Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a V-a din Post
Anul A (B, C)
Lecturi:
Ezechiel 37,12-14
Romani 8,8-11
Ioan 11,1-45

Ioan 11,1-45

Era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, din satul Mariei şi al Martei, sora ei. Maria era aceea care îl unsese pe Domnul cu mireasmă şi îi uscase picioarele cu părul ei. Fratele ei, Lazăr, era bolnav. Aşadar, surorile au trimis să i se spună: “Doamne, iată, cel pe care-l iubeşti este bolnav!” Când a auzit Isus, a zis: “Această boală nu este spre moarte, ci spre gloria lui Dumnezeu pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie glorificat prin ea”. Deşi Isus îi îndrăgea pe Marta, pe sora ei şi pe Lazăr, când a auzit că este bolnav, a mai rămas două zile în locul în care se afla. Abia după aceea, le-a spus discipolilor: “Să mergem din nou în Iudeea!” Discipolii i-au spus: “Rabbi, acum căutau iudeii să te ucidă cu pietre şi tu mergi iarăşi acolo?” Isus a răspuns: “Oare nu sunt douăsprezece ore într-o zi? Dacă cineva umblă în timpul zilei, nu se împiedică pentru că vede lumina acestei lumi. Însă, dacă cineva umblă în timpul nopţii, se împiedică pentru că lumina nu este în el”. După ce a spus acestea, a adăugat: “Lazăr, prietenul nostru a adormit, dar mă duc să-l trezesc”. Atunci discipolii i-au zis: “Doamne, dacă doarme, va fi salvat!” De fapt, Isus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre somnul obişnuit. Aşadar, Isus le-a spus deschis: “Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu eram acolo, pentru ca voi să credeţi. Dar să mergem la el!” Atunci Toma, cel numit Geamănul, a spus celorlalţi discipoli: “Să mergem şi noi ca să murim cu el!” Când a ajuns Isus, a aflat că era deja de patru zile în mormânt. Betania era aproape de Ierusalim, cam la cincisprezece stadii. Şi mulţi iudei veniseră la Marta şi Maria să le consoleze pentru fratele lor. Când a auzit că a venit Isus, Marta, i-a ieşit în întâmpinare. Maria însă stătea în casă. Aşadar, Marta i-a spus lui Isus: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit! Însă şi acum ştiu că tot ce vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da”. Isus i-a spus: “Fratele tău va învia”. Marta i-a zis: “Ştiu că va învia, la înviere, în ziua de pe urmă”. Isus i-a spus: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” Ea a răspuns: “Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”. După ce a spus ea aceasta, s-a dus şi a chemat-o pe sora ei, Maria, şoptindu-i: “Învăţătorul este aici şi te cheamă”. Când a auzit, ea s-a ridicat repede şi a venit la el. Încă nu ajunsese Isus în sat, ci se afla tot în locul unde îl întâmpinase Marta. Atunci iudeii, care erau cu ea în casă şi o consolau, văzând-o pe Maria că s-a ridicat în grabă şi a ieşit, au venit după ea, crezând că merge la mormânt ca să plângă acolo. Când a ajuns Maria unde era Isus, văzându-l, a căzut la picioarele lui şi a spus: “Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit”. Iar Isus, când a văzut-o că plânge şi că plâng şi iudeii care au venit cu ea, s-a înfiorat în spirit şi s-a tulburat. Şi a zis: “Unde l-aţi pus?” I-au răspuns: “Doamne, vino şi vezi!” Isus a lăcrimat. Atunci iudeii au început să spună: “Iată cât de mult îl iubea!” Dar unii dintre ei au zis: “Nu a putut el, care a deschis ochii orbului, să facă în aşa fel ca acesta să nu moară?” Isus s-a înfiorat din nou şi a mers la mormânt. Era o grotă, iar la intrare era pusă o piatră. Isus a zis: “Ridicaţi piatra!” Marta, sora celui mort, i-a zis: “Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile”. Isus i-a spus: “Nu ţi-am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?” Au ridicat, deci, piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: “Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis”. Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: “Lazăr, vino afară!” A ieşit mortul, legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză, iar faţa lui era acoperită cu un ştergar. Isus le-a zis: “Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” Mulţi dintre iudeii care veniseră la Maria şi văzuseră ceea ce făcuse el, au crezut în el.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Anton Iştoc
pr. Cristinel Fodor
pr. Alessandro Pronzato
pr. Felician Tiba

 

* * *

 

Cooperarea noastră cu Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Dintre toate miracolele înfăptuite de Isus, învierea lui Lazăr este cea mai uimitoare pentru oamenii din timpul său. Credinţa tradiţională evreiască era aceea că sufletul unei persoane decedate rămânea oarecum împreună cu trupul timp de trei zile. După aceste trei zile, sufletul părăsea în sfârşit trupul, pentru a nu se mai întoarce niciodată, şi atunci începea descompunerea trupului. Atunci când Marta obiectează la deschiderea mormântului şi spune: “Doamne, miroase de acum, căci e de patru zile” (Ioan 11,39), ea exprimă părerea comună că este o situaţie fără speranţă. De aceea şi-a întârziat oare Isus venirea la înmormântare, pentru a lăsa ca situaţia să devină “imposibilă” înainte de a acţiona? G.K. Chesterton spunea: “Speranţa înseamnă să speri atunci când lucrurile sunt fără speranţă, altfel nu este deloc o virtute”. În mentalitatea evreiască tradiţională a readuce la viaţă o persoană care era deja moartă de patru zile şi aflată în putrezire era un lucru la fel de incredibil ca viziunea profetului Ezechiel în care oasele uscate ale morţilor sunt aduse în mod miraculos la viaţă.

Pentru primii creştini, relatarea învierii lui Lazăr făcea mai mult decât să indice către învierea lui Isus. Cristos a înviat a treia zi; trupul său nu a cunoscut deloc putrezirea. Pentru ei acest miracol constituia o provocare la a nu renunţa niciodată la speranţă chiar şi în situaţiile disperate în care se aflau ei ca indivizi, ca Biserică sau ca naţiune. Nu este niciodată prea târziu pentru Dumnezeu să readucă la viaţă şi să reînsufleţească o persoană, o Biserică sau o naţiune. Mai întâi însă trebuie să învăţăm să cooperăm cu Dumnezeu.

Cum putem să cooperăm cu Dumnezeu pentru a experimenta puterea învierii Lui în vieţile noastre şi în lumea noastră? Ei bine, toţi ştim deja răspunsul: credinţa. Nu aceasta este însă ideea pe care o subliniază Ioan în această relatare. De fapt, nu există nimeni în relatare, nici măcar Maria sau Marta, care să creadă că Isus l-ar putea readuce pe Lazăr la viaţă după patru zile de moarte. Nimeni nu se aştepta ca El să facă acest lucru, aşadar nu pe credinţa în aşteptare cade accentul aici. Mai degrabă accentul în relatarea despre cum cooperăm cu un Dumnezeu făcător de minuni este pus pe ascultarea practică şi pe împlinirea voinţei lui Dumnezeu.

Pentru a înfăptui minunea, Isus dă trei porunci, şi toate sunt ascultate întocmai. Astfel se produce minunea. În primul rând, “Isus a zis: ‘Ridicaţi piatra’… Au ridicat deci piatra” (versetele 39-41). Au înţeles oamenii de ce trebuie să facă această muncă grea de a ridica piatra de mormânt pentru a dezveli un cadavru mirositor? Fiţi siguri că nu. Însă credinţa lor în Isus s-a exprimat nu printr-un acord intelectual cu El, ci printr-un acord practic, prin ascultare. De ce Isus nu a poruncit pietrei să se ridice singură, fără a-i mai deranja pe oameni? Nu ştim cu siguranţă. Tot ce ştim este că puterea divină pare întotdeauna să fie activată de cooperarea umană şi înnăbuşită de necooperare. Aşa cum spunea C.S. Lewis, “Se pare că Dumnezeu nu face singur nimic din ceea ce ar putea delega creaturilor Sale”. Dumnezeu nu va înfăptui printr-un miracol ceea ce putem face noi prin ascultare.

A doua poruncă pe care o dă Isus este adresată mortului: “Lazăr, vino afară!” (versetul 43). Şi mortul a ieşit. Nu cunoaştem detaliile cu privire la ceea ce s-a petrecut în mormânt. Ştim doar că porunca lui Isus a fost urmată de ascultare imediată. Lazăr a reuşit să iasă din mormântul întunecat chiar având mâinile şi picioarele legate în fâşii de pânză, şi faţa acoperită. Chiar şi un om putrezind în mormânt mai poate face ceva ca să se ajute pe sine.

A treia poruncă este adresată din nou oamenilor: “Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă” (versetul 44). Deşi Lazăr a putut ieşi din mormânt, nu putea nicidecum să se dezlege singur. Avea nevoie de comunitate să facă acest lucru pentru el. Dezlegându-l pe Lazăr şi eliberându-l de fâşiile morţii, comunitatea îl acceptă din nou pe acesta ca unul dintre ei.

Mulţi creştini – indivizi şi comunităţi – au căzut astăzi victime ale morţii păcatului. Mulţi se află deja în mormântul disperării şi al decadenţei, în legăturile obiceiurilor şi ale atitudinilor păcătoase. Doar un miracol ne poate readuce la viaţa în Cristos. Isus este gata pentru un miracol. El însuşi a spus: “Eu am venit ca să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10,10). Suntem noi gata să cooperăm cu El pentru miracol? Suntem gata să ridicăm piatra care stă între noi şi lumina chipului lui Cristos? Suntem gata să facem primul pas pentru a ieşi din locul morţii? Suntem gata să ne dezlegăm (adică să ne iertăm) şi ne eliberăm unii pe alţii? Acestea sunt moduri diverse în care putem coopera cu Dumnezeu la minunea reînnoirii şi reînsufleţirii noastre ca indivizi, Biserică, naţiune.

 

* * *

 

Moarte şi înviere

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

În povestea intitulată Se va întâmpla ceva, de H. Böll, acesta descrie o fabrică în care directorul ei îi saluta în fiecare zi pe subalterni şi pe muncitori cu cuvintele: Azi se va întâmpla ceva, la care ei răspundeau: Ceva se va întâmpla. Într-o zi patronul moare pe neaşteptate şi Böll menţionează că moartea acestui om a fost adevăratul şi unicul fapt petrecut în acea fabrică.

Realitatea morţii este faptul cel mai important ce se poate întâmpla în viaţa unui om şi învierea este faptul cel mai important ce se poate întâmpla în existenţa unui mort. Prin urmare, atât moartea cât şi învierea au o importanţă crucială pentru fiecare om. Tot timpul vieţii trebuie să învăţăm a trăi, scrie filozoful roman Seneca, şi, ceea ce este tot atât de important, este că toată viaţa noastră trebuie să învăţăm a muri.

Durerile, necazurile şi chiar moartea fac parte din planul răscumpărării; pentru aceasta gândul morţii trebuie să fie ceva constructiv, fiindcă: dacă Isus spune despre orbul din naştere că nenorocirea lui nu se datorează nici păcatelor proprii, nici celor ale părinţilor, dar ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu (In 9,3), dacă despre boala şi moartea lui Lazăr din Betania spune că sunt spre slava lui Dumnezeu, ca să fie preamărit Fiul lui Dumnezeu, acelaşi lucru se va putea, şi trebuie să se spună şi despre moartea noastră, deoarece ea este rânduită spre slava Duhului lui Cristos care o va învinge în noi, fiindcă este mai uşor pentru Dumnezeu să ne învie decât pentru noi ca să murim.

Dacă omul nu se familiarizează cu gândul şi cu dorinţa învierii, nu se poate împăca nici cu gândul morţii şi, nerezolvând emoţia morţii, rămâne timid şi fricos în faţa vieţii, adică nu o va fructifica potrivit voinţei lui Dumnezeu. Dacă medităm serios învierea, nu ne sperie gândul morţii. Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit, îi zice Marta, sora lui Lazăr, lui Isus. Ea se gândise că fratele ei va învia în ziua de apoi, dar acea zi i se pare prea îndepărtată, de aceea era atât de tristă. Dar credinţa o ţine cu fruntea sus: Însă ştiu că şi acum Dumnezeu îţi va da tot ceea ce îi vei cere, îi spune Mântuitorului. Ne complicăm cu atâtea griji şi ceremonii la moartea cuiva încât nu mai avem timp să medităm partea frumoasă care apare la orizontul morţii: învierea. Ne lăsăm copleşiţi de atâta durere încât uităm de prezenţa Celui Înviat de lângă noi şi nu dăm loc suficient speranţei.

Lazăr era înmormântat deja de patru zile. S-au executat cu scrupulozitate toate ceremoniile mortuare. Cei ce aveau de înmormântat, înainte de ceremonia funerară, nu mâncau şi nici nu beau. După trei ore de la constatarea decesului, cadavrul era dus la mormânt. După ce acesta era scos din casă, din ea se evacuau toate paturile, scaunele, mesele etc. şi timp de şapte zile cei ai casei nu puteau sta decât pe jos, pe pământ. Cântătorii din fluier şi bocitoarele însoţeau mortul până la mormânt cu cântece de jale, bocete şi răcnete disperate. Cortegiul funerar era compus din membrii familiei, prieteni, vecini şi alţi curioşi de ocazie. Femeile mergeau înainte pentru a aminti că păcatul, care a adus moartea, a intrat în lume prin Eva. Ajunşi la casa eternităţii, se cânta cu adâncă tristeţe psalmul 90; apoi toţi se învârteau de şapte ori în jurul mortului, după care cadavrul era aşezat la locul destinat lui. La dus şi la întors, procesiunea se oprea de şapte ori şi de fiecare dată se adresau cuvinte de îmbărbătare familiei îndoliate. La evrei, numărul şapte era număr sfânt şi se pare că aveau credinţa că în el rezidă o putere magică. După terminarea acestui ritual, încă de două ori pe zi, rudele, prietenii, cunoscuţii etc. se duceau la mormânt, ca să se roage. Toate acestea se făceau până când se observa că faţa mortului, rămasă descoperită, intra în descompunere. Aşa s-a procedat şi cu Lazăr. După a patra zi, faţa era deja în putrefacţie, de aceea piatra de pe mormânt a fost trasă şi sigilată, semn că s-a terminat cu el pentru totdeauna, sufletul ajungându-i în Şeol.

Abia în a patra zi ajunge şi Isus la uşa mormântului. De ce atât de târziu, când doar fusese înştiinţat din timp? Ca prin moartea lui Lazăr să fie preamărit Fiul lui Dumnezeu.

După ce Isus i-a încredinţat lui Petru sarcina de păstor al turmei sale, Biserica, i-a zis: Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu vei voi (In 21,18). Şi aceasta o spune ca să arate cu ce moarte îl va preamări Petru pe Dumnezeu. Prin urmare, moartea celor drepţi este spre slava lui Dumnezeu. Aceasta a fost şi moartea lui Lazăr. Iar, datorită morţii noastre, Dumnezeu îşi va arăta atotputernicia iubirii şi ne va scoate din mormânt. Atunci va apărea un cer nou şi un nou pământ.

Sărbătorile Paştelui bat la uşă. Aşa cum ne îngrijim să avem o haină curată, chiar nouă, tot aşa trebuie să avem o ţinută corespunzătoare pentru suflet. Când cântăm la diferite sărbători naţionale cu emoţie şi cu bucurie imnul Deşteaptă-te, române! tot aşa, ca să putem cânta cu credinţă şi speranţă imnul internaţional al învierii – Aleluia, Cristos a înviat din morţi, aleluia, spre a simţi farmecul sărbătorii veşnice, trebuie să avem convingerea că în noi a prins rădăcini viaţa cea nouă adusă de Cristos şi pe care ne-o împarte mereu prin sfânta Împărtăşanie: Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi (In 6,54).

Lectura a II-a are menirea să ne înflăcăreze iubirea. Sfântul Paul se adresează Romanilor: Dacă Duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în voi… el va învia şi trupurile voastre muritoare. Duhul iubirii, Duhul Sfânt care este sufletul lui Dumnezeu, l-a înviat pe Isus din morţi (Rom 8,11). Iubirea singură poate ţine piept morţii (cf. 1Cor 13,8), o va învinge. Trimisul Martei şi al Mariei i-a spus lui Isus: Doamne, iată, acela pe care îl iubeai este bolnav; care apoi a şi murit. Dar fiindcă în Lazăr era duhul iubirii, chiar mort fiind, Isus ştia că acest foc se poate reaprinde la suflarea Duhului iubirii din Cristos. Rapiditatea învierii depinde întotdeauna de intensitatea iubirii. Surorile lui Lazăr ştiau că pentru cel ce iubeşte este suficient să cunoască necazul celui iubit. Ele nu-i adresează nici o rugăminte în plus lui Isus, îl anunţă doar: Acela pe care îl iubeşti este bolnav. Tot aşa face şi sfântul Paul cu noi: ne înştiinţează că învierea este sigură pentru cel care îl are pe Duhul lui Isus. Cel care nu-l are, să se grăbească să-l primească, fiindcă Duhul se dăruieşte.

Isus este învierea şi viaţa (evanghelia zilei). Noi trebuie să mărturisim mai mult decât Marta, avem mai multe dovezi ale învierii: Da, Doamne, eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu care ai venit în lume. Pentru credinţa în învierea sa, Isus i-a pregătit pe oameni prin învierea lui Lazăr, dar pentru învierea noastră ne-a pregătit şi continuă să ne pregătească duminică de duminică, an de an, prin însăşi învierea sa. Crezi tu aceasta?

Senatorul Luciu Petio Trasea (+66 d.C.) a fost condamnat la moarte de împăratul Nero, fiindcă nu a voit să voteze o lege pe care o voia el, deoarece era nedreaptă. A fost singurul dintre senatori care a avut curajul să înfrunte tiranul şi să-i spună în faţă: Ce poţi să-mi faci, Nero? Poţi să mă ucizi, dar nu poţi să-mi mai faci apoi nici un alt rău. Unui prieten, care îl îndemna să facă actul de supunere faţă de împărat pentru a-şi salva viaţa, i-a răspuns: Cum, ai vrea să mă umilesc săvârşind o fărădelege spre a-mi prelungi viaţa cu câteva zile mizerabile? Nu. Moartea este o datorie şi eu vreau să mi-o achit ca un om liber şi nu ca un sclav. A murit cu fruntea sus, liber. Deşi nu ştim dacă era creştin, totuşi în caracterul său corect avea ceva din demnitatea lui Isus în faţa morţii, pe care a acceptat-o de bunăvoie, zicând: Părinte, în mâinile tale îmi încredinţez sufletul meu (Lc 23,46).

Dacă păcatele îl mai ţin pe unul sau pe altul încă în frica morţii, atunci, ca Marta şi Maria, să trimită un sol la Isus cu înştiinţarea: Doamne, acela pe care îl iubeşti, pentru care ai murit vărsându-ţi tot sângele pe lemnul crucii şi pentru care ai înviat, este bolnav grav de necurăţie, de viciul înjurăturii, beţiei, duşmăniei etc. Şi boala ta va fi vindecată spre slava lui Dumnezeu Tatăl printr-o convertire ca a lui Saul din Tars, Augustin, Ignaţiu de Loyola etc.

Dă-ne, Doamne, tuturor bucuria învierii! Amin.

 

* * *

 

Duminica a V-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Analizând cu atenţie liturgia cuvântului din duminicile Postului Mare, putem constata cu uşurinţă că Biserica oferă credincioşilor spre meditaţie diferite aspecte din viaţa publică a lui Isus observate până la patima şi moartea sa pe cruce, aspecte care ne conduc cu gândul la un anumit punct comun sau care exprimă aceeaşi idee. Tema ispitirii lui Isus din prima duminică, schimbarea lui la faţă, cunoscutul dialog de la fântâna lui Iacob dintre Isus – izvorul apei vii şi femeia samariteană, precum şi momentul vindecării orbului din naştere descris în evanghelia duminicii trecute, sunt tot atâtea imagini care reflectă foarte clar acelaşi mesaj: măreţia şi atotputernicia Fiului lui Dumnezeu. Rând pe rând toate aceste imagini prezentate în duminicile precedente din Postul Mare au avut rolul de a ne pregăti spre o mai mare deschidere a minţii şi a inimii pentru a putea accepta şi a înţelege mai bine o realitate ce conţine un adevăr de care depinde întreaga noastră viaţă de creştini. Este vorba despre cea mai mare minune săvârşită de Cristos şi cea mai mare sărbătoare a întregii Biserici: Învierea sa din morţi.

Astăzi, când mai sunt încă două săptămâni până la sărbătorirea acestui mare eveniment salvific, liturgia cuvântului ne introduce deja, tot ca o pregătire, în ambientul glorios al Învierii. Nu ne prezintă sau nu ne descrie în mod direct învierea lui Isus, dar ne oferă, ca un preludiu, o imagine pregătitoare la ceea ce avea să se împlinească nu peste mult timp, într-un mod mai miraculos. Aici Biserica se foloseşte în învăţătura ei de o pedagogie specifică: mai întâi ne descoperă o realitate mai simplă pentru ca apoi să putem înţelege o altă realitate mai mare.

Concret, Biserica ne vorbeşte astăzi despre atotputernicia lui Cristos asupra vieţii şi a morţii, descriindu-ne în evanghelie un caz petrecut în Betania: învierea lui Lazăr. Această minune a lui Isus este un fapt instrumental prin intermediul căruia îşi descoperă puterea sa divină. Evanghelistul Ioan relatează că Isus primeşte vestea îmbolnăvirii grave a lui Lazăr, dar nu se grăbeşte să meargă în Betania ca să-l vindece, dimpotrivă, mai rămâne încă două zile în ţinutul în care era; el aştepta intenţionat ca Lazăr să moară şi le spune aceasta apostolilor pe faţă: “Lazăr a murit şi mă bucur pentru voi că nu am fost acolo, pentru ca voi să credeţi“. Deci primii care aveau nevoie de această minune pentru a crede în puterea Fiului lui Dumnezeu erau chiar apostolii, cei care de nenumărate ori l-au ascultat vorbind în parabole, cei care l-au văzut vindecând bolnavii, cei care permanent au stat cu el şi au avut posibilitatea să-l cunoască mult mai bine decât toţi ceilalţi evrei, ei erau primii pe care Cristos trebuia să-i convingă.

De altfel, doctrina despre învierea morţilor a fost revelată de Dumnezeu poporului în mod progresiv, iar speranţa în această înviere s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg: trup şi suflet. Unul din momentele acestei revelări divine ne este descris în prima lectură de azi, unde Dumnezeu îi descoperă profetului Ezechiel într-o viziune, acţiunea sa mântuitoare pe care o va înfăptui cu poporul lui Israel. La proclamarea cuvântului său mormintele se vor deschide, trupurile fără viaţă vor fi însufleţite şi îşi vor continua ritmul normal al vieţii.

Însă, înainte de acest fragment pe care l-am ascultat în prima lectură, în acelaşi capitol citim cum Dumnezeu mai întâi îl provoacă pe profet: “Fiul omului, vor învia oasele acestea?” Iar profetul răspunde: “Dumnezeule, numai tu ştii aceasta“. Un dialog asemănător este relatat şi de evanghelist atunci când Cristos o interpelează pe Marta: “Fratele tău va învia“. Iar ea îi replică: “Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi“.

Ambele răspunsuri, atât al profetului, cât şi al Martei, conţin, deşi nu explicit, dar indirect recunoaşterea adevărului din partea lor că Dumnezeu este atotputernic, vrednic de crezare în tot ceea ce spune şi în tot ceea ce face.

Aşadar trebuie să ne lăsăm pătrunşi astăzi de mesajul evanghelic şi să ne dăm un răspuns referitor la atitudinea noastră de credinţă în faţa atotputerniciei Mântuitorului asupra vieţii. Aşa cum a întrebat-o pe Marta, Cristos ne poate întreba pe fiecare dintre noi: “Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine nu va muri în veci. Crezi tu aceasta creştinule?” Oare ne poate lăsa indiferenţi această provocare a Mântuitorului? Apoi, ceea ce este important nu este doar un răspuns teoretic pe care suntem tentaţi să-l dăm ca la orice altă întrebare, dar este necesar ca răspunsul nostru afirmativ să-l transpunem în viaţa practică. Numai atunci când viaţa noastră va fi marcată de un adevărat optimism exprimat în orice acţiune bună, numai atunci când cu inima plină de speranţă vom reuşi să depăşim cu uşurinţă greutăţile vieţii, numai atunci putem spune că pentru noi Cristos este viaţa şi învierea.

Este adevărat că încă de la început credinţa creştină a avut de înfruntat multe neînţelegeri şi opoziţii, aşa cum mărturiseşte şi Sf. Augustin că “în nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor“, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să dubităm în credinţa noastră, deoarece Cristos declară: “Eu sunt învierea şi viaţa; cine crede în mine, chiar dacă moare va trăi“.

Se acceptă de obicei că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. Însă există mulţi care se întreabă: cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică?

Numai cei cu credinţă slabă şi fără fundament pot obiecta astfel. Într-adevăr, nu ştim cum se va realiza aceasta, dar Cristos ne demonstrează că este posibil, iar Sf. Apostol Paul afirmă în a doua lectură de azi, “duhul celui care l-a înviat pe Isus din morţi, locuieşte în noi“.

Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în el şi care au mâncat trupul său şi au băut sângele său. El dă încă de pe acum un semn şi o garanţie, redând viaţa unor morţi şi vestind prin aceasta atât învierea noastră cât şi propria sa înviere, care va fi totuşi de alt ordin.

Astfel speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos Cel Înviat, cu trupul său glorificat, cu alte cuvinte de contactul cu Sfânta Euharistie, care n-ar fi fost posibilă fără Patima, Moartea şi Învierea lui Isus.

Ceea ce ne-ar putea umbri această speranţă este păcatul, ca urmare a trăirii după poftele trupului şi nu după îndemnurile Duhului. Dacă Duhul lui Cristos locuieşte în noi, cum afirmă şi Sf. Apostolul Paul, trupul este mort pentru păcat. De aceea decizia noastră trebuie să fie fermă: ori îi slujim lui Cristos şi atunci trăim după îndemnurile lui şi credem ceea ce ne spune el, ori ne supunem nouă, trupului nostru, şi atunci trăim după poftele trupului. Iar la doi stăpâni nu putem sluji în acelaşi timp.

Convinşi fiind de exigenţa slujirii Domnului, trebuie să avem încredere în cuvintele şi faptele sale, în toată opera şi misiunea lui. Mărturia Martei, din evanghelia de azi: “Doamne, eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu care ai venit în lume” poate fi considerată drept un exemplu demn de urmat care ne demonstrează o credinţă matură. În orice moment al vieţii noastre trebuie să fim gata să putem mărturisi credinţa în mod conştient, dar cu atât mai mult acum, în timpurile noastre, când atâtea concepţii şi ideologii greşite denaturează adevărul despre Dumnezeu, despre Biserică şi mai ales despre om, distrugându-i de cele mai multe ori demnitatea sa de persoană umană creată de Dumnezeu.

O idee absolut inadmisibilă pentru un creştin, cum este reîncarnarea, influenţă a unor concepţii necreştine, nu are nimic de a face cu doctrina creştină despre înviere, aşa cum a lăsat-o Cristos Bisericii sale. Nici în prima lectură, nici în Evanghelie nu este scoasă în evidenţă această idee a reîncarnării, mai întâi a evreilor, apoi a lui Lazăr, dar trebuie remarcată atotputernicia lui Dumnezeu pe care o are asupra vieţii celei mai perfecte creaturi – omul, şi implicit asupra întregului univers. El este stăpânul care are puteri depline asupra noastră, Căruia trebuie să-i slujim în fidelitate, cu speranţa că ne va învia şi pe noi în ziua de apoi la viaţa veşnică, înviere care este posibilă, cum ne demonstrează Cristos şi ne proclamă: “Eu sunt Învierea şi Viaţa; cine crede în mine nu va muri în veci“.

Meditând la aceste cuvinte ale Mântuitorului şi având mereu în minte cuvintele psalmistului de azi: “Eu nădăjduiesc în Domnul, sufletul meu se încrede în cuvântul său“, vom ajunge cu siguranţă în cele din urmă să recunoaştem atotputernicia şi gloria Fiului lui Dumnezeu.

Claudiu Iştoc

 

* * *

 

Duminica a V-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Deşi suntem în atmosfera Postului Mare, timp de meditaţie asupra suferinţelor Domnului nostru Isus Cristos, astăzi, în Duminica a V-a din acest timp sfânt, Biserica ne propune să reflectăm despre speranţă, viaţă, înviere.

Dacă privim istoria poporului ales, putem vedea că ea este o împletire a fidelităţii şi a infidelităţii lui faţă de alianţă, alianţă făcută cu Iahve pe muntele Sinai. Când poporul se îndepărta de Dumnezeu şi nu-şi mai punea încrederea în el, era pedepsit. Cea mai mare pedeapsă pentru el era exilul, când era nevoit să părăsească ţara promisă şi să intre sub o altă stăpânire. Departe de ţara lui, fără templu, fără cult, îşi aducea aminte de Dumnezeu şi îi implora ajutorul. Iar Dumnezeu, plin de bunătate şi iubire, îi trimitea profeţi, care trebuiau să menţină aprinsă flacăra speranţei.

Prima lectură luată din cartea profetului Ezechiel, ne arată tocmai răspunsul pe care Dumnezeu îl dă poporului care plângea în exil, un răspuns plin de speranţă, de pace şi de bucurie. Prin intermediul profetului, Dumnezeu anunţă un timp de glorie pentru Israel, un timp în care Duhul Domnului va avea un rol predominant. Şi acel timp, de care vorbeşte profetul, s-a împlinit în Isus Cristos.

Astăzi, în Evanghelia după sfântul Ioan, îl vedem pe Isus cum săvârşeşte o înviere, aceea a prietenului său Lazăr. Citind evangheliile, ne putem da seama că această înviere nu este unică; Isus l-a înviat pe tânărul din Naim, a înviat-o pe fiica lui Iair. Dar, dintre toate învierile făcute de Isus, cea a lui Lazăr are o importanţă deosebită; atât pentru faptul că i-a dat lui Isus ocazia să se proclame “învierea şi viaţa”, cât şi pentru faptul că această înviere a fost făcută cu puţin înainte de patima, moartea şi învierea sa glorioasă. Astfel, această înviere este şi o anticipare, un preludiu la învierea lui Cristos din morţi. El, care s-a proclamat “învierea şi viaţa”, va călca asupra morţii, umplând inimile apostolilor şi ale celor care l-au urmat pe drumul calvarului cu bucurie şi pace.

La începutul evangheliei, sfântul Ioan ne spune că Isus îi iubea pe Maria, Marta şi pe Lazăr. Dar cu toate acestea, aflând că Lazăr este bolnav, mai întârzie două zile. Poate ne întrebăm: dacă Isus îi era prieten şi îl iubea pe Lazăr, nu trebuia oare să se grăbească să-l vindece? Nu ştia Isus că surorile lui Lazăr, Marta şi Maria, vor suferi de pe urma morţii fratelui lor ? Desigur că ştia. Dar Isus are pedagogia sa. El nu face minuni la întâmplare, dar vrea ca prin aceste fapte extraordinare să-i conducă în primul rând pe apostoli, dar şi pe ascultătorii cuvântului său, la cunoaşterea identităţii sale, la credinţa în persoana sa.

Cu toate că apostolii nu înţeleg, Isus merge în Betania. Înainte de a ajunge, Marta, care a auzit de venirea lui, i-a ieşit în întâmpinare. Acest dialog al lui Isus cu Marta ocupă un loc central în fragmentul evanghelic, deoarece acum Isus pune problema credinţei în persoana sa. Marta este convinsă că Dumnezeu Tatăl ascultă rugăciunea Fiului, crede că morţii vor învia în ziua de apoi, dar rămâne surprinsă când Isus îi spune că fratele ei va învia. Acum e momentul ales de Isus pentru a proclama învăţătura sa: “Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine nu va muri nicicând.” (In 11,25). Şi această învăţătură va fi confirmată, va fi întărită de învierea sa glorioasă, după suferinţa şi moartea sa. Întrebată de Cristos, Marta, asemenea lui Petru, dă o adevărată mărturie de credinţă spunând: “Da, Doamne, eu cred că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel ce vine în lume” (In 11,27).

Şi pe fiecare dintre noi ne întreabă Cristos: crezi tu în mine? Crezi tu că eu sunt învierea şi viaţa? Acestea sunt întrebări, sunt provocări la care trebuie să răspundem, fiecare în conştiinţa proprie şi în faţa lui Cristos.

Credinţa la care ne chemă Cristos nu este abstractă, nu este oarbă. El ne-a arătat prin cuvintele şi faptele sale că este Trimisul Tatălui care a venit în lume să ne obţină mântuirea, să ne arate iubirea lui Dumnezeu faţă de noi oamenii şi să ne dăruiască “viaţa”. Cristos ne promite viaţa harului, viaţa în Duhul Sfânt.

Despre această viaţă în Duhul Sfânt ne vorbeşte sfântul apostol Paul în a doua lectură. După ce prezintă opoziţia care este între “carne” şi Duh, apostolul îi îndeamnă pe credincioşii Romei să renunţe la tot ce-i rău şi să trăiască conform exigenţelor Duhului Sfânt. Aceasta va fi un semn, că aparţin lui Cristos. Iar după cum acest Duh al lui Dumnezeu l-a înviat pe Isus, le va da viaţă şi celor care cred în el. “Şi această viaţă pe care ne-o dăruieşte Isus – spune Papa Ioan Paul al II-lea în enciclica Evangelium vitae - nu scade cu nimic valoarea existenţei noastre în timp, ci o asumă şi o duce la destinul ei ultim, care este viaţa veşnică”.

În acest timp al postului mare, fragmentul evanghelic al învierii lui Lazăr are o semnificaţie deosebită. Comunitatea creştină a văzut în această minune semnul profetic al misterului care se celebrează prin botez, adică trecerea de la moarte la viaţă, de la întuneric la lumină, de la moartea păcatului la viaţa harului. Această semnificaţie vine din primele veacuri creştine, când acest fragment evanghelic, alături de minunea vindecării orbului din naştere şi a dialogului lui Isus cu Samariteana, constituiau o pregătire imediată a catecumenilor, adică a celor care urmau să se boteze în noaptea de Paşti.

Deşi pentru noi nu poate să mai fie o pregătire la botez, în această duminică suntem invitaţi să ne amintim de botezul nostru. Să ne amintim că prin botez noi aparţinem lui Cristos, care ne-a răscumpărat cu nepreţuitul său sânge. Această apartenenţă ne dă dreptul să fim fii adoptivi ai lui Dumnezeu, fraţi cu Isus Cristos, dar avem şi datoria de a trăi conform exigenţelor Duhului Sfânt pe care l-am primit în dar la botez. Asemenea lui Lazăr, ni se adresează şi nouă Cristos: vino afară creştinule: din indiferenţa ta, din egoismul tău, din disperarea ta, din dezordinea în care trăieşti. Mărturiseşte-ţi păcatele şi îţi vei redobândi pacea, bucuria, comuniunea de viaţă cu Duhul Sfânt. El te va face capabil să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău. Numai întăriţi de Duhul Sfânt, vom putea deveni creştini maturi, capabili să facem faţă greutăţilor şi mentalităţilor lumii în care trăim.

În anul 1962, într-un spital din Italia a fost internată o mamă, o creştină catolică practicantă. Ea a născut trei copii şi acum îl aştepta pe al patrulea. Dar în timpul sarcinii, este atinsă de o boală care putea pune în pericol atât viaţa mamei dar mai ales cea a copilului. Fiind de profesie medic, ea ştia că va trebui să facă o alegere; ori salvează viaţa ei, ori pe cea a copilului. Înainte de naşterea copilului îi repetă soţului ei: “Dacă trebuie să alegeţi între mine şi copil, nici o ezitare, pe el să-l salvaţi!”. Copilul este salvat iar mama moare după câteva zile, cu bucuria că a ales viaţa copilului. La 24 aprilie 1995, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a ridicat-o la cinstea altarelor.

Iată un exemplu de trăire a credinţei, de respectare a voinţei lui Dumnezeu. Iată o creştină care a fost conştientă pe deplin de făgăduinţele făcute la botez şi pe care le-a reînnoit an de an în noaptea de Paşti. Această mamă a fost pusă în faţa unei alegeri şi nu a fost uşor pentru ea. Alegerea ei n-a fost o întâmplare, ci rodul unei trăiri profunde a credinţei în persoana lui Isus Cristos. Această credinţă reiese şi din mesajul pe care l-a adresat logodnicului ei înainte de căsătorie: “Cu ajutorul şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu, vom face tot ce ne stă în putinţă pentru ca noua noastră familie să fie un mic Cenacol, în care Isus să domnească peste toate afecţiunile, dorinţele şi faptele noastre”.

Să ne întărim şi noi alegerea noastră de a-l urma pe Cristos. Când vom fi în noaptea de Paşti să facem mai conştienţi acea reînnoire a făgăduinţelor de la botez. Numai astfel vom putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Cristos. Numai astfel vom avea în noi acea comuniune de viaţă cu Sfânta Treime, care ne va conduce spre învierea cea din urmă şi spre fericirea veşnică.

Claudiu BORDEIANU

 

* * *

 

Duminica a V-a din Postul Mare

Autor: pr. Anton Iştoc
Copyright: Predici.cnet.ro

Duminica a V-a din Postul Mare din anul “A”, este ca un anunţ şi o anticipare a Paştelui. De fapt tema fundamentală a liturgiei de astăzi se rezumă într-un singur cuvânt: “înviere”.

În prima lectură “învierea” este o imagine forte la care recurge profetul Ezechiel pentru a reda speranţa compatrioţilor săi descurajaţi: exilul este ca o “moarte”, dar Duhul lui Dumnezeu poate face imposibilul: “Voi deschide mormintele voastre şi vă voi învia…”.

În Evanghelie “învierea” devine evenimentul zilei şi un semn: Isus recheamă la viaţă pe Lazăr, mort de patru zile, şi spune: “Eu sunt învierea şi viaţa…”.

Lectura a doua ne aminteşte de evenimentul învierii lui Isus, înviere realizată de Dumnezeu Tatăl prin Duhul său: acel Duh al lui Dumnezeu care “ne face să trecem de la moarte la viaţă” prin sacramente – cf Prefaţa zilei precum şi colecta alternativă – şi care constituie şi pentru noi principiu şi garanţie de înviere dincolo de moarte.

Isus, la vederea Mariei care-l plângea pe fratele mort, se emoţionează profund şi izbucneşte în plâns. Nimic extraordinar: de câte ori nu am asistat la scene asemănătoare, sau chiar acelaşi lucru ni s-a întâmplat şi nouă la înmormântarea unei rude sau unui prieten. Toţi cunoaştem spaima morţii precum şi emoţia plânsului: sunt realităţi foarte comune şi obişnuite ale lumii acesteia.

Până aici, s-ar părea că în relatarea Evangheliei citim ceva despre noi înşine şi despre viaţa noastră:

Marta, Maria şi Lazăr, prietenii lui Isus… Prietenii noştri, bucuria simplă şi profundă a anumitor ore petrecute împreună…

“Doamne, prietenul tău este bolnav”… Necazul, teama strângerea de inimă în faţa bolii care loveşte o persoană dragă. A suferi văzând că altul suferă. Neliniştea neputinţei…

“Lazăr a murit”. De câte ori nu a răsunat şi la urechile noastre acest foarte simplu şi teribil cuvânt: “A murit”. Părinţi, fraţi, copii, prieteni… Fiecare a luat o bucăţică mai mare sau mai mică din noi, fiecare ne-a lăsat un gol pe care nimeni altul nu-l mai poate umple.

Moartea: aşa de obişnuită acestei lumi, aşa de “normală”, aşa “de-a casei” pe acest pământ. Şi totuşi aşa de străină spiritului nostru, aşa de inacceptabilă. Ineluctabilă; şi totuşi mereu neaşteptată. Cea mai sigură dintre realităţile vieţii; şi în acelaşi timp cea mai uitată (psihologii ar spune: “destituită, îndepărtată, înlăturată”).

Moartea. Sfârşitul oricărui plan şi speranţe umane. “El care a deschis ochii orbului, nu putea să facă să nu moară acesta”? Înaintea morţii se mai putea încă spera o minune. Acum nu se mai poate. Acum Lazăr este mort: sustras oricărei posibilităţi ulterioare de intervenţie.

Ajunsă în acest punct, relatarea evanghelică ne pune în încurcătură:

Doamne, deja miroase: este mort de patru zile!

Lazăre, vino afară!

Mortul a ieşit, cu picioarele şi mâinile legate cu fâşii de pânză.

Oare suntem dintr-odată trecuţi din lumea vieţii reale (prietenie, boală, moarte, plâns…) în cea a purei fantezii? Ori evanghelistul pretinde să continue o relatare adevărată, oricât de neaşteptată şi “imposibilă?

Dar noi, noi cei care ascultăm această relatare, ne mulţumim oare să ne emoţionăm puţin, ca în faţa unei poveşti frumoase, ori reuşim să ne lăsăm tulburaţi de această pagină din Evanghelie, care sfidează orice bun simţ şi orice sens critic al persoanelor evoluate? Ori, în imperturbabila noastră indiferenţă, lăsăm să răsune cuvintele Evangheliei ca nişte formule goale scontate, lipsite de orice interes real?

“Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi”. Numai un exaltat ar putea vorbi în acest mod… Sau poate că – în ciuda tuturor prezumpţiilor noastre contrare – Isus, prietenul lui Lazăr, Marta şi Maria, are într-adevăr o resursă în plus faţă de moartea însăşi?

“Cine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci”. Şi noi suntem printre cei care cred în Cristos. Dar până în ce punct credinţa noastră este aşa de adevărată, încât se ne facă să privim în faţă chiar şi moartea fără a mai avea nici o teamă?

Să nu ai teamă de moarte… Poate că înseamnă să pretinzi prea mult. Dar dacă credem în Cristos, inevitabila noastră teamă poate fi depăşită de speranţă. Pentru că Isus Cristos a adus pe pământ energia vitală a lui Dumnezeu însuşi şi a dăruit-o oamenilor. L-a rechemat pe Lazăr la viaţă pentru a oferi un semn al acestei misiuni. A înfruntat personal experienţa morţii, pentru a catapulta dinăuntrul ei puterea învierii.

Boala, suferinţa şi moartea nu mai sunt în mod necesar un semn al abandonării din partea lui Dumnezeu. Pentru cel care crede în Cristos, şi ele devin un drum încrezător – oricât ar fi de dureros – spre viaţa deplină şi perfectă cu Cel înviat.

“Imposibilul” omului nu opreşte imprevizibilul lui Dumnezeu. Dacă mormintele noastre apar ca un semn de predare şi de înfrângere în faţa morţii, în schimb botezul pe care l-am primit precum şi sacramentele pe care le celebrăm sunt semnul victoriei lui Cristos asupra morţii. El care singur poate să spună. “Eu sunt învierea şi viaţa…”.

 

* * *

 

Învierea şi viaţa

Autor: pr. Cristinel Fodor
Copyright: Editura Presa Bună

Omul, cât timp trăieşte pe pământ, este chinuit de teama că toate se termină cu moartea, fiindcă scheletul hâdos al morţii “îşi arată colţii când lumea îi este mai dragă”. Suntem uscaţi de frică, aşa cum ne spune profetul Ezechiel în prima lectură, ca oasele uscate dintr-un mormânt: fără carne, fără nervi, fără piele şi fără viaţă. Omul se mai poate împăca cu gândul că odată va pierde totul: avere, toate bunurile materiale şi chiar trupul… dar nu se poate împăca cu gândul de a-şi pierde viaţa… Şi totuşi asupra vieţii nu are siguranţă deplină. Astăzi întreaga ştiinţă umană caută să-şi reunească şi să-şi revigoreze forţele spre a da omului speranţa vieţii pe acest pământ cu o durată cât mai lungă. Progresele sunt remarcabile în medicină şi chirurgie, în tehnica transplanturilor de organe şi de inimi artificiale, în invenţii pentru refacerea ţesuturilor, în reducerea morţii infantile etc. Toate sunt bune, dar oare acest efort pentru viaţa pământească efemeră nu este în dauna vieţii supranaturale? Soldaţii războiului roşu” (cu arme de foc), războiului alb (cu instrumente medicale pentru avort), negru (cu mască de terorist), psihic (cu idei ateiste, naţionaliste, fundamentaliste) şi-au dat mâna şi joacă “hora absurdului” sau “atacă în haită” ca să fure omului siguranţa existenţială. Nu rare sunt cazurile în care omul rămâne închis în casă de “frica străzii” ca într-un mormânt şi priveşte cu suspiciune la aproapele său. Comuniunea cu semenii tinde să devină din zi în zi tot mai artificială, pe baza undelor radio sau ale televiziunii. Datorită acestui fapt se poate spune că omul este sărac. Sărac înseamnă a avea condiţia umană lipsită de siguranţa existenţială. Acela care are bogăţia vieţii, adică certitudinea că va trăi în veci, este acela care îşi trăieşte condiţia de creştin.

“Voi face să intre în voi Duhul meu şi veţi învia”, spune Domnul.

Adam a fost creat din trup şi suflet şi a fost locuit de Duhul Sfânt (Tertulian). Când păcatul a luat locul Duhului Sfânt, omul a devenit sărac, Adam devine muritor, nu mai are siguranţa vieţii, existenţei sale.

Ca omul să redobândească pe Duhul Sfânt, Cristos s-a făcut sărac, ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim (cf. 2Cor 8,9), adică a luat condiţia omenească lipsită de siguranţa existenţială şi s-a făcut ascultător până la moartea pe Cruce (cf. Fap 2,8), de pe care a strigat cu disperare, simţindu-se părăsit de Tatăl (cf. Mt 27,46) care este “existenţa însăşi” – “Eu sunt cel ce sunt” (Ex 3,14) – ca prin sărăcia lui noi să ne îmbogăţim, adică să dobândim pe Duhul Sfânt care l-a înviat din morţi, să avem siguranţa existenţială.

Duhul Sfânt, când intră într-un om, realizează o “făptură nouă” (cf. 2Cor 5,15). Isus Cristos, “având forma lui Dumnezeu” (condiţia divinităţii), s-a golit de această “formă” şi a luat “forma sclavului” (cf. Fap 2,6-7), revelându-se ca o făptură nouă denumită “Fiul omului”. Omul, având “forma sclavului” din fire, primind pe Duhul Sfânt prin Cristos, îmbracă forma divinităţii, devine bogat, o făptură nouă: “părtaş al naturii divine” (2Pt 1,4), fiu adoptiv al lui Dumnezeu şi moştenitor al vieţii veşnice; adică pierde “forma sclavului” – nesiguranţa existenţială – şi dobândeşte forma bogatului, adică siguranţa vieţii veşnice.

În acest proces de îmbogăţire a omului, Isus îi cere colaborarea. În calitatea sa de “începător şi desăvârşitor al credinţei” noastre (cf. Evr 12,2), Isus are iniţiativa: îi pregăteşte pe ucenici, primii săi colaboratori. Cu toate că i se aduce vestea că Lazăr este pe moarte, nu se grăbeşte, ci aşteaptă să moară, ca înviindu-l, ucenicii să creadă. Cere Martei să creadă în el că este “învierea şi viaţa” şi Lazăr va învia. Numai acela care face ceea ce spune este cu adevărat acela care spune ce este. Fapta este dovada, argumentul decisiv al veracităţii celor afirmate. Şi iată, dovada: Isus îl strigă: “Lazăre, vino afară!”. Aceasta o face cu o credinţă care s-a desăvârşit în zilele vieţii sale; pe când înălţa rugi şi cereri cu strigăt mare şi cu lacrimi către acela care putea să-l salveze de la moarte şi era ascultat pentru evlavia sa (cf. Evr 5,7). Aici, în faţa mormântului lui Lazăr, Isus şi-a ridicat ochii spre cer şi a mulţumit Tatălui că l-a ascultat ori de câte ori l-a rugat şi acum cu siguranţa ascultării, ca omul să creadă, porunceşte lui Lazăr să iasă din mormânt.

Dar, în opera sa caritabilă, Isus vrea ca omul să colaboreze cu el. Colaborarea se face şi trebuie făcută în spirit de credinţă. Colaborarea dă convingerea atotputerniciei credinţei de a muta munţii din loc (cf. Mt 21,21) şi, uniţi în credinţă cu Cristos, de a învia morţii. De aceea Isus spune celor din jur să dea piatra la o parte de pe intrare, să-l dezlege şi să-l lase să umble.

Isus îl strigă pe Lazăr pe nume.

Noi am primit un nume la botez şi pe baza căruia trebuie să colaborăm cu Isus, iar când vom fi strigaţi pe acest nume la învierea de apoi, să ne ridicăm îndată şi să-i ieşim în întâmpinare. Cei care îşi vor auzi numele, vor învia; cei care nu-şi vor auzi numele, vor auzi un ecou venit din negura istoriei: “Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic!”, fiindcă nu m-aţi dezlegat de foame, de sete, de boală, de goliciune, nu m-aţi lăsat să ies din închisoare (cf. Mt 25,41 ş.u.), nu m-aţi lăsat să umblu în libertatea fiilor lui Dumnezeu. Aceştia vor fi lipsiţi pentru totdeauna de siguranţa existenţială, vor fi fără speranţă de viaţă şi fericire, vor fi săraci în veci, chinuiţi de teamă veşnică…

Oare n-au ajuns azi mai înţelepţi fiii întunericului decât fiii luminii? (cf. Lc 16,8). Fiii întunericului se adună şi hotărăsc să-l omoare pe Isus, ba chiar şi pe Lazăr, (cf. In 12,10) ca nimeni să nu mai creadă în existenţă veşnică.

Cum de este omul capabil să săvârşească o astfel de fărădelege împotriva evidenţei? Să ne refugiem cu răspunsul în “misterul omului”? Că omul este un “abis” insuficient explorat? Ar fi o soluţie prea comodă. Răspunsul nu-l putem găsi pe calea raţiunii, fiindcă o astfel de fărădelege – de a pune la cale omorârea celui care învie morţii – este un act iraţional. Prin urmare, trebuie să apelăm la Revelaţie: trebuie să credem că omul poate ajunge sub stăpânirea diavolului, aşa cum spunea Isus iudeilor: “Voi aveţi de tată pe diavol şi împliniţi voinţa tatălui vostru. El dintru început a fost ucigaş” (In 8,44). A vedea minunea învierii şi a pune la cale moartea este semnul morţii totale. Păcatul împotriva adevărului cunoscut este păcatul împotriva Duhului Sfânt care nu se iartă nici în veacul acesta şi nici în cel viitor (cf. Mt 12,31-32).

Maria, sora lui Lazăr, stătea în casă şi plângea, dar când a auzit că o cheamă Isus, s-a ridicat şi a alergat în întâmpinarea lui.

Azi ne cheamă Isus şi pe noi. Ne asigură prin propria sa înviere că ultimul duşman care va fi nimicit va fi moartea (cf. 1Cor 15,26) şi ne cere aportul personal, să-i ieşim în întâmpinare, adică decât să ne plângem de prea mult întuneric, este mai bine să aprindem o lumină oricât de mică prin spovada anuală şi împărtăşania de Paşti. Păcatul este “piatra” care ne ţine în mormânt, sub povara nimicirii totale. Înlăturarea păcatului din sufletul omului prin dezlegarea sacramentală – “Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate” (In 29,23) constituie opera lui Dumnezeu, înfăptuită prin instrumentele sale care sunt apostolii şi succesorii lor, din sufletele acelora care cred în Cristos şi-l acceptă pe Duhul Sfânt trimis tocmai spre iertarea păcatelor ca prim dar al celui înviat.

“Oase uscate” de patimi, ascultaţi glasul Domnului: “Voi pune în voi Duhul meu şi veţi învia”.

Isus l-a înviat pe Lazăr fiindcă acesta l-a primit deseori în casa sa din Betania şi împreună cu surorile sale l-au tratat cum nu se poate mai bine şi Isus l-a iubit…

Să-l primim şi noi cu iubire în sufletul nostru! El ne spune: “Eu sunt pâinea vieţii… Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,48.54).

 

* * *

 

A lăsa moartea în spate

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu, mai întâi

“Doamne, prietenul tău este bolnav”. Şi el nu se mişcă. Mai zăboveşte încă două zile. Şi vorbeşte ciudat. Când se hotărăşte să meargă, Lazăr este de acum mort. Când ajunge în faţa mormântului, cadavrul, după expresia realistă a Martei, “deja miroase, pentru că este mort de patru zile”. Este posibil ca Dumnezeu să fie mereu departe când l-am dori prezent? Cum vine totdeauna cu întârziere la aşteptările noastre? De ce calendarele sale nu sunt acordate niciodată cu trebuinţele noastre, şi intervenţiile sale sunt diferite de urgenţele noastre?

“Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu nu ar fi murit…” Marta, cu toată familiaritatea pe care o adoptă din cauza prieteniei, este prea gentilă. Cineva ar fi zis, ba chiar ar fi strigat, cu brutalitate: Dacă ar exista Dumnezeu, nu ar fi trebuit să permită atâta durere! Sau: Cum mai este posibil să crezi după ce ai asistat la o tragedie atât de atroce ca aceasta, fără ca Dumnezeu să mişte un deget?…

În momentul suferinţei absurde, în faţa realităţii tulburătoare a morţii, în faţa experienţei scandaloase a răului Dumnezeu este, în ochii noştri, ineficient, vinovat de “omiterea ajutorului”. El nu se justifică, nici nu ne mustră pentru ieşirile noastre, protestele, chiar şi cele mai violente. Se limitează să repete: Dacă crezi, vei vedea slava lui Dumnezeu. Dar nu stabileşte un termen, nu precizează modul. A crede” este în prezent, în timp ce “a vedea” priveşte viitorul. Între aceste două verbe, unul la prezent şi celălalt la viitor, este speranţa creştină. Necazul este că noi avem tendinţa de a schimba timpurile verbelor (ceva ca: “dacă vezi slava lui Dumnezeu, chiar ai crede…”) Pretindem, mai întâi, să vedem, să controlăm, să constatăm, acum, în prezent, şi apoi, cine ştie, poate, “vom crede” în slava lui Dumnezeu. Îl supunem pe Dumnezeu la permanente examene de bunătate, protecţie, fineţe a auzului, grijă, promptitudinea intervenţiei, înainte de a-i da slavă, de a-l recunoaşte demn de credinţa noastră.

Dacă credinţa vine după aceea (după dovezile stabilite de noi, după calculele noastre, după măsurile noastre şi controalele minuţioase), nu se mai poate vorbi de credinţă, şi nici măcar de speranţă. Adevărata speranţă nu se naşte când Isus ar fi ajuns la timp, dacă ar fi venit imediat, ci atunci când de acum este prea târziu, “nu mai este nici o speranţă”… Dacă crezi, vei vedea… Surpriza, imprevizibilul, de-a dreptul imposibilul, sunt dăruite exclusiv credinţei. Şi, în mijloc, între aceste două verbe, este adesea o aşteptare interminabilă, o absenţă inexplicabilă, o îndepărtare sfâşietoare. Sunt calcule care nu ne convin, goluri înspăimântătoare, pierderi în serie, răni care ne fac să urlăm.

Dumnezeu nu ne cere credinţa ca o răsplată datorată minunii, preţul de plătit pentru acţiunile sale, dar ca o condiţie necesară pentru ca El să poată acţiona ca Dumnezeu. Noi am vrea să-l vedem mai întâi comportându-se ca Dumnezeu – după schemele noastre – şi apoi să-i acordăm încredere. El, în schimb, vrea ca să merite încrederea noastră când ne înşeală, ne face să aşteptăm dincolo de limitele raţionale, refuză întâlnirile noastre. În mod paradoxal: Dumnezeu trebuie să fie Dumnezeu pentru noi, mai înainte. Slava sa trebuie proclamată în obscuritate, nu după ce a fost risipit întunericul. Puterea sa trebuie să fie admisă în dezastrul cel mai arzător, nu în momentul triumfului.

Mai întâi (în singurătate, în părăsire, în durere, în amărăciunea cea mai dezgustătoare, în lipsa oricărui confort) credem în iubirea sa, şi apoi vom vedea manifestarea sa. Cristos nu este învierea şi viaţa după ce a deschis mormântul lui Lazăr.

Lazăr a ieşit din mormânt pentru că cineva, mai întâi, a îndrăznit să proclame: Eu cred. Nu are importanţă că mortul este “de patru zile”. Ceea ce contează este ca credinţa mea să fie “de astăzi”. Esenţial este ca parfumul credinţei mele să fie mai puternic decât toate mirosurile urâte care sufocă aerul. Când avem curajul să şoptim, chiar cu ochii copleşiţi de lacrimi şi gura uscată după atâta strigat, “eu cred”, în locul obişnuitului “stai să vedem…”?

“Eu sunt cel care plânge”

“Eu sunt învierea şi viaţa”. Dar mai putem adăuga: “Eu sunt cel care nu se ruşinează să plângă”. Într-adevăr, la mormântul prietenului, Isus “a fost mişcat profund, s-a tulburat” (să mai spunem: a rămas răscolit), şi “a izbucnit în plâns”. Între cele două fraze, “eu sunt învierea şi viaţa”, şi “Isus a izbucnit în plâns”, nu este de fapt incompatibilitate. Dimpotrivă, cele două expresii sunt legate între ele. Credinţa fără lacrimi poate să apară de-a dreptul inumană. La mijloc, între cele două fraze, se întinde teritoriul complex al condiţiei noastre umane.

Văduvei din Naim care însoţeşte sicriul fiului ei, Isus îi cere: “Nu plânge”. Aici, în schimb, plânge şi el. Ca Maria, ca prietenii. Chiar dacă este învierea şi viaţa, chiar dacă peste puţin timp va smulge morţii prada sa. Isus ne asigură “cine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci”, dar nu ne împiedică să plângem. În ultima zi Dumnezeu va şterge lacrimile noastre. Aici pe pământ, totuşi, plânsul este necesar. Să fecundeze terenul speranţei.

A crede în înviere înseamnă a iubi viaţa

Duminica trecută, în episodul vindecării orbului din naştere, am asistat la un schimb de interogatorii, procese, întrebări, chiar excomunicarea, din cauza acelei minuni. În evanghelia de astăzi, după ce Isus l-a rechemat la viaţă pe Lazăr, este această notă descumpănitoare: capii Iudeilor “…din acea zi au hotărât să-l ucidă” (Io 11, 53). Unul care îndrăzneşte să învingă acea frontieră socotită de netrecut, care se hazardează să frângă bariera morţii, este socotit periculos, subversiv. Capii Iudeilor nu pot tolera ca Isus să împingă până la acest punct graniţele dintre viaţă şi moarte.

Incredibil, învierea lui Lazăr semnează condamnarea la moarte a lui Isus (şi, natural, constituie şi vestirea învierii sale).

Forţele răului sunt capabile numai să ucidă, să ia viaţa sau s-o chinuiască (cum este cazul orbului din naştere), şi avertizează cu ameninţări pe cel care este purtătorul unui mesaj şi al unei puteri de viaţă. Isus devine insuportabil, pentru o anumită mentalitate, pentru că iubeşte viaţa, binecuvântează viaţa, simte moartea ca pe ceva absurd, o insultă, un lucru intolerabil, nelegitim (“nelegitimitatea anticreaţiei”, cum spune E. Balducci), şi înţelege şi împărtăşeşte repugnanţa noastră faţă de moarte.

El nu predică acceptarea morţii, ci ne învaţă să iubim viaţa. Isus, pentru a ne face să înţelegem frumuseţea cerului, nu are nevoie, ca unii oameni religioşi, să dispreţuiască pământul. Dimpotrivă valorizează pământul, îi conferă plinătate. Când Marta spune “ştiu că va învia”, îi răspunde “Eu sunt viaţa”. Isus trezeşte gustul de a trăi, de a trăi o abundenţă, o intensitate şi o profunditate nebănuite. El însuşi se bucură de căldura prieteniei, îi place să stea cu copiii, împărtăşeşte bucuriile simple ale tuturor, îi place parfumul, se arată foarte uman, are simţul banchetului. Pentru aceasta, când proclamă “Eu sunt viaţa” ne face să înţelegem că pentru a sta cu El trebuie să ştim să gustăm viaţa în toată plinătatea ei.

Credinţa în înviere (“Eu sunt învierea”) nu este de acord – cum socotesc unii gropari ai bucuriei pascale – cu instinctul morţii, ci cu iubirea de viaţă, cu dorinţa de a trăi.

Aceeaşi mângâiere, dacă nu vrea să se reducă la un cuvânt ipocrit, trebuie să fie comunicare de viaţă. “A mângâia înseamnă a dărui viaţă celui întristat, a se îndrepta spre cel ce plânge, şi a-l lăsa să participe, a-l face părtaş la viaţa mea şi a-l face atent la ceea ce susţine viaţa celui care mângâie” (H. Weder). Eu mângâi pe cineva care plânge, care poartă doliu, numai dacă îi comunic căldura, bogăţia, elanul şi tandreţea vieţii mele. Când întâlnesc pe cineva care este trist sau disperat, îl mângâi numai dacă îi permit ca viaţa sa, rănită, stinsă, sfărâmată, diminuată, să se sprijine pe aceeaşi încredere care susţine şi viaţa mea.

Un nou motor pentru a lăsa moartea în spate

Trece Isus şi strigă şi la mine, ca şi lui Lazăr: “Vino afară din mormânt”. Viaţa în sens biologic este numai un suport a ceea ce constituie viaţa. Eu pot să spun că trăiesc numai dacă mă trezesc, dacă experimentez că sunt iubit, dacă sunt capabil să iubesc, dacă devin solidar cu mizeriile şi exigenţele oamenilor, dacă ies din groapa confortabilă a egoismului, dacă particip la marile aspiraţii ale lumii, dacă nu accept să trăiesc mărginit, dacă sunt creativ. Avem impresia că unii indivizi încep să “să se restrângă”, să se chircească, încă înainte de a muri, ca şi cum s-ar adapta cu anticipaţie cu măsurile sicriului…

“Lazăre, vino afară…” Ieşi din somn, din inerţie, din pasivitate, din apăsare, din minciună, din imitaţie. Încetează de a mai muri. Este ora de a trăi, de a participa la viaţa celui Înviat. Peste atâtea existenţe uscate, peste comunităţile stinse, amorfe, este necesar să vină “suflul” (ca în celebra viziune a lui Ezechiel), care să le îmbrace, să le scuture, să le trezescă, să le pună pe picioare. Sfântul Paul (în pasajul fundamental al scrisorii către creştinii din Roma) ne aminteşte că Duhul Sfânt este maestrul învierilor noastre posibile.

Duhul coboară în profunzimile noastre. Locuieşte în noi. Duhul ne face să trăim. Creştinului nu-i este permis să vegeteze. Este vorba de a ne “lăsa să trăim” sub impulsul puternic al Duhului. Viaţa noastră nu mai este stăpânirea “trupului”, ci a Duhului. Duhul călăuzeşte viaţa noastră punând stăpânire pe inimi. Atunci viaţa noastră devine o personalitate spirituală, fără a înceta pentru aceasta de a fi pe deplin umană. Chiar şi trupurile noastre nu mai sunt pentru moarte, ci pentru glorie. Renunţând la faptele păcatului şi deci ale morţii (egoism, lăcomie, violenţă, sclavia simţurilor, dezordini), şi dedicându-ne faptelor vieţii, noi experimentăm deja de pe acum realitatea învierii.

După imaginea propusă de A. Maillot, trebuie să ne decidem să dăm la fier vechi carcasa veche uzată de păcat care are ca motor “trupul”, şi să ne luăm un alt “motor”, pe Duhul Sfânt, care să călăuzească persoana noastră spre viaţă, dreptate, libertate, pace. Atunci chiar şi “trupul nostru muritor” este animat de “suflul” de viaţă, participă la viaţă, pentru că Duhul nu poate condamna la nimicire ceea ce constituie locuinţa sa. “Ceea ce acum este într-adevăr viaţă, va fi viaţa în veşnicie” (A. Seve). În sfârşit, datorită Duhului, avem posibilitatea nemaiauzită de a lăsa moartea la spate… Atunci, vrem să începem să ridicăm vreuna din pietrele care împiedică viaţa?

 

* * *

 

Duminica a V-a din Postul Mare

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne îndreptăm cu paşi repezi spre sărbătoarea Învierii Domnului. Mai ieri primeam cenuşa pe cap, în semn de începere a Postului Mare, iar acum suntem deja în a cincea duminică, cu doar două duminici înaintea Paştelui.

Aşadar va fi Paştele, Învierea Domnului nostru Isus Cristos. Un eveniment pe care îl pregătim în perioada Postului Mare, un eveniment pentru care s-a născut, a pătimit şi a murit Isus Cristos, un eveniment în vederea căruia am primit botezul, participăm în general la sacramente, înviere care ne va da garanţia că efortul depus aici pe pământ în a crede în Cristos, nu a fost zadarnic.

Evanghelia de astăzi, anticipă într-un oarecare fel evenimentul învierii lui Isus.

Isus se afla în altă parte decât în Betania, acolo unde erau fraţii: Lazăr, Marta şi Maria. Lazăr, fiind bolnav, a murit şi deşi i se trimite răspuns lui Isus să vină pentru a-l vindeca, Isus, nu vine. Am putea spune că intenţionat îl lasă să moară. Ba mai mult, pentru orice om aflat în suferinţa, calmul pe care îl are Isus, devine enervant.

În faţa suferinţei, oamenii se agită, sună la salvare, caută un medic, toţi ar vrea să facă ceva pentru cel bolnav, numai să nu moară. Iar în faţa morţii, cu toţii devin şi devenim neputincioşi. Viaţa, ca şi moartea nu depind de noi. Dumnezeu dă viaţa, el o ia şi o ia când consideră.

Lazăr era grav bolnav. Dacă ar fi fost spitale sau maşini ale salvării, Marta şi Maria s-ar fi orientat poate mai întâi spre acestea, dar pentru că nu erau şi pentru că îl cunoşteau bine pe Isus, a trimis răspuns la el.

Oricine, văzând calmul de care dă dovadă Isus poate să-şi dea seama că el avea situaţia în mâini. Ştia că, deşi e o încercare pentru cei din jur, pentru el va fi un moment de har. Era timpul ca Dumnezeu-Tatăl, prin intermediul Duhului Sfânt şi al Fiului, să arate oamenilor cine este autorul vieţii.

Era în acelaşi timp şi o anticipare a evenimentului care avea să vină: a învierii lui Isus. Cu alte cuvinte, gestul lui Isus de a-l învia pe Lazăr, poate suna cam aşa: “În curând voi fi condamnat la moarte şi pentru mulţi dintre voi care mă cunoaşteţi va fi un moment de poticnire. Nu vă descurajaţi! Chiar dacă mă veţi vedea mort pe cruce, eu voi învia! Şi pentru ca să vă dovedesc, o să anticipez învierea mea cu cea a lui Lazăr! Am această putere, pentru că eu sunt calea, adevărul şi viaţa!”

De fapt, moartea lui Lazăr este doar un pretext pentru ca Isus să lanseze o nouă învăţătură legată de atotputernicia sa în privinţa vieţii. Isus se dovedeşte în acest sens un adevărat maestru al artei de a educa. El ştie că nu e suficientă teoria, mai ales în ceea ce priveşte transmiterea unor adevăruri legate de viaţă. Ca bun pedagog vrea să însoţească teoria de un exemplu concret.

Discuţia sa cu Marta confirmă această teorie: “Fratele tău va învia”. “Ştiu, pare să fie convinsă Marta, va învia în ziua de apoi”. Nu, acum va învia, o asigură Isus, pentru că eu sunt învierea şi viaţa. Ajunge să credeţi în mine şi chiar dacă, fizic, muriţi, veţi fi vii.”

Isus pare că întinde nervii celor două surori până la maxim. În loc să facă imediat minunea sau măcar să le mângâie în durerea lor, parcă, detaşat de tot ceea ce li se întâmplase, cu răbdarea unui maestru, intră în tot felul de teorii legate de înviere şi de viaţa veşnică.

Când a considerat însă că şi-a atins scopul, când a constatat că cele două surori şi mulţimea care îl înconjura au înţeles cine este cu adevărat “învierea şi viaţa”, mişcat de durerea lor sinceră, omul Isus plânge. Aşa a înţeles el să-i înţeleagă! Este cea mai profundă lecţie de viaţă dată cuiva în istorie.

Un bun pedagog ştie că ori de câte ori vorbeşti cu un copil, ca să te faci înţeles şi să nu-i fie frică, trebuie să te apleci şi să-i vorbeşti de la nivelul lui. Copilul nu trebuie să te perceapă ca fiind mai mare ca el. Te va înţelege dacă îi vorbeşti de la nivelul lui.

Isus adoptă o astfel de iniţiativă. Mai ştie el că, pe lângă a da un exemplu concret când vrei să transmiţi o teorie importantă, la fel de important e să ştii să te cobori la nivelul celui căruia vrei să-i transmiţi teoria. De aceea, mişcat de durerea celor două surori, şi el plânge. Se coboară la nivelul lor pentru a le arăta că îi pasă. Le respectă sentimentele şi devine solidar cu ele, apoi intervine surpriza.

Dumnezeu nu lasă niciodată pe nimeni în disperare şi chiar atunci când aparent ni se închid toate uşile, el ne deschide o fereastră. Când totul se pare că se năruieşte, când credem că am epuizat toate soluţiile, deodată, din partea unei persoane necunoscute, dintr-o inspiraţie neprevăzută, de unde nici nu ne aşteptăm, vine soluţia. Dumnezeu este mereu imprevizibil, dar vrea să vadă la noi sinceritate şi credinţă.

Isus cere să fie dus la mormântul lui Lazăr, la locul care a declanşat atâta suferinţă, acolo de unde, fizic vorbind, un om nu mai poate să treacă. Acolo a fost pentru el maximul de cădere, de disperare, de suferinţă, de orice, dar nu de bine. Isus vrea să redea speranţa exact de acolo de unde credem noi că am înmormântat-o. Şi face minunea! “Lazăre, vino afară!” Iar mortul, cu mâinile şi cu picioarele înfăşurate iese afară.

Cum poate să meargă un om legat la mâini şi la picioare? Şi totuşi Lazăr iese legat la mâini şi la picioare, iar misiunea de a-l dezlega revine celor din jur, care sunt martori la eveniment.

Posibilul îl fac oamenii, este de datoria lor, imposibilul îl face Dumnezeu! Ar fi fost prea mult ca Lazăr să iasă din mormânt gata dezlegat. S-ar fi putut bănui că a fost vorba de o înscenare a morţii lui, că de fapt, el nu era mort, ci doar şi-a înscenat moartea. În patru zile cât a stat în mormânt ar fi avut timp să se dezlege, dacă ar fi fost aşa. Lazăr însă chiar era mort şi a dovedit-o ieşind din mormânt ca un mort, adică înfăşurat cu acea pânză.

Evanghelia învierii lui Lazăr, dincolo de aspectul sentimental pe care îl comportă, este o lecţie extraordinară de credinţă, speranţă şi iubire. Este o ultimă verificare a acestor trei virtuţi înainte de marea verificare a fidelităţii în faţa lui Isus mort pe cruce, dar care va învia.

Suferinţa şi apoi moartea lui Lazăr sunt simbolul suferinţelor noastre fizice, morale şi spirituale, chiar simbolul morţii noastre spirituale prin păcat.

Noi înşine, după căderea în păcat, nostalgici după timpurile de linişte sufletească, de pace şi fericire, specifice sufletelor curate, ne spunem: “O, Doamne, dacă ai fi fost aici, slujitorul, slujitoarea, eu, tatăl, mama, copilul, tânărul, adultul, etc. nu aş fi murit, nu aş fi căzut în păcat. Ştiu însă că tu eşti învierea şi viaţa, că tu îmi poţi reda pacea şi liniştea sufletească. Ştiu că te-ai aplecat asupra suferinţelor mele, asupra păcatelor mele, m-ai văzut acolo jos, căzut în mocirlă, în păcat. Ai plâns alături de mine. Dar, Doamne, chiar dacă “Lazăr” din mine a murit de patru zile, vino, să-ţi arăt unde l-am înmormântat. Apropie-te, Doamne şi dezleagă-mă de suferinţa şi păcatul care mă ţin legat şi fă să se vadă în mine doar harul tău. Dă-mi harul unei spovezi bune, măcar de Paşti. Amin.