Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a IV-a din Advent
Anul A (B, C)

Lecturi:
Isaia 7,10-14
Romani 1,1-7
Matei 1,18-24

Matei 1,18-24

Nașterea lui Isus Cristos a fost astfel: mama lui, Maria, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soțul ei, fiind drept și nevoind s-o denunțe, s-a hotărât să o lase în ascuns. După ce cugetase el acestea, iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: “Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soția ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale”. Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul prin profetul care zice: Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și îi vor pune numele Emmanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soția lui și nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu. Și i-a pus numele Isus.

 

Autori

pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Felix Roca jr

 

* * *

 

Duminica IV Advent (A)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Isaia a spus atunci: “Ascultați, voi cei din casa lui David! Nu vă ajunge să obosiți răbdarea oamenilor, de obosiți și răbdarea Dumnezeului meu? De aceea Stăpânul însuși vă va da un semn: Iată, fecioara va zămisli și va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel” (Is 7,10-14)

Fondul istoric al acestui episod al istoriei poporului lui Israel este simplu și îi conferă semnificația dintâi: în climatul de agitație creat de amenințarea unei invazii a armatei fraților din regatul de nord, aliați cu cei din regatul Damascului (Is 7,2), profetul Isaia îi anunță pe cei care și-au pierdut încrederea în Dumnezeu crezând totul pierdut: nu trebuie să vă temeți căci amenințarea celor două regate se va stinge, iar nu peste mult timp (cât i-ar trebui unui nouă născut să ajungă la vârsta rațiunii) cei doi dușmani vor dispărea. Nașterea copilului este prezentată ca un reper cronologic dar și ca simbol (prin numele pe care îl poartă) al unei restaurări a dinastiei lui David.

Sfântul Matei, în Evanghelia sa, va face din acest pasaj profetic o interpretare creștină: un moment istoric devine dătător de sens pentru alte momente asemenea unei parabole. Ne putem încrede în continuare în Dumnezeu din moment ce noul rege care se va naște va purta numele de Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va împlini toate promisiunile.

Nașterea lui Isus Cristos a fost așa: Mama lui, Maria, fiind logodită cu Iosif, fără să fi fost ei împreună s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt. Iosif, fiind drept și ne voind s-o dea pe față, a voit s-o lase pe ascuns. Și pe când cugeta el la acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis zicându-i: “Iosife, fiul lui David, nu te teme s-o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt. Ea va naște un fiu și-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate… Și trezindu-se Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului și a luat-o la sine pe femeia sa. (Mt 1,18-24)

Peripețiile provocat de zămislirea Fiului lui Dumnezeu în sânul fecioare Maria, peripeții care îl vizează pe Iosif, logodnicul viitoare mame, sunt repede însușite și controlate de Dumnezeu prin îngerul său. Lămuririle date acestui om drept îi sunt suficiente pentru a-și asuma rolul de tată purtător-de-grijă. Dincolo, însă de aceste peripeții, observăm că sfântul Matei face din acest episod o relectură a textului din Isaia 7. Un cuvânt exprimă, de altfel, proiectul său: împlinirea. Această împlinire înseamnă că lucrarea este condusă către perfecțiunea sa, că ea ajunge să umple toată așteptarea. Astfel, evanghelistul înțelege istoria lui Israel prin zămislirea lui Isus și se folosește de această istorie pentru a indica lucrarea de mântuire. Ca și el, noi ne putem înțelege propria istorie și pe cea a universului în lumina nașterii virginale în Duhul Sfânt. A asculta, a medita și a face loc acestui episod în viața noastră înseamnă a fixa în noi un semn care ne orientează în invizibilul pe care noi îl trăim în fiecare zi. Căci și viața noastră este fecundată de către Duhul Sfânt în vederea unui rod mântuitori. Prin urmare, iată-ne conduși, împreună cu Iosif, către o atitudine activă, aceea de a ne asuma vocația personală și a o pune în slujba lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Spre izvoarele libertății

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

La început a fost: libertatea lui Dumnezeu. El putea să creeze lumea sau nu. Dar a creat-o. Această lume născută din actul voinței libere a lui Dumnezeu era necesar să poarte amprenta libertății. Din flacăra unei lumânări se aprinde altă lumânare, altă flacără, la fel ca prima. Tot așa: din libertatea creatoare a lui Dumnezeu s-a născut libertatea omului. Este drept, în Dumnezeu actul voinței sale este infinit și atotputernic, în schimb în om, libertatea nu este actul voinței sale, ci este un dar mărginit al voinței nemărginite. Omul a apărut pe pământ cu darul divin al libertății, dar voința sa nu era atotputernică. Darul libertății îl făcea fericit, dar nu pe deplin, de aceea a voit să fie ca Dumnezeu, a căutat atotputernicia voinței în pomul oprit (Gen 3,5). Lipsit de voință atotputernică, omul a căzut, a păcătuit și diavolul i-a furat libertatea și, o dată cu dânsa, i-a răpit și fericirea.

Răul trebuia înlăturat. Cine îi mai putea reda omului libertatea și fericirea? Numai atotputernicul Dumnezeu printr-un act liber al voinței sale. Ca să redevenim oameni întregi, liberi, era necesar să avem un EmanuelDumnezeu cu noi, care să ne redea mereu tărie în voință, ca libertatea noastră să rodească faptele cele bune. Prin urmare, răscumpărarea omului izvorăște dintr-un act liber al voinței lui Dumnezeu, care a voit să rămână cu omul, ca Șarpele viclean să nu-i mai răpească fericirea.

Regele Damascului s-a aliat cu regele Israelului pentru a ocupa Ierusalimul, capitala regatului lui Iuda, pentru a-l înlătura de pe tron pe regele Ahaz, ca să pună pe un altul, care să le fie aliat și să pornească împreună un război împotriva Asiriei. Aflând de acest complot urzit contra sa, Ahaz tremură de frică și vrea să se apere de dușmani făcând alianță cu Asiria. Isaia îi cere lui Ahaz să nu se înspăimânte de cei doi regi dușmani și să nu recurgă la alianță cu păgânii, fiindcă, acceptând protecția împăratului asirian, trebuie să accepte și protecția zeilor săi păgâni, ceea ce ar duce poporul ales la idolatrie, punându-se în dușmănie cu Iahve. Profetul îl îndemna pe Ahaz să se roage, să ceară ajutorul Domnului Sabaot. Regele era slab în credință și considera că este mai prudent să recurgi la alianțe militare, conform uzanțelor politice, decât să ispitești pe Domnul. Acest fapt îi dă lui Isaia prilejul potrivit să anunțe gratuitatea libertății, mântuirii, din partea lui Dumnezeu. El spune: Iată, însuși Domnul vă va da un semn: o fecioară va zămisli și va naște un fiu și-i va pune numele Emanuel, adică “Dumnezeu este cu noi”. Libertatea lui Dumnezeu din actul creației se repetă în actul liber al răscumpărării prin nașterea din fecioară a lui Emanuel. Fericirea se naște din libertate și constă în a fi Dumnezeu cu noi. Cine nu-i cu Dumnezeu, nu-i liber și nu poate fi fericit.

Dumnezeu își poate realiza planurile sale și fără aportul omului, dar în iubirea lui l-a voit colaborator responsabil, cum îi definește sfântul Paul pe toți cei de bunăvoință: colaboratori ai lui Dumnezeu (1Cor 3,9; 2Cor 6,1). În aceasta stă toată frumusețea și măreția omului de chip și asemănare cu Dumnezeu. Acesta este adevărul adus de Isus și care ne face liberi. Darul de a fi colaboratori ai lui Dumnezeu face parte din fericirea libertății sale de a și-l asocia pe om la planurile realizării împărăției sale, făcându-l pe om să-și înțeleagă propria fericire prin consimțământul acordat liber și conștient la voința lui atotputernică. A pune libertatea personală în slujba Domnului, conform cu voința lui, înseamnă a diviniza natura, înseamnă a aduce “învierea din morți” prin Isus Cristos, așa cum ne sugerează lectura a II-a, înseamnă a deveni domni.

Nașterea lui Isus Cristos a fost așa: a doua persoană din sânul Preasfintei Treimi, născută din veci în sânul Tatălui, își pune libertatea sa la dispoziția Tatălui și zice: Iată vin să fac voința ta, Dumnezeule și devine Domn asemenea Tatălui. Maria, aflând aceeași voință divină, își pune și ea libertatea în serviciul divin și spune: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău și devine Doamna noastră prin Cristos. Iosif, aflând și el de voința lui Dumnezeu, își pune libertatea în slujba lui și, trezindu-se din extaz, a luat-o la el pe logodnica sa, devenind domn și stăpân al casei sale. Așa s-a ajuns ca Isus să divinizeze firea omenească unind-o cu firea dumnezeiască în persoana sa divină și să devină Domnul nostru, dătătorul de divinitate Mariei, lui Iosif și apoi nouă tuturor.

Crăciunul este o chemare continuă de a ne oferi consimțământul în mod liber și conștient la opera mântuirii, fiind colaboratori ai lui Dumnezeu, pentru eliberarea poporului de păcate.

Adeziunea liberă la voința lui Dumnezeu este semnul și mobilul marilor minuni istorice: nașterea lui Dumnezeu ca om, de a exista o mamă-fecioară, de a exista pe pământ o familie – soț, soție și copil – mai curată decât cei mai curați îngeri ai cerului. Cine ar fi în stare să descrie frumusețea și măreția acestor minuni?

Spre a fi cu adevărat oameni, adică domni, cu simțul și cu responsabilitatea libertății, avem nevoie de Emanuel, Dumnezeu cu noi. A rupe firele de contact cu Dumnezeu înseamnă a pune la baza relațiilor dintre oameni egoismul, interesul personal, tirania, ceea ce înseamnă a nu mai fi domn. Cel care crede că are la dispoziție numai banchetul pământesc, cine îl va convinge să nu se bucure în mod individual și cât mai mult posibil în dauna altora?

Libertatea pusă în slujba lui Dumnezeu este pusă în slujba iubirii și numai așa pot răsări minunile pe pământ.

Avem nevoie de Mesia, care se mai numește Isus, adică Iahve este mântuirea, avem nevoie continuă de marele rod al libertății divino-umane care să ne deschidă ochii spre a vedea Crăciunul în slava învierii lui Isus și a noastră, singurul mijloc prin care vom deveni cu adevărat liberi și fericiți, adică de Duhul Sfânt.

Mijlocul ales de Dumnezeu pentru a ne face liberi și fericiți este nașterea lui Isus pe pământ, opera Duhului și a libertății doamnei noastre Maria.

Prin nașterea lui Isus din fecioară a voit ca libertatea noastră să fie independentă de Căsătorie; Căsătoria fiind o “legătură” și un “jug”.

Prin nașterea lui Isus în sărăcia grajdului din Betleem, Creatorul a voit ca libertatea noastră să nu fie îngrădită și dependentă de bunurile materiale.

Prin nașterea lui Isus în întuneric, Tatăl a voit ca libertatea noastră să nu depindă de simțurile trupești, ci de actul voinței prin care credem în mod liber.

Prin nașterea lui Isus între străini, Iahve a voit ca libertatea noastră să nu fie constrânsă de relațiile de rudenie sau de onoruri moștenite din moși-strămoși.

La început a fost libertatea lui Dumnezeu, ca la sfârșit să fie libertatea noastră în Dumnezeu, prin Emanuel, ca în viața veșnică, prin voința devenită una cu voința lui Dumnezeu, să ne putem crea minunile pe care le va dori inima noastră.

Va trebui să ne apropiem de ieslea lui Isus cu inima deschisă pentru a primi darul adus de sus: libertatea fiilor lui Dumnezeu prin iertarea păcatelor.

Avem nevoie de curaj pentru a face acest pas spre Emanuel.

Tatăl împăratului Constantin cel Mare, pe când acesta era încă mic, a trecut în revistă trupele sale. Era păgân notoriu și habotnic. Oprindu-se în mijlocul soldaților, a spus: Acela care dintre voi este creștin, să treacă la dreapta mea! Unii soldați creștini se temeau, alții, mai curajoși, cu pași apăsați au ieșit din front și s-au aliniat la dreapta lui. Împăratul i-a privit, și-a încruntat sprâncenele și a strigat: Numai voi? Ceilalți nu se mișcă? Știa că are mai mulți soldați creștini și era nemulțumit, nu de credința lor, ci de lașitatea lor. Apoi, întorcându-se către cei din dreapta lui, le zise: Voi veți forma garda mea de onoare; iar ceilalți, care sunt tot creștini, dar au rămas în rânduri de frică, vor fi excluși din armata mea, deoarece, dacă azi le-a fost rușine de Dumnezeul lor, mâine se vor rușina și de împăratul lor în fața dușmanilor mei.

În aceste zile care ne-au mai rămas până la Crăciun, să dovedim prin fapte că suntem creștini, pășind cu curaj la scaunul de spovadă pentru a ne curăți sufletul de păcate, folosind darul libertății, ca în însuși sufletul nostru să se nască minunea minunilor: Emanuel în sfânta Împărtășanie. Așa vom forma garda lui de onoare când va veni cu mărire și slavă pe norii cerului. Lașii vor fi excluși, trimiși chiar în focul iadului.

Se mai poate folosi și următorul exemplu: Amaleciții au năvălit să tâlhărească bogățiile – casele și câmpiile – Israelului. Fiind alungați, în graba fugii lor, au lăsat pe câmp un biet sclav în spasmele morții. Soldații regelui David, trecând pe lângă el, l-au ridicat și l-au dus la rege. Cuprins de compătimire, David a poruncit să i se dea de mâncare pâine, smochine și struguri. Încetul cu încetul, sclavul și-a revenit. Regele David l-a chemat și i-a zis: Nu vei mai fi sclav, ci om liber. În război vei lupta alături de mine ca un viteaz, iar în timp de pace vei trăi cu cinste și răsplată. Amalecitul și-a folosit toată viața dreptul la libertate în slujba regelui David.

Isus vine să ne ridice din bolile noastre sufletești, să ne dea libertatea, să ne hrănească el însuși cu trupul și să ne astâmpere setea cu preasfânt sângele său, să ne facă liberi și fii ai învierii.

Care este răspunsul nostru?

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Advent

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Câteva zile ne mai despart de marea sărbătoare a Nașterii Domnului. De aceea astăzi Sfânta Biserică ne îndeamnă – așa cum de fapt a făcut-o în tot timpul Adventului – să ne pregătim cât mai bine pentru a-L primi în mijlocul nostru pe Mesia prevestit de profeți ca “Domn al puterilor”, “Principe al păcii”, “Cel tare”, “Împăratul măririi”.

Dacă în primele trei duminici ale Adventului lecturile ne anunțau că mântuirea este aproape, că trebuie să pregătim calea Domnului, astăzi în a patra duminică liturgia cuvântului ne vorbește despre starea sufletească în care trebuie să ne găsească Mesia, despre atitudinea spirituală plăcută Împăratului, care vine să ne aducă binecuvântarea, pacea și mântuirea sa.

Așadar, care este atitudinea spirituală recerută pentru a beneficia de darul mântuirii?

Răspunsul ni-l dă psalmul de astăzi, psalmul 23: “Iată vine Domnul; El este Împăratul măririi! …Cine va putea să urce pe muntele lui? Cine va sta în locul sfânt al său? Cel care are mâinile nepătate și inima curată; Cel care nu ia în zadar numele Domnului, acela va primi binecuvântare și dreptate de la Dumnezeu Mântuitorul“. De fapt psalmul nu face altceva decât să anunțe condițiile cerute pentru a intra în împărăția lui Mesia: a avea mâinile nepătate, a avea inima curată și a nu lua în zadar numele Domnului.

Aceste condiții însă pot fi rezumate la una singură care conține toate celelalte: “a avea inima curată“. În Biblie inima este locul prin excelență a vieții intime a omului; e vorba de gândirea sa, de sentimentele sale, de deciziile sale. Dacă inima e curată, adică abandonată total și fără rezerve în brațele Providenței, e eliberată de orice simpatie pentru ceea ce îl contrazice pe Dumnezeu. De aceea cel care are inima curată va avea și mâinile nepătate, și nici nu va lua în zadar numele Domnului: “Fericiți cei curați cu inima, căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu!” (Mt 5,8) declară însuși Isus chemând oamenii la Împărăția sa. Deci vom fi fericiți dacă ne vom strădui să avem inima curată. Numai astfel vom fi părtași la viața veșnică din Împărăția Cerurilor care nu este altceva decât a-L cunoaște pe Dumnezeu, adică a vedea fața lui.

Cei care refuză să îndeplinească această condiție sunt excluși din Împărăție. Un asemenea refuz întâlnim în prima lectură. Ahaz nu ascultă de porunca lui Jahwe, nu are încredere în el. De aceea Jahwe îl abandonează în mâinile dușmanilor. Pentru a înțelege mesajul acestei lecturi să vedem mai întâi contextul istoric în care se înscriu evenimentele.

Lectura de astăzi evocă situația critică a regatului lui Iuda sub regele Ahaz (735-733 a.C.). Regele Siriei, Rețin, și Pecah, regele Samariei, organizează o coaliție împotriva Asiriei și insistă ca și Ahaz să participe. Înfruntând refuzul său, cei doi vor să-l detroneze. Pentru aceasta Ahaz se pregătește să apeleze tocmai la dușmanul celor doi, regele Asiriei. E vorba însă de o alegere plină de consecințe negative pentru poporul ales. Regele Asiriei ajutându-l pe Ahaz, cu siguranță îi va cere supunere. Astfel ar fi în pericol chiar dinastia lui David aleasă de Dumnezeu ca să aducă mântuirea, deoarece odată acceptată supunerea, Asiria va putea numi regi pentru Iuda după bunul ei plac. În acest moment Isaia, profet trimis de Dumnezeu, vrea să-l avertizeze pe Ahaz asupra nenorocirii. Îl sfătuiește să aibă credință în puterea lui Jahwe și să nu se teamă de regii Siriei și Samariei, că sunt nimic înaintea Aceluia care protejează dinastia davidică. Ahaz nu vrea să asculte; nu crede în puterea lui Dumnezeu. Profetul insistă, vrea să-l facă să creadă; îi spune să ceară un semn de la Domnul prin care să vadă puterea lui.

Ahaz însă are planul său, nu vrea să-l schimbe, preferă să se declare rob al unui om. Pentru aceasta Jahwe s-a dezgustat de el și de familia sa. Dacă tu nu vrei un semn – pare să spună Isaia – este Domnul care va da unul arătând înlăturarea ta! El va ridica un alt Rege pe tronul lui David care va asculta și va mântui poporul: “Iată fecioara va zămisli și va naște un fiu, căruia îi va pune numele Emanuel, adică Dumnezeu cu noi” (Is 7,14). “…El va domni pe tronul și peste împărăția lui David ca s-o întărească și s-o întemeieze cu judecată și dreptate, de acum și până-n veac” (Is 9,6).

În fața acestui refuz Dumnezeu nu se “intimidează”. El poate să-și realizeze planul Său de mântuire, promis lui David, și pe altă cale. Și într-adevăr Dumnezeu nu mai păstrează linia prezentă a regilor, care au demonstrat refuzul alianței, dar inaugurează un nou început. În acest scop se slujește de o fecioară legată de familia regală a lui David. Ea face posibilă venirea Regelui, deoarece crede – spre deosebire de Ahaz – și va traduce credința ei în numele pe care i-l dă Fiului ei: Emanuel, adică Dumnezeu este cu noi. Acest Emanuel se va hrăni cu “lapte și miere” (Is 7,15) care-i vor da putere de a deosebi binele de rău (laptele și mierea fiind într-o concepție orientală hrana zeilor care-i fac puternici). De aceea Emanuel va reactualiza fericirea paradisiacă. Acest Emanuel, Dumnezeu cu noi, va respinge răul și va alege binele, va fi în putere de a judeca corect, de a conduce cu înțelepciune; va fi un rege după inima lui Dumnezeu.

În lumina Noului Testament ne întrebăm: Cine este acea fecioară prevestită de profeți? Cine este Mesia promis de veacuri? Fecioara este Maria, tânără logodnică promisă ca mireasă unui bărbat din casa lui David, pe nume Iosif. Este mama Celui ce s-a zămislit prin puterea Duhului Sfânt, Căruia Iosif, după îndemnul îngerului, îi va da numele Isus (Cel care mântuiește). Fecioara este cea care se abandonează total în mâinile lui Dumnezeu și declară: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău” (Lc 1,38).

Mesia este Domnul nostru Isus Cristos; Cel care a mântuit poporul său de păcate. Este Fiul unic al Tatălui care s-a născut în lume din seminția lui David. Este Cel pe care iudeii l-au condamnat la moarte, dar a treia zi a înviat din morți arătându-și slava. Iudeii l-au răstignit sub pretextul că s-a pretins Fiul lui Dumnezeu și pentru că n-a ascultat de legea lor. Dar de fapt ei sunt cei care n-au acceptat condițiile pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu. De aceea au rămas robii legii lor. N-au vrut să treacă peste lege prin credință.

Spre deosebire de aceștia Matei, în Evanghelia de astăzi, ne prezintă un adevărat iudeu, un adevărat împlinitor al legii lui Dumnezeu, pe Iosif. Acesta fiind drept o ia la sine pe Maria logodnica sa, care zămislise, deși legea iudaică îi impunea s-o repudieze. El trece deasupra legii ascultând de porunca divină și nu rămâne robul legii. Trece peste lege prin credință ca un adevărat fiu al lui Avram și acceptă misiunea încredințată lui de Dumnezeu: de a fi tată purtător de grijă a Celui care va mântui poporul. Nu este mândru, ambițios, unul care nu vrea să renunțe la propriile planuri; el este umil. Chiar și din dubiul său cu privire la Maria reiese același lucru: umilința. Incapabil de a împăca două fapte la fel de adevărate pentru el – curăția și sinceritatea Mariei cu maternitatea ei – optează prudent pentru tăcere, încercând să-și liniștească conștiința. Nici măcar nu îndrăznește să se îndoiască de virtutea Mariei; de aceea Dumnezeu îl luminează trimițând un înger: “Nu te teme Iosife, fiul lui David, căci ce s-a zămislit în Maria este de la Duhul Sfânt” (Mt 1,20).

Un adevărat exemplu de ascultare! Un adevărat exemplu de pregătire la nașterea Celui promis! Ca și tânăra sa logodnică Maria, s-a abandonat total în mâinile lui Dumnezeu. Prin ascultarea lor au făcut posibilă venirea în lume a Mântuitorului și prin acesta mântuirea noastră.

Și noi, cei prezenți astăzi în jurul altarului suntem chemați pentru a îndeplini același plan al lui Dumnezeu: de a face posibilă nașterea lui Isus în inimile noastre și în inimile tuturor; de a răspândi Împărăția lui prin trăirea noastră, prin exemplul credinței noastre.

Ce vom face pentru a îndeplini acest plan? Oare vom rămâne încăpățînați în planurile noastre, vom continua să fim robi ai lumii? Oare nu vom accepta condițiile necesare pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu?

Nu! Dar, “renăscându-ne” odată cu nașterea lui Cristos să colaborăm la răspândirea Împărăției Lui. Prin viața noastră să-i facem pe toți să participe din acea bogăție a “sărăciei” din Betleem, din acea putere a “neputinței” de pe Calvar, încât să putem spune și noi cu Sfântul apostol Paul: “Sunt slujitor al lui Cristos, chemat de El… ca să duc la toți oamenii vestea cea bună a mântuirii” (Rom 1,1), căci “nu mă rușinez de Evanghelia lui Cristos, pentru că este puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor celor care cred!” (Rom 1,16).

Vincențiu Burlacu

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Advent

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

De mai multe secole, în fiecare an, sărbătoarea Crăciunului sosește exact la 25 decembrie. Este o problemă pur calendaristică. Iar calendarul este ca și timpul: înaintează inexorabil, orice s-ar întâmpla. Tot așa, de multe secole, în ziua de 25 decembrie este “Crăciunul”, oricum ar fi timpurile și realitățile: timp de pace sau timp de război, timp de bucurie sau timp de durere… Ca și cum Crăciunul ar voi să spună pur și simplu “acea zi”, tocmai “acea dată”. Apoi știm că fiecare este liber să-l sărbătorească așa cum vrea (sau cum poate): daruri, masă copioasă, vacanțe, călătorii, plimbări… Și chiar prin participarea la Liturghia de la Miezul Nopții.

Și totuși Crăciunul nu este numai o simplă dată, “acea” zi fixă din calendar (în definitiv ce prezintă ziua de 24 decembrie care să fie aparte?). Data, ziua, a fost (chiar dacă numărată în alte feluri) dintotdeauna de când pământul se învârte în jurul soarelui. Crăciunul nu! Sărbătoarea Crăciunului a fost inventată de creștini pentru amintirea unui eveniment. Și acest eveniment este nașterea lui Isus. Nu data este cea care contează: pe scurt, alegerea acestei zile a fost cazuală. Nu este vorba chiar despre “ziua în care” s-a născut Isus: acea zi nu o cunoaștem. Ceea ce are importanță este faptul. Și acest fapt – nașterea lui Isus din Nazaret – este important în măsura în care este importantă pentru noi și pentru istoria omenirii însăși persoana lui Isus: cine era, ce a spus, ce a făcut…

“Nașterea lui Isus a fost așa”: și imediat – urmând relatarea din sfântul Matei – ne aflăm într-o lume de lucruri în care pare să se treacă de la istorie la legendă, de la concretul faptelor la incontrolabilitatea fanteziei: o tânără care zămislește “prin lucrarea Duhului Sfânt”, îngerul care-i apare în vis lui Iosif, îndeplinirea unei profeții… Poate că cineva nu s-ar putea dispensa de senzația unui anumit disconfort în fața acestei pagini din Evanghelie: și este chiar foarte ușor – din punct de vedere al scepticismului și al incredulității – să se facă ironii în acest sens, ironii ieftine. Oricum, acestea nu vor putea rezolva enigma identității personale misterioase a lui Isus din Nazaret.

În schimb, tocmai asupra acestui punct Evanghelia sfântului Matei vrea să ne atragă atenția, dincolo de orice pură curiozitate de a ști “cum s-au petrecut într-adevăr lucrurile”. Și atunci putem într-adevăr să culegem mesajul Evangheliei – cel pe care se fondează acel “de ce” al sărbătorii Crăciunului – avându-se în vedere aceste realități:

1. Isus a fost om adevărat în carne și oase, “născut din femeie” (Gal 4,4) ca orice ființă umană, a trăit pe acest pământ într-un timp și loc bine precizate: nu este un personaj al fanteziei de tipul “Era odată ca niciodată…” etc.

2. Isus a fost un evreu, pentru că s-a născut dintr-o femeie evreică (Maria), a crescut într-o familie de evrei, a fost educat conform legilor, tradițiilor și religiei evreilor din timpul său.

3. Isus era “fiul lui David”, pentru că Iosif, soțul Mariei, era un descendent al lui David; iar Iosif de fapt a exercitat față de Isus funcția umană și legală de tată cu toate efectele, chiar fără a fi “tatăl său” în sens fizico-biologic (așa cum se întâmplă în cazul unui fiu adoptiv).

4. Identitatea personală a lui Isus nu poate fi înțeleasă decât făcând apel direct la Dumnezeu însuși. Deși fiind pe deplin inserat în realitatea istoriei umane – om adevărat, evreu, “născut din neamul lui David” (cf. lectura a doua) – totuși nu se poate spune despre el “cine” era el într-adevăr numai în termeni umani. Existența pământească a lui Isus nu se explică numai prin legile biologiei și ale istoriei, dar este rodul unei explicite și directe intervenții a lui Dumnezeu în istorie, astfel încât fiul Mariei va fi numit “Dumnezeu cu noi”: nu numai un nume, dar o realitate concretă. Acea realitate pe care credința creștină o recunoaște și care constituie rațiunea de a fi, acel “de ce” al sărbătorii Crăciunului.

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Advent

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

“Ea va naște un Fiu, și-i vei pune numele Isus, pentru că el va mântui pe poporul lui de păcatele sale” (Mt 1,21)

Sfântul evanghelist Matei ne prezintă azi, anticipat, în duminica IV-a din Advent, nașterea lui Cristos ca pe un fapt miraculos, ca să știm cu ce sentimente sufletești să ne apropiem de ieslea noului născut din Betleem.

Maria zămislește pe Mesia fără ajutor bărbătesc, prin acțiunea dătătoare de viață a Duhului Sfânt. Menționându-l pe Duhul lui Dumnezeu, Matei, ca orice scriitor evreu, se gândește la miracolul vieții care dintru început a dat rodnicie apelor înainte încă de a fi lumină pe pământ (cf. Gen 1,2). Afirmând acest fapt ca pe o nouă creație, mai spectaculoasă decât prima, dar mai învăluită în mister, zămislirea miraculoasă a lui Isus începe să aibă consecințe nebănuite: prima este de a oferi pământului o Fecioară mamă – “Alma-Mater”, superioară Evei dintâi prin călcâiul puternic nimicitor al șarpelui viclean (cf. Gen 3,15) și care va fi binecuvântată de toate neamurile pământului (cf. Lc 1,48). A doua consecință a zămislirii miraculoase a lui Isus se răsfrânge asupra lui Iosif. Maria și Iosif erau logodiți. Conform legii iudaice, prin logodnă era pusă baza contractului căsătoriei definitive. Lipsea doar ceremonia nunții, care culmina cu momentul în care mireasa era condusă la casa mirelui. Legea iudaică nu considera un păcat prea mare relația trupească survenită între cei doi logodnici în timpul dintre încheierea logodnei și nuntă; ba chiar, dacă în acest timp s-ar fi născut un copil, legea îl considera legitim.

Conform uzanțelor legii iudaice, starea excepțională a logodnicei sale i-a creat probleme unice lui Iosif. Nu vedem motivul pentru care Maria nu i-ar fi descoperit chiar ea însăși taina petrecută în sânul ei. Nu vedem motivul pentru care Iosif n-ar fi crezut-o. Mărturia Mariei, pornită dintr-o adevărată și sublimă iubire față de logodnicul ei i-a dat toată convingerea adevărului, fiindcă “cine iubește, nu minte”. Atunci, pentru ce ezită să o mai ia în casa sa? Ezitarea lui Iosif nu provine din faptul că el s-ar fi îndoit de cinstea Mariei, ci tocmai din faptul că a crezut în misterul Întrupării Cuvântului divin relatat de ea și, uimit de măreția lui, rămâne cuprins de frică: cum să o ia în casa sa pe Mireasa Duhului Sfânt și pe mama lui Dumnezeu? Rolul lui Iosif s-a terminat? Cum să o lase, ca să nu se amestece în planurile lui Dumnezeu? Ca să ia el, sărman muritor, ceea ce Duhul Sfânt și-a luat în veci pentru cel veșnic? Dar cum să o lase? “Doamne, se roagă Iosif, ce vrei să fac?” Atunci intervine supranaturalul, fiindcă nici o soluție omenească nu-i dădea un răspuns satisfăcător. Îngerul Domnului îi descoperă rolul său din planul miraculos al lui Dumnezeu: el trebuie să fie tatăl legal al lui Isus, având datoria și cinstea de a-i pune numele. Astfel, cunoscându-și rolul din cadrul sfintei căsătorii, Iosif s-a eliberat de teama care îi stăpânea sufletul și, plin de o fericire mai mare decât îngerească, o ia pe mama lui Dumnezeu în căsuța lui.

Lămuririle, pe care îngerul i le-a dat în continuare lui Iosif, cuprind în sinteză tot planul mântuirii pornit din inițiativa lui Dumnezeu din Vechiul Testament: Isus va mântui poporul de păcatele sale. Atât în Vechiul cât și în Noul Testament expresia “iertarea păcatelor” nu înseamnă numai iertarea totală a unei datorii, ci faptul că își ia asupra sa întreaga acțiune a planului de mântuire a lui Dumnezeu. Acesta este înțelesul adevărat al apariției lui Isus în lume: înlăturarea zidului despărțitor dintre Dumnezeu și om. A spune Isus și a spune Mântuitor este același lucru. Nașterea lui Isus, viața și activitatea sa, au fost și sunt Emanuel – Dumnezeu cu noi, așa cum spune Isaia.

Din prima lectură reiese clar că Emanuel – Dumnezeu cu noi – este un dar gratuit făcut omului de Dumnezeu Tatăl. Omul, reprezentat de Achaz, refuză să se încreadă mai mult în Dumnezeu decât în forțele și aranjamentele sale omenești… Omul este egoist și egoismul, cu cât este mai accentuat, cu atât mai mult îl secătuiește pe om de comoara credinței…

Iosif și Maria, lipsiți de orice formă și umbră de egoism, acordă planului divin credit total: slujirea deplină în trup și suflet, dovadă a credinței mai mult decât abrahamice și de aceea cel născut din sânul ei va fi, nu numai din neamul lui David ca urmaș credincios al lui Avram, ci chiar mai mult: “Începătorul și desăvârșitorul credinței” (Evr 12,12). (cf. Commento della Bibbia Liturgica, Ed. Paoline – Roma 1981, p. 858).

Semnul lui Emanuel își află perfecțiunea în Cristos, – “sacramentul întâlnirii dintre Dumnezeu și om” – a cărui prezență în Euharistie și în acțiunile liturgice constituie noul semn oferit acelora care acceptă să aibă deplină încredere în Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu mântuiește omul fără concursul omului. Dumnezeu respectă omul, după cum a respectat libertatea preacuratei și a lui Iosif, însă darul lui este mereu deplin, total. (cf. Messale dell’Assemblea Cristiana, p. 26).

A mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu înseamnă a confirma că istoria lumii și-a primit lumina, și-a primit cheia care îi dezleagă misterul existenței: Dumnezeu cu noi, ca apoi noi cu Dumnezeu în veci.

Deci, când ne împărtășim, ne mărturisim credința că Isus este Fiul lui Dumnezeu făcut om și nu un oarecare; credem că este născut din fecioară, fără parte bărbătească, fiindcă în locul acesteia a intervenit minunea naturii divine, ca să ridice prin Isus Fiul Omului ceea ce omul nu poate ridica: păcatul de pe propria conștiință și apoi să-i dea plinătatea harului. Mărturisim că el, Dumnezeu, vrea să fie cu noi ca om, spre a ne afla în el, cu el și prin el identitatea de fii ai lui Dumnezeu, pierdută de Adam. Cristos se află cu noi ca Dumnezeu, spre a nu ne mai pierde ca oameni, spre a ne arăta și nouă, ca lui Iosif, rolul nostru în planul divin al mântuirii: slujitori ai lui Cristos, după cum ne definește sfântul Paul în lectura a II-a, sau, așa cum spune sfântul Petru: “Voi sunteți viță aleasă, preoție regească, națiune sfântă, popor care a devenit un bun al lui Dumnezeu, ca să vestiți faptele mari ale celui care v-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1Pt 2,9).

În concluzie, înainte de a-l adora pe cel din iesle, să-l primim cu credință vie pe cel din Euharistie, ca să putem vesti faptele mari ale lui Dumnezeu!

 

* * *

 

Duminica a IV-a din Advent

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

Viața omului, așa cum o știm cu toții, este marcată de diferite evenimente mai importante sau mai puțin importante. Dar atunci când se ivește un eveniment mai important, de exemplu un botez, o căsătorie, un examen sau altceva, omul caută să se pregătească pentru acest eveniment, atât din punct de vedere material cât și spiritual. Această grijă poate fi mai mare sau mai mică în funcție de implicarea fiecăruia și de modul în care participă la eveniment.

În același mod Biserica ne invită prin liturgia cuvântului din duminica de astăzi, așa după cum a făcut-o și în celelalte trei duminici ale Adventului, să ne pregătim pentru a celebra peste câteva zile evenimentul nașterii lui Cristos. Nu putem trece cu superficialitate peste acest moment foarte important, care a fost vestit de profeți și așteptat cu nerăbdare de atâtea veacuri. Tocmai despre această vestire a venirii Mântuitorului ne vorbește prima lectură luată din cartea profetului Isaia. Regele Ahaz, fiind în conflict cu regii teritoriilor învecinate, nu are încredere în puterea lui Dumnezeu și apelează la forța și ajutorul oamenilor. Pentru aceasta profetul îl avertizează, spunându-i: “Domnul însuși vă va da un semn” (Is 7,14). Acest semn este menit să demonstreze că puterea oamenilor în raport cu cea a lui Dumnezeu nici nu se poate compara. Recurgând la semn, Dumnezeu nu alege o nouă cale de a se manifesta, dar apelează la un fapt obișnuit pentru el, pentru că el s-a revelat de multe ori prin semne. Însăși creația, dar mai ales crearea omului, este un semn, este primul semn de iubire pe care l-a manifestat Dumnezeu. Apoi, de-a lungul întregii istorii a poporului ales găsim nenumărate semne prin care se manifestă prezența lui Dumnezeu. Așa după cum ne învață Conciliul al II-lea din Vatican în constituția dogmatică Lumen Gentium la numărul 55: “Cărțile Vechiului Testament descriu istoria mântuirii, în care în mod lent este pregătită venirea lui Cristos în lume”. Iată că și prin profetul Isaia, Dumnezeu anunță un semn, o intervenție a sa. Și care este acest semn? “Iată Fecioara va zămisli și va naște un Fiu și îi vor pune numele de Emanuel” (Is 7,14). De fapt, acest anunț nu este ceva nou, ieșit din comun, dar este o reamintire a promisiunii Răscumpărătorului pe care Dumnezeu a făcut -o după ce primii oameni, Adam și Eva, au căzut în păcat. Acest anunț al Mesiei este o continuare a făgăduinței, făcute Evei, din cartea Genezei (Gen 3,15). În comparație cu regele Ahaz care apelează la oameni, Emanuel va ști să arunce răul și să aleagă binele, se va hrăni cu lapte și miere, care în concepția celor din vechime era hrana celor puternici, va fi un continuator al regalității casei lui David.

Semnul prevestit de profetul Isaia se împlinește în Fecioara Maria, așa după cum am auzit în fragmentul evanghelic care a fost proclamat. Fecioara Maria îl zămislește pe Isus în mod minunat deși ea era logodită cu Iosif. Modul în care se realizează această profeție întrece puterea noastră umană de înțelegere, care este limitată. Ceea ce trebuie să remarcăm este disponibilitatea Fecioarei Maria la voința lui Dumnezeu. Maria acceptă într-o totală supunere tot ceea ce Dumnezeu vrea să facă în planul său providențial. Aceeași atitudine de totală abandonare la voința lui Dumnezeu o întâlnim și la Iosif. Deși la început se gândea și voia să acționeze ca și un om oarecare, imediat ce află care este voința lui Dumnezeu, nu ezită să o pună în practică. Modul în care este anunțat Iosif de ceea ce s-a întâmplat cu Maria, logodnica sa, aparține de domeniul misterului. Așa după cum Fecioara Maria îl zămislește în mod tainic și misterios pe Isus, am putea spune că aproape în același fel este anunțat Iosif ca să nu o părăsească pe logodnica sa. Același înger anunță marele eveniment că acela care se va naște “va mântui poporul său de păcate” (Mt 1,21), va fi eliberatorul cel așteptat. Evanghelia de astăzi ni-l prezintă pe Iosif ca fiind un om drept. Această dreptate pe care o întâlnim la multe persoane din Vechiul Testament, este o caracteristică a omului ales de Dumnezeu. În concepția veterotestamentară drept este acela pe care Dumnezeu îl găsește astfel. Dreptatea este rodul orientării omului spre Dumnezeu, a împlinirii voinței Sale, a abandonării totale la realizarea planului său. Datorită acestei dreptăți, Iosif a fost ales ca să fie purtătorul de grijă al lui Isus și al Mariei.

Asemenea exemple de totală abandonare găsim și în zilele noastre. Un călugăr misionar, medic, italian, pe nume Lio Stocco, după ce participase la un congres internațional de leprologie, pe când se pregătea să se întoarcă în Africa, un confrate îi spuse: “N-ar fi mai bine pentru dumneavoastră, care ați avut deja un infarct, să rămâneți în Italia?” El a zâmbit ușor cu obișnuita lui blândețe, și a răspuns: “Doresc într-adevăr să mă întorc între bolnavii mei. Ce diferență este între a muri aici sau a muri acolo? știu de ce sufăr și știu că aș putea muri pe neașteptate în orice clipă.” Și a murit în Africa, la 14 februarie 1974, între bolnavii săi după o viață lungă pusă în slujba celor suferinzi. Iată un exemplu de totală abandonare la voința lui Dumnezeu.

Și noi poate de multe ori spunem că suntem pregătiți la orice, că vrem să-l slujim pe Domnul în toate, dar de multe ori, atunci când apare un eveniment care are forma unei catastrofe, căutăm să scăpăm repede, uitând de promisiunile făcute, neînțelegând voința lui Dumnezeu care poate s-a manifestat prin aceasta.

Sfântul Paul, în a doua lectură pe care am ascultat-o, se prezintă ca unul chemat să fie apostolul lui Cristos. Această lectură poate fi considerată ca o carte de identitate pe care o prezintă romanilor. Făcând această autoprezentare, el specifică în mod clar al cui slujitor este, aceasta datorită faptului că, creștinii care proveneau din păgânism nu aveau aceeași concepție despre a fi slujitorul lui Iahve asemenea iudeilor. Slujitorul în lumea păgână era considerat inferior, ceva înjositor, de disprețuit. Această slujire l-a determinat să depășească ideea religioasă privind o singură națiune, declarându-se dator de a predica tuturor popoarelor vestea mântuirii. Din această cauză, Apostolul încearcă să sintetizeze în câteva propoziții toată esența predicii sale. Amintește clar profețiile din Vechiul Testament care se împlinesc în Cristos, din seminția lui David. Dar nu rămâne aici, merge mai departe, anunțând Învierea lui din morți și trimiterea Duhului Sfânt. Destinatarii scrisorii sunt chemați să creadă în acest Cristos, de la care Paul a primit harul apostolatului și care îi cheamă pe toți oamenii la sfințenie, la mântuire.

Iată la ce ne invită Biserica să reflectăm în ziua de astăzi, la evenimentul Cristos, la noua alianță care se realizează în Cristos, și care depășește cu mult vechea alianță. Se poate spune că familia din Nazaret este punctul de sosire al tuturor marilor așteptări din Vechiul Testament, dar în același timp și punctul de plecare al Noii Alianțe, în care Cristos cheamă toți oamenii la mântuire. Cristos, odată cu venirea sa în lume, nu-și aruncă lumina sa numai asupra prezentului și a viitorului, dar dezvăluie, în același timp, și trecutul care ajunge la împlinire în persoana lui. Cristos ne amintește de marele Advent al istoriei omenirii în care toate așteaptă venirea lui.

Cum așteptăm noi Nașterea Domnului? Cum ne pregătim noi pentru a celebra marele eveniment care a încununat istoria? Iată câteva întrebări care trebuie să ni le punem acum, înainte de Crăciun. Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să ni le dăm în fața conștiinței noastre. Să ne deschidem inimile pentru a izgoni din ele tot egoismul de care sunt cuprinse. Să fim disponibili tuturor insuflărilor divine. Să ne asemănăm în acest sens Fecioarei Maria și sfântului Iosif care au admis imprevizibila acțiune a lui Dumnezeu în viața lor.

Luându-i ca exemplu pe Iosif și Maria trebuie să adoptăm viața lor simplă, care să-i permită lui Dumnezeu să intervină în viața noastră, răsturnând uneori chiar planurile noastre rezonabile. Numai adoptând acest stil de viață vom fi pregătiți de a-l primi pe Cristos în mijlocul nostru și vom putea spune și noi plini de credință: “Vino Doamne Isuse, Biserica ta te așteaptă!”

Valentin Bulai

 

* * *

 

Trup și spirit

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Cu om și fără om

Dumnezeu, pentru a se arăta, se încredințează trupului. Dumnezeu se folosește de trupul nostru. Întruparea nu este un teatru, o aparență. Fiul lui Dumnezeu devine om nu prin simulare, ci real. Isus din Nazaret este om în mijlocul oamenilor.

Este om ca și noi. Nu este ușor să primim aceste mesaje. Cineva, pe drept, a remarcat că misterul cel mai greu de acceptat nu este cel al Sfintei Treimi, ci cel al Întrupării.

Istoria celor două mii de ani de erezii (și anumite atitudini și mentalități care se manifestă și astăzi la toate nivelele) demonstrează cât de greu este a recunoaște prezența lui Dumnezeu în om, unitatea indivizibilă a lui Dumnezeu cu omul.

Evanghelia de astăzi, totuși, ne obligă, nu numai să acceptăm alegerea trupului din partea lui Dumnezeu, dar și să realizeze o unire decisivă: aceea cu Spiritul. Noua realitate care decurge din ea este rodul acestor două componente, care devin de acum inseparabile: trup și Spirit.

Intervenția Spiritului nu anulează trupul, ci îl depășește, îl duce la un alt nivel. Legea Spiritului este “înnobilarea”, nu abolirea sau distrugerea trupului. Profunda identitate a lui Isus nu este cunoscută nici recunoscută numai prin trup. Isus, deși înglobat în linia davidică, o depășește infinit. Promisiunea se realizează nu pe calea sângelui, ci prin alegere. Proiectul lui Dumnezeu, expresia fidelității sale, se actualizează exact, totuși nu prin coincidența cu ceea ce este comun, difuz, speranța mesianică “trupească”. Proiectul, în Isus, ia forma nouă, tulburătoare, a crucii. Isus se naște din pământ, dar este darul de sus, este rodul Spiritului.

Iosif este cu adevărat “drept” atunci când nu se postează pe linia prudentă, a trupului și a practicii obișnuite (“să lase” propria soție “în secret”) ci se deschide spre perspectiva amețitoare a misterului. Recunoaște opera Spiritului. Trăiește din credință (“cel drept trăiește din credință”). Maria abandonează hotărâtă perspectivele, posibilitățile trupului, și devine un teren fecund punând propriul trup, întreaga sa persoană, la dispoziția Spiritului. Fecioria sa devine astfel un semn luminos al Spiritului care acționează în om, în istoria omului, cu intervenții imprevizibile, care nu se pot cataloga în registrele noastre “trupești”, intervenții care depășesc mijloacele umane. Paradoxul constă întocmai aici: Dumnezeu are nevoie, într-un anumit sens, de om, dar acționează fără om. Fecioria și maternitatea Mariei din Nazaret, unite în aceeași femeie, reprezintă demonstrația cea mai evidentă și misterioasă (mister prin exces de lumină, de nesuportat de rațiunea umană “trupească”) al acestui paradox.

Care continuitate?

Spiritul, astfel, garantează continuitatea, deși săvârșind o ruptură, săpând o disproporție abisală, înserând elementul noutate, factorul surprinzător, adoptând un stil care nu se poate programa, săvârșind o împlinire neașteptată, înfăptuind o realizare imprevizibilă. În acest punct, ne putem întreba – cum face în mod provocator pr. E. Balducci – dacă iubirea noastră față de Biserică este o iubire “trupească” sau în dinamismul Spiritului.

Iubirea trupească are nevoie de a celebra triumfuri și atunci când ar fi cazul de a-și bate pieptul, se încăpăținează să închidă ochii în fața petelor grosolane și păcate evidente, se lasă în tresăltare atunci când ar fi mai potrivit să adopte puțină pudoare. Iubirea conform Spiritului, dimpotrivă, permite să tresăltăm – chiar și pe un ton umil – pentru ca puterea lui Dumnezeu să se manifeste, și ține în picioare totul, în ciuda mizeriilor și nelegiuirilor noastre. Da, Spiritul triumfă nu numai fără oameni, dar și în ciuda oamenilor, deși continuând să aibă nevoie de oameni, deși stăruind să se încredințeze trupului.

Și este și o fidelitate trupească opusă celei din linia Spiritului. Fidelitatea trupească nu poate face decât să respecte trecutul, să reproducă modelele, sau să copie schemele unei societăți care se socotește “exemplară”, exportându-le în culturi, continente și condiții diferite. Ne înșelăm că Biserica ar fi fidelă pentru că, chiar dacă trec secolele, ea nu se schimbă. Se crede că fidelitatea constă în repetarea – cu unele retușuri de formă – a unor gesturi și atitudini și documente al verigii precedente. Protestează și pr. Balducci: “Aceasta este iubirea trupească pentru Biserică! Întrucât se crede că manifestăm puterea lui Dumnezeu prin neschimbarea felului nostru de a trăi și de a gândi. Și dimpotrivă Dumnezeu nu are nevoie de această garanție. Este o continuitate conform Spiritului. În Biserică, linia de continuitate este Spiritul lui Dumnezeu, nu trupul”.

Teama de Spiritul imprevizibil?

Cine știe dacă nouă ne este suficient, ca lui Iosif, un “vis” pentru a ne convinge că proiectul lui Dumnezeu face ca să explodeze planurile noastre, programările noastre rigide, codificările noastre prudente, previziunile noastre chibzuite… Cine știe dacă este suficientă mărturia unui înger pentru a deveni conștienți că fecunditatea, eficacitatea vin din altă parte.. Cine știe dacă noi, ca Maria, suntem capabili de a primi, păstra în inimă, cuvinte pe care nu le înțelegem… Cine știe dacă ascultarea noastră este conform trupului, și deci, ca Ahaz, respingem acele semne pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere pentru a deschide o cale diferită… Cine știe dacă, după ce l-am invocat de atâtea ori, reușim să nu avem teamă de Spiritul imprevizibil, răscolitor…

Într-un cuvânt: cine știe dacă suntem “drepți” în logica și conform registrului credinței… Chiar și Paul, la începutul scrisorii către Romani (a doua lectură), insistă asupra dialecticii “trup” și “Spirit”, o temă care străbate apoi toate capitolele. Paul arată o naștere a lui Isus Cristos “din neamul lui David, după trup”. Și deci și o altă naștere din Spirit (“constituit Fiu al lui Dumnezeu în putere conform Spiritului de sfințenie prin învierea din morți”). Și este propusă natural “nașterea” trinitară. Este interesantă, în această perspectivă, prezentarea învierii ca o naștere. După trup, Isus a îmbrăcat, pentru a spune așa, limitele noastre. Dar, pornind de la Betleem, Paul urmează o traiectorie care, trecând prin cruce, ajunge la Paști. Și pentru noi, a participa la acest mister al Învierii înseamnă a experimenta că un om după trup poate deveni un om după Spirit. Lumea Învierii este lumea puterii Spiritului care face să explodeze toate limitele noastre. Și parcurgând paginile acestei scrisori noi găsim indicațiile de cum este posibil de a trece de la o viață după trup la o viață după Spirit.

Cele două nume

Și astfel numele sunt două. Emanuel, care înseamnă Dumnezeu-cu-noi. O temă, aceasta, foarte dragă lui Matei, care îl înserează la începutul evangheliei sale și îl pune ca sigiliu final al textului său (28,20), până a-l nuanța, dacă nu chiar a-l șterge, de-a dreptul din scena Înălțării. În sfârșit, ceea ce îl interesează pe Matei este să ne asigure despre această prezență continuată de Cristos în mijlocul nostru. Și locurile privilegiate ale acestei prezențe sunt: reunirea a unor persoane în numele său (18, 20), trimiterea (19, 40), sacramentul fratelui, în special al celui sărac, nevoiaș (25, 31), Biserica vestirii (28,20).

Și aici ne putem întreba: această prezență este chiar așa de plăcută? Dumnezeu-pentru-noi ne convine. Dumnezeu-cu-noi, adică părtaș la situațiile noastre, implicat în alegerile noastre, înscris în momentele “profane” ale existenței noastre, poate să fie puțin descumpănitor. În ciuda aparențelor, un Dumnezeu care ține distanța, și la care a recurge în momentele stabilite de noi, ne convine. Dimpotrivă trebuie să acceptăm, prin Întrupare, acest risc al unui Dumnezeu care unindu-se cu trupul face drumul cu noi. Trebuie să ne familiarizăm cu acest Dumnezeu care nu locuiește într-un loc privilegiat, dar se oprește, ca în templul său, în trup.

Celălalt nume este Isus, care înseamnă “Dumnezeu salvează”. Cine știe câte alte persoane în Palestina, și chiar în satul Nazaret, aveau acel nume destul de comun. Întruparea este și aceasta: a adopta un nume mai degrabă comun, realizând însă total semnificația lui. Oricum este frumos să te gândești că, în acea casă, au răsunat expresii obișnuite ca acestea: Isuse, ascultă-mă… Isuse, unde te-ai ascuns? Vino încoace… Isuse, am nevoie de… Isuse, vino și dă-mi o mână de ajutor…

Desigur, sunt fel de fel de moduri de a pronunța numele unei persoane. Un îndrăgostit, o mamă, pronunță același nume cum fac toți ceilalți, totuși tonul, intensitatea, vibrația, modul sunt diferite. Avem impresia că semnificația numelui se schimbă după ardoarea celui care îl pronunță. Totul constă, tocmai, în “mod”. Dar și în privirea care însoțește vocea. Și Isus, numele care ne interesează, este un nume nu numai de pronunțat, ci de gustat, savurat în toată dulceața sa, ca un fruct (fructul mântuirii).

 

* * *

 

Dumnezeu vine în simplitate

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Copiii sunt grozavi. O educatoare le-a spus copiilor din grupa ei de la grădiniță istoria Crăciunului, cu păstorii și cu cei trei magi. La sfârșit i-a întrebat: “Acum spuneți-mi: cine a fost primul care a știut despre nașterea lui Isus?” O fetiță a ridicat mâna și a răspuns: “Maria”. Desigur, Maria. Cum ar putea cineva să nu știe? Dar adulții scapă răspunsul din vedere pentru că se așteaptă să fie unul mai complicat. Răspunsul fetiței este atât de simplu și evident, încât nouă ne scapă! Avem tendința de a-l asocia pe Dumnezeu cu lucruri fenomenale și spectaculoase, însoțit mereu de cete de îngeri sau de o stea strălucitoare, neobservând prezența lui Dumnezeu în lucruri banale și normale precum sarcina și nașterea. Răspunsul acestei fetițe ne invită să ne aruncăm încă o dată privirea asupra “lucrurilor banale din viață” pe care le luăm de-a gata, fără să vedem mâna lui Dumnezeu în ele.

Evanghelia de astăzi începe cu o afirmație simplă: “Nașterea lui Isus Cristos a fost astfel” (Matei 1,18). Dar pentru evreul din vremea lui Isus o astfel de introducere șoca. De ce? Pentru că nu se așteptau ca Mesia să se nască dintr-o femeie, asemenea oricărui prunc normal. Se așteptau ca Mesia să cadă brusc din ceruri, adult, în plină putere și regalitate. Și unde să fi “aterizat” decât în Templu? Tocmai de aceea pentru evrei a fost greu să înțeleagă că Fiul lui Dumnezeu este acela despre care știau unde s-a născut, unde a copilărit, ce a făcut. “Dar pe Acesta Îl știm de unde este. Însa Cristosul, când va veni, nimeni nu știe de unde este” (Ioan 7,27). Pentru ei modul simplu de venire a lui Dumnezeu, de manifestare și de prezență a Lui, era prea simplu ca să fie adevărat.

Asemenea evreilor din vechime și noi așteptăm venirea lui Dumnezeu între noi, a Emanuelului nostru (Dumnezeu este cu noi). Poate că ar trebui să ne oprim un moment și să ne întrebăm cum ne așteptăm să vină Dumnezeu între noi? Cum lucrează Dumnezeu între noi? Trebuie aceasta pentru că uneori problema nu este că Dumnezeu nu ar fi cu noi, ci că noi nu recunoaștem modurile de prezență și de acțiune ale lui Dumnezeu între noi. Suntem adesea ca Iacob în Bethel, care s-a trezit din somn și a exclamat: “Domnul este cu adevărat în locul acesta și eu n-am știut!” (Geneză 28,16).

Venirea îndelung așteptatului Mesia, lumina lumii, regele evreilor și dorința neamurilor, nu de pe nori și cu fulgere ci printr-o sarcină de nouă luni a unei fete de țară, prin 30 de ani petrecuți ca și copil, adolescent și apoi adult, ne amintește că Dumnezeu vine în circumstanțele ordinare, normale, zilnice. Dumnezeu vine la noi în oamenii pe care îi vedem alături născându-se, crescând, îmbătrânind și murind. Adesea este cel mai dificil să îl vedem pe Dumnezeu în oamenii apropiați nouă… ca să nu mai vorbim de a-l vedea în noi înșine. Dar dacă vedem întruparea Fiului lui Dumnezeu ca punte între cer și pământ, între divin și uman, între har și natură, între sacru și profan, s-ar putea să începem să discernem prezența și acțiunea lui Dumnezeu tot mai mult în viețile noastre.

Un proverb nigerian spune: “Ascultă și vei auzi pașii furnicilor.” Astăzi suntem provocați să ascultăm și să auzim pașii lui Dumnezeu care vine în viețile noastre simple, în oameni simpli și în momente simple ale vieților noastre. Nu trebuie să ne urcăm pe munți sau să coborâm în străfundul oceanului, “căci în El trăim și ne mișcăm și suntem”.

 

* * *

 

Dumnezeu este cu noi

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

Am putea crede că este foarte nepotrivit ceea ce ne propune Liturgia Cuvântului de astăzi, având în vedere faptul că ne aflăm încă în timpul Adventului, un timp de așteptare, iar Evanghelia de astăzi ne prezintă deja momentul nașterii lui Cristos. Această nepotrivire ni se pare și mai evidentă acum, când suntem atât de aproape de Sărbătoarea Nașterii lui Cristos, pentru că noi ne-am obișnuit prea mult să îmbrăcăm aceste momente imediat premergătoare Nașterii în cât mai mult mister, mergând până într-acolo încât parcă și pe Dumnezeu am dori să-l facem absent în aceste momente tocmai pentru ca efectul surprinzător al Nașterii lui Cristos să fie cât mai puternic.

Și totuși Liturgia Cuvântului de astăzi tocmai despre acest eveniment ne vorbește și o face impregnând parcă în inima și sufletul nostru un ecou care răsună insistent: Dumnezeu este cu noi. Și privind în viața noastră, în sufletul și inima noastră, ne vine ușor să fim de acord cu această afirmație … mai ales că cei mai mulți dintre noi am străbătut drumul Adventului și ne-am pregătit deja pentru sărbătoarea nașterii lui Cristos apropiindu-ne de sacramentul reconcilierii.

Însă privind cu mai multă atenție Liturgia Cuvântului de astăzi și faptul că ea ne propune astăzi deja evenimentul nașterii, cred că ajungem să ne întrebăm: pentru ce toate acestea? Cum trebuie să înțelegem, de fapt, acest ecou care răsună din aceste fragmente: Dumnezeu este cu noi? Oare este de ajuns să privim la aceste cuvinte ca la o constatare și să fim fericiți că este o constatare valabilă în privința vieții noastre personale? Sau trebuie să vedem mai mult de atât? Ce înseamnă pentru noi faptul că Dumnezeu este cu noi? Ce ar trebui să însemne aceste cuvinte?

Pentru a întrezării un răspuns cred că ar fi benefic pentru noi să ascultăm mai atenți ceea ce ne spune Sfântul Apostol Paul în cea de a doua lectură: “am primit harul și misiunea de apostol, ca să aducem la ascultarea credinței întru numele lui (al lui Cristos) toate neamurile” (Rom 1,5 ). Acesta este efectul oricărei întâlniri autentice dintre Dumnezeu și om; aceasta este dorința care se naște în inima oricărui om care îl întâlnește cu adevărat pe Dumnezeu!

Ne pregătim pentru a trăi cu toții sărbătoarea Nașterii lui Cristos, iar dacă lecturile de astăzi ne repetă Dumnezeu este cu noi, ele fac acest lucru pentru a ne conștientiza, o dată în plus, că trăirea autentică a Crăciunului nu însemnă a ne închide în mândria faptului că îl avem pe Dumnezeu și să-l păstrăm pentru noi, ci înseamnă a fi pregătiți și a-l împărtăși și celorlalți pe acest Cristos care se naște în mijlocul nostru. Dar oare cât de mult facem noi acest lucru? Cât de mult reușim să împărtășim cu ceilalți, dincolo de câteva cadouri și gânduri frumoase, și bucuria adevărată pe care o trăim odată cu nașterea lui Cristos?

Privind la modul în care sunt trăite astăzi sărbătorile vedem cu ușurință că pierdem atât de mult timp să căutăm cadouri cât mai frumoase și deosebite, încât nu mai avem timp să-i întâlnim cu adevărat pe cei cărora le oferim; ne zbatem atât de mult să luăm cele mai frumoase lucruri pentru a le oferi celorlalți, încât uităm că adevărata comoară pe care trebuie să o oferim este persoana proprie și mai ales prezența divină care se renaște în noi; dorim atât de mult să oferim, încât uităm să ne oferim!!! Am ajuns să transformăm prea ușor cuvintele: Dumnezeu este cu noi într-un stindard personalist și uităm că, de fapt, ele sunt chemate să devină o Veste Bună pe care fiecare dintre noi să o purtăm către ceilalți. Și cred că acest lucru se datorează faptului că nu conștientizăm suficient de mult adevărata prezență divină din sufletul nostru și ne temem că, oferindu-l, îl vom pierde pe acest Dumnezeu din noi.

Riscăm să pățim asemenea acelui secretar episcopal, care se bucura pregătind catedrala și văzând că ea este umplută de prezența lui Dumnezeu, gândindu-se că astfel arhiepiscopul va avea o sărbătoare minunată în prezența lui Dumnezeu! Dar iată că la un moment dat la ușa catedralei bătu un om sărman care văzând acea plinătate a prezenței divine îi ceru secretarului puțin din Dumnezeu. Imediat, secretarul îl refuză, scuzându-se că în acea seară de sărbătoare, când toți îi aveau pe cei dragi alături, arhiepiscopul are nevoie de tot acest Dumnezeu care era în catedrală. Însă nu termină bine de rostit răspunsul său că deodată Dumnezeu dispăru din catedrală și catedrala rămase goală. Secretarul, dându-și seama de greșeala făcută, se grăbi să plece în căutarea lui Dumnezeu, sperând să poată aduce măcar o fărâmă din Dumnezeu pentru ca arhiepiscopul să nu petreacă noaptea de Crăciun singur. Plecă și ajunse în casa unei familii adunate pentru a petrece noaptea de Crăciun și în mijlocul cărora era puțin din Dumnezeu. Bucuros, secretarul le spuse ceea ce se întâmplase și le ceru o parte din Dumnezeu. Însă tatăl acelei familii se grăbi să-i răspundă că nu pot să-i ofere așa ceva și astfel ei să petreacă seara de Crăciun fără Dumnezeu. Dar nici nu termină bine de răspuns și Dumnezeu dispăru și din acea casă. Atunci secretarul porni mai departe și ajungând la marginea orașului îl întâlni pe Dumnezeu care plutea deasupra ogoarelor și a copacilor. Văzându-l, se aruncă în genunchi pentru a se ruga. Însă nu trecu mult și un țăran îl și întrebă ce face. Secretarul îi spuse să privească spre cer, așteptându-se ca acel țăran să înțeleagă și să cadă și el în genunchi pentru a se ruga. Însă țăranul îi răspunse: Da, este Dumnezeu … dar este al nostru; prin prezența sa ne binecuvântează pământurile. Secretarul, bucuros, îl rugă atunci să-i dea și lui o fărâmă din Dumnezeu pentru a-l duce în oraș în catedrală și astfel să contribuie la salvarea multor suflete din oraș. Însă țăranul îi răspunse că este de ajuns să-și salveze sufletul propriu. Nu termină bine de rostit răspunsul că Dumnezeu dispăru și din acel loc. Secretarul dezamăgit, cu privirea întunecată, începu să meargă fără a mai ști încotro se îndreaptă. Într-un târziu, zări o biserică impunătoare și, apropiindu-se pentru a intra, auzi deodată cum începură să răsune colindele și să bată clopotele. Intrând, nu mică i-a fost mirarea când l-a recunoscut pe arhiepiscop, în mijlocul catedralei plină de oameni, care de care mai sărmani … și toată catedrala umplută de prezența lui Dumnezeu! (cf. Poveste de Crăciun – Dino Buzzati)

Oare de câte ori nu ne-am comportat și noi asemenea oamenilor din această povestioară și … dorind să-l păstrăm pe Dumnezeu pentru noi, l-am pierdut!

Dacă Liturgia Cuvântului din preajma Crăciunului ne vorbește deja despre acest Dumnezeu este cu noi, o face tocmai pentru a ne spune că Dumnezeu este cu noi atunci când acest noi nu este un noi individualist, ci Dumnezeu este cu noi ori de câte ori noi facem ca acest noi să îi cuprindă pe cei din jurul nostru … adică ori de câte ori îl oferim pe Dumnezeu din noi celorlalți.

Cu siguranță făcând acest lucru vom face și noi ca într-adevăr Crăciunul, din sărbătoarea lui Dumnezeu pentru oameni, să devină sărbătoare a omului pentru oameni!