăvească pe Dumnezeu. Sfântul Părinte Augustin, pătruns de adâncă recunoştinţă faţă de Dumnezeu, după o vreme de zbucium şi nelinişte, zise: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu mai tu poţi să dai linişte sufletului meu, numai la Tine este liniştea şi fericirea cea veşnică!”

Iată dar că rugăciunea este dăruită omului ca o călăuză pe pământ de Bunul Dumnezeu. Viaţa omului de la leagăn până la mormânt este o cale foarte scurtă, plină de o mulţime de dureri, necazuri şi primejdii, suferinţe şi lacrimi. Cum va putea străbate acest călător străin calea aceasta primejdioasă de nu va avea călăuză un toiag de sprijin pe acest drum spinos?! Acest toiag este sfânta rugăciune.

Creştinii adevăraţi s-au trezit cu rugăciunea în braţele maicii lor, cu rugăciune au crescut în viaţă, cu rugăciunea în inimă au pornit la luptă pentru a câştiga pâinea cea de toate zilele. Cu rugăciunea se culcau creştinii, cu ea pe buze se sculau, cu ea mergeau pe drum, cu rugăciunea îmbătrâneau şi tot cu ea se duceau în mormânt. Cu rugăciunea omul se înalţă spre cer, prin ea se întâlneşte cu Dumnezeu şi se amestecă cu îngerii.

Rugăciunea este sufletul creştinătăţii. Sfinţii Părinţi spun că rugăciunea este maica tuturor virtuţilor şi din sânul ei se nasc toate celelalte virtuţi. Ea ridică mintea către Dumnezeu, este viaţa lumii, inima credinţei, cununa nădejdii şi sufletul Bisericii. Rugăciunea este pacea familiilor, bucuria soţilor, apărarea copiilor, alinarea bolnavilor, mângâierea văduvelor şi întărirea bătrânilor. Fără rugăciune nici un suflet nu se poate mântui.

Fiind aşa de mare darul şi puterea rugăciunii, ea are şi cei mai mulţi duşmani: satana, lumea, trupul, plăcerile şi grijile vieţii acesteia. Satana este cel mai mare duşman al rugăciunii, el face orice numai ca omul să nu se roage, să nu ajungă să vorbească cu Dumnezeu. Când omul vrea să se roage el caută să-i dea alte ocupaţii; îl îndeamnă să vorbească, să citească cărţi nefolositoare, să mănânce, să doarmă mult şi multe alte pofte numai să-l îndepărteze de la rugăciune, iar dacă creştinul biruieşte şi începe a se ruga, diavolul se străduieşte să facă tulburare şi ceartă în casă.

Seara îi dă omului somn devreme, dimineaţa lenevire, peste zi nenumărate griji, iar în sărbători îi dă dureri de cap sau îi trimite pe cineva, prieteni sau cunoscuţi, ca să-l oprească şi să nu meargă la biserică să se roage. Vai, câţi creştini sunt înşelaţi astăzi de diavol, câţi nu vor să se roage de ruşinea oamenilor, câţi nu se duc la biserică fiindcă râde lumea, câţi nu găsesc timp de rugăciune toată viaţa pentru că sunt robi ai acestei lumi trecătoare, iar satana îi ţine în braţe cu plăcerile lui.

Mulţi creştini se roagă numai când dau de necazuri sau atunci când cer de la Dumnezeu să le dea şi iar să le dea. După ce au primit de la Dumnezeu împlinirea dorinţelor întorc spatele Domnului ca evreicele care atunci când nasc cu greu cer ajutor Maicii Domnului zicând: “Ajută-mă Marie, uşurează-mă Marie, nu mă lăsa Marie!” După ce nasc iau mătura şi, măturând prin casă zic: “Acum ieşi afară Marie, pleacă Marie!”

Aşa sunt mulţi creştini de-ai noştri, mulţi care se roagă dar nu li se împlinesc rugăciunile şi numai ce-i auzi zicând: “Am plătit slujbe pe la mănăstiri, pe la biserici şi nu ştiu ce se întâmplă că nu m-am folosit cu nimic”. Aceşti creştini să fie siguri că sunt încurcaţi cu păcate grele nespovedite şi Dumnezeu nu vrea ca să asculte rugăciunile lor mai ales că de multe ori nu ştiu ce cer.

Mulţi nu cer mai întâi cele de folos pentru mântuirea sufletului, pentru iertarea păcatelor, nu cer vreme de pocăinţă, nu cer tărie în credinţă, nu cer dragoste înflăcărată, nu cer răbdare în ispite. Cei mai mulţi cer ca şi cei doi ucenici din Evanghelie de astăzi; mărire pământească, bani mulţi, spor în cele pământeşti, servicii bune, viaţă lungă, viitor fericit; cinste de la oameni, sau să fie bine văzuţi în serviciu.

Unii, împinşi de dorinţa de a li se împlini rugăciunea cât mai curând, nu mai ţin seama de nimic şi se duc orbiţi chiar la alte religii, apelează la rugăciunile sectanţilor, pe la vrăjitoare, pe la sinagogile evreilor şi astfel amestecă păcate peste păcate, iar rugăciunile lor se fac spre osândă. Alţii dau slujbe la biserici, dar cer pierderea duşmanilor, îi pun în pomelnicul de morţi ca să-i omoare Dumnezeu şi aşa mai departe.

Rugăciunile celor care nu vor să se spovedească cu anii nu sunt primite, nici ale celor care vin în biserică îmbrăcaţi necuviincios, mai ales femeile care fac sminteală cu îmbrăcămintea tulburând mintea şi liniştea bărbaţilor. Rugăciunile femeilor, făcute cu capul descoperit, atât la biserică cât şi acasă, nu sunt primite. Pentru ca să fie primită rugăciunea, trebuie să fie ajutată de celelalte fapte bune: de dragoste către săraci şi toţi oamenii necăjiţi, de milostenii, de post, de iubire către vrăjmaşi, de iertare pentru cei care au greşit.

Să avem smerenie adâncă şi să cerem mai întâi cele de trebuinţă sufletului şi apoi cele pământeşti. Preocuparea principală a creştinului adevărat trebuie să fie pentru cei ce s-au mutat din viaţa aceasta, pentru cei răposaţi, părinţi, fraţi, surori, rudenii, care au făcut vreun bine în viaţă, să le poarte de grijă făcându-le rugăciuni, sărindare şi parastase; căci mulţi din cei plecaţi stau în temniţele iadului şi aşteaptă să fie salvaţi de cineva, de rude, de cei apropiaţi, iar aceştia nici nu se gândesc, din contră sunt mulţi care se ţin numai de petreceri, de distracţii şi păcate. De aceea vin peste ei boli grele, pagube, neajunsuri, despărţiri ca să-şi aducă aminte de cei răposaţi, să le facă şi lor pomenire şi uşurare de greşeli.

La foarte mulţi creştini nu li se îndeplinesc rugăciunile din cauză că nu vin duminicile la biserică, la masa Împăratului ceresc, aici acasă la El, la Dumnezeu, pentru că Biserica e casa lui Dumnezeu. Aceştia parcă ar aştepta să vină Dumnezeu la ei acasă, să le dea după placul lor şi după poftele lor. Toţi cei ce se aşează şi se ridică de la masă fără rugăciune insultă bunătatea dumnezeiască şi rugăciunile lor ca şi ale celor ce se arată nemulţumiţi şi cârtesc ba de una, ba de alta, nu sunt primite.

Sunt unii părinţi care dau o pildă rea copiilor prin faptul că se aşează la masă fără să se închine sau cu pălăria pe cap mâncând fără nici un respect din bunătăţile lui Dumnezeu, iar copiii lor fac la fel când ajung mari, pentru că aşa au văzut la părinţii lor. Aşa se povesteşte într-o carte veche, că un împărat foarte credincios şi temător de Dumnezeu, avea pe lângă el o mulţime de miniştri plini de mândrie, îngâmfaţi şi fără frică de Dumnezeu. Nu ştia împăratul cum să-i facă să înţeleagă că purtarea lor este o grosolănie nebunească şi o mare netrebnicie omenească. Ce credeţi că a făcut împăratul? A vorbit cu un cerşetor pe care l-a chemat şi l-a învăţat să vină în ziua următoare la ora mesei şi când va fi el la masă împreună cu toţi miniştrii lui, să vină şi el şi să se aşeze la masă cu pălăria pe cap. Să nu zică nimic, să mănânce, apoi să se scoale şi să plece, fără să spună nici măcar bună ziua.

Aşa a făcut cerşetorul, căci a doua zi pe când împăratul era la masă cu toţi miniştri lui îngâmfaţi, a venit şi el şi fără să spună un cuvânt, se aşeză la masă, mănâncă şi bea cu lăcomie cât îi place şi cu pălăria pe cap. Toţi miniştri se uitau îngroziţi şi aşteptau să vadă ce zice împăratul. Mare le-a fost mirarea şi nu ştiau ce să creadă văzând că împăratul nu zice nimic. Cerşetorul se sculă de la masă fără să-i pese de cineva, mâncat şi băut bine, şi, ieşind pe uşă, se pierdu prin mulţime.

Mesenii, indignaţi de comportarea acestui om, ziseră împăratului: “Împărate, cum ai putut să suferi fără să spui nimic acestui om care a mâncat şi a băut în faţa măriei-tale, cu pălăria pe cap şi fără să-ţi mulţumească?!” Împăratul i-a lăsat să se frământe, apoi luând cuvântul, zise: “Aşa faceţi şi voi în faţa Împăratului ceresc, Dumnezeu, căci tot astfel mâncaţi şi voi din masa lui cea bogată, pe care ne-o întinde cu atâta dărnicie, cu atâtea bunătăţi şi frumuseţi de tot felul, iar voi drept mulţumire staţi înţepeniţi în mândria voastră ca şi când aţi mânca şi aţi bea din cele ce faceţi voi. Voi nu voiţi să vă supuneţi Creatorului şi să-I daţi slavă şi cinste pentru câte ni le dă aici pe pământ”.

Auzind ei acestea au plecat smeriţi capetele, au înţeles lecţia şi s-au hotărât cu toţii să-şi schimbe viaţa, recunoscând puterea, mila şi dragostea lui Dumnezeu şi îndelunga lui răbdare ce o are pentru toţi păcătoşii. Oare nu facem şi noi aşa ca cerşetorul din istorioară, faţă de bunul Dumnezeu? La fel facem atunci când nu recunoaştem de unde ne vin toate bunătăţile pe care le avem, când nu facem rugăciune la masă şi nu-I mulţumim Lui, când nu recunoaştem că sănătatea şi toate bunurile primite sunt de la El.

Consumăm aerul, apa şi lumina Lui şi toate bunătăţile pe care ni le pune înainte masa aceasta de pe faţa pământului; dacă le luăm şi nu-I mulţumim Lui, nu ne închinăm Lui, nu venim la biserică şi nu ne rugăm Lui, suntem nişte nătângi şi ticăloşi, nerecunoscători în faţa Împăratului ceresc, întocmai ca cel ce s-a ospătat din masa împăratului fără să-i mulţumească. Unul din motivele pentru care Dumnezeu nu vrea să împlinească rugăciunile noastre este şi acesta; Dumnezeu ştie că pentru ce am primit darurile Lui nu le folosim pentru mântuirea noastră şi cerem cu gând rău ca să le risipim în plăcerile noastre, aşa după cum spune apostolul Iacov în epistola sa la cap. IV, v. 3.

Aşa este; iată spre exemplu: un om bogat, roagă pe Dumnezeu să-i înmulţească averea ca să se poată desfăta şi petreacă o viaţă de trândăvie; altul se roagă să capete sănătatea pierdută, să scape de boala ce-l necăjeşte ca să-şi poată lua iarăşi viaţa cea păcătoasă de mai înainte şi să trăiască în desfrânare; altul se roagă să câştige un proces ca să poată răpi moştenirea unor orfani sau văduve; alţii să reuşească în afaceri necinstite, alţii se roagă să câştige la jocuri de cărţi, loterie şi altele. Poate Dumnezeu să asculte astfel de rugăciuni? Desigur că nu!

De aceea zice Domnul Dumnezeu: “Când vă rugaţi şi întindeţi mâinile voastre, Eu îmi întorc ochii de la voi şi oricât v-aţi ruga nu vă ascult, căci astfel de rugăciuni sunt ca nişte mirosuri greţoase ce vin din grămezile de gunoaie”. Sfinţii Părinţi ne spun că atunci când citim o cartea sfântă, mai ales Biblia, să fim atenţi că în acel moment ne vorbeşte nouă Dumnezeu de acolo şi să facem ceea ce ne spune El nouă în carte, adică voia Lui.

Când ne rugăm, vorbim cu Dumnezeu şi îi spunem noi Lui ce ne doare. Dacă noi ascultăm şi facem ce ne spune Dumnezeu din carte, şi El ne ascultă pe noi şi va face ce-i cerem noi, atunci când cererea este bună, când e cu nădejde, cu credinţă şi cu fapte bune şi când ştim ce să cerem. Rugăciunea trebuie să fie şi cu stăruinţă, să aşteptăm cu răbdare aşa cum ne învaţă Domnul Hristos. Dumnezeu pe mulţi i-a întors de pe căile pierzării prin răbdarea de care a dat dovadă sau chiar printr-un vis înspăimântător.

Aşa s-a întâmplat cu un mare necredincios dintr-o comună din apropie de oraşul Târgovişte, un fapt adevărat, petrecut acum, de curând.

Acest necredincios nu credea că există rai şi iad, dimpotrivă, prigonea pe cei credincioşi, pentru că în satul acela avea o funcţie oarecare şi spunea tuturor: “Eu sunt Dumnezeu, eu tai şi spânzur aici, eu fac ce vreau cu voi”. Îşi prigonea mai ales soţia pe care o oprea să se ducă la biserică o înjura, o da necuratului, o îngrozea cu fel de fel de vorbe urâte şi cu răutatea lui. Femeia nu mai ştia ce să facă. Făcuse şi ea rugăciuni, plătise pe la biserici, dar nu se schimba nimic. Biata femeie îşi pierduse nădejdea de a-l vedea şi pe el un om liniştit vreodată.

Într-o zi, nemaiputând de tulburare, plină de supărare, se duce la preotul satului şi-i spune necazul. Preotul a îndemnat-o la rugăciune spunându-i: “Nu te deznădăjdui, mergi şi ai încredere în Dumnezeu, roagă-te şi mă voi ruga şi eu, că Dumnezeu poate să facă din uscat verde şi să-l schimbe dintr-odată încât ai să te miri de el dacă vei avea credinţă tare”. Femeia s-a dus acasă şi cu lacrimi fierbinţi a început să facă rugăciuni, metanii, milostenii şi cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu să i se îndrepte bărbatul.

Nu a trecut mult şi, odată după rugăciunile acestea fierbinţi, pe la miezul nopţii se trezeşte biata femeie speriată de răcnetele lui, căci ţipa ca o fiară sălbatică. El avea o vedenie înfricoşată. Se rostogoli şi căzu jos din pat, rămânând nemişcat în mijlocul camerei. Soţia lui când l-a văzut a crezut că a murit. A aprins repede lumânarea şi a vrut să iasă afară şi să strige la vecini să o ajute. Când s-a uitat la el a văzut că deschisese ochii şi întrebându-l ce i s-a întâmplat nu a căpătat nici un răspuns. După ce s-a ridicat de jos, acesta s-a aşezat pe marginea patului şi, cu o voce stinsă, şi-a întrebat soţia: “Femeie, unde te închini tu?” aşa de sălbatec era că nu ştia nici în ce parte să se închine. După ce îi arătă icoanele la răsărit, el mai întrebă: “Ce rugăciuni zici tu, femeie? Învaţă-mă şi pe mine!”

“Te învăţ eu pe urmă, dar acum citeşte aici.” I-a dat cartea şi a citit şi el Tatăl nostru, că nu-l ştia, a făcut semnul Sfintei Cruci şi apoi a început să povestească ce visase spunând: “M-am pomenit că au venit la mine doi diavoli înalţi de câte doi metri cu coarne şi coadă, cu păr pe ei şi negri cum e smoala; le ieşeau văpăi de foc din gură şi din ochi şi aveau priviri îngrozitoare. M-au luat cu sila între ei şi m-au dus înaintea Domnului Hristos, care era într-o lumină cerească, pe un scaun strălucitor şi înconjurat de o mulţime de îngeri ce cântau cântări de slavă.

Atunci acei demoni urâţi au zis: «Dreptule Judecător, dă-ni-l nouă pe acest păcătos că Tu îl hrăneşti, îl miluieşti din toate bunătăţile Tale, iar el toată viaţa lui numai nouă ne-a slujit, dă-ni-l nouă!» Atunci Domnul Hristos a zis: «Da, ticălosul, Eu i-a dat minte să înţeleagă ce e bine şi ce e rău, dar el şi-a ales partea cea rea. Eu i-am dat mădulare ca să le întrebuinţeze spre fapte bune iar el şi-a cheltuit timpul numai în răutăţi spre bucuria voastră. De aceea luaţi-l de aici şi aruncaţi-l în marea cea clocotită cu smoală».

Atunci acei înfricoşaţi demoni m-au luat cu ei şi în câteva clipe am ajuns într-un loc trist, părăsit, fără aer şi verdeaţă, unde am văzut o mare fără sfârşit care clocotea cu lume în ea, cum clocoteşte cafeaua cea neagră la foc, aşa era smoala aceea, iar lumea ţipa cât putea. Atunci acei demoni au vrut să mă arunce şi pe mine şi m-au luat unul de mâini şi altul de picioare. Eu am început să ţip şi în momentul acela am sărit în mijlocul casei unde m-am trezit”.

Abia a aşteptat să se facă ziuă, şi dimineaţă s-a dus la preotul satului şi s-a spovedit spunându-i visul acesta, iar preotul l-a rugat să spună dacă vrea toate acestea în biserică duminica ce urma ca să audă toată lumea. Toată lumea l-a ascultat uimită şi cu lacrimi în ochi pentru că nimeni nu-l văzuse niciodată în biserică şi-l ştiau cât e de pornit împotriva lui Dumnezeu.

Iată ce face Dumnezeu prin puterea rugăciunii. Acest om trăieşte şi spune cu gură de foc la toţi, iar cei care-l cunoşteau cum era, când se întâlnesc cu ei îi spun: “Ce mă, te-ai pocăit?” Dar el le răspunde: “Dacă aţi vedea şi voi ce am văzut eu, n-aţi mai zice nimic, aţi plânge şi v-aţi pocăi şi voi, dar vai de voi că nu ştiţi ce vă aşteaptă!”

Acum el este primul la biserică, plânge şi spune la toată lumea, şi acestea, iată, dintr-un vis. Câţi nu pierd raiul pentru că se mulţumesc cu nimicuri, crezându-se oameni cinstiţi, susţinând că nu fac cine ştie ce rele şi că nu sunt păcătoşi ca alţii. Noi să-L rugăm pe Dumnezeu să ne asculte rugăciunile cele către mântuire şi să zicem:

Rugăciune

Stăpâne, Împărate al cerului şi al pământului, care ai venit în lume să ne mântuieşti şi să ne faci părtaşi ai bunătăţilor celor negrăite, noi n-am ştiut până acum ce cerem, noi n-am ştiut până acum, Doamne, ce vrem, dar am înţeles că tu vrei să ne dai, ca un Părinte bun, numai ce ne este de folos pentru sufletele noastre.

Ajută-ne ca să ne dezlipim mai uşor de pământul acesta trecător, şi să nu mai dorim nimic altceva decât numai pe Tine şi Împărăţia Ta cea cerească, ca în ziua Ta cea mare, când vei veni să ne judeci cu slava Ta pe norii cerului să ne aşezi la dreapta ta, ca să fim cu Tine în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

“Puterea” – ca stil de viaţă

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Partea I-a: “pretenţia” fiilor lui Zevedeu

Dacă în Evanghelia lui Marcu, de trei ori Isus vesteşte patima şi moartea Sa şi tot de atâtea ori, ucenicii nu înţeleg (Petru reacţionând împotriva suferinţei lui Isus, ucenicii întrebându-se cine este mai mare între ei iar fiii lui Zevedeu cerându-I lui Isus să stea de-a stânga şi de-a dreapta Sa,în Împărăţie), pericopa evanghelică de astăzi ne prezintă cea de a III-a vestire a patimilor Mântuitorului (Mc 10,32-34), cererea fiilor lui Zevedeu (Mc 10, 35-37) şi învăţătura lui Isus cu privire la sensul corect al “puterii”, de fapt, al slujirii.

În timp ce Domnul mergea înaintea ucenicilor către Ierusalim, ştia că va fi omorât deoarece, profetul Isaia vestise demult acest eveniment tragic (cfr. Is 50,4-6; 53,1-10). Moartea Sa nu e rodul predestinării, ci este consecinţa unui angajament liber, făcut pe baza misiunii de mântuire a lumii, primită de la Tatăl. Avertizându-i pe ucenici cu privire la patima şi moartea Sa, este ca şi cum le-ar fi spus: ucenicul trebuie să-şi urmeze întru totul Maestrul, chiar să sufere împreună cu El. Ucenicii erau speriaţi, nu înţelegeau aceste cuvinte, pentru că acestea nu erau în concordanţă cu ideile lor privitoare la Mesia. De fapt, ucenicii, nu numai că nu pricepeau, ci au continuat să fie preocupaţi doar de ambiţiile lor şi de realizarea personală: Iacob şi Ioan cer primele locuri, vor să treacă înaintea lui Petru.

Observăm că doleanţa celor doi fraţi este într-o mare opoziţie cu vestea pe care Isus le-a dat-o. Toţi ştim că iubirea de sine (narcisismul, filautìa -cum o numesc Sfinţii Părinţi-) îl face pe om surd faţă de nevoile şi de durerile aproapelui, transformându-l într-unul cu “inimă de piatră”. Din cererea lor, în aparenţă întemeiată, de a sta la stânga şi la dreapta lui Isus, deducem că: în ciuda faptului că au stat trei ani cu Isus, apostolii nu şi-au schimbat mult felul de a privi lucrurile şi lumea. Îi interesa doar profitul: doreau să fie răsplătiţi (plătiţi) pentru că L-au urmat! Ei considerau că “gloria” lui Isus era o bună ocazie pentru ca şi ei să acceadă la un loc de onoare. Oare apostolii căutau mărirea lui Dumnezeu sau afirmarea lor, servindu-se de “Biserică”?

Fraţilor! Trebuie să-L slujim pe Domnul, să căutăm împlinirea voinţei Lui, fără să fim interesaţi de vre-un avantaj pentru noi şi fără să pretindem felul în care să fim recompensaţi. Cei care pretind recompensă au ataşamentul celor care nu se încred în bunătatea Domnului sau se consideră mai inteligenţi decât El. Slujirea în vederea obţinerii unui anume favor, recompensă, constituie un mare pericol pentru viaţa spirituală. De fapt, egocentrismul se manifestă în căutarea “măririi deşarte” a acestei lumi şi se opune iubirii lui Isus, care implică slujire gratuită şi dăruire a vieţii. Prin urmare, planul vieţii unui creştin, trebuie să fie în continuă îndreptare de la “egocentrism” la “dăruirea” oneroasă; “ucenic” însemnând să mergi în urma Domnului, să-I urmezi exemplul.

Contrar viziunii lui Isus, cei doi apostoli urmează logica umană, considerând că-i suficient să facă parte din grupul apostolilor pentru a avea dreptul să stea la loc de cinste. Isus ne învaţă că cinstea şi onoarea, se nasc dintr-un alt mod de gândire: logica iubirii fără margini. De aceea, prin răspunsul Său, Domnul îi invită să nu se comporte asemenea mai “marilor lumii” (puternicii lumii, după învăţătura lui Isus, caută mărirea deşartă a acestei lumi: se mulţumesc să fie consideraţi oameni mari, chiar dacă de fapt nu sunt), ci “cel care doreşte să fie primul, să fie slujitorul tuturor“. Această logică o întăreşte cu propriul exemplu: “Fiul omului nu a venit ca să fie servit, ci să slujească“.

Fiii lui Zevedeu cer privilegii. Poate că nu au vrut să piardă timpul în a-şi asigura viaţa. Oare ce a simţit Isus când a observat cât de slabe roade a dat munca Sa? Ceilalţi zece se agită. De fapt, grupul ucenicilor experimentează un fel de dezbinare. Supărarea lor ne ajută să înţelegem că şi ei căutau acelaşi lucru, chiar dacă nu au avut curajul să-l ceară. Încă Spiritul nu se coborâse peste apostoli, ca să-i ajute să înţeleagă învăţătura lui Isus, care invită creştinii la un stil nou de viaţă, al slujirii, după exemplul Său. De fapt, gândirea ucenicilor manifestă tensiunile şi puţina armonie din interiorul primelor comunităţi creştine. În comunitatea noastră care este starea de spirit: buna înţelegere sau individualismul? Slujirea sau comandarea?

Ucenicii uită că au fost chemaţi “în urma” Domnului şi nu să ocupe o poziţie la “nivelul Lui”. Ei au fost prezenţi la discursurile care adunau mulţimile în jurul Său şi la înmulţirea pâinilor; au văzut vindecările făcute de Domnul şi învierea morţilor; Au auzit cuvintele din clipa “schimbării la faţă: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, ascultaţi-L!” (Mc 9, 7); însă tot nu au înţeles, pentru că visau la un “Mesia”, eliberator politic şi religios, la un triumfător glorios, cu care să împartă puterea.

Ei nu-L recunoşteau în Isus, pe Mesia, descris pe larg de profetul Isaia: “slujitorul Domnului“; “dispreţuit de oameni“; “omul durerilor“; “Cel ce se dă pe sine pentru răscumpărarea noastră“, dar care, în urma suferinţelor va vedea lumina; “Dreptul” care va mântui pe mulţi, pentru că va lua asupra Sa răutăţile oamenilor (cfr. Is 53,2.3. 10 11). Acest “slujitor” va elibera oamenii de puterea răului, pentru că puterea Sa nu este ca aceea a stăpânilor lumii acesteia; El nu este un tiran. Viaţa Sa nu este o căutare a măririi lumeşti, deoarece Domnul coboară la om pentru a-l sluji, pentru a-l elibera de rău şi de păcat. Aceasta este misiunea Lui.

Iacob şi Ioan au fost chemaţi la o astfel de “misiune-slujire”. La o astfel de “slujire regală” este chemat fiecare creştin. Este vorba de o “cale a crucii” de-a lungul căreia ştim că nu ne purtăm singuri crucea, pentru că Isus este mereu cu noi.

Iubiţi credincioşi! Toţi dorim să fim apreciaţi şi ne pare rău când acest lucru nu se întâmplă sau când nu suntem stimaţi, aşa cum ne-am fi aşteptat. Ne revoltă criticile altora, le vedem ca pe nişte nedreptăţi şi acest lucru poate fi corect, dar când pretindem să-i depăşim pe alţii din mândrie sau din dorinţa de a fi onoraţi, greşim, deoarece ne lăsăm stăpâniţi de orgoliu.

Orgoliosul este cel care vrea să pară mai mult decât este, cel care vrea să stea “deasupra”; cel care caută gloria. Omul afectat de orgoliu este cel care crede că este “cine ştie cine”, când de fapt este un nimeni. Este omul îngâmfat şi plin, saturat cu un orgoliu van, mincinos; care se laudă cu poziţia sa socială, cu realizările sale când, de fapt, acestea nu există. Este omul stăpânit de trufie deşartă, de lăudăroşenie. De asemenea orgoliosul n-are nici o calitate, dorind doar să fie faimos în ochii altora: “megalomania”.

Orgoliosul este omul care nu ştie să ceară niciodată, doar să ia, să jignească şi să facă nedreptăţi, fără să-şi ceară iertare; să obţină ceea ce doreşte cu ajutorul ameninţărilor. Este persoana care nu ştie spune: te rog frumos. Este omul needucat, fără respect, vanitos si trufaş. Este cel mândru, care confirmă zicala: “Cu cât persoanele sunt mai goale, cu atâta sunt mai pline de sine”.

Orgoliul este o trăsătură distructivă deoarece, în timp ce toate celelalte vicii îl fac pe om să se îndepărteze de Dumnezeu, mândria îl face pe om să I se împotrivească şi să-L contrazică pe Domnul. Astfel, pentru că au vrut să fie mai inteligenţi decât porunca Domnului, Adam şi Eva, orgolioşi, au pierdut viaţa raiului şi au trebuit să experimenteze mizeria lor. Observăm că tot ceea ce nu respectă poruncile lui Dumnezeu, este dăunător! Şarpele, primul rebel, nu a vrut să-I slujească Domnului, iar acum caută cu orice preţ ca oamenii să-i urmeze exemplul.

“Antidotul” faţă de orgoliu ni-l dă Isus prin cuvintele: “Fiul omului nu a venit ca să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“. El ne-a dat exemplul Său: perfecţiunea se câştigă prin slujirea iubitoare.

Istoria ne învaţă că puterea dominatoare a mai marilor lumii -a celor puţini care comandă mulţimile- poate fi oricând uzurpată de alţii. Cunoscând acest lucru, Isus ne spune că în Biserică nu trebuie să fie astfel! Creştinii trebuie să fie cei care biruiesc ispita orgoliului, a dorinţei de a fi cel mai bun, cu orice preţ.

În relatarea acestei pericope, evanghelistul Matei ne spune că, de fapt, mama celor doi fraţi se prezintă la Isus cu această cerere (cfr. Mt 20,20). Probabil, datorită sărăciei şi a lipsei locurilor de muncă din acea epocă, ea s-a grăbit să mijlocească pentru fiii săi, dorind să le garanteze un loc sigur, de conducere în această “Împărăţie”, despre care Isus vorbea atât de des. Putem spune că această mamă este imaginea părinţilor care îşi stresează copii; care doresc cu orice preţ să-i vadă realizaţi. Părinţii trebuie să ştie că în ciuda faptului că locul de muncă se poate, uneori, cumpăra cu bani, mântuirea nu se poate cumpăra. Acei părinţi care le asigură “totul” copiilor… le fac rău acestora, pentru că îi “deresponsabilizează”! Mai mult, neglijând educaţia religioasă, îi învaţă că lucrurile lumii pământeşti sunt mai importante decât fericirea veşnică. De fapt, aceşti părinţi îşi înşeală proprii copii!

Dacă în Evanghelia după Matei, mama celor doi s-a folosit de multă diplomaţie în ceea ce priveşte doleanţa ei, Iacob şi Ioan nu cer, ci aproape că pretind. Limbajul folosit de ei are un ton poruncitor: “Vrem!”. Pretenţia lor seamănă mult cu dorinţele noastre de afirmare. În zilele noastre există fenomenul “recomandărilor”, când oamenii apelează la prieteni cu funcţii importante pentru ca să obţină anumite favoruri. Astfel unele locuri de muncă, vizând o mare responsabilitate, nu se ocupă potrivit criteriului competenţei, ci pe baza “fenomenelor” de clientelă, de favoruri, de recomandări… fapt care cauzează tot mai multe nedreptăţi şi discriminări. Prin urmare, unii oameni nici nu merită să ocupe funcţia pe care o au iar alţii, ocupă posturi mult mai modeste, faţă de capacitatea şi aptitudinile lor. Iată câteva din aspectele păcătoase ale societăţii noastre.

Partea a II-a: reacţia “răbdătoare” a Domnului

Iubiţi credincioşi! Cererea celor doi fraţi denotă înfumurare şi aroganţă: cred că vor putea bea acelaşi “pahar” pe care îl va bea Isus, fără să-şi de-a seama cât de greu o să le fie doar să-L însoţească pe Domnul pe drumul Calvarului. Aroganța lor izvora din ambiţia şi ignoranţa lor. Drept urmare, Domnul crede de cuviinţă să-i instruiască cu privire la deţinerea puterii în lume şi în Biserică (cfr. Mc 10,38-40). Reacţionând hotărât, răspunde: “Voi nu ştiţi ce cereţi!” Îi întreabă cu privire la “potir” şi la “botez”. Este vorba de “potirul” suferinţei şi de “botezul” sângelui, al morţii. Botezul pe care Isus trebuie să-l primească, este moartea şi coborârea Sa în iad, adică în locul cel mai adânc al durerii umane; cale pe care, Isus a ales-o şi acceptat-o în mod liber, în vederea mântuirii. Prin întrebarea Sa, Domnul doreşte să ştie dacă în schimbul unui loc de cinste, ei acceptă să-şi dea viaţa, până la moarte. Cei doi răspund afirmativ, dar puţine zile după aceea, vom vedea cum Îl abandonează în ceasul suferinţei şi al morţii (cfr. Mc 14,50) iar la dreapta şi la stânga Sa, vor sta cei doi tâlhari.

Isus ar fi putut să le răspundă pe un ton dur sau, să-i demită, pentru că nu corespund misiunii de ucenic, însă Domnul preferă, cu răbdare şi dragoste, să-i înveţe, încă o dată, despre “slujire“. Este ca şi cum Isus ne-ar spune: “de răsplata voastră” se ocupă Tatăl vostru”, voi preocupaţi-vă să faceţi ce ţine de voi, “să slujiţi”. Preocuparea noastră ar trebui să fie urmarea şi imitarea Domnului întru totul, în special în ceea ce ne solicită efort, renunţare, batjocura unora sau persecuţiile altora. Nu trebuie să-L urmăm pe Domnul, doar atunci când ne place. Căci cel care susţine că-L iubeşte pe Isus, trebuie să se comporte cum El s-a comportat, ne spune apostolul Ioan, în scrisorile sale.

Din pericopa de astăzi înţelegem că şi ucenicii erau loviţi de carierism, de setea de putere, de căutarea faimei, de dorinţa de parvenire cu orice preţ. Cel care caută doar succesul, urmăreşte interesele sale egoiste, niciodată aprobate de Evanghelie, aceasta opunându-se măreţiei, grandorii şi semeţiei lumii. De fapt, Isus clarifică: este Tatăl cel care distribuie “premiul”, pe baza iubirii Sale gratuite. Această învăţătură este adresată nu doar tuturor apostolilor, ci şi nouă. De fapt, Scriptura ne aminteşte: “Competenţa” omului constă doar în a-l sluji pe aproapele şi pe Dumnezeu (cfr. Is 53,2.3.10-11) iar răsplata rămâne mereu un dar pe care Tatăl ni-l face!

III. Partea a III-a: puterea adevărată ştie să slujească

În această parte a pericopei (cfr. Mc 10, 41-44), Isus vorbeşte din nou despre exercitarea puterii (Mc 9,33-35). În vremea aceea, Imperiul Roman nu se preocupa de binele poporului, ci domina lumea cu puterea armelor iar prin tribut, taxe, impozite, aduna bogăţiile oamenilor în favoarea celor puţini, care locuiau la Roma. Mai marii vremii căutau doar interesul propriu (Mc 6,17-29), iar societatea era terorizată de cei care-şi exercitau abuziv şi în chip violent puterea. Isus propune o alternativă: “Între voi să nu fie aşa, cine vrea să fie mare între voi, să fie servitorul tuturor, cine vrea să fie primul, să fie sluga tuturor”. Domnul se opune privilegiilor sau rivalităţilor şi insistă pe “slujire”, ca remediu împotriva ambiţiilor personale şi ca alternativă corectă pentru convieţuirea umană.

Prin cuvintele: “Am venit să slujesc“, Isus ne prezintă definiţia cea mai frumoasă despre Dumnezeu: un Dumnezeu în slujba omului. Oamenii îi slujesc pe oameni, dar Dumnezeu îl slujeşte pe om. Prin urmare, toţi creştinii sunt invitaţi să slujească, nu să pretindă să fie slujiţi. Isus ne ajută să înţelegem că: din “atotputernic”, din iubire pentru noi, Dumnezeu s-a făcut “neputincios”şi sluga omului. Iată cum Isus transformă “puterea” în “slujire”: o putere în favoarea celorlalţi, nu o putere de dominare peste alţii. “Cel care vrea să fie primul, să fie slujitorul tuturor“.

Viaţa lui Isus poate fi rezumată prin cuvintele Sale privitoare la misiunea Sa de slujire: “Fiul omului n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10, 45). Mântuitorul Slujitor, vestit de profetul Isaia (cfr. Is 42,1-9; 49,1-6; 50,4-9; 52,13-53,12) ne prezintă un mod cu totul nou de a privi viaţa. Numai prin slujirea fraţilor şi prin grija faţă de cei marginalizaţi, vom putea face ca lumea să aibă faţă umană.

Recomandând calea cea dreaptă a slujirii, Isus nu condamnă dorinţa de putere, însă ucenicilor le arată calea pentru a ajunge la adevărata faimă, “grandoarea puterii”: cea a slujirii. Domnul ne spune că trebuie să fie o legătură între ceea ce omul dă şi ceea ce omul doreşte: dacă doreşti să fii mare, mai întâi de toate, slujeşte!

Sportivii, oamenii de ştiinţă şi cei care conduc destinele lumii ştiu că rezultatele mari se obţin printr-o muncă susţinută şi îndelungată, nu de pe o zi pe alta. Unii oameni de ştiinţă au ca obiectiv nu succesul, înţeles ca recunoaştere a valorii lor din partea societăţii, ci obiective mai mari, pe care majoritatea oamenilor nici măcar nu şi le-ar putea imagina. Dacă unii cercetători doresc să facă descoperiri importante pentru a ajunge faimoşi şi bogaţi, alţii caută prin descoperirile lor, să realizeze condiţii de viaţă mai umane pentru omenire. Toţi muncesc dorind să-şi atingă scopul, dar cu stiluri de viaţă diferite, cu inimi diferite. Apostolii au devenit renumiţi, pentru că au abandonat modul de viaţă, care la început li se părea că îi va face celebri.

Fraţilor! Domnul doreşte să ne înveţe că: viaţa nu este un joc în care putem hotărî singuri toate regulile, ori în care putem alege doar părţile care ne interesează sau ne plac, renunţând cu bucurie la tot ceea ce este complicat.

Isus ne explică stilul slujirii, valabil pentru toate vârstele şi condiţiile sociale! El se debarasează de modul de guvernare al lumii din timpul Său şi cere ca în comunităţile creştine, guvernarea şi felul de relaţionare între oameni, să fie diferit! Biserica nu trebuie să stăpânească peste oameni! Adevărata întâietate se află în “iubirea care slujeşte”. Cei care ocupă posturi importante trebuie să slujească, nu să stăpânească!

“Cel care vrea să fie primul, să fie servitorul (doulos = sclavul) tuturor”: unul care nu are drepturi şi de care toţi pot să se slujească; cineva care nu este stăpân pe sine, un om la dispoziţia şi la bunul plac al altora. Un asemenea “om-sclav” nu se găsea în societatea civilă, dar acum există. Este Isus, Fiul omului, care a venit să slujească! “Slujirea” constituie şi explică toată activitatea lui Isus, care îşi dă viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.

Iubiţi credincioşi! “Darul de sine” este expresia atotcuprinzătoare a slujirii. Iată relaţia strânsă dintre “slujire” şi “darul vieţii”! Orice ai face, dacă nu-ţi dai viaţa sau nu te dăruieşti, nu înfăptuieşti un “serviciu” adevărat, conform stilului lui Isus! Iată planul educativ pe care ucenicii sunt chemaţi să-l înveţe şi să-l practice neobosit: să facă din viaţa lor, o iubire dăruitoare, pentru fericirea altora. Secretul constă în a privi la Isus răstignit, pentru a învăţa arta slujirii. Ignaţiu de Loyola se ghida după zicala: “În toate să iubim şi să slujim”! Toţi suntem chemaţi să actualizăm acest program în viaţa socială, politică, a afacerilor, a relaţiilor interpersonale, în familie… Primul favor, prima slujire pe care Biserica trebuie să o dea lumii, este vestirea Evangheliei, dăruirea lui Isus oamenilor! Aceasta este misiunea Bisericii! Acesta trebuie să fie ţelul vieţii şi al activităţii creştinilor: “Răspândeşte iubirea pe tot pământul, dacă vrei să-L iubeşti pe Cristos” (Sf. Augustin).

Fraţilor! Iacob şi Ioan cer amândoi, primul loc în Împărăţie. Astăzi tot mai mulţi creştini se roagă să câştige bani, să fie promovaţi în posturi cheie, să fie sănătoşi, să aibă succes… Se roagă cineva pentru ca Domnul să-i ajute să slujească cu sinceritate şi dăruire fraţilor săi? Ce îi cer Domnului în rugăciunile mele? Ne-am reînnoit viaţa după botezul nostru: suntem atenţi faţă de slujirea aproapelui, sau continuăm să trăim în întuneric? Urmăm exemplul lui Isus care şi-a dat viaţa, renunţând la Sine pentru mântuirea noastră?

În concluzie, putem spune că pericopa ne ajută să înţelegem cât este de diferită gândirea omului, faţă de cea a lui Isus. Omul caută profitul de pe urma muncii sale, caută să aibă o situaţie socială bună, care să-l ridice deasupra altora. Însă Isus nu a venit pe pământ să caute stima oamenilor, ci pentru ca să ne înveţe să-L cunoaştem pe Tatăl şi să ne invite să împlinim, să facem voinţa Lui. El ne cheamă nu la o poziţie de prestigiu prin care să ne simţim importanţi, ci la o viaţă de slujire, cea care contează în vederea mântuirii. Nu merităm nimic în urma păcatului, însă totul ne este dăruit în mod gratuit de Cel care cunoaşte inimile noastre.

Ne credem “profesori” emeriţi sau slugi nevrednice care nu am făcut nimic altceva decât să ne împlinim datoria, de zi cu zi? În familie, ne împlinim obligaţiile, fără ca să aşteptăm recompensa? Trebuie să ştim că există o singură uşă pe care se intră în adevărata mărire şi o singură glorie, care nu este cea deşartă şi ireală, a puternicilor lumii, aceea care se numeşte “slujire”.

Isus slujeşte bând paharul morţii noastre, în care am căzut datorită păcatului. El ne slujeşte, dându-şi viaţa pentru noi şi această slujire mântuieşte viaţa noastră în veşnicie! Poarta către gloria veşnică este iubirea prin care “omul” care este “sus pus” nu face abuz de putere, nu cere să fie servit, ci coboară la nivelul celor de jos şi-i slujeşte, asemenea Mântuitorului, care s-a coborât la noi pentru a ne ridica, împreună cu El, în mărirea Sa.

Să-L rugăm pe Domnul să ne elibereze de ispita de a-i domina, subjuga, comanda, asupri pe fraţii noştri. Să-I cerem să ne ajute, ca să fim slujitorii Săi şi ai aproapelui, împreună cu El, astfel încât să ajungem la mărirea veşnică, pregătită nouă din veac. Amin.

 

* * *

 

Cererea fiilor lui Zebedeu

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Această sfântă zi de duminică, a cincea din Marele Post, ne propune să medităm asupra dorinţelor noastre de mărire deşartă; în acelaşi timp ne pregăteşte să înţelegem ascultarea de care dă dovadă Isus, mergând pe calea înfăptuirii Misterului răscumpărării noastre până la capăt, plătind cu preţul vieţii iubirea faţă de noi.

“Iată ne ducem la Ierusalim şi Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoţilor şi cărturarilor; şi-L vor osândi la moarte şi-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; şi-L vor scuipa şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia,” spune Domnul. Ce cuvinte pline de mister pentru Apostoli: El este speranţa, este cel mai mare dintre profeţii lui Israel, pe El L-au urmat văzând semne mari şi iată că acum le vorbeşte despre patimă şi moarte. Au ascultat dar nu au înţeles, dovadă rătăcirea începută în noaptea patimilor şi disperarea produsă de prăbuşirea propriilor iluzii omeneşti pe care şi le-au făcut despre Mântuitorul, speranţele lor fiind răstignite odată cu Isus. Acum ei nu înţeleg: va fi nevoie de suferinţa purificării propriilor gânduri, de convertire şi apoi, în lumina Învierii, toate prevestirile profeţiilor Vechiului Testament şi cuvintele lui Isus despre suferinţa pe care i-o va aduce încrâncenerea în păcat a oamenilor, vor prinde contur şi vor fi înţelese. În aceste momente de prezenţă a lui Cristos, aceste cuvinte sunt misterioase, şi nu sunt înţelese de discipoli pentru că încă trăieşte propriul “eu” şi acesta prea puţin îmbrăcat în gândirea lui Hristos.

Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu, cuprinşi de ceaţa iluziilor propriilor aşteptări, vin la Isus cu cererea de a sta “în glorie” unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Învăţătorului. Ei aşteaptă încă o Împărăţie a lui Dumnezeu ideală, pentru poporul lui Israel, o guvernare pe tronul lui David în care romanii – păgânii – să fie alungaţi, cărturarii şi fariseii mustraţi pentru încrâncenarea lor în jurul speculaţiilor asupra “literei” Legii şi nu asupra trăirii ei, o domnie a păcii, înţelegerii şi a dreptăţii. Încă nu au înţeles că opera mântuirii este universală şi Împărăţia este a tuturor oamenilor, indiferent de limba vorbită, de cultură sau de apartenenţa sau nu la tradiţia lui Israel. Avea să treacă mult timp până când ucenicii vor înţelege ce înseamnă să propovăduieşti tuturor neamurilor şi că Biserica este mântuitoare pentru toţi. Ceilalţi zece Apostoli nu sunt nici ei mai prejos de confraţii lor, pentru că “au început să fie mânioşi pe Iacob şi pe Ioan.” Şi ei sunt prizonierii aceloraşi aşteptări mesianice, puternic influenţate de încercările istorice prin care a trecut poporul lui Israel şi aşteptau să şadă împrejurul lui Isus într-un stat ideal, însă pe măsura aşteptărilor lor.

Cuvintele Mântuitorului sunt un arc peste timp având aceeaşi profunzime şi pentru noi, cei de astăzi. Înţelegem cu adevărat Împărăţia lui Dumnezeu? De câte ori ni se pare că Împărăţia este atât de îndepărtată sau o aşteptăm ca o lume perfectă în care să intrăm şi noi, să ne conformăm binelui şi dreptăţii care să vină din exterior, dinspre societate spre individ. Împărăţia lui Dumnezeu s-a instaurat pe Pământ, este prezentă în mijlocul nostru, manifestându-se oriunde domneşte sfinţenia. Biserica este sfântă şi în mijlocul credincioşilor ei găsim Împărăţia lui Dumnezeu care stăpâneşte în inimile celor care ascultă de glasul lui Dumnezeu. Este o Împărăţie spirituală care creşte… Plinirea Împărăţiei se va petrece atunci când întreaga omenire se va întoarce la Dumnezeu, devenind o turmă sub un singur păstor, însă cât de încercată este şi va fi Biserica lui Hristos până atunci… Suntem chemaţi să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu “acum”, “aici”, în locul unde trăim şi în timpul vieţii noastre. Intrând în Împărăţia lui Dumnezeu, lumina şi căldura iubirii lui Hristos se va răspândi dinspre noi spre ceilalţi. Călăuziţi de această lumină ca de un far, şi cei din jurul nostru vor pătrunde în comuniunea de sfinţenie a sfintei Biserici, Împărăţia pornind din adâncul inimilor spre ceilalţi. Nu este o aşteptare pasivă a intrării într-o “ţară minunată” ci este un dinamism spiritual care transformă prin Spiritul Sfânt lumea care, din aproape în aproape, va ajunge în mod deplin acea Împărăţie a lui Dumnezeu în care omul va trăi în demnitatea pentru care a fost creat.

În lumina Învierii înţelegem acum cuvintele Mântuitorului: “Ştiţi că cei care se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc;” aceste legi sunt pe măsura lumii fără de Dumnezeu, însă “între voi care vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; şi care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca el să slujească…” Împărăţia lui Dumnezeu nu este guvernată de legile lumii acestea, Isus Hristos dând tuturor exemplu cum trebuie să se trăiască aici pe Pământ şi totodată în Împărăţia divină. Sfinţenia nu înseamnă a face lucruri mari ci a trăi în tumultul vieţii cotidiene, în care ne împărţim între obligaţiile faţă de familie, faţă de societate şi faţă de Dumnezeu. Exemplul cel mai elocvent asupra a ceea ce înseamnă a sluji Împărăţiei în viaţa de zi cu zi este viaţa ascunsă a Sfintei Familii în Nazaret.

“Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei [...] Mai întâi, o lecţie de tăcere. O, de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii, această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului… O lecţie de viaţă de familie. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia, comuniunea ei de iubire, frumuseţea ei austeră şi simplă, caracterul ei sacru şi inviolabil [...] O lecţie de muncă. O, Nazaret, cămin al “Fiului lemnarului”, mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea, aspră dar mântuitoare, a trudei omeneşti [...]; şi, în sfârşit, vrem să salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model, pe fratele lor Dumnezeiesc.” (CBC n. 533)

Împărăţia lui Dumnezeu este a creştinilor care practică virtuţile cu eroism, însă de cele mai multe ori în ascunzişul faptelor aparent mărunte, asemenea bănuţului văduvei.

Omul este chemat să facă o “experienţă fundamentală” a legăturii cu Dumnezeu. Condiţia umană, aceea pe care o sesizăm în această “experienţă fundamentală”, este dominată de două condiţii existenţiale: omul este “o fiinţă-aruncată-în-lume” şi “o fiinţă-aruncată-în-istorie”. Astfel omul este “proiectat” fără încetare, în mod anxios spre viitor, aparţinând în acelaşi timp unui trecut, unui lung lanţ de dependenţe istorice. Este aservit în mod esenţial de multitudinea fascinaţiilor prezentului care îl captează şi caută să îl îndepărteze de Dumnezeu. În acelaşi timp omul încearcă să devină propriul creator prin transformarea cadrului propriei vieţi, a organismului şi psihismului său propriu, a comportamentului său greşit. Propriile limite îi arată mai înainte de toate contingenţa sa radicală. Orizontul cunoaşterii lui se lărgeşte pe măsură ce îl explorează; pleacă în spaţiu însă se va întoarce mereu pe pământ îşi măreşte durata existenţei sale istorice însă se va lupta mereu cu moartea.

Evanghelia lui Hristos este răspunsul tuturor aşteptărilor omeneşti, iar intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a trăi în conformitate cu poruncile Mântuitorului. Numai urmându-L pe Hristos ne vom putea prezenta în faţa Judecăţii şi să devenim locuitori ai fericirii cereşti.

Rugăciune

Iată-mă Doamne în faţa Ta, privind la Tine cu ochii minţii. Tu mă înveţi şi-mi descoperi scopul. Exemplul vieţii Tale pământeşti îmi descoperă cât sunt eu de departe de sfinţenie. Ai înfăptuit mântuirea noastră. Dorinţa Ta a fost să faci voia Tatălui Tău şi astfel Te-ai făcut ca unul dintre noi, Te-ai îmbrăcat cu omenirea noastră şi, mai mult, ai devenit servitorul nostru revelându-ne ce înseamnă adevărata iubire.

O, Doamne, Dumnezeul meu şi Totul meu, merit sau pot să cutez să-Ţi cer mai mult decât mântuirea mea, eu care nici măcar pentru aceasta nu am servit cum se cuvine pe pământ, cu toate că am avut permanent înaintea mea exemplul vieţii şi al învăţăturii Tale?

Numai bunătatea Ta, mă face să sper la fericirea cerească pentru că numai harul Tău poate să-mi transforme sufletul împietrit într-un suflet sfânt şi curat, care să fie vrednic de a se bucura de-a pururi în Măreţia Ta.

De aceea rămâi cu mine, Mântuitorul meu, şi cercetează-mă cu îndurarea Ta, ca să voiesc de acum înainte doar ceea ce este conform voinţei Tale divine. Amin.

 

* * *

 

Cel ce vrea sa fie intâiul, sa fie sluga tuturor

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la cea de a V a Duminica din post cand, odata cu apropierea Floriilor si a jertfei lui Isus pe sfânta cruce, creste si emotia crestinului adevarat fata de evenimentele la care urmeaza sa asiste si care, pentru aducere aminte, se repeta an de an. Despre evenimentele care urmeaza sa se petreaca le vorbeste si Isus ucenicilor sai urcand drumul spre Ierusalim si care aveau in centru tocmai Patima, si moartea sa pe cruce. Bucuria care cuprinsese intreaga Iudee pentru sarbatoarea pastilor evreesti, va aduce, pentru Isus si pentru ucenicii sai, o mare durere si tristete. Si, cu toate ca Isus incerca sa-i pregateasca pe ucenicii sai pentru tragicele evenimente ce vor urma, odata cu sosirea sa in Ierusalim, acestea nici macar nu-l auzeau.

Gandurile lor, vazand euforia multimii care-i urma, îi duc spre ideea ca Isus, ajuns la Ierusalim, va fi primit si inscaunat ca un imparat pamantesc al iudeilor ce va zdrobi jugul roman ce apăsa poporul. Nu aud chinurile si batjocurilor la care Isus va fi supus, dar nici macar nu realizeaza profetia Invierii sale dupa 3 zile, ci ramân cu mintea la marirea pamanteasca la care sperau cand li se vorbea de Imparatie. Nu faceau diferenta intre imparatia pamanteasca si Imparatia cereasca pe care o propovaduia Isus. Dovada fiind cererea celor doi frati, fii lui Zevedeu, care vin si-l roaga sa le dea scaunele cele mai de vaza, dea dreapta si dea stanga sa in Imparatia lui Isus. De aceea Isus vazand ca aceştea nu au inteles despre ce imparatie este vorba le spune: “Nu stiti ce cereti!” dupa care le atrage atentia ca urmeaza sa bea un pahar foarte greu si-i intreba daca vor fi in stare sa bea un asemenea pahar. Acestea raspund, fara a sta sa judece: “Putea.” De aceea Isus face aluzie la moartea si chinurile de martiri pe care le vor suporta atunci cand vor bea paharul la care se referea Isus, intrevazand moartea lui Iacob, care a fost ucis de Irod si surghiunul lui Ioan pe insula Patmos din ordinul tiranului imparat Domitian.

Si, fiindca aceasta convorbire cu fii lui Zevedeu se petrece in prezenta celorlalti ucenici, si vazand ca ei au fost primi care cer putere in noua imparatie, acestea devin invidiosi, atat pe ei cat si pe mama lor, care asa dupa cum spune sfantul evanghelist Luca, a intervenit si ea la Isus pentru a acorda fiilor sai favoruri lumesti. Iata ce usor apare mania si invidia in sufletul omului! De aceea Isus, avand in vedere misiunea pentru care-i pregateste, intervine din nou pentru indreptarea gandurilor lor si le da o lectie despre adevarata marire si pozitie de sef peste alte suflete, atragandu-le atentia ca ei nu trebuie sa fie asemeni domnitorilor si carmuitorilor neamurilor care le stapanesc, ci: “care vrea sa fie între voi întaiul, sa fie sluga tuturor !” pentru ca si el, Fiul Omului “nu a venit ca sa i-se slujeasca, ci ca el sa slujeasca si sa-si dea viata, ca rascumparare, pentru multi!” Si, pentru a fi mai convingator, cu toate ca in decursul celor trei ani de activitate publica Isus le-a demonstrat, de nenumarate ori, ca nu cauta si nu a cautat marirea lumeasca, la Cina cea de Taina ia ligheanul si prosopul si face cea mai umila munca ce se putea face, aceea de a spala picioarele ucenicilor sai, pentru ca acestea sa nu uite niciodata umilinta la care trebuie sa se supuna pentru a fi mai mare in Imparatia cerurilor care le-a fost promisa de Cristos.

Din nefericire, atat credinciosii, cat si clericii din zilele noastre sunt cuprinsi de pacatele pe care Evanghelia de astazi, prin gura lui Isus le condamna, si anume: mânia, ura, invidia si marirea desarta. Ultima fiind dorinta omului de a accede la functii cat mai mari pe scara sociala, dar nu pentru a ajuta pe cei mai mici ci pentru a-i fi lui mai bine. Si cu cat este mai sus cocotat pe aceasta scara, cu atat considera ca are mai putine datorii fata de semenii sai de la care asteapta sa fie slujit. Credinciosii, dar si clericii zilelor noastre au inversat prioritatile. Primii sunt invidiosi pe preoti, pe pozitia si starea lor materiala, din care, pentru a se apara statutul clerical a iesit si urmatorul proverb care lasa, acest grav pacat, necondamnat: “sa nu faci ce face popa, sa faci ce zice popa !” In timp ce, cei din a doua categorie – preoti – îsi doresc si chiar se zbat sa faca tot ceea ce face un laic, fara pregatire pastorala, cum ar fi: inlocuirea sau cumularea pricesnelor cu cântece populare cu expresii indirecte sau directe la desfrau, organizarea de baluri pentru tineri in care se da frau liber dansurilor ispititoare la destrabalare, comercializarea a diferitelor bauturi in scopul obtinerii de foloase materiale, oferindu-le necumpatatilor si celor cazuti in patima betiei si… va las, incontinuare, pe dumneavoastra sa completati aceasta lista cu preocupari ce nu sunt in concordanta cu statutul clerical.

Si, pentru ca eu consider ca predicile nu sunt numai pentru indreptarea laicilor, dar ca prin studiul necontenit pe care un cleric il face, pentru a pregati aceste predici, trebuie sa duca si la indreptarea lui, a celui care este ales sa propovaduiasca cuvantul vietii, incat cuvantul lui sa fie asemeni faptelor sale. Cel mai potrivit timp de pocainta pentru fiecare dintre noi, laic sau cleric, este postul. Fiecare zi de post trebuie asemanata cu niste trepte sau scari. Cu fiecare zi in care urcam, prin post, rugaciune si fapte bune ne apropiem de Isus si va duce la culminarea hranirii cu Trupul si Sangele Domnului. Acesta este cel mai favorabil timp al “lepadarii de sine” adica, lepadarea: urii, maririi desarte, desfranarii, necredintei, betiei, etc. si de imbratisare a: rugaciunii, smereniei, umilintei, milostenia si mai ales fapta cea buna, garantia mantuirii omului.

Sfantul apostol Pavel spune ca, timpul pocaintei, al impacarii cu Dumnezeu, este cel prezent si nu cel viitor, pentru ca nu stim ce ne ofera viitorul. Ori, nu este durere mai mare ca aceea de a parasi aceasta lume neîmpacat cu Dumnezeu. Daca vrem sa fim primii in aceasta lume, atunci sa ne intoarcem ochii spre ceea ce Stapanul ei ne-a lasat si anume ca, el; “nu a venit sa i se slujeasca, ci pentru ca el sa slujeasca si sa-si dea sufletul rascumparare pentru toti!”. Amin.

 

* * *

 

Duminica a V-a din Post. Cerere fiilor lui Zevedeu

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

“Dispreţuit era şi cel din urmă dintre oameni; om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, unul înaintea căruia să-ţi acoperi faţa; dispreţuit şi nebăgat în seamă. Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi chinuit de Dumnezeu, Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi, prin rănile Lui, noi, toţi, ne-am vindecat” (Is. 53, 3-4)

Iubiţi credincioşi,

Lectura pericopei de astăzi şi pasajul din Isaia pe care l-am citat, prezintă două modele opuse de comportament. Pasajul din Isaia ne prezintă figura Lui Isus care suferă; a doua este sugerată de cererea pe care o adresează lui Isus fiii lui Zevedeu.

Cererea (care în Matei este făcută de mama celor doi discipoli) este de înţeles din punct de vedere uman: dacă Isus a venit să instaureze Împărăţia, de ce nu ar trebui să fie miniştri acei care încă de la început l-au urmat? Se subînţelege din această dorinţă imaginea unei împărăţii pământene, în care contează mai mult cine deţine puterea, şi într-o astfel de situaţie nu este normal să se vrea a se face carieră, a căuta în stânga şi dreapta recomandări?

Iacob şi Ioan nu ar trebui să fie condamnaţi pentru acest lucru aşa cum am fi tentaţi, poate, noi să o facem, nici Isus nu-i condamnă; de fapt sunt ceilalţi zece ucenici care se indignează, arătându-se mai severi decât Isus. Evanghelia nu ne-o spune dar, cu ironie subtilă, insinuează un dubiu: că ucenicii se indignează sau pentru că nu ştiu că în Împărăţia cerului nu sunt locuri mai în faţă, sau poate pentru că fiecare din ei, fără a avea curajul să o ceară, cultivau în secret aceeaşi ambiţie cu a fiilor lui Zevedeu?

Ca de obicei, ceea ne surprinde şi de această dată, este atitudinea lui Isus. El nu judecă, am mai spus, şi nici nu condamnă: aproape că îi compătimeşte pe cei doi, pentru naivitatea lor: “nu ştiţi ceea ce cereţi”. Dar, în acelaşi timp nu respinge cererea lor, mai bine le pune o condiţie: “puteţi voi să beţi paharul pe care îl voi bea eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care eu sunt botezat?”

Şi poate că Iacob şi Ioan s-au demonstrat încă odată a fi precipitaţi şi naivi, atunci când răspund: “putem”. Nici de data aceasta Isus nu judecă, dimpotrivă, acceptă disponibilitatea lor. El ştie că paharul martiriului nu va fi pus deoparte pentru ucenicii săi şi, la momentul oportun, se va gândi el însuşi să le dea puterea necesară pentru a suporta calvarul şi întăreşte că faptul că ei trebuie să accepte gratuitatea serviciului la care sunt chemaţi, şi pentru aceasta le spune că nu este în atribuţia lui să le ofere un astfel de privilegiu.

“Nu este al meu a da”: această simplă afirmaţie este o anunţare revoluţionară a Împărăţiei. Căci ce împărăţie este aceea în care cel care este suveran nu are nici o autoritate în a da primele locuri în guvernul său? Isus explică imediat, fără nici o umbră de reproş faţă de ucenicii care încă mai gândesc în termeni umani şi le demonstrează, cu un calm infinit, cât de mult trebuie să se schimbe mentalitatea pentru cei care urmează Împărăţia: “cei ce se socotesc conducători ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi….”

De multe ori în Biserică suntem tentaţi să confundăm autoritatea cu puterea. Structura Bisericii lasă din păcate această impresie; cine ocupă posturi de responsabilitate este expus riscului de a impune propria voinţă altora, chiar şi atunci când acest lucru nu este cerut de exercitarea ministerului său. Ar trebui să reflectăm mai des asupra semnificaţiei cuvintelor: minister, diaconie, serviciu, cuvinte ce ar trebui să fie sinonime.

A se vorbi despre “autoritatea serviciului” nu trebuie să fie numai o expresie frumoasă, o umilinţă de faţadă. Trebuie să fim cu adevărat dispuşi să împărţim cu alţii responsabilităţile, să ascultăm exigenţele şi sugestiile tuturor, să recunoaştem că, adeseori, cei care nu au “charismă” eclezială, demonstrează o capacitate şi generozitate mult mai mare decât a multor clerici. Sacramentul Preoţiei conferă o “putere sacră”, dar aceasta nu înseamnă că totul trebuie să fie hotărât de către paroh, de aceea şi dumneavoastră, fiecare în parte, în virtutea botezului pe care l-aţi primit, sunteţi chemaţi să vorbiţi, să propuneţi, să judecaţi, să hotărâţi, să împărţiţi responsabilităţile Bisericii, alături de preoţii ei.. Chiar şi papa, pe umerii căruia apasă responsabilitatea cea mai mare a Bisericii, cere să fie ajutat recunoscând că astfel primatul este în serviciul unităţii şi că nu ar trebui să fie un obstacol în ajungerea unităţii vizibile între creştini.

Modelul este în primul rând Isus: preot în veac, care ştie să tolereze slăbiciunile noastre pentru că el însuşi le îndurat. De aceea Isus se arată înţelegător faţă de infantila cerere a lui Iacob şi Ioan: chiar şi el a fost ispitit de satana în deşert când i-au fost oferite toate împărăţiile pământului. Dar el a ştiut să reziste: a învins pe ispititor pentru noi, “a fost unul după asemănarea noastră întru toate ispitit, în afară de păcat”. (Ev. 4,15)

Iubiţi credincioşi,

Biserica nu este pentru cine vrea să facă carieră. Nu este pentru cine vrea să împartă luxul şi puterea “conducătorilor pământului”. Nu este făcută pentru cine face compromisuri şi uită că primul loc este al săracilor. Din păcate, istoria ne prezintă cazuri în care oamenii Biserici s-au compromis cu guverne nedrepte şi violente, devenind astfel, în oarecare mod, complicii lor, însă nu ar trebui să fie aşa.

Modelul Servului din Isaia: “dispreţuit şi cel din urmă dintre oameni…” era dispreţuit şi nebăgat în seamă. Să fim atenţi şi să nu vindem sub preţ Evanghelia pentru a păstra stima oamenilor; să nu ne fie frică să ne alăturăm, cu toate dificultăţile, celor emarginaţi, celor persecutaţi, celor întristaţi, celor lângă care nimeni nu vrea să stea, fie că sunt ieşiţi din închisori, fie că sunt ieşiţi din canale, fie că sunt toxico dependenţi; să nu ne fie frică a împărţi cu cine ne stă alături responsabilitatea conducerii Bisericii, care este un jug dulce, dacă vom şti în modul cel mai simplu şi sincer să-i “servim” pe fraţi. Amin.

 

* * *

 

De la păcatul ucigător la sfinţenia dătătoare de viaţă

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

Duminica a cincea din Sfântul şi Marele Post al Paştilor este numită şi Duminica Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, pentru că această sfântă cuvioasă, deşi este pomenită în ziua de l aprilie, este prăznuită şi în Duminica aceasta, ea fiind o icoană sau o pildă a pocăinţei şi a ridicării duhovniceşti a omului prin smerenie şi prin post.

Evanghelia duminicii a cincea din Postul Mare este plină de înţelesuri duhovniceşti pentru viaţa noastră. Evanghelia ne arată că Mântuitorul prevesteşte moartea şi Învierea Sa. El iniţiază pe ucenicii Săi în taina sfintelor Sale Patimi sau Pătimiri, pricinuite de păcatele oamenilor. Pe de altă parte, vedem însă că ucenicii Săi, care erau oameni simpli, pescari, nu puteau înţelege de la început taina Patimilor, Morţii şi Învierii Mântuitorului, ci în mod treptat. Vedem în comportamentul ucenicilor firea omenească, firea noastră, cu slăbiciunile ei, cu ispitele care vin asupra ei. Dar, în acelaşi timp, vedem cum harul lui Dumnezeu din Isus Hristos lucrează pentru ridicarea şi vindecarea firii omeneşti, cum luminează, încetul cu încetul, firea omenească pentru a cunoaşte tainele lui Dumnezeu şi a intra în comuniunea de viaţă dătătoare cu El.

“Nu simpla întâlnire cu Isus aduce slava, ci vrednicia faptelor bune”

Mântuitorul Isus Hristos a prevestit faptul că Fiul Omului, adică El Însuşi, va merge la Ierusalim, iar acolo mai-marii cărturarilor şi ai fariseilor, împreună cu autorităţile romane ale trupelor de ocupaţie din Ţara Sfântă, Îl vor batjocori şi-L vor scuipa şi-L vor biciui, şi-L vor omorî. Apoi, Hristos-Domnul adaugă: “dar Fiul Omului după trei zile va învia”. Deci Mântuitorul nu desparte suferinţele Sale şi Moartea Sa de taina Învierii Sale. Cu alte cuvinte, El ne arată că Taina Crucii este îndreaptă spre Înviere, iar puterea Învierii se află ascunsă în Cruce. Pe când însă vorbea El despre faptul că va merge la Ierusalim ca să sufere, doi dintre ucenicii Săi, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, aveau impresia că Isus vorbeşte de o împărăţie lumească, în locul celei romane. Mântuitorul îi lasă pe cei doi ucenici să spună ceea ce doresc ei, iar apoi îi mustră pe ei şi pe ceilalţi ucenici. În primul rând, Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, au cerut Mântuitorului ceva pământesc, o slavă trecătoare sau o onoare deşartă din lumea aceasta şi anume să stea de-a dreapta şi de-a stânga tronului Său în această împărăţie pe care ei o credeau pământească, o împărăţie în Ierusalim. Atunci, Mântuitorul le spune: “Nu ştiţi ce cereţi”. Prin aceasta vedem că îi corectează, deoarece ei se gândeau la o împărăţie politică, o stăpânire lumească. Iar apoi, după ce le spune: “Nu ştiţi ce cereţi”, Isus întreabă: “Puteţi să beţi paharul pe care-l beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu?” Iar ei au răspuns: “Putem”.

Dar ce este paharul despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelia de astăzi şi ce este botezul despre care vorbeşte El? Sfinţii Părinţi ai Bisericii au tâlcuit cuvintele acestea astfel: botezul despre care vorbeşte Isus este botezul suferinţei şi sângelui din timpul Patimilor Sale, culminând cu răstignirea Sa pe Cruce; iar paharul pe care Mântuitorul urmează să-l bea este însăşi moartea Lui, după cum se vede în rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani, când zice: “Părinte, dacă se poate, să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum voieşti Tu”. Isus Se referea la propria moarte. Cei doi ucenici, Iacob şi Ioan, poate neştiind ce spun, au răspuns: “Da, putem”. Atunci Mântuitorul a profeţit: “Paharul pe care-L voi bea Eu îl veţi bea şi voi şi botezul cu care Mă voi boteza Eu vă veţi boteza şi voi” şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat mai târziu. Sfântul Iacob, ruda Domnului, a gustat paharul morţii când a primit moarte mucenicească, fiind ucis cu sabia de regele Irod, iar de botezul suferinţelor s-a împărtăşit Sfântul loan Evanghelistul, pentru că a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domiţian în timpul persecuţiilor împotriva creştinilor la sfârşitul secolului I. Apoi, Mântuitorul le-a spus că de-a dreapta şi de-a stânga Lui nu se poate sta doar pentru că cineva L-a cunoscut, ci a sta de-a dreapta şi de-a stânga Sa este răsplata pentru faptele bune ale celor care se pregătesc. Deci, nu relaţiile personale, nu simpla întâlnire cu Isus aduce slava, ci vrednicia faptelor bune. Mântuitorul nu dăruieşte cuiva slava cerească doar pentru că acela L-a cunoscut sau face parte dintre rudele Sale, ci slava cerească se dăruieşte ca răsplată pentru credinţă smerită şi pregătirea cu multe osteneli.

“Să respingem ispita slavei deşarte”

Evanghelia ne mai arată că ceilalţi ucenici s-au mâniat când au văzut că fraţii Iacob şi Ioan au căutat onoruri, pentru a fi deasupra celorlalţi. Mânia aceasta este o mânie amestecată cu invidie. Ei s-au mâniat şi pentru că au devenit invidioşi. Vedem aici cum unii, în căutare de slavă deşartă, produc altora invidie şi mânie. Însă Mântuitorul, ca Duhovnic desăvârşit, cunoscător de suflete şi vindecător de patimi, i-a chemat la El pe toţi ucenicii şi le-a zis că în gândirea lumească întâietatea este înţeleasă ca stăpânire sau dominaţie peste alţii, dar ucenicii lui Hristos trebuie să înţeleagă întâietatea sau conducerea altora ca fiind slujire în folosul tuturor. Prin aceasta, Mântuitorul a arătat că adevărata cinste plăcută lui Dumnezeu nu se realizează prin poftă de stăpânire şi prin slavă deşartă, ci prin smerita iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Cu cât iubim mai mult pe Dumnezeu prin rugăciune şi pe semenii noştri prin fapte bune, ajutându-i, cu atât suntem mai demni de cinstire.

Evanghelia se încheie astfel: “Căci şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10, 45). Aici tâlcuitorii Sfintelor Evanghelii remarcă faptul că Mântuitorul nu a vorbit pentru toţi, deşi, desigur, El a murit pentru întreaga lume, ci a zis doar pentru mulţi, pentru că mulţi, dar nu toţi, vor crede în numele Lui, vor urma poruncile Lui şi se vor mântui. Scopul slujirii oamenilor este mântuirea lor. Atât contribuim la mântuirea oamenilor, cât îi ajutăm să iubească pe Dumnezeu şi pe semenii lor.

Din Evanghelia duminicii a cincea a Postului Mare, învăţăm că noi, ca şi ucenicii Domnului, suntem adesea confruntaţi cu ispita slavei deşarte, cu dorinţa de întâietate, de a fi mai apreciaţi decât ceilalţi. Iar această ispită trezeşte altă ispită, aceea a invidiei şi mâniei altora. Ca urmare, slăbeşte comuniunea dintre oameni şi se deteriorează relaţiile adevărate de frăţietate dintre ei. Mântuitorul arată că iubirea smerită faţă de semeni şi ajutorarea lor este calea care ne duce la mântuire, la unirea cu Dumnezeu, şi menţine armonia în comunitatea umană. Astfel, orice onoare adevărată provine din calitatea cuiva de slujitor, indiferent de mărimea rangului 1.

Evanghelia ne cheamă să respingem ispita slavei deşarte prin smerenie, prin pocăinţă şi post, prin mărturisirea păcatelor şi prin împăcare cu cei pe care i-am supărat, prin milostenie şi fapte de slujire a celor neglijaţi şi neajutoraţi.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca, înţelegând folosul duhovnicesc al Evangheliei din această duminică, să înaintăm în urcuşul nostru duhovnicesc interior către bucuria Învierii.

47 de ani de post şi rugăciune

Mai trebuie să menţionăm aici înţelesurile pomenirii în această Duminică a Sfintei Cuvioase Maicii noastre Maria Egipteanca, tocmai pentru că ea este un model de pocăinţă. A trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. A trecut la Domnul în anul 431, în timpul împăratului Teodosie cel Tânăr. A fost o tânără frumoasă, iar frumuseţea ei i-a adus multe ispite şi a căzut în multe păcate trupeşti, chiar şi în timpul călătoriei spre Ţara Sfântă. Dar când a voit să intre în biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, o mână nevăzută a oprit-o să intre în sfântul lăcaş. Atunci a înţeles că viaţa ei era prea păcătoasă ca să poată intra în biserică şi a hotărât să meargă în pustia Iordanului pentru a se pocăi de păcate. Acolo a petrecut 47 de ani în post şi rugăciune, în pocăinţă şi în multe nevoinţe duhovniceşti. Astfel, ea a ajuns la o mare sfinţenie, iar când se ruga se umplea de lumină şi se ridica de la pământ, pentru că devenise mai mult duh decât ţărână.

Însă, cu un an înainte de moartea sa, taina vieţii ei a fost descoperită unui părinte duhovnicesc, Cuviosului Părinte Zosima. Trimis fiind de Dumnezeu, acesta a găsit-o în pustie, a spovedit-o, a împărtăşit-o, iar apoi Maria l-a rugat pe Cuviosul Zosima ca anul următor, la aceeaşi vreme, să vină din nou, pentru că ea va muri atunci. Şi-a prevăzut şi prevestit, aşadar, ziua morţii. Înainte de a se împărtăşi, Maria Egipteanca s-a spovedit şi apoi a povestit Părintelui Zosima toată viaţa ei păcătoasă, de care se pocăise în toţi aceşti ani petrecuţi în pustie.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca a trecut la Domnul în anul următor, după cum prevestise. Acelaşi Cuvios Părinte Zosima a îngropat-o şi a povestit altora viaţa ei. Iar, mai târziu, Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, în secolul al VIII-lea, a scris Viaţa Cuvioasei Maria Egipteanca, iar Biserica a inclus această lucrare în cartea Triodului 2.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, pomenită la 1 aprilie, arată cât de minunat poate lucra harul lui Dumnezeu în omul care se pocăieşte.

Pomenirea ei se face în această a cincea duminică din post, încă începând cu secolul al Xl-lea, iar cultul ei este atestat deja înainte de difuzarea Vieţii ei, scrisă de patriarhul Sofronie al Ierusalimului. Atât de mult schimbă harul lui Dumnezeu pe omul păcătos care se pocăieşte profund, încât îl poate ridica spre lumina împărăţiei cerurilor pe care o pregustă sfinţii încă din lumea aceasta. Cu alte cuvinte, pilda vieţii de pocăinţă şi sfinţenie a Sfintei Măria Egipteanca este o întărire spirituală şi o speranţă pentru toţi credincioşii, pentru toţi oamenii care doresc să se mântuiască, să-şi sfinţească viaţa.

În cântările duminicii a cincea din Triod, Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, ca urmare a ridicării ei prin pocăinţă, este numită “înger în trup” şi se arată cum a răstignit Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca patimile trupeşti şi a ajuns la învierea sufletului din moartea păcatului, sfinţindu-şi sufletul şi trupul cu ajutorul dumnezeiescului har: “Neştiind dumnezeieştile porunci, ai întinat chipul cel dumnezeiesc; dar prin dumnezeiască purtare de grijă, iarăşi l-ai curăţit îndumnezeindu-te, cuvioasă, prin faptele tale cele de sfinţire” 3.

Ca şi Duminica Sfântului Ioan Scărarul, Duminica Cuvioasei Maria Egipteanca ne pregăteşte să înaintăm duhovniceşte spre Sâmbăta lui Lazăr, Duminica Floriilor şi Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului, pentru a intra apoi în lumina şi bucuria Sfintelor Paşti.

1 De altfel, în limba latină, slujirea este numită ministerium, iar slujitorul, minister. Aceşti termeni au fost reţinuţi în limba română pentru a indica cele mai înalte ranguri ale slujirii în stat: minister şi ministru.

2 Părintele Makarios Simonopetritul, în cartea sa Triodul explicat, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 359, arată că există multe asemănări între Maria Egipteanca şi Maria Palestinianca. Prima s-a dus în pustie spre a se pocăi pentru păcate, în timp ce Maria Palestinianca s-a dus în pustia Iordanului pentru a fugi de păcate trupeşti, fiind foarte frumoasă. Oricum, ceea ce contează este îndemnul la pocăinţă şi la luptă cu păcatul, ca sfat şi călăuză pentru Postul Sfintelor Paşti.

3 Duminica a V-a, Utrenie, cântarea întâi, canonul al 2-lea, troparul al treilea, Triod, ed cit, p 466; vezi şi Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, p. 361.