Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a după Paști (A mironosițelor)
Evanghelia: Marcu 15,43-47;16,1-8
Apostolul: Fapte 6,1-7

Marcu 15,43-47;16,1-8

Și venind Iosif cel din Arimateea, sfetnic ales, care aștepta și el împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Isus. Iar Pilat s-a mirat că a și murit și, chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult. Și aflând de la sutaș, a dăruit lui Iosif trupul. Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, și a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo îl veți vedea, după cum v-a spus. Și ieșind, au fugit de la mormânt, că erau cuprinse de frică și de uimire, și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Anton Dancă
pr. Ilie Cleopa
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
IPS Andrei Rymarenko
pr. Paul Butnaru
Diverși alți autori
pr. Tertulian Langa
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patrașcu
pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC 2
volum colectiv ITRC
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Nicolae Farcaș
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
Diverși alți autori
pr. Șerban Tarciziu
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Nicolae Farcaș
pr. Alessandro Pronzato
FSC
pr. Mihai Tegzeș
pr. Vasile Rob
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Șerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Cine ne va prăvăli nouă piatra?

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Și aflând de la sutaș [că a murit], a dăruit lui Iosif trupul. Și Iosif, cumpărând giulgiu și coborându-L de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă, și a prăvălit o piatră la ușa mormântului.” “Și a prăvălit o piatră la ușa mormântului.” Acesta părea a fi sfârșitul celei mai mărețe vieți trăite vreodată! I-a atins pe orbi și le-a dat vederea. A atins mințile și inimile păcătoșilor și i-a făcut persoane noi. A oferit speranță celor disperați. I-a vindecat pe bolnavi. I-a înviat pe cei morți. Apoi l-au răstignit. Și, după ce s-au asigurat că este mort, l-au pus într-un mormânt și “au prăvălit o piatră la ușa mormântului”.

Așa se întâmplă. Viața rostogolește pietre, îngroapă speranțe, pironește visele pe o cruce. Dezamăgire amară, înfrângere, frustrare, boală, moarte: din acestea este alcătuită viața, între scurte momente de fericire. Viața este răstignită pe o cruce și în final o piatră este rostogolită la ușa mormântului. În dimineața Paștelui, femeile mergeau să îndeplinească ultima lor faptă de iubire pentru Isus. Așteptându-se să îl găsească mort, mergeau să îi ungă Trupul cu mir. Îngrijorându-se în legătură cu piatra uriașă pe care erau sigure că o vor găsi la intrarea în mormânt, “ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”

 

Piatra cea mare.

Piatra uriașă care sigila mormântul lui Isus ne impresionează. Pentru că și noi întâlnim multe astfel de pietre înspăimântătoare în viață, pietre care ne blochează ușile noastre spre viitor, pietre ale păcatului, ale bolii, ale necazurilor, ale singurătății, și în final ale morții. Ca și Sf. Pavel strigăm: “Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” Ne gândim la pietrele imense care ne stau în drum: regretele pentru calea pe care am mers adesea în trecut; nesiguranțele care ne apasă în acest moment; temerile care se află în inimile noastre cu privire la lucrurile care vor veni. Și strigăm: “Cine mă va izbăvi?”

Ne gândim la insuficiența noastră, la incapacitatea noastră de a ne ridica la înălțimea îndatoririlor vieții, la slăbiciunea noastră în fața ispitelor, și ne rugăm: “Unde pot afla putere? Cine mă va izbăvi?” Ne gândim la păcatele noastre, la binele pe care nu l-am făcut, la persoanele pe care le-am exploatat și rănit, și, torturați de sentimente de vinovăție, strigăm: “Cine mă va izbăvi?” Ne gândim la moarte, ultimul și cel mai mare dușman al omenirii. Ne gândim la mormânt – la mormântul nostru – și la piatra care va fi așezată într-o zi pe el și strigăm: “Cine va prăvăli piatra? Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia?” Pietrele care blochează drumul spre viață și fericire sunt multe.

 

Piatra păcatului.

Există piatra păcatului. În cartea “Isus: un dialog cu Mântuitorul”, un călugăr ortodox scrie: “Isus pare adesea întemnițat în sufletul meu și redus la neputință, așa cum a fost în mormânt înainte de Înviere. Piatra grea a păcatului meu îl ține în această stare. De câte ori nu am dorit să îl văd pe Isus înviat în mine cu putere! De câte ori nu am încercat să rostogolesc piatra – dar în zadar! Greutatea păcatului, greutatea obișnuinței lui a fost prea puternică. Îmi spuneam aproape cu disperare: ‘Cine va prăvăli piatra?’

(…) Însă femeile care merg la mormânt nu merg cu mâna goală. Ele aduc miresmele cumpărate pentru a unge trupul Mântuitorului. Dacă doresc ca piatra să fie îndepărtată din sufletul meu, trebuie – cel puțin ca un semn, ca o dovadă a bunăvoinței mele – să aduc ceva cu mine. Poate să fie ceva foarte mic, dar trebuie să fie ceva care mă costă, ceva care este de natura unui sacrificiu. Acum femeile văd că piatra de la intrarea în mormânt a fost îndepărtată. Într-un mod la care ele nu s-au gândit. ‘Și iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra’.

Pentru a îndepărta piatra, era necesar nimic mai puțin decât un cataclism. O împingere, o ușoară modificare nu ar fi fost de ajuns. În același fel, piatra care părea să îl țină imobilizat și paralizat pe Isus în sufletul meu poate fi îndepărtată doar printr-un cutremur, adică printr-o catastrofă (revoluție) interioară violentă, printr-o schimbare completă și radicală. De un șoc asemenea unui fulger este nevoie pentru a mă clinti. Isus învie din morți în mine doar dacă cel care am fost eu încetează să mai existe, lăsând loc omului celui nou. O retușare sau o reglare nu sunt de ajuns; este nevoie de o moarte și o înviere.”

 

Piatra morții.

Pe lângă piatra păcatului, există piatra morții. Piatra finală. Piatra dispariției. Și totuși, exact această piatră a fost mutată de pe mormântul lui Isus. “Îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra și ședea deasupra ei.” Aceasta a făcut pământul dintotdeauna – a așezat speranțele omului într-un mormânt și apoi a sigilat porțile ca să nu mai iasă. Însă pământul a condus prea mult timp. Pământul a spus destul și a făcut destul. Acum este rândul lui Dumnezeu, și Dumnezeu a preluat conducerea. Astfel “îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra”. Dacă omul nu a deschis mormântul, însuși Dumnezeu a făcut-o. Mai mult, El îl ține deschis; căci după ce îngerul a prăvălit piatra, “ședea deasupra ei”. Nu a fost o înfrângere temporară a răului. Această “ședere” pe piatră a fost victoria, cucerirea finală.

“Și a prăvălit o piatră la ușa mormântului.” Acesta părea a fi sfârșitul. Moartea nu este niciodată sfârșitul poveștii. Nu este sfârșitul pentru pruncul care moare la o vârstă fragedă. Nu este sfârșitul pentru cel drag nouă a cărui viață este distrusă de cancer sau încheiată din cauza unei inimi slăbite. Nu este sfârșitul pentru acel tânăr soldat ucis pe câmpul de luptă în floarea vârstei. Nu este sfârșitul; pentru că piatra a fost dată la o parte.

Un misionar creștin prins de comuniști, apropiindu-i-se moartea sigură, a scris acest poem într-o scrisoare adresată unui prieten:

“Frică de moarte? Frică? De ce?

Frică să văd fața Mântuitorului -

Să îl aud cum mă primește și să văd

Slava reflectată de răni de har?

Frică? De ce?”

Dând la o parte piatra din grădina lui Iosif, Dumnezeu a îndepărtat cea mai mare piatră din câte există. A câștigat victoria finală și totală asupra păcatului și a morții. Toate pietrele care ne stau astăzi în drum nu sunt altceva decât ciobituri din vechea piatră. Însă vechea piatră – cea mai mare dintre toate – a fost dată la o parte.

Margaret Slattery a scris în cinstea celor care au murit în al doilea război mondial: “Există morminte în nisipurile Africii unde a fost îngropat un frate care a murit cu curaj; un prieten drag; un băiat care a câștigat la tenis și a traversat lacul în înot cu puține luni în urmă. Au fost îngropați acolo unde au căzut. Deasupra la astfel de morminte există o voce care spune: ‘Nu este aici’. În Bataan-ul îndepărtat au îngropat o infirmieră care fusese bună și veselă și foarte îndrăzneață; un medic care cu ultima lui fărâmă de putere i-a slujit pe cei aflați în durere; și un patriot filipinez, unul dintre cei mai remarcabili fii ai țării sale. Deasupra mormintelor lor, în bătaia vântului, o voce clară spune: ‘Nu este aici – nu este aici – pentru că Eu trăiesc, și ei trăiesc’.”

“Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”

“Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată; căci era foarte mare. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimântați! Căutați pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus.”

 

* * *

 

Femeia în lumea creștinismului

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

“Și, foarte de dimineață, în ziua cea dintâi a săptămânii,
au venit la mormânt, după ce a răsărit soarele.”
(Marcu XVI,2)

Nu numai din acest verset al Sfintei Evanghelii după Marcu, ci și din relatările celorlalți evangheliști reiese că femeile purtătoare de mir au pornit, când era încă întuneric, la mormânt, ca să ungă cu miresme trupul Domnului, sosind acolo după răsăritul soarelui. Astfel, Sfântul Matei spune că ele au plecat “sâmbătă noaptea târziu când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii” (XXIII, 1); Sfântul Luca zice: “Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, foarte de dimineață, au venit la mormânt” (XXIV, 1); iar Sfântul Ioan: “Iar în ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena, a venit la mormânt, încă fiind întuneric” (XX,1).

Acest gest de iubire curată, devotament și curaj, care le-a făcut pe purtătoarele de mir să alerge cu noaptea în cap la mormânt, este nu numai o expresie a gingășiei cu care ele îl iubeau pe Isus și a credinței lor nezdruncinate în El, ci este totodată și o dovadă a iubirii și a atenției de care ele s-au bucurat din partea Învățătorului cât fusese în viață. Purtarea Lui față de ele le făcea să simtă că acest Mare Profet le prețuia mai mult decât le putea prețui orice muritor până la El și că, prin El, ele primiseră o demnitate nouă.

Iată de ce folosesc acest prilej al duminicii dedicată mironosițelor spre a considera:

1. Ce era femeia înainte de Cristos.

2. Ce a devenit femeia datorită lui Cristos.

3. Ce ar deveni femeia fără Cristos.

1. Este un fapt cunoscut că în antichitate starea femeii era degradantă. Astfel, în lumea greacă, de exemplu, cea mai mare parte a populației se compunea din sclavi; și cum majoritatea copleșitoare a acestora nu aveau dreptul să se căsătorească, reiese că cele mai multe tinere nu se puteau mărita și, ca urmare, erau expuse celui mai josnic desfrâu. Chiar dacă unora li se îngăduia să încheie căsătorie, stăpânul lor oricând le-o putea desface.

În pătura liberă, a celor bogați, soarta femeii nu era mult mai bună. Fetele nu se puteau împărtăși de cultura intelectuală. Dansul și cântecul erau singurele lor îndeletniciri, iar soțul le era impus de către tată.

După căsătorie, femeia era pusă, sub supravegherea unui paznic, într-un apartament separat de al soțului (gineceu), fiindu-i interzis a-l părăsi. Soțul, în schimb, putea, oricând s-o repudieze. Soția nu avea dreptul să facă comerț, nici să facă testament. Devenită văduvă, fiul cel mai mare devenea tutorele ei.

Dar, oare în mijlocul fiilor era ea mai fericită? Nicidecum. Tatăl avea dreptul să decidă asupra noului născut dacă îl acceptă sau urmează să fie expus și lăsat să moară de foame. Iar dacă unul din copii, băiat ori fată, se năștea infirm, era suprimat, fără multă chibzuială, ca un pui de pisică. Pe scurt femeia, în lumea greacă veche, nu se bucura nici de onoare, nici de drepturi, nici de iubire, nici de libertate.

2. Dar în această noapte sumbră, lumina stelei de la Răsărit, care a adus bucurie în toată lumea a schimbat și soarta nefericită a femeii.

Prin răscumpărarea adusă de Cristos, femeia nu mai este sclava bărbatului, ci egală cu el în drepturi și demnitate. Aceasta era o adevărată revoluție, dacă ne gândim că, la evrei, unui învățător de lege nu îi era permis să stea de vorbă cu o femeie, fie chiar propria lui soră. Or, iată-L pe Mântuitorul abrogând această prescripție umilitoare. De aceea apostolii se miră când, întorcându-se din oraș, îl găsesc pe Isus, la fântâna lui Iacob, stând de vorbă cu femeia samarineancă. “Și ucenicii se mirară că sta de vorbă cu o femeie”, remarcă Sfântul Ioan în Evanghelia sa (c. IV). Era primul pas spre respectul femeii și spre eliberarea ei.

În minunatele sale pilde, Isus amintește mereu de truda și multele suferințe ale femeii. Și dacă marele filosof antic Socrate, când vorbea de filosofie în societate, izgonea femeile din casă, ca nu cumva acestea să tulbure înțelepciunea bărbaților, considerată ca un apanaj al lor, apoi Cristos, Lumina lumii, înțelepciunea însăși, salută prezența femeilor și mamelor printre ascultătorii Săi, lăsând să se înțeleagă că și ele au drept egal la iubirea și jertfa Sa mântuitoare. El le eliberează și le face vrednice de aceeași cinstire ca și bărbatul. Din sclave face surori; din servitoare – soții; din desfrânate notorii – învățăcele fidele care Îl urmează pe Mântuitorul pretutindeni.

Este cu neputință să exprimăm duioșia, bunătatea și mila cu care și-a plecat Isus inima Sa iubitoare asupra suferințelor femeii. Mișcat de lacrimile văduvei din Nain, îi învie pe unicul fiu; iar sub fulgerele încrucișate ale privirilor fariseilor, primește cu milă pe Maria Magdalena cea păcătoasă și o sloboade iertată: “Iertate îți sunt păcatele” (Luca VII,48). Când fariseii aduc în fața lui Isus o femeie prinsă în adulter, cu intenția de a obține de la Isus o condamnare, Isus demască fățărnicia acestora și o achită pe păcătoasă, vorbindu-i cu blândețe și bunătate. El laudă mărinimia văduvei sărace care își aruncă ultimii bănuți în vistieria bisericii; o vindecă pe fiica femeii din Canaan, pe femeia gârbovă și învie pe fiica lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum.

De aceea, încă de la prima întâlnire cu Mântuitorul, femeile, găsind în El izvorul nesecat al iubirii și înțelegerii pentru toate mizeriile umane, s-au apropiat și atașat de El cu toată evlavia și încrederea, slujindu-L cu credință și cu o totală dăruire până la moarte, dovedindu-se mai curajoase decât mulți apostoli. Când, acoperit de vânătăi și sânge, Mântuitorul urca Golgotha, în acele clipe când El avea mai multă nevoie de mângâiere din partea prietenilor, numai femeile L-au urmat de-aproape, plângând și pătimind împreună cu El. În ceasul Jertfei supreme de pe Cruce tot femeile sunt cele care, alături de Maica Sa preasfântă și de Evanghelistul Ioan, au rămas până târziu la picioarele lui Isus; iar în clipele marii bucurii din dimineața Învierii, tot ele au fost cele dintâi venite la mormântul Domnului și cele dintâi care au purtat mesajul Învierii.

Isus le iubește pentru devotamentul lor, pentru menirea lor de soții și mame, continuatoare a lucrării creatoare a lui Dumnezeu în lume; le iubește pentru virtuțile lor alese, le compătimește și le ridică prin pocăință la o nouă viață. Mai mult, prin Fecioara Mamă femeia este înălțată la demnitatea de a fi imaginea vie a Mariei pe pământ, soție castă și fidelă, mamă devotată și iubitoare, după modelul Mamei divine. Și, inspirați tot de acest model, sfinții Petru și Pavel în scrisorile lor le îndeamnă pe femei să fie bune, modeste, blânde, curate, credincioase în îndeplinirea îndatoririlor față de familie și Biserică, împodobindu-se cu virtuți, nu cu aur și argint. Iar Biserica, continuatoarea învățăturii apostolice, a avut de-a lungul veacurilor bucuria de a vedea crescând în sânul ei de mamă, femei care au întruchipat în viața lor idealul de sfințenie după chipul Fecioarei Mame, fie consacrându-se – prin feciorie – maternității spirituale, îngrijind pe bolnavi și orfani și educând tinerele vlăstare în școli, fie consacrându-se vieții de familie și creșterii propriilor vlăstare în spiritul Evangheliei, dând astfel societății oameni de știință și caractere de o înaltă ținută morală, unii dintre ei ridicându-se, prin desăvârșire, până la cinstea altarelor.

Nu există stare socială în care femeia să nu fi avut un rol hotărâtor în redresarea morală a societății, ba uneori chiar și în mersul Bisericii (cum a fost călugărița dominicană Ecaterina de Siena, acea sfântă analfabetă care, luminată de Sfântul Spirit, a determinat pe papa Grigore al XI-lea să se întoarcă din Avignon la Roma, punând astfel capăt acelei dureroase “robii babilonice a papilor” 1309-1377, robie datorată lui Filip cel Frumos, regele Franței).

3. Dar dacă aceasta este demnitatea conferită femeii de Cristos, ce ar deveni ea fără religia întemeiată de El? Ce ar deveni o vedem din nefericire în multe părți ale globului. Într-o lume în care ochii omului sunt îndreptați exclusiv spre vițelul de aur, spre lux și spre tot ce satisface amorul propriu, femeia a devenit și ea sclava acestora, dezertând de la menirea ei de mamă și soție fidelă, în disprețul valorilor moralei, chiar și ale celei firești. Preocuparea obsesivă de o modă ce sfidează până și cea mai elementară pudoare, fardul provocator , vestimentația ca și întreaga-i comportare, dovedesc că în ea nu a mai rămas nimic din podoaba virtuților femeii răscumpărate de Cristos, a femeii din Evanghelie. Ea nu mai dă seama nimănui de ceea ce face; pleacă de acasă și se reîntoarce când vrea, bea, fumează, se căsătorește și divorțează când vrea, căci pentru ea fidelitatea conjugală și maternitatea sunt concepții demodate, perimate și ridicole. Astfel, ea a devenit o jucărie în voia patimilor dezlănțuite, iar roadele acestei conduite nu întârzie să se arate, atât în familie cât și în societate: familii destrămate, copii fără educație rămași pe străzi, viitoare epave sociale, elemente lipsite de orice răspundere față de societate.

Și astfel, în loc să fie fermentul de regenerare a societății, femeia a devenit un ferment de descompunere a ei.

Ne mângâiem însă că mai avem încă și chipul femeii care nu vrea să-și schimbe firea, ci rămâne așa cum a așezat-o Creatorul, cu atributele și virtuțile femeii creștine, ale femeilor purtătoare de mir, ale femeii care, pe lângă multiplele-i necazuri și îndeletniciri gospodărești, își află și răgazul și plăcerea de a-și împlini îndatoririle spirituale, de a-și primeni sufletul în Taina Sfintei Pocăințe și de a scoate noi puteri de muncă și luptă din împărtășirea cu Isus Euharisticul. Încă mai avem chipul exemplar al femeii care vrea să fie mamă și pentru cei părăsiți, și care poate totuși să rămână, în același timp, și modernă – în sensul bun al cuvântului -, adică femeia care nu își caută în jurnalul de modă decât un model pentru rochie, nu și pentru suflet; care în găteală nu urmărește un mijloc de etalare vanitoasă, și cu atât mai puțin o cursă pentru suflete, deoarece în sufletul ei s-a întipărit încă din copilărie, nu imaginea unei stele de cinema, ci icoana Imaculatei Fecioare, Steaua mării, busola după care vrea să-și orienteze conduita, călătoria sa pe oceanul vieții.

Să ne rugăm ca această icoană a Fecioarei Mame, cu farmecul ei ceresc, să fascineze și să atragă spre sine cât mai multe dintre acele atât de multe tinere pornite pe povârnișul prăbușirii morale, iar cele curate să urmeze cu statornicie virtuțile Preacuratei. Amin.

 

* * *

 

Despre rîvna și bărbăția de suflet

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Și a venit Maria Magdalena, vestind ucenicilor că a văzut pe Domnul (Ioan 20, 18)

Hristos a înviat !

Iubiți credincioși,

Dintre marile virtuți care au împodobit viața sfintelor femei mironosițe cele mai alese au fost rîvna lor sfîntă pentru Hristos, evlavia și bărbăția de suflet. Cîtă pază și întărire au pus iudeii și Pilat peste mormîntul lui Hristos Mîntuitorul nostru ca nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea și să-L fure. Piatră mare au răsturnat peste Mormîntul Domnului, cu peceți au sigilat piatra, ostași tari și înarmați au pus de strajă. Însă toate acestea nu le-au speriat și înfricoșat pe sfintele femei mironosițe. Rîvna lor cea mare, sfînta evlavie și bărbăția lor de suflet, au trecut peste toate întăriturile iudeilor, nebăgînd seamă de toată paza Mormîntului. Un cuget și un gînd stăpînea mintea și inima lor: să slujească cu toată credința și evlavia la înmormîntarea Preascumpului Mîntuitor.

A zis oarecînd Solomon: Femeie bărbat cine a văzut? Dar iată aici femei mai bărbați decît bărbații. Bărbații, ucenici ai lui Hristos, s-au ascuns de frica iudeilor. Petru cel fierbinte și tare în credință, de trei ori s-a lepădat de Domnul, pentru care mai pe urmă s-a căit și a plîns cu amar (Luca 22, 62). Iar femeile care din fire sînt fricoase și neputincioase și care de multe ori se înfrico-șează, chiar acolo unde nu este frică, aici, în slujba înmormîntării Preasfîntului nostru Mîntuitor se arată mai tari și mai bărbătoase decît bărbații. Nu se tem de groaza iudeilor, de îndrăzneala ostașilor nu se înfricoșează, nici straja de la Mormîntul Domnului nu le tulbură inima.

Ucenicii, bărbați, se tem și se risipesc în toate părțile, cum le proorocise Mîntuitorul mai înainte. Sfintele femei se adună. Aceia se ascund, ele ies la iveală, merg la prăvălie și cumpără mir și aromate, ca să ungă trupul cel de viață făcător al lui Hristos. O, fericite femei, cum nu v-ați temut să umblați noaptea singure și cum ați îndrăznit să vă apropiați de acel loc, pe care îl păzeau ostașii împărătești și cum nu v-ați înspăimîntat, ci căutați să prăvăliți pietre, să stricați pecețile, să deschideți mormîntul și să ungeți cu arome Trupul Domnului? Aceste isprăvi ale voastre, au pornit din rîvna cea sfîntă, din evlavia și bărbăția cea mare a sufletelor voastre.

Femei neputincioase erați cu firea, dar nu cu mintea și inima voastră, căci întru nimic nu s-au arătat la voi cele ale neputinței femeiești, ci toate isprăvile voastre mai presus de bărbăția bărbaților s-au suit. Cu adevărat la voi s-a împlinit Scriptura, care zice că: Puterea Mea se desăvîrșește în slăbiciune (II Corinteni 12, 9) și iarăși Dumnezeu Și-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le rușineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27; Psalm 8, 2; Matei 21, 16). Cu adevărat în inima voastră erau cuvintele Preasfîntului nostru Mîntuitor care a zis: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă (Matei 10, 28). Și iarăși zice Duhul Sfînt: Îmbărbătați-vă și să se întărească inima voastră, toți cei ce nădăjduiți în Domnul (Psalm 30, 26). Voi mai înainte de Apostoli, fapta Apostolilor ați arătat-o. Voi mai înainte de Sfinții Mucenici, credința și bărbăția de suflet a lor ați lucrat-o.

Ilie, marele prooroc, cu rîvnă dumnezeiască pornindu-se, pe Ahab l-a mustrat, iar voi pe cei ce străjuiau Mormîntul Domnului i-ați rușinat. Ghedeon, învingînd cu trei sute de ostași oarecînd, oastea cea numeroasă a Madianiților a sfărîmat-o (Judecători 7, 25). Voi, însă, împreună cu drepții bărbați, Iosif și Nicodim, mai tari decît toate întăriturile iudeilor și ale lui Pilat v-ați arătat și slujitoare neînfricate pînă la jertfă ați fost, gata a sluji Celui ce a venit să slujească și să-Și dea sufletul Său răscumpărare pentru tot neamul omenesc. Voi, o sfintelor femei, împreună cu Preacurata Fecioara Maria, Maica Veșnicului nostru Mîntuitor, cu mare rîvnă și bărbăție de suflet v-ați îmbrăcat și cea mai timpurie slujbă către Mîntuitorul ați arătat. De aceea mai înainte de Apostoli v-ați învrednicit a propovădui Învierea Domnului.

Iubiți credincioși,

Cine sînt acele sfinte femei mironosițe, adică purtătoare de mir, care au urmat lui Hristos împreună cu Apostolii și care s-au învrednicit să fie martore ale patimilor Domnului și să-I ungă sfîntul trup cu miresme, cît a stat în mormînt? Sfînta Evanghelie ne amintește pe scurt numele și faptele lor.

Cea dintîi și cea mai plină de rîvnă și bărbăție duhovnicească este Maria Magdalena, de loc din cetatea Magdala, Galileea.

Alte sfinte mironosițe sînt: Maria, mama lui Iacob (Marcu 16, 1) și a lui Iosi (Marcu 15, 47), adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa (Ioan 19, 25) și Salomea, mama fiilor lui Zevedei (Matei 27, 56; 28, 1; Marcu 16, 1; Luca 24, 10). Apoi Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod, Suzana și multe altele care îi slujeau din avutul lor (Luca 8, 3). Printre mironosițe sînt numărate și cele două surori ale lui Lazăr din Betania, Marta și Maria, unde găzduia adeseori Mîntuitorul cu Sfinții Apostoli, în drum spre Ierusalim sau Galileea.

Care erau virtuțile principale ale acestor femei mironosițe? Mai întîi credeau cu tărie că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, Mesia cel vestit de prooroci, Care a venit pe pămînt să mîntuiască neamul omenesc. Apoi, duceau o viață curată, sfîntă, de rugăciune și post, de înfrînare și milostenie, trăiau în iubire sfîntă unele cu altele și cu avutul lor ospătau și odihneau cu dragoste în casele lor pe Iisus și pe sfinții Săi ucenici.

Dar credința și rîvna sfintelor femei mironosițe nu se oprea numai aici. Ele nu numai că Îl primeau pe Domnul în casele lor unde Îi spălau picioarele, Îi slujeau la masă și Îl odihneau, ci, mai mult, mergeau cu rîvnă după Hristos, erau martore ale minunilor Lui și mărturiseau cu îndrăzneală că El este Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii.

Cea mai mare bărbăție au dovedit-o însă femeile mironosițe în vremea patimilor Domnului. După ce ucenicii de frică L-au părăsit și Petru s-a lepădat de Hristos, singurele care Îl urmau de departe, erau sfintele femei mironosițe, în frunte cu Maica Domnului, Maria Magdalena, alături de Apostolul dragostei Ioan. Căci dragostea dumnezeiască nu se poate părăsi niciodată.

Curajul și bărbăția sufletului s-au văzut la femeile mironosițe și pe drumul Crucii spre Golgota. Ele, singure cu Sfîntul Ioan, Îl petreceau pe Domnul la răstignire, fiind martore ale patimilor Lui. Ele singure se rugau pentru El cu lacrimi și suspine adînci, încît Mîntuitorul, milostivindu-se spre ele, le-a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu mă plîngeți pe Mine, ci plîngeți-vă pe voi și pe copiii voștrii… Căci dacă fac acestea cu pomul verde, cu cel uscat ce va fi? (Luca 23, 28; 31).

Pe Golgota sfintele femei mironosițe, împreună cu apostolul nemuritoarei iubiri, erau, de asemenea, singurii martori ai răstignirii Domnului nostru Iisus Hristos. Ele L-au văzut însîngerat și căzut sub cruce. Ele L-au văzut dezbrăcat de cămașă și întins pe cruce. Ele au văzut loviturile cuielor în mîinile și picioarele Domnului și au leșinat de durere sub cruce. Ele au auzit cuvintele de hulă ale iudeilor, mărturisirea de pocăință a tîlharilor și rugăciunea zdrobitoare a Mîntuitorului: Eli, Eli, lama sabahtani? Adică: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit? (Matei 27, 46).

Femeile mironosițe au văzut întunecarea soarelui, întristarea cerului, învierea morților din morminte și au auzit rugăciunea de iertare a Fiului lui Dumnezeu pentru iudeii ucigași: Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac! (Luca 23, 34). Tot ele, aceste femei mai bărbătoase decît apostolii, mai pline de rîvnă decît ucenicii, au văzut aruncîndu-se sorți pentru cămașa lui Hristos, făcută de mîinile Maicii Domnului, și au auzit cuvîntul Lui cel mai de pe urmă: Părinte, în mîinile Tale încredințez Duhul Meu! (Luca 23, 46).

Iată cît de mare era rîvna, tăria credinței, și bărbăția sufletului sfintelor femei mironosițe! Nu se temeau de ostașii romani atît de sîngeroși. Nu se înfricoșau de furia iudeilor de Dumnezeu netemători, nici nu se înspăimîntau cu totul de moartea Domnului pe cruce, ca cei ce nu au nădejde!

Însă bărbăția sfintelor femei mironosițe nu s-a terminat pe Golgota. Ele au fost de față și vineri seara, la coborîrea Domnului de pe cruce și, împreună cu Iosif din Arimateea, au cumpărat giulgiu și miresme, au uns trupul Lui cu miresme, L-au înfășurat în giulgiu, L-au pus în mormînt și au prăvălit o piatră la ușa mormîntului. Iar Maria Magdalena și Maria, mama lui Iosi, adică Maica Domnului, priveau unde L-au pus. Și după ce a trecut ziua sîmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, adică sora Maicii Domnului, și Salomeea au cumpărat miresme ca să vină să-L ungă.

Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămînii – adică Duminica – pe cînd răsărea soarele, au venit la mormînt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormîntului? Dar ridicîndu-și ochii au văzut că piatra fusese răsturnată, căci era foarte mare. Și intrînd în mormînt au văzut un tînăr șezînd în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmînt alb, și s-au spăimîntat. Iar el le-a zis: Nu vă înspăimîntați! Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-a pus. Dar mergeți și spuneți ucenicilor Lui și lui Petru că va merge în Galileea, mai înainte de voi; acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus.

Și ieșind, au fugit de la mormînt, că erau cuprinse de frică și de uimire și nimănui nimic n-au spus, căci se temeau. Și înviind dimineața, în ziua cea dintîi a săptămînii (Duminică), El S-a arătat întîi Mariei Magdalena, din care scosese șapte demoni. Aceea, mergînd, a vestit pe cei ce fuseseră cu El, adică pe Apostoli, care se tînguiau și plîngeau (Marcu 15, 46-47; 16, 1-10).

Vedeți rîvna mironosițelor? Bărbăția și tăria credinței lor în Fiul lui Dumnezeu? Vedeți bărbăția acestor sfinte femei? Ucenicii stăteau ascunși și încuiați într-o încăpere de frica iudeilor, iar ele cumpărau giulgiu și miresme să ungă trupul lui Iisus. Ucenicii plîngeau și se tînguiau de moartea Domnului, iar ele alergau în zori de zi pe Golgota să vadă mormîntul. Ei așteptau cu spaimă vești de la Golgota, iar ele intrînd în mormînt, au primit vestea, de la arhanghelul Gavriil, că a înviat Domnul, spunîndu-le: Nu mai plîngeți! Apoi, la porunca lui, s-au întors fugind, și au spus apostolilor că Hristos a înviat, nu mai este în mormînt!

Iată cîtă bărbăție și credință, cîtă tărie și îndrăzneală la aceste femei. Bărbații stau ascunși și ele aleargă la mormînt, intră înăuntru, aduc miresme, se întăresc una pe alta, vorbesc cu îngerii, privesc cele dintîi mormîntul gol de Viață și văd giulgiurile așezate alături. Nu se tem de întunericul nopții, nici de ostașii care străjuiau mormîntul, nici de moarte, nici de îngeri, de nimic. Dorul lor era unul singur: să-L vadă pe Iisus, să ungă și să sărute sfîntul Lui trup. Femeile mironosițe sînt cele dintîi, și cele mai vrednice martore ale răstignirii, morții, îngropării și învierii Domnului. Ele sînt primele care vestesc apostolilor și lumii întregi că a înviat Hristos, că moartea, diavolul și iadul au fost biruite și raiul s-a deschis.

Unde mai sînt acum femei creștine, iubitoare de Hristos, tari în credință și în fapte bune, ca femeile mironosițe din Sfînta Evanghelie? Și totuși numărul sfintelor femei în Biserica creștină s-a înmulțit, întrecînd uneori pe cel al bărbaților.

Să ne gîndim la numărul mare al sfintelor mucenițe, precum: Tecla, cea întocmai cu Apostolii, Varvara, care a fost ucisă pentru Hristos de tatăl ei; Ecaterina, Irina, Maria, Sofia cu cele trei fiice ale ei, Fevronia, Tatiana sau Filoteia de la Argeș. Mare este și numărul cuvioaselor care s-au nevoit prin mănăstiri și pustietăți, și au ajuns vase ale Sfîntului Duh și făcătoare de minuni. Dintre acestea amintim doar cîteva, precum: Maria Egipteanca, Eufrosina, Xenia, Pelaghia, Melania, ca și Cuvioasele Parascheva de la Iași, Teodora de la Sihla și multe altele.

Toate aceste cuvioase sînt mirese ale lui Hristos, ucenice ale sfintelor mironosițe și rugătoare ale Bisericii pentru noi toți.

Iubiți credincioși,

Astăzi este ziua femeilor creștine. Ele sînt urmașele femeilor mironosițe, fiicele Învierii, roabele Domnului, candelele credinței, sufletul familiei. Femeile creștine, credincioasele Bisericii Ortodoxe, mențin, mai mult decît bărbații, flacăra credinței și tradițiile străbune, focul sfînt al rugăciunii și evlavia în casele noastre. Femeile credincioase sînt și mame bune, creștine devotate, soții cinstite și ostenitoare, model în societate. Femeile credincioase sînt întîi la biserică, întîi la rugăciune, la post, la lucru, la milostenie, la citirea cărților bune, la îngrijirea bolnavilor, la toate. Ele mențin căldura duhovnicească a credinței, a dragostei, a răbdării și a împăcării, în biserică, în familie, în societate.

De astfel de mame bune au nevoie astăzi familiile noastre. De astfel de fiice evlavioase are nevoie Biserica lui Hristos. De astfel de femei cinstite și model în toate are atîta nevoie astăzi societatea în care trăim. Sînt destule mame care nu vor să nască copii, nici să le dea o educație creștină bună. Sînt atîtea mame care își ucid majoritatea copiilor, iar puținii pe care îi nasc, nu-i cresc în frica lui Dumnezeu sau îi lasă de capul lor și ajung să fie o povară pentru familie și o rușine pentru societate.

Mamelor, sînteți mironosițele de azi ale Bisericii lui Hristos. Aduceți Domnului, nu miresme de mult preț, ci credința voastră curată și copii buni, bine educați și credincioși. Vorbiți-le mai mult de Dumnezeu, de sfinți, de Biserică și de înaintași. Nu-i smintiți cu nimic și dați-le să citească cărți bune, cît mai mult. Dumneavoastră puteți contribui cît mai mult la înnoirea duhovnicească a lumii, a Bisericii, a societății. Adăugați untdelemn sfînt în sufletele copiilor dumneavoastră. Dintre ei, vor ieși mîine suflete mari, oameni buni, preoți credincioși, dascăli luminați, creștini model. Viitorul familiei, al copiilor, al Bisericii depinde cel mai mult de dumneavoastră. Să fiți la datorie ca și mamele noastre. Gîndiți-vă ce mame sfinte am avut!

Tinere fecioare, păstrați neîntinată pentru Domnul cinstea și buna voastră credință pînă veți dobîndi și voi calitatea de mame în societate și în Biserică. La fel și dumneavoastră văduvelor și bătrînelor mame, supravegheați pe cele tinere, pe copii, pe cei din jur. Nu tăceți. Mamele tinere au nevoie de exemplul și de jertfa voastră, tinerele fecioare au nevoie de sfatul vostru, iar copiii și nepoții, de rugăciunile, de lacrimile și mustrarea voastră.

Începeți toate cu Dumnezeu, cu rugăciunea, cu spovedania regulată și cu mai multă smerenie și răbdare. Mai multe mame bune, mai multe văduve și fecioare cinstite și credincioase, înseamnă pentru ziua de mîine, mai mulți copii în case, mai mulți credincioși la biserici, mai multă pace în familie, mai puține beții, divorțuri și avorturi în lume, mai puține boli și lacrimi pe pămînt și mai multe suflete în Rai! Amin.

Hristos a înviat!

 

* * *

 

Purtătoarele de mir

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Și după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să-L ungă. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii (Duminică), pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?” (Marcu 16,1-3).

Fraților și surorilor! Vă puteți imagina starea sufletească în care se aflau aceste femei purtătoare de mir? Pentru aceia care au trăit în Rusia în timpurile sovietice, de persecuție a Bisericii, este ușor de înțeles. În unele biserici, slujba Prohodului Domnului se făcea noaptea. Drumul oamenilor până la biserică trecea pe străzi întunecate. Orice se putea întâmpla, trebuia să fii atent la tot. Vecinii puteau auzi că mergi undeva noaptea; și puteai fi oprit pe stradă. Și chiar și slujba din biserică și procesiunea de înconjurare a bisericii puteau fi întrerupte de autorități. Nu știai dacă mâine, în Sâmbăta Mare, mai urma să fie celebrată slujba de Înviere, deoarece preotul putea fi arestat.

Într-o astfel de stare sufletească erau femeile mironosițe. Și ele erau în pericolul de a fi arestate în orice moment. Chiar și casele lor le închideau pe dinăuntru; se temeau de orice bătaie la ușă, de orice sunet cât de mic. Cu două zile în urmă, Petru negase că și el era cu Isus, că și el era unul dintre discipolii Lui. Și înaintea cui? Înaintea unei slujitoare, doar pentru că ar fi putut să îl dea pe mâna soldaților.

Aceasta era situația. Învățătorul lor fusese condamnat la cea mai cumplită moarte, și fusese executat. Acum era rândul lor: ca discipoli ai Învățătorului lor executat, se aflau în afara legii. Mai mult – poate că erau deja căutate. Cel mai înțelept lucru ar fi fost să fugă undeva, să se ascundă. În loc să facă aceasta însă, ele s-au hotărât să meargă pe când era încă noapte la mormântul care nu era departe de locul execuției. Știau bine că intrarea în mormânt era blocată de o piatră, care, după cum spune Evanghelia, era “foarte mare” (Marcu 16,4), că piatra era sigilată, că soldații romani păzeau mormântul, și că acei soldați erau înarmați și deosebit de vigilenți deoarece fuseseră avertizați că discipolii ar putea să fure trupul.

De fapt, în termeni raționali, ceea ce doreau să facă aceste femei era nu doar imposibil, ci chiar un risc nebun. Și totuși ele au mers. Cum? De ce? Ce forță puternică le atrăgea? Această forță era Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în Legea lui Moise. Și împlinind ceea ce pentru ele era o lege sfântă, au cumpărat miresme și mergeau să îl ungă. Și această tărie a credinței în Cuvântul lui Dumnezeu, această tărie a iubirii față de Învățătorul lor torturat, și această tărie a speranței că Dumnezeu le va ajuta – s-au dovedit a fi mai puternice decât teama, mai puternice decât rațiunea, mai puternice decât orice altceva.

Și ce s-a întâmplat? Când au ajuns, gărzile fugiseră de frică. Și când au intrat în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au înspăimântat. Dar el a spus: “Nu vă înspăimântați! Căutați pe Isus Nazarineanul, Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus” (Marcu 16,6).

Nu se întâmplă același lucru și în viața noastră? Femeile mironosițe, împlinind Legea Vechiului Testament, Legea lui Moise, au cumpărat miresme și au mers să ungă trupul Său, trupul lui Cristos. Și noi, împlinind Legea Noului Testament, Legea lui Cristos, trebuie să dobândim miresme spirituale – poruncile Sale: umilința, blândețea, iubirea păcii – și trebuie să ungem trupul Său cu ulei spiritual (adică cu iubire și milostivire). Și Trupul Său este Biserica lui Cristos. Sunt toți frații și surorile noastre în Cristos; și mai mult – sunt chiar și dușmanii noștri. Cât de des, făcând aceasta, ne supunem la disconfort, pierderi, batjocorire, și uneori chiar ne punem viața în pericol. Și ce obstacole insurmontabile sunt ridicate de rațiunea noastră rece, de egoismul nostru! Nu rareori renunțăm, ne retragem, ne e teamă să declarăm tare și deschis că suntem discipoli ai Săi.

Dar dacă renunțăm la această frică rușinoasă și doar începem să împlinim învățătura Lui, doar începem să mergem pe urmele pașilor Lui, ni se va întâmpla ceea ce li s-a întâmplat purtătoarelor de mir: obstacolele se vor risipi de la sine, se vor răsturna, la fel ca și piatra de la ușa mormântului. Toți aceia care ne tulbură vor fugi; nici nu îi vom găsi. Înaintea noastră va sta un singur lucru – mormântul luminos al lui Cristos. Și toate îndoielile noastre vor dispărea. Vom ști ce să facem, cum să acționăm; și ceea ce părea imposibil va deveni posibil.

Să le imităm începând din această zi pe femeile purtătoare de mir și să nu ne temem să împlinim voința lui Cristos, să nu ne temem să fim discipolii Săi. Cristos a învins mereu, învinge mereu, și va învinge mereu.

 

* * *

 

Sfintele femei mironosițe

Autor: pr. Tertulian Langa
Copyright: Galaxia Gutenberg

Deși cuvântul “mironosițe” este folosit de unii în sens ironic sau peiorativ, noi trebuie să știm că el provine din sintagma “Femeile purtătoare de mir”, și se referă la acele devotate sfinte care s-au îngrijit, cu dragoste și dăruire, ca Domnul și Învățătorul lor, Cel pironit pe cruce cu tâlharii, să aibă o înmormântare făcută-n pietate și respect, cu miruri și miresme. Ne este greu să nu ne amintim acum câți dintre cei răpuși de comunism în închisori nu au avut o-nmormântare demnă, ci fără de cruce, au fost azvârliți în gropi și în uitare, ca să îi râme porcii sau să hrănească viermii. Câte soții și mame, cu ochii storși de așteptare, cu lacrimi sfinte de iubire-n suflet, în doruri, au spălat trupul zvârlit printre gunoaie al celui care le-a fost sprijin și purtător de vise? Sau: câți dintre noi ne ducem să venerăm mormintele Martirilor Bisericii Unite? Câți știm că-n luna mai au fost chemați, din moarte, de Domnul trei dintre Ierarhii noștri: Vasile Aftenie – înmormântat le Belu -, Mitropolitul Rusu – înmormântat la Gherla – și Episcopul Ioan Suciu, pe undeva prin margine de Sighet. Cât de frumos și regenerator ar fi ca-n pietatea noastră să-și afle locul și dragostea pentru mormintele de sfinți!

Iudeii și lui Isus îi rezervaseră un loc statornic în frică și uitare, însă iubirea a trei femei, mai îndrăznețe decât ura și mai viteze decât bărbăția, mai râvnice decât să stea pitite-n lașitate, au cutezat ca, noaptea, să se strecoare printre gropniți, în căutarea Celui slujit cu dăruire anonimă pe când era pe lume, apoi, iubit și în osândă. Aceste trei femei – Maria din Magdala, Maria mama lui Iacob și Iosif, luând-o și pe Salomeea – ajunseră la mormântul cunoscut; în râvnă scormoneau cu ochii semiobscuritatea criptei în care ar fi trebuit să se odihnească de chinuri Trupul sfânt. Dar trup nu mai era. Nu se gândeau că tocmai golul din mormânt va fi temeiul aparițiilor viitoare în care-L vor vedea pe Cel de neuitat și căutat de ele și de învățăceii toți. Nu se gândeau, sărmanele, că tocmai golul din mormânt vorbea despre minunea învierii. Mereu, în Evanghelii, ne-ntâmpină sublimul, adică depășirea a tot ce e firesc, a tot ceea ce ne-am aștepta. Altfel nici nu ar fi divine. Bergson numește aceasta “smerenia divină”, pe care Pascal o vede în faptul că Dumnezeu adeseori Se manifestă sub hainele naturii: în primul rând, sub formă omenească, apoi, sub forma Jertfei de pe Crucea hulită de iudei, iar astăzi sub forma Euharistiei, ca și cum I-ar face bucurie să nu ni Se arate-n slavă, ci să îi recunoaștem prezența chiar și într-o absență atât de tainică și tandră. Nu e sublimă această smerenie divină? Sublima glorie a Învierii se face cunoscută lumii nu printr-o mărturie de autoritate, cum ar fi lui Petru, ci printr-o păcătoasă, “Apostola Apostolilor”, cum o numesc dominicanii pe Maria din Magdala, întâia descoperitoare a Absenței grăitoare și prima care a dus măriților Apostoli vestea că a-nviat Cristos. Ea e veriga primă din lanțul mărturiilor referitoare la învierea lui Cristos. Fără veriga primă, niciuna dintre mărturii n-ar fi legată de mormânt. În ea se află începutul vestirii apostolice “Cristos a înviat!”, în ea care, odinioară, trăise în păcat – de altfel ca și noi; dar noi, nu ca și ea, n-avem acea iubire pură care să devasteze-n noi păcatul și nici căința sfântă a tâlharului capabilă să nimicească orice baraj care ar sta în calea comuniunii cu Cristos, orice ascunsă legătură cu păcatul.

Smerit este Isus și-atunci când Se arată celei ce “mult a păcătuit” și căreia “mult i s-a iertat”, care, păcătuind peste măsură, a și iubit peste măsură – Maria din Magdala. Ce delicat îndemn la pocăință, spovadă și apostolat ne dă Mântuitorul prin Sfânta Maria din Magdala, cea ridicată din imoralitate la sfințenie, nouă celor atât de lași în a ne smulge din păcat! O, cum ni S-ar arăta și nouă, celor ce mult am mai păcătuit, dac-ar găsi și-n noi aceeași iubire purificatoare și cristificatoare iubire ca a ei! Femeile mironosițe L-au văzut pe Domnul mort pe cruce și L-au văzut pus în mormânt, dar totuși au venit la El. Și noi Îl știm prezent în Euharistie, dar noi venim la El? Isus era în ele mai mult decât speranța: era iubirea lor, cum a rămas și după ce a răposat pe Cruce. Ce este pentru noi Isus?…

Mironosițele se întrebau: Cine ne va prăvăli piatra de la ușa mormântului? Dar, când și-au ridicat ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese deja prăvălită (Mc 16,3-4). N-au înțeles că însăși puterea Iubirii răstignite înlăturase piatra. Noi, după două mii de ani de la minunea Învierii, din care s-a născut credința și mântuirea noastră, vom reuși să înțelegem ce tandră e iubirea lui Isus pentru aceia care se întorc la El? Vom înțelege că, prin căință, ajungem preferații lui Isus, cum prin căință și Maria a fost cea preferată să-L vadă prima pe Domnul înviat? Chiar marii teologi și marii predicatori este posibil să ajungă la Dumnezeu în urma unor anonimi căiți, căci unii dintre cei din urmă vor fi cei dintâi (Lc 13,30).

Maria din Magdala, prin viața în păcat, a fost întâia care a prezis crucificarea lui Isus. Prin mirul pocăinței turnat pe Sfintele picioare, Maria fost prima care I-a prevestit înmormântarea. Tot ea a fost prima i-a căutat mormântul și totodată prima care a întrezărit misterul Învierii: a lui Isus și a sufletului ei. În care din aceste momente magdaleniene ne vom găsi vreodată? În toate, de vom iubi și crede. …Căci: Îndrăzniți, fiindcă Eu am biruit lumea! (Ioan 16,33).

 

* * *

 

Duminica Mironosițelor

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Ne aflăm încă sub razele binefăcătoare ale Învierii Domnului.

Certitudinea învierii dă putere sufletului omenesc să lupte necontenit, pentru câștigarea împărăției lui Dumnezeu. Și în lumina învierii, fiecare om își poate înțelege rostul și menirea sa în lume. Căci așa cum razele soarelui străbat până în cele mai dosite unghere ale pământului și topesc cei mai năpraznici ghețari, tot astfel lumina cerească a Învierii Mântuitorului străbate peste toată frământarea veacurilor și până în adâncul conștiinței, risipind îndoiala, nesiguranța, și deschizând tuturor perspectiva vieții de veci. Nu este om care să nu se bucure și să nu aibă ceva de învățat din praznicul cel mare al Învierii Domnului.

Ca și în duminica trecută, Sf. Evanghelie ne vorbește astăzi despre Învierea Domnului și despre unele persoane care au fost martore ale acestei mari minuni, ca unele care au vorbit cu Iisus cel înviat din morți. Aceste persoane, martore ale învierii Domnului, sunt femeile mironosițe, după cum ne spune Evanghelia de astăzi.

Dacă Apostolul Toma a avut nefericirea să fie cel din urmă dintre apostoli care să audă de învierea Domnului și să-L vadă, cum am auzit Duminica trecută, femeile mironosițe au avut fericirea să știe, cele dintâi, că Iisus a înviat, și să vorbească cu El. Pericopa evanghelică de astăzi ne pune în față purtarea plină de devotament a sfintelor femei, care au slujit pe Domnul, atât înainte, cât și după moartea și învierea Sa. Iată ce ne spun evangheliștii despre aceste femei: Luca zice că împreună cu cei doisprezece ucenici, mergeau după Iisus “și niște femei, care fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli: Maria ce se cheamă Magdalena, din care ieșiseră șapte demoni, și Ioana, femeia lui Huza, ispravnicul lui Irod, și Suzana și multele altele, care-i slujeau din avutul lor” (Luca 8, 1-3). Evanghelistul Matei, istorisind răstignirea Domnului, spune că erau acolo și multe femei, privind de departe, care urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-L, între care era Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacov și a lui Josi, și mama fiilor lui Zevedeu” (Matei 27, 55-57). Sf. Evanghelist Ioan le-a văzut chiar lângă cruce: ” Și stă lângă crucea lui Iisus mama Lui, și sora mamei Lui, Maria lui Cleopa, și Maria Magdalena” (Ioan 19, 25). Aceleași femei sunt, apoi, de față la punerea în mormânt a Domnului, însemnând bine unde se află stânca în care Iosif din Arimateia își săpase mormânt nou, nebănuind că aici mâinile lui vor așeza corpul Învățătorului său iubit, Iisus (Luca 23, 55). Tot ele vin duminică foarte de dimineață la mormânt cu miruri și miresme să ungă trupul lui Iisus, fapt pentru care s-au numit purtătoare de mir sau mironosițe, iar această duminică în care le facem pomenirea se numește “Duminica Mironosițelor”.

Din citirea celor scrise de evangheliști cu privire la femeile mironosițe, reținem câteva nume: Maria Magdalena, Maria lui Cleopa, mama lui Iacov cel mic, Salomeia,mama fiilor lui Zevedeu, și Ioana, soția lui Huza, ispravnicul lui Irod Antipa. Cu acestea au mai fost și alte femei, al căror nume nu s-a scris. Între mironosițe trebuie socotită și Maria, sora lui Lazăr, “care a uns pe Domnul cu mir – înainte de a intra triumfal în Ierusalim – și i-a șters picioarele cu părul capului ei” (Iov 11, 2).

Ajungând la mormântul Domnului, spre surprinderea lor, femeile află că piatra a fost răsturnată și intrând în mormânt, au văzut un tânăr care le-a adus vestea biruinței vieții asupra morții, vestea că Iisus nazarineanul cel răstignit, a înviat! În același timp, tot îngerul le dă porunca de a duce lui Petru și celorlalți Apostoli vestea cea mare, a Învierii Domnului (Marcu 16, 6-7). Sf. Apostol și Evanghelist Matei ne dă știrea deosebit de prețioasă că pe când mergeau ele să ducă această veste ucenicilor, le-a întâmpinat însuși Iisus, zicând: “Bucurați-vă!” iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui și i s-au închinat. Și tot El le-a zis: “Duceți-vă și vestiți fraților Mei să meargă în Galileea, și acolo mă vor vedea” (Matei 28, 9-10; Marcu, 16, 9). “Și întorcându-se de la mormânt au vestit toate acestea celor unsprezece și tuturor celorlalți” (Luca 24, 9). Cu alte cuvinte, Dumnezeu a dat femeilor mironosițe o răsplată unică: de a fi aflat – cele dintâi -, de Învierea Domnului, de a fi văzut – cele dintâi – pe Iisus cel înviat, și de a fi dus – cele dintâi -, vestea cea mare chiar ucenicilor Săi. Așa după cum femeia auzise, după căderea în păcat, osânda rostită de Dumnezeu, tot femeia va auzi, cea dintâi, vestea cea mare a izbăvirii din morți prin Iisus Hristos cel înviat. Lumea a aflat de Învierea Domnului prin Sfinții Apostoli, dar ei primiseră această veste de la femeile mironosițe. Pentru femeile purtătoare de mir, această veste era cea mai mare bucurie, pentru că Mântuitorul a ridicat femeia din starea de inferioritate în care era ținută în lumea antică, păgână și chiar în lumea iudaică, a dezrobit-o și a reabilitat-o ca soție și ca mamă. Și în adevăr, creștinismul a făcut din femeie o personalitate egală în drepturi și datorii bărbatului, cu care Sf. Apostol Petru zice că este “împreună moștenitoare a darului vieții” (I. Petru 3, 7), iar Sf. Apostol Pavel va proclama apoi egalitatea tuturor în fața lui Dumnezeu, prin cuvintele: “nu mai este iudeu, nici elin; nici rob, nici liber, nici parte bărbătească sau parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus” (Galateni 3, 28).

Spre deosebire de apostoli, mironosițele nu au fost chemate, și nici alese. Credința lor și dragostea lor pentru Hristos, evlavia lor, setea lor de mântuire le-au făcut să-L urmeze în unele din călătoriile sale misionare și să-i slujească din avutul lor. Prin iubirea lor cea mare, cu care au urmat pe Mântuitorul, mironosițele au întrecut pe unii ucenici. Majoritatea dintre aceștia l-au părăsit pe drumul Golgotei, de teamă să nu fie prinși, ca să nu mai amintim de lepădarea lui Petru. Numai Ioan are curajul mironosițelor, să vină până sub crucea pe care fusese răstignit Iisus. În ziua înmormântării, însă, a lipsit și el.

Aș dori ca, împreună, să privim cu ochii noștri sufletești chipurile acestor femei. Ce inimi credincioase trebuie să fi avut aceste mironosițe, și ca ele toate celelalte femei! Ce fețe neprefăcute! Ce viață cinstită! Ce îmbrăcăminte cuviincioasă! Ce vorbă smerită, blândă și duhovnicească! Ce putere de muncă! Ce dorință de a sluji Domnului cu toată casa și averea lor! Ce curaj de a-L urma și ce voință de a-L vesti! În cei două mii de ani de viață creștină, exemplul femeilor mironosițe a fost urmat de milioane de alte femei, marea majoritate rămase în anonimat, iar puține la număr trecute în calendarul sfințeniei creștine. Marii Părinți și dascăli ai Bisericii își datorează, în cea mai mare măsură, evlavia și formația religios-morală mamelor lor, care au fost exemple vii de credință și de trăire a învățăturii creștine.

Să ne gândim la Antuza, mama Sf. Ioan Gură de Aur, care a rămas văduvă la douăzeci de ani și nu s-a mai căsătorit, ci s-a dedicat creșterii fiului ei, la Monica, mama Fericitului Augustin, care s-a rugat timp de optsprezece ani pentru reîntoarcerea la Hristos a fiului ei ajuns pe căile pierzaniei; să ne amintim de Nona, mama Sf. Grigorie Teologul, de Emilia, mama Sf. Vasile cel Mare și de atâtea și atâtea femei, care își dorm somnul de veci împăcate că au contribuit la întărirea vieții de familie, la creșterea copiilor lor în duhul Evangheliei, la întărirea dragostei între oameni și la schimbarea climatului spiritual al vremii lor. Avem multe exemple de femei virtuoase și din trecutul poporului nostru: soții de voievozi români care au ctitorit – alături de soții lor -, biserici și mănăstiri care ne-au rămas ca sfântă moștenire până astăzi. Mi-aș îngădui să prezint doar trei exemple semnificative. Soția lui Constantin Brâncoveanu, domnul }ării Românești, mamă a unsprezece copii, a avut durerea să asiste la decapitarea soțului și a celor patru feciori, din dispoziția turcilor, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, din anul 1714, din pricină că au refuzat să părăsească credința creștinilor și să se turcească, prin îmbrățișarea religiei islamice; Oltea, mama lui Ștefan cel Mare și Teofana, mama lui Mihai Viteazul.

Cunoscând aceste puține fapte din veacul apostolic, din veacurile patristice și din trecutul poporului nostru, este firesc să ne punem întrebarea: oare ce așteaptă Hristos de la femeia creștină de azi, care este menirea ei în lumea în care trăim? Cum poate deveni o binevestitoare a Învierii lui Hristos? Este bine știut că în veacul nostru am asistat la emanciparea femeii, la valorificarea puterilor ei fizice și intelectuale în toate domeniile sociale, alături de bărbat. Femeia a depășit de mult limitele căminului, fiind azi prezentă, cu toată competența, în orice ramură de activitate: în literatură și artă, în școală și spital, în cercetarea științifică, în comerț și industrie, în conducerea treburilor de stat, iar mai nou, chiar și în cucerirea spațiului cosmic, contribuind din plin la propășirea societății, la îmbunătățirea și bucuria vieții. Ne gândim cu recunoștință la lucrarea plină de jertfă pe care o împlinesc atâtea femei în toate ramurile vieții, dar cu toate acestea, Hristos, Biserica i-au rezervat un altar exclusiv femeii, în care își poate pune în valoare adevărata ei menire în lume – ca soție și, mai ales, ca mamă.

Purtând în ea virtuțile specifice pe care i le-a rânduit Dumnezeu la creație, femeia este, în primul rând, soție. Ea a fost făcută de Dumnezeu ca să-i fie de ajutor soțului. “Nu este bine ca omul să fie singur pe pământ. Să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facerea 2, 18).

Aceste cuvinte exprimă o ordine stabilită de Creator, care nu poate fi nesocotită fără a pricinui vieții omenești cele mai mari drame. Adevărata femeie creștină știe să întemeieze o căsnicie durabilă, care să fie asemenea cetății despre care vorbea Mântuitorul că nu este clădită pe nisip, ci pe piatră, încât orice încercări și necazuri ar veni în viață, ele vor putea fi ușor înlăturate.

Ea nu se descurajează niciodată, știe să rabde, merge mereu înainte, alături de soțul ei, și la bucurii și la necazuri, însoțindu-l până la marginea mormântului. Prin muncă cinstită, printr-o viață aleasă, prin dragoste deplină, prin devotament conjugal, ea trebuie să devină “cunună bărbatului ei”, după cuvântul înțeleptului Solomon.

În al doilea rând, pentru copii, femeia este mamă. Ea poate fi numită pe drept cuvânt, mama neamului omenesc, pentru că numai datorită ei se perpetuează ființa umană; ea izvorăște viață din viața ei, aduce în lume o ființă nouă, după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ea hrănește pruncul, de la ea învață acesta primul zâmbet și primul cuvânt, acela de mamă. Ea sădește și dezvoltă în copil respectul față de semeni, dragostea de muncă și de țară, cinstea, cultul datoriei împlinite, conturându-i personalitatea și formând omul matur de mai târziu, pe care se va rezema, ca pe niște stâlpi de nădejde, Biserica și națiunea.

Pentru aceasta nu se poate imagina o mai nobilă chemare. Sunt renumiți oamenii de știință cu descoperirile lor, poeții, scriitorii, artiștii și ceilalți, dar deasupra tuturor stă mama care naște copii, îi crește și îi educă. “Dați-mi o generație de mame bune, zice un gânditor, și voi schimba fața lumii”.

Dar pentru noi, creștinii, mama este și primul pedagog spre Hristos, primul dascăl și preot al copilului ei. Ea este aceea care duce mâna copilului la frunte ca să-l învețe semnul sfintei cruci, apoi tot ea i le împreunează pe amândouă, pentru rugăciune. Ea este primul însoțitor al copilului la biserică și apoi în fața sfântului altar pentru a primi acolo Trupul și Sângele Domnului în sfânta împărtășanie. La altarul unei familii creștine, mama îndeplinește rolul mironosițelor din Evanghelia de astăzi, având grijă să nu se stingă niciodată flacăra credinței, a nădejdii și a dragostei de Dumnezeu și de oameni.

Pentru aceasta creștinismul a ridicat femeii un “altar”, care este căminul. Aici, ea nu poate fi înlocuită de nimeni pe lume, și misiunea femeii nu poate fi nicăieri mai însemnată, mai rodnică și mai sfântă ca aici. Cu toate acestea, sunt multe femei de azi pentru care căminul pare prea strâmt, prea necorespunză tor și uită că datorită însușirilor cu care Dumnezeu a înzestrat femeia, ele nu pot fi nicăieri mai însemnate, mai bine făcătoare, mai cerute și mai sfinte ca în mijlocul căminului lor.

Căminul este cea dintâi instituție de educație și mama care îl iubește este cea mai desăvârșită educatoare. Noi suntem, în bună parte, ceea ce au fost și ceea ce am primit de la mamele noastre.

Creștinismul a dat lumii atâția eroi morali, atâția sfinți pentru că el a pătruns în inimi de mame, care și-au împlinit chemarea după învățătura lui Hristos în mijlocul familiei lor. De cămin ține maternitatea, nevinovăția, cumpătarea, iubirea, abnegația, devotamentul, spiritul de sacrificiu și alte virtuți care pot încununa viața unei femei.

Creștinismul, Biserica nu susțin, nu cer ca femeia să părăsească titlurile câștigate cu atâta trudă, adică să nu mai fie femeia medic, profesor, avocat, magistrat, funcționară sub altceva. Creștinismul cere ca în toate acestea, femeia să nu uite că altarul principal în care a rânduit-o Dumnezeu este familia și, în special, creșterea și educația copiilor. Acolo femeia este stăpâna și regina vieții. În toate celelalte munci este doar o funcționară, mai bine sau mai prost plătită; în cămin, ea împlinește cea mai esențială și mai cerută misiune a vieții pentru viață. Creștinismul nu zice ca femeia să nu fie folositoare societății prin inteligența, priceperea și munca ei, dar azi îi amintește, mai mult ca oricând, că cel dintâi folos pe care îl poate aduce societății este acela de a fi mamă cu adevărat. Zadarnic se vor elabora principii, metode și energie de la catedre în formarea omului cerut, când lipsește izvorul de viață, așa cum a rânduit Dumnezeu. Zadarnic stă femeia cu contribuția ei în posturi de conducere și îndreptare socială, dacă izvorul care pulsează viața este anemic și stricat. Bune sunt toate slujbele și folositoare, dar “partea cea bună” pe care să și-o aleagă femeia este de a fi candelă a credinței în Dumnezeu în familia ei mai întâi, și apoi în mijlocul societății în care trăiește.

Am văzut ce importanță are mama în creșterea și educarea copiilor pentru viața omenească. Voi cita pe V. Militaru: “Din același lemn se face și icoană și măciucă”. Iar marele savant G. Longinescu ne spune: “Două puteri sunt în lume: Dumnezeu în cer și mama pe pământ. Un copil este așa cum l-a lăsat Dumnezeu și cum l-a crescut mama lui”. Aceasta o așteaptă Hristos de la noi, aceasta este pilda celor dintâi vestitoare ale învierii Domnului și pilda unui nesfârșit număr de mame creștine.

Ca și odinioară Mariei Magdalena, Iisus spune tuturor femeilor creștine: “Mergeți și vestiți fraților mei, adică tuturor oamenilor, învierea!” Fă, Doamne, ca nici una din mamele noastre creștine să nu rămână indiferente la chemarea Ta! Nici una să nu rămână nehotărâtă, mai ales astăzi, într-această lume de păcate și fărădelege, în lucrarea ei de salvare de vieți și suflete. Ci fiecare mamă să audă glasul Domnului Iisus: “Lăsați copiii să vină la Mine!” și să răspundă la această sfântă chemare cum au răspuns mironosițele femei și toate mamele creștine, spre slava Ta, Doamne, și spre mântuirea noastră, a copiilor noștri și a neamului nostru! Amin.

Text preluat de pe AMDM.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Duminica Sfintelor Femei Mironosițe

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Hristos a înviat!

Frați creștini,

Sfânta noastră Biserică prăznuiește astăzi duminica sfintelor femei mironosițe. Sfinții părinți au găsit de cuviință ca în această duminică să se facă pomenirea sfintelor femei mironosițe dimpreună cu Iosif și Nicodim cei care au îngropat trupul Domnului Hristos. Este impresionant și vrednic de toată lauda curajul acestor femei credincioase. Fapta lor dovedește dragoste, devotament, iar mai mult decât orice, recunoștință.

Dacă pentru Domnul Hristos Săptămâna Patimilor a fost durere și suferință, același lucru putem spune și despre aceste femei binecuvântate care împreună cu Maica Sa au petrecut o săptămână plină de lacrimi și jale până la Învierea Izbăvitorului din mormânt. Șiroaie de lacrimi le-au curs din ochi încă din Betania, când Mântuitorul se despărțea de Prea Curata Sa Maică și mergea la Ierusalim ca să pătimească. Prea Curata Fecioară a fost însoțită, mângâiată și înconjurată întotdeauna de aceste minunate femei. Să urmărim mai îndeaproape rolul ce l-au jucat aceste sfinte mironosițe în vremea Patimilor lui Isus.

Când toți ucenicii s-au împrăștiat de frica iudeilor, ele au fost martore la toate cele întâmplate pe dealul Golgotei. Priveliștea răstignirii a trei oameni este un lucru destul de însemnat ca să atragă o mare mulțime de popor acolo. Unii veniră din ură înverșunată ca să vadă cum scapă de cel mai mare dușman al lor – Isus. Aceștia erau preoții, cărturarii și fariseii. Alții veniseră din curiozitate și așa în scurt timp s-au unit cu toți în batjocuri, în cuvinte și în gesturi împotriva lui Isus. Unii strigau, alții scoteau limbile strâmbându-se spre Isus, iar alții clătinau cu capetele și șuierau un fel de “Huo!”, cum se zice la cineva care e vrednic de hulă. Niciodată omul nu s-a arătat mai rău ca atunci. Tot iadul se strânsese în acel loc ca să-i îndemne să-L hulească de Dumnezeu.

De obicei, oamenii au multă milă de cei ce suferă, mai ales de cei ce mor, oricare ar fi pricina morții lor, dar acum nu mai era așa. Nu este priveliște mai zguduitoare ca priveliștea răstignirii Domnului Hristos. Să privim o clipă mai atenți și să ne închipuim că suntem amestecați prin mulțimea aceea de pe Golgota.

Uitați-vă la fața lui Isus care a fost lovită cu pumnii, umflată și învinețită, apoi a fost scuipat, iar pe cruce șiroaie de sânge I se prelingeau din cauza spinilor, deoarece pe cap avea o cunună de spini peste care a fost lovit, iar aceștia se înfigeau adânc în pielea capului Său. Spatele Lui era zdrelit de loviturile bicelor. Priviți mâinile și picioarele străpunse de piroane; priviți la trupul Lui gol și despuiat cum atârnă între cer și pământ. Pământul se lepădase de El, cerul încă nu-L primea și cine-I putea măsura durerile sufletului Său?

“Ocara îmi rupe inima” – se spune în psalmi. Fariseii și cărturarii își bat joc de puterea Lui mântuitoare și-I zic: “Pe alții i-a mântuit, dar pe Sine nu se poate mântui!” Când Isus strigă la cer zicând: “Eli, Eli, Lama Sabachtani?!” – ceea ce înseamnă “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?!” – toți râd ironic și zic: “I-auziți, strigă pe Ilie, lasă să vedem dacă va veni Ilie să-L scape”.

De când este pământul, nu s-a mai văzut așa ceva și acesta s-a cutremurat; soarele s-a ascuns și întuneric s-a făcut peste tot pământul timp de trei ore. Perdeaua din templu s-a rupt în două de sus până jos. Deodată, batjocura a încetat și se întorceau acum acasă bătându-se în piept, semn că i-a cuprins o groază mare. Bâjbâind prin întuneric, cu frica în piept și în suflet, coborau spre Ierusalim spre casele lor. Femeile mironosițe erau acolo și până în acel moment fuseseră și ele ținta batjocurilor lor. De aceea stăteau departe și se uitau la cele ce se petreceau. Nenumărate și grele au fost asupririle, ocările, scuipatul și batjocura pe care mulțimea le arunca și asupra lor cu ură și dispreț.

Multe din aceste femei au fost lovite, altele luate în crudă bătaie de joc, mai ales Maria Magdalena, a cărei viață era cunoscută. De altfel, au fost urmărite de ochii pizmași și răutăcioși ai multora, de când mergeau urcând spre Golgota când Isus ducea Crucea cea grea, deoarece ele se apropiau cu rândul și cu mare respect de Isus ștergându-I fața cu năframele lor de sânge și sudoare. Ele nu mai voiau să știe altceva și nu mai vedeau nimic decât drumul durerii, Crucea și pe Izbăvitorul lumii – Isus. Nu le păsa de batjocurile și de toată răutatea lor.

Atunci, pentru prima dată Maria Magdalena, rămânând puțin timp lângă Crucea lui Isus, a observat, prin întunericul acela care se lăsase, un bărbat îngenuncheat care plângea în hohote. Acesta era Varava, tâlharul care a fost eliberat de Pilat în locul lui Isus, și astfel pentru prima dată la piciorul Crucii lui Isus se află un tâlhar și o desfrânată care cer iertarea păcatelor lor. S-au apropiat apoi toate celelalte femei împreună cu Maica Lui, Prea Curata Fecioară și dimpreună cu Maria Magdalena, îngenunchind în fața Crucii lui Isus plângeau cu lacrimi amare pentru scumpul lor Învățător.

Acum să amintim pe cei ce au fost în acele momente grele lângă Isus.

IOSIF din Arimateea – a fost unul din cei 70 de ucenici ai Domnului. După ce a fost îngropat Domnul Hristos, evreii l-au luat pe acest Iosif și l-au aruncat într-o groapă, într-un fel de închisoare din care a fost scos cu puterea lui Dumnezeu și dus în Arimateea la casa lui. Aceasta s-a întâmplat după ce Domnul Isus a înviat și I s-a arătat scoțându-l de la închisoare.

NICODIM – era unul din fruntașii evreilor care, după ce a îngropat trupul Domnului, a fost dat afară din Sinagogă și nu a mai fost primit. El însă a povestit cu de-amănuntul și a propovăduit Patimile și Învierea Domnului Hristos pretutindeni unde a fost.

Femeile mironosițe cele mai cunoscute au fost următoarele:

MARIA MAGDALENA – din care Domnul scosese 7 draci. Aceasta a fost cea mai înflăcărată în credință, atât în timpul acela, cât și după aceea, mergând după Învierea Domnului până la Roma, la Cezarul Tiberius, căruia i-a relatat despre toată judecata nedreaptă pe care o făcuse lui Isus Pilat împreună cu arhiereii Anna și Caiafa și cum L-au răstignit. Tot ea, cu puterea Domnului Hristos, a vindecat pe împăratul Tiberius la un ochi, iar acesta, drept mulțumire, a trimis ostași să aducă legați la Roma pe toți cei vinovați, care și-au luat pedeapsa meritată. După aceea propovăduind cu înflăcărare și răspândind credința peste tot pe unde mergea, Maria Magdalena a murit în Efes, fiind îngropată de Sfântul Evanghelist Ioan.

SALOMEEA – a doua mironosiță. Aceasta era fata Sfântului Iosif, logodnicul Maicii Domnului care era căsătorită cu Zevedei, tatăl lui Ioan Evanghelistul și al lui Iacob.

IOANA – a treia mironosiță. Aceasta era femeia lui Husa care a fost econom în palatul lui Irod împăratul.

MARTA ȘI MARIA – a patra și a cincia mironosiță. Acestea sunt surorile lui Lazăr.

MARIA LUI CLEOPA – este a șasea mironosiță și

SUZANA – a șaptea mironosiță. Aceasta era singura soră a marelui învățat Gamalieil, tânără, înțeleaptă și frumoasă, care a cunoscut pe Domnul Hristos în apropierea Patimilor Sale.

Toate aceste femei au fost martore la suferințele lui Isus, la îngroparea Lui și apoi la Învierea Lui din mormânt. Aceste femei au lucrat cu mare râvnă pentru Domnul de la începutul propovăduirii Lui. Ele mergeau cu o zi două înainte la locul unde trebuia să vină Domnul și pregăteau cele ce trebuiau pentru masă, gătind și servind pe Domnul și ucenicii Săi. Tot timpul activității Domnului, au lucrat sfintele femei, ele dovedind și un curaj deosebit în timpul Sfintelor Patimi. De aceea, Sfinții Părinți le-au așezat în rândul apostolilor, întocmai cu apostolii.

Sfinții evangheliști vorbesc de cele mai cunoscute, dar ele au fost mai multe. Așadar, pe bună dreptate duminica de astăzi s-ar mai putea numi și duminica femeii creștine, duminica diaconițelor, a purtătoarelor de mir, de sfintele învățături ale Domnului Hristos. Sfintele femei mironosițe au purtat în sufletul lor toată tradiția, învățătura prin viu grai a Domnului Hristos și au învățat lumea cum și ce să creadă. Ele au învățat mai cu seamă de la Sfânta Fecioară Maria, cu care au rămas în continuare după Învierea Domnului și pe care o ajutau să face veșminte pentru preoți, omofoare pentru arhierei, acoperăminte pentru sfintele vase de cult și altele.

Femeile mironosițe au înțeles de la Domnul Hristos înalta demnitate în care a fost pusă femeia creștină. Știm că înainte de Domnul Hristos, istoria păstrează o amintire tristă pentru bietul neam femeiesc, femeile nefiind altceva decât niște unelte în mâna bărbatului. Ele nu puteau să cumpere, să vândă, nu puteau hotărî nimic și uneori erau lipsite chiar de bucuria rodului pântecelui lor, căci bărbații, dacă nu voiau copii, îi luau cu sila de la sânul mamei și-i aruncau la râpă.

Fiul lui Dumnezeu, care a voit să se nască dintr-o femeie, a redat onoarea femeii, căci El a fost purtat în brațele unei mame, a fost alăptat la pieptul unei mame, îngrijit și alintat de cea mai curată mamă, SFÂNTA FECIOARĂ MARIA. De atunci, femeia este prețuită și respectată, iar sfintele femei creștine de la început au imitat-o și au avut-o ca un far luminos înaintea ochilor pe Sfânta Fecioară Maria.

Sfânta Elena a știut să dea fiului ei , Constantin, o creștere aleasă, căci a ieșit biruitor asupra păgânismului, dând libertate creștinismului și declarându-l religie de stat. Sfânta Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, a dat și ea o educație creștinească fiului ei care lepădând păgânismul a devenit cel mai mare stâlp al Ortodoxiei. Rămânând văduvă, ea nu a vrut să se mai căsătorească, numai ca să dea fiului ei o educație aleasă.

Toți păgânii admirau virtuțile lor și ziceau: “Vai, ce minunate femei se găsesc la creștini!” Sfânta Biserică face pomenirea unei sfinte care a încreștinat țara păgână a Iviriei sau Georgia. Această sfântă întocmai cu apostolii este sfânta Nina. Fiind de neam din Ierusalim, dorea din copilărie să răspândească învățătura dreptei credințe într-o țară unde nu era cunoscut Domnul Hristos. După ce tatăl ei s-a făcut pustnic, iar mama sa a ajuns diaconiță într-o mănăstire, dorința ei s-a împlinit. Și astfel sfânta Nina s-a îndreptat către această țară păgână Iviria, unde prin viața ei îmbunătățită și propovăduirea Domnului Hristos, a cucerit inimile oamenilor de acolo, aducând la credință pe însăși împăratul Miriam al Georgiei.

Acesta a trimis scrisori la Constantinopol să-i trimită episcopi și preoți, botenzându-se el, curtea și toată țara lui. Mai târziu, prin îndrumările sfintei Nina, a ridicat în capitala țării sale cea mai frumoasă biserică creștină. Din această țară a Iviriei am avut și noi românii un mare călugăr și cărturar de seamă, pe mitropolitul Antim Ivireanu, care, ca și sfânta Nina, a fost un mare luminător în țara noastră. El a înființat o tipografie la mănăstirea Snagov unde s-au scris cărți religioase în câteva limbi.

Iată cum s-a înmulțit lumina lui Hristos în lume prin ucenițele și ucenicii Domnului și e nesfârșit numărul femeilor creștine care au lucrat pentru numele Domnului și care L-au propovăduit cu viața și cu faptele lor până în zilele noastre. Cine nu-și amintește din istoria țării noastre de mamele creștine care au adus pe lume prin naștere și prin creștere oameni mari, viteji și sfinți. Astfel avem pe mama lui Ștefan cel Mare, mama lui Mihai Viteazul, mama lui Tudor Vladimirescu, mamele multor domnitori și voievozi, care au răspândit învățătura dreptei credințe în țara noastră.

Dacă femeia creștină a fost înălțată și pusă la loc de cinste de Domnul Hristos, apoi să vedem și ce anume obligații trebuie să îndeplinească ea. În primul rând, femeia creștină trebuie să propovăduiască învățăturile Mântuitorului ca și femeile mironosițe în toate locurile unde se află. Dacă este necăsătorită, să-și păzească cinstea până la cununia religioasă și să îndemne și pe celelalte prietene ale ei să facă asemenea, să nu se înșele și să-și piardă fecioria, căci va fi vai de casa lor.

După ce se căsătoresc, femeia și bărbatul creștin nu trebuie să trăiască oricum, ci numai în ascultare de legea Domnului, de Biserică, păzind credința. Femeia să devină mamă, căci aceasta este menirea femeii pe pământ, să nască toți copiii pe care-i dă Dumnezeu, nu să-i arunce, să-i avorteze, să-i omoare în diferite chipuri, căci acest păcat atrage mânia lui Dumnezeu asupra casei lor și din această cauză se ajunge la despărțire.

Trei păcate sapă la temelia unei case ca s-o distrugă: avorturile, când soții se înșeală și ferirea în diferite chipuri de a face copii. Aceste păcate mari distrug căsnicia. De aceea vedem astăzi în lume atâtea divorțuri, pentru că se rupe legătura cu Dumnezeu, prin ruperea inelelor cununiei care se face prin aceste trei mari păcate. Așadar, femeile ca și bărbații să țină seama că după ce s-au căsătorit pot să cadă în păcate și mai grele. Au vrut să scape de păcatul desfrânării, dar foarte ușor pot cădea în păcatul preacurviei.

Nu este îngăduit nici unuia dintre soți să privească cu pofte păcătoase la alte persoane, ci trebuie păzită învățătura Domnului Hristos, a Sfântului Apostol Pavel care zice că femeia trebuie să aibă temere de bărbat și să-i poarte respectul păzindu-se curată numai pentru el. Iată de ce nu este bine ca femeia sau bărbatul să plece de unul singur la diferite distracții, la nunți, în stațiuni, fiindcă de aici pleacă răul și cele mai multe cazuri de despărțire.

Când într-unul din soți a intrat gelozia, bănuiala și neîncrederea, în casa aceea nu mai este bine, începe cearta, dușmănia, bătaia și de aici divorțul. De aceea femeia creștină să se lupte în familie să păzească hotarele legii dumnezeiești de care sfinții părinți fac pomenire în rugăciunile de la cununie. Aceste hotare ale legii sunt posturile și sărbătorile care trebuie păzite în curăție trupească și sufletească, căci numai astfel făcând vor avea copii buni, sănătoși, cu mintea întreagă care vor aduce bucurii părinților, Bisericii și lumii întregi.

Copiii care sunt zămisliți în posturi și sărbători, de părinți bețivi, desfrânați, cu diferite vicii, acești copii vin pe lume cu sufletul și cu trupul zdrențuite de păcate sufletești și trupești, căci unii se nasc suciți, strâmbi, orbi, surzi, ologi, nevoiași și chiar nebuni. De aceea se plâng astăzi majoritatea părinților de copiii lor că sunt răi, necredincioși și înstrăinați de Dumnezeu. Se nasc necredincioși, hoți și criminali, hulitori și desfrânați, bețivi și tutunari, îndrăciți și înrăiți, făcând să sufere nu numai pe părinți și rude, ci chiar o lume întreagă.

Așadar, să luăm aminte că binele sau răul în lume pleacă din casa fiecăruia dintre noi, de la zămislire de prunci legiuită sau nelegiuită. În ce privește avorturile, femeia nu trebuie să plece urechea la șoaptele necuratului, care o poate ispiti prin bărbatul ei, prin doctori și prin alții care îndeamnă la acest mare păcat. Să se știe clar că bărbații care îndeamnă femeile la avorturi au aceleași păcate ca și ele. Femeile care dau buruieni sau fac injecții, ceaiuri, sau chiar numai un îndemn dacă fac, au aceleași păcate.

Așa se fac păcatele astăzi, cele mai multe făcându-se în anturaje, în vorbire, în diferite împrejurări. Acelea care vă știți că ați greșit în vreun fel, să nu uitați să spuneți la spovedit, iar pentru că acest păcat al avorturilor este foarte răspândit în lume, am să vă spun o întâmplare cu o femeie care era amenințată de bărbatul ei că o lasă dacă nu face avorturi.

Această femeie de prin părțile Moldovei era însărcinată în a treia lună. Bărbatul ei aranjase cu un doctor ca să intervină și să oprească sarcina, dar ea, fiind credincioasă și cu frică de Dumnezeu, nu voia să consimtă să facă acest lucru. Nemaiputând trăi din cauza bărbatului care o amenința că o omoară, s-a dus și ea la un preot duhovnic și cu lacrimi în ochi i-a povestit toată întâmplarea. Preotul a sfătuit-o să postească o zi și să se roage cu credință la Dumnezeu, făcând milostenii și închinăciuni câte va putea.

Femeia a mers și a făcut întocmai. Într-o vineri a postit, s-a rugat, a plâns înaintea icoanelor ca să îmblânzească Dumnezeu pe bărbatul ei și s-o întărească în necazul ei. În noaptea aceea avu un vis minunat, căci a fost răpită într-un loc foarte trist. Acolo erau niște munți de aramă și niște păduri parcă erau de foc, iar copacii roșii ca de jar. În marginea pădurii era un șes și niște copaci uriași de foc care ardeau, iar de fiecare copac era legată cu funii de foc câte o femeie goală. Din munții aceia ieșeau niște vulturi cu cioc și cu aripi de foc, care așezându-se pe pieptul acelor femei, îi mâncau sânii până se vedeau coastele, iar ele zbierau groaznic. După ce se săturau, vulturii zburau în acei munți de aramă, iar lor le creșteau imediat sânii și după puțin timp vulturii veneau din nou și-i mâncau în zbieretele lor și tot așa se chinuiau în veci.

Deodată, femeia a observat lângă ea un tânăr care i-a zis: “Vezi aceste femei? Ele n-au vrut să aibă copii, ci i-au omorât în pântece așa cum era să faci și tu. Aici îți este locul dacă nu te hotărăști să lași pruncul să trăiască. Aceste femei așa se chinuiesc în vecii vecilor, și acei vulturi le mănâncă sânii, fiindcă Dumnezeu de aceea a lăsat sânii femeii, ca să alăpteze prunci, nu să-i arunce la gunoi. Ia aminte că dacă ai să faci avort, vezi copacul acela liber, uită-te bine că și funiile te așteaptă, acolo e copacul unde vei fi adusă. Maica Domnului m-a trimis să-ți spun și să-ți arăt locul, dacă nu asculți”.

Când s-a trezit femeia din această vedenie, udă de lacrimi, și tremurând de frică n-a mai ținut seama de nimic și a spus bărbatului că, chiar dacă o împușcă, ea nu va face această faptă rea. Acesta este numai un loc din chinurile iadului, dar sunt mai multe și-n diferite feluri. Iată un loc tot atât de îngrozitor de care mi-a povestit cineva.

Tot într-o vedenie această persoană a fost dusă de un înger să vadă o parte din chinurile iadului. Acolo a văzut într-un loc o femeie care făcuse șapte avorturi cât a fost în viață. Șapte balauri erau încolăciți pe ea și o sugeau: doi de sâni, doi de ochi, doi de mâini și unul de stomac. După ce o chinuiau un timp, apăreau șapte demoni, o luau în furci și o duceau alături unde erau șapte grămezi de carne. Acolo demonii o îndopau cu acea carne și ziceau: “Acesta este rodul tău, să te saturi de sângele lor”. Mult m-am speriat de acest loc groaznic, spunea acea creștină, dar nu voi înceta să spun mereu la femei și să nu mai facă nimeni așa ceva că mare rău le așteaptă.

Așadar, femei creștine, treziți-vă, spovediți-vă și spuneți la duhovnic cu lacrimi în ochi câte avorturi aveți, făcând canon pentru iertarea acestor păcate grele. Canonul nu constă în a cumpăra lumânări de mii de lei sau altceva de genul acesta, ci mai întâi de toate trebuie îndreptare, oprire de a mai face acest păcat și părere de rău până la moarte. Pocăința împreună cu faptele bune vor salva și sufletele nevinovaților prunci.

Femeia trebuie să fie ca un înger păzitor al casei, ea trebuie să-și păzească bărbatul să nu cadă în păcate, căci multe femei neiscusite și-au stricat bărbații buni. Dacă e îngerul casei, femeia trebuie să aibă grijă mare de copii, să nu fie sminteală pentru ei, să nu se dezbrace în fața lor, căci mult greșesc aceste mame care nu se rușinează în fața copiilor. Acolo unde sunt băieți și fete, mama trebuie să-i separe mai din timp, fiindcă de la nerușinare vin păcate grele care nu se pot spăla așa ușor.

Femeia creștină trebuie să se deosebească de celelalte femei necredincioase. Ea să fie pildă oriunde merge și cu mult mai mult la Sfânta Biserică, observând cu atenție învățătura Sfinților Părinți, care spun că în biserică nu se vorbește și nu se umblă din loc în loc, iar îmbrăcămintea femeii creștine trebuie să fie modestă. Sfântul Ioan Gură de Aur a întâlnit o femeie gătită, parfumată și a întrebat-o: “Unde mergi, femeie, așa?” Ea-i răspunde cu bucurie că merge la biserică. Sfântul îi răspunde: “Îmbrăcămintea ta nu te arată că mergi la biserică, poate mergi la nuntă sau la teatru, căci pentru a merge la biserică nu se cere să fii așa de elegantă, înzorzonată, nu așa se îmbracă o femeie păcătoasă care se pocăiește și cere iertare de la Dumnezeu. Hainele tale luxoase nu te vor învrednici de iertare, ci vor atrage mai degrabă asupra ta mânia lui Dumnezeu”.

Tot în acele vremuri se ducea o mamă la biserică cu singurul ei băiețel de mână. Mama, din neștiință și din îndemnul diavolului, după cum era obișnuită, s-a îmbrăcat foarte luxos. Când au ajuns ei amândoi la biserică, copilul a fixat ochii la Domnul Hristos răstignit pe Cruce și deodată zice: “Ia privește, mamă, la Stăpânul nostru Hristos, că este gol și plin de răni și cu piroane în mâini și picioare, iar tu vii la biserică așa de luxoasă! Bagă de seamă, mamă, să nu cazi în focul iadului!” Mama, rușinată de cuvintele copilului, și-a făcut o haină simplă numai pentru biserică, și a trăit până la moarte în modestie și rugăciune.

Sfântul Ieronim zice că femeile care se îmbracă luxos, și mai ales la modă, sunt întocmai ca femeile care folosesc otravă să omoare pe cineva. Ele păcătuiesc pentru că dau altora băutura ucigătoare și-i fac să cadă în ispită. Sfântul Ambrozie zice și el: “cu cât o femeie se arată în fața oamenilor mai gătită, cu atât este mai grețoasă și scârbită înaintea lui Dumnezeu”.

De aceea să luăm aminte să nu ne înșelăm singuri, crezând că dacă venim la biserică și zicem “Doamne, Doamne”, vom intra în Împărăția cerului. Dacă nu ne comportăm smeriți și cuvioși în casa lui Dumnezeu, după cum ne învață sfinții părinți, vai nouă, mai bine să nu venim să facem sminteală. De multe ori vedem în timpul slujbei când e cel mai înalt și înfricoșat moment, atunci când se sfințesc darurile, câte o femeie venind și apucându-se să se închine și să se plimbe cu lumânările în mână pe la icoanele din față ca să tulbure pe toți. Vai de rugăciunea ei, vai de lumânarea ei!

Să nu se mai întâmple așa ceva. Ai venit la biserică și Sfânta Liturghie e începută, să stai într-un loc acolo unde te găsești și roagă-te cu smerenie și credință, fără să-i sustragi pe ceilalți de la rugăciune. De aceea spun Sfinții Părinți că pe unele le aduce diavolul la biserică, căci se trezesc și ele pe la orele 10 – 11 și vin la biserică ca să facă tulburare. Femeile creștine să fie ca și mironosițele în ascultare de ucenicii Domnului ca să învețe și pe cele neștiutoare credința, așa cum ne-a lăsat-o nouă Domnul Hristos și sfinții apostoli, fiindcă în lume s-au ivit mulțime de credințe rătăcite care fac mari ravagii între credincioși.

Spre exemplu, sunt unele femei care învață spunând că nu e bine să se facă cununii în luna mai; auziți ce au învățat ele de la diavolul, că nu le merge bine celor care se cunună în această lună. De aceea îi apucă moartea pe mulți necununați și-i tot amână și umple diavolul iadul cu ei; apoi tot ele trimit pe urmă după preot când moare unul din soți, ca să vină preotul și să cunune pe cel rămas în viață cu cel răposat. Altele învață să țină de sărbători mari joile verzi, marțile după Rusalii și joile după Paști.

Altele învață lumea să țină posturile care nu sunt orânduite de Biserică – spre exemplu postul Sfântului Anton – sau să ajuneze câte o săptămână în care intră și sâmbăta și duminica. Canoanele spun că cine ajunează sâmbăta și duminica să se afurisească. Unele femei sfătuiesc să nu se facă maslu celui bolnav, spunând că moare imediat. Le întreb unde au pomenit ele în rugăciunea de la maslu că se roagă moarte bolnavului? Se apucă altele și împart la cei care se împărtășesc lumânări ca să fie pentru cei răposați.

Să se știe clar că fiecare trebuie să se împărtășească cu lumânarea lui. Pentru cei care au murit nespovediți, neîmpărtășiți și fără lumânare, sunt alte orânduieli. Să se grăbească, frați creștini, toți să se împace cu Hristos, să vină la biserică, să se împărtășească din vreme și să se spovedească cum trebuie, că vai de cei care mor nespovediți și neîmpărtășiți. Unii mai spun că au apucat lumânare; poate să apuce 100 de lumânări, dacă a murit nespovedit și neîmpărtășit, nu-i mai garantează nimeni mântuirea.

Lumina este Hristos, El e Lumina lumii, trupul și sângele Lui pe care-L primim prin Sfânta Împărtășanie, ne va lumina, ne va trece peste toate vămile și peste toate relele până la împărăția cerească. De aceea e bine să ascultați de Sfânta Biserică, să nu apucați vreun drum greșit, ca astfel să vă lepede Dumnezeu și să vă vedeți la sfârșit fără nici un folos.

Fiți în strânsă legătură cu noi și să ne aduceți la cunoștință orice abatere de la dreapta credință ca să vă luminăm și așa cum v-am lămurit noi să propovăduiți și să învățați și pe ceilalți. În felul acesta vă veți face datoria ca femeile mironosițe care au ascultat de apostoli și au urmat învățăturile Domnului până la sfârșit.

Alergați, mărturisiți, îndemnați și chemați la casa Domnului, căci numai în Biserică mai este lumină. Lumea vă va scoate fel de fel de vorbe, vă va zice ipocrite, habotnice, mironosițe, mistice, va râde ironic cum învață demonul, dar sus privirea, sunteți ucenice ale lui Isus.

Să ne aducem aminte de sfintele femei mironosițe cât au suferit, de înaintașele noastre creștine și nici o clipă să nu pierdem fără folos, căci în ochii Domnului sunteți de mare preț. El ne iubește și vrea să fim ai Lui și pentru El și Împărăția Lui, să luptăm ca să ne câștigăm sufletul și să ni-l mântuim.

Rugăciune

Doamne, Isuse Hristoase, ridică vălurile minții noastre ca să Te putem vedea și urma ca sfintele femei mironosițe. Vorbește inimii noastre, Doamne, și fă-o să Te asculte și cu lacrimi să-Ți răspundă. Lovește piatra credinței noastre ca să curgă șiroaie de lacrimi din dragoste și recunoștință pentru binele ce ne-ai făcut nouă, robilor Tăi, ca să ne mântuim și noi și să Te slăvim în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Duminica purtătoarelor de mir

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Nu există martori pământești ai învierii. Nimeni dintre oameni nu știe când sau în ce fel Hristos a învins propria Sa moarte și cum s-a ridicat la o nouă viață. Există în schimb mărturisitori ai Celui Înviat. Sunt oameni cărora El s-a arătat, cărora le-a vorbit, alături de care a șezut la masă, cărora le-a permis să se atingă de El și pe care i-a convins de faptul, că trăiește. Pentru noi, despărțiți de acele întâmplări, de aproximativ două mii de ani, pentru noi, care nu L-am văzut niciodată în mod personal, pe Hristos Înviat, singurul drum în misterul învierii, singurul argument, care ne îndeamnă spre credința în înviere, vor fi tocmai mărturiile acelor oameni, care în mod direct s-au atins de Cristos, întors victorios de pe tărâmul morții.

Doi dintre mărturisitori, sunt cei care L-au recunoscut pe Isus, atunci când s-au aflat la masă alături de El și când Acesta a frânt pâinea, discipolii în drum spre Emaus. Rezultatul – imediat ce L-au recunoscut, iată-i întorcându-se degrabă la Ierusalim, mărturisind celorlalți cum L-au văzut pe Hristos cel înviat. Oricine, care într-un anumit fel vine în contact cu misterul învierii, primește încredințarea transmiterii acestui aspect bun mai departe, sau însuși – fără să fie de cineva constrâns – în mod spontan, devine crainicul și susținătorul ei.

Purtătoarele de mir – despre care vorbește și Evanghelia de astăzi – grăbindu-se la mormânt pentru a unge Corpul lui Hristos, aud din gura îngerului: «Mergând degrabă, spuneți discipolilor Lui, că s-a ridicat din morți și iată va merge înaintea voastră în Galileia; acolo Îl veți vedea. Iată v-am spus vouă» (cf. Matei 28, 7). Magdalenei îi vorbește însuși Mântuitorul: «…Mergi la frații Mei și le spune: Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru și la Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru» (Ioan 20, 17). Discipolii Lui nu au nevoie nici măcar de încredințare. Cine nu ar fi împărtășit cu semenul său o astfel de noutate? Ei înșiși, așa cum am arătat mai sus, întorcându-se din Emaus, fac cunoscut, Luca și însoțitorul său: «Domnul a înviat cu adevărat și S-a arătat lui Simon» (cf. Luca 24, 34). Iar lui Toma îi spun, imediat ce intră în cenacol: «L-am văzut pe Domnul» (Ioan 20, 25).

Dar indiferent de pregătirea lor sufletească în privința mărturiei, discipolii lui Isus primesc de asemenea încredințarea anunțării adevărului despre înviere. “Voi sunteți martori a tuturor acestora” - citim în Evanghelia lui Luca (24, 48). Și mai departe: «Mergeți și învățați toate neamurile» (Matei 28, 19). «Veți fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea și Samaria, până la marginile lumii» (vezi Fapte 1,8).

Adevărul despre înviere nu are voie să fie ascuns. Acest adevăr deasemenea nu poate fi păstrat numai pentru sine. Mântuitorul Hristos deschide în mod spontan gura martorilor, îi invită la răspândirea lui în lume. Iar dacă în vreunul dintre aceștia s-ar stinge focul interior al mărturisirii, l-ar reaprinde porunca Domnului.

Este foarte important a privi cu atenție la acești mărturisitori. În cele din urmă credința noastră în Învierea lui Hristos se bazează pe cuvântul și fapta lor. Sunt mai întâi mărturisitori și nu întâmplător, ci aleși și chemați. Petru spune: Când Dumnezeu L-a înviat pe Hristos din morți «I-a permis Lui să se arate, nu la tot poporul, ci nouă, martorilor, dinainte aleși de către Dumnezeu, care am mâncat și am băut cu El, după învierea Lui din morți» (Fapte 10, 40-41). Ca și primul dintre martori – dacă nu în mod cronologic atunci din punctul de vedere al importanței sale – Cartea Noului Testament scoate în evidență pe Chefa, sau Petru (vezi 1 Corinteni 15, 5; Luca 24, 34), alături de alți Apostoli (vezi 1 Corinteni 15, 5. 7; Marcu 16, 4). Dar mărturisitori vor fi de asemenea diferiți discipoli anonimi – numărul lor pornind de la câțiva și ajungând până la peste 500 (vezi 1 Corinteni 15,6; Marcu 16,12; Fapte 13, 31) – la care se adaugă și acele persoane despre care ne vorbește Evanghelia de astăzi – Mironosițele sau “purtătoarele de mir”. Mai mult decât toți, acești oameni L-au cunoscut încă de dinainte pe Isus, I-au ascultat învățătura, au privit la minunile Lui. Prin urmare, a fost foarte ușor să descopere identitatea Aceluia care a fost cu ei, care a pătimit și a murit, iar mai apoi S-a ridicat din mormânt. Foarte ușor le vine să privească învățătura și faptele lui Isus prin prisma Învierii lui Hristos.

Ca un ultim mare mărturisitor al învierii lui Isus în prima scrisoare către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel scrie despre sine: «Iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de timp, mi S-a arătat și mie. Căci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc Apostol, că am prigonit Biserica lui Dumnezeu» (1 Corinteni 15, 8-9). Hristos i se arată în drumul spre Damasc: prigonitorul își schimbă în mod radical viața. Saul cel din trecut, este transfigurat acum în Paul și devine unul dintre cei mai înflăcărați Apostoli ai lui Hristos. De asemenea, el nu numai că va mărturisi despre Învierea lui Hristos în modul cel mai convingător, ci este primul care pune fundamentul teologiei învierii, învățătura pe care Biserica o va trăi până în zilele noastre.

Oamenii aleși de către Dumnezeu ca să mărturisească despre adevărul învierii, nu sunt dintre cei visători, ci – mai ales când este vorba despre Apostoli – niște observatori foarte lucizi și critici. Isus le descoperă cât se poate de evident și în modul cel mai simplu necredința lor (vezi Marcu 16, 4; Luca 24, 25. 26. 38;). Gândind copilărește, cât de prudenți vor fi ei față de primii soli, respectiv purtătoarele de mir, care spun despre mormântul gol și aparițiile îngerești. Citim în Luca: «Aceste cuvinte au părut înaintea lor ca o aiureală și nu le-au crezut» (cf. Luca 24, 11). Chiar și atunci când însuși Isus, se află în mijlocul lor nu le vine să creadă prea repede, nu se dezic imediat de neîncredere. Îi conving mai târziu doar argumentele, faptele izbitoare, pe care Cel Înviat însuși le face cunoscute (vezi Luca 24, 37-43, Ioan 20,27).

Totodată, este foarte important să fim atenți, într-un mod aparte, la personalitatea discipolilor lui Isus, la modul cum reacționau toți aceștia la noutatea învierii. Lui Ioan îi este de ajuns să vadă mormântul gol sau mai târziu să privească la Domnul aflat pe malul lacului Ghenizaret – și deja știe (vezi Ioan 20, 8; 21, 7). Magdalena a fost nevoită să fie strigată pe nume (vezi Ioan 20, 16). Discipolii Lui ajung în mod treptat la cunoașterea adevărului doar în locul unde cinau, (vezi Luca 24, 38-43). Datorită readucerii în simțiri și apropierii în mod critic de Cel Înviat, avem în discipolii lui Hristos mărturisitori demni de încredere și față de care nu avem dreptul să ne îndoim cu privire la relatările lor. De asemenea mărturisitori are nevoie și credința noastră.

Cei pe care îi întrebăm despre adevărul Învierii, sunt mai departe mărturisitori deschiși la înțelegerea acestui mister. Aceștia descoperă repede în Isus, care li se arată, pe Cineva care este într-adevăr unul și același care era până mai ieri, dar acum nu mai este același! El este în corp, dar nu este întru totul același pe care L-au cunoscut și care nu s-a deosebit sub nici o formă de propriile lor corpuri muritoare. Ridicarea Sa din mormânt nu este la fel ca învierea lui Lazăr. În fața lor se află Isus, care a suprimat moartea pentru totdeauna. Isus al lor nu numai că trăiește, ci reprezintă Viața. Toma rostește: «Domnul meu și Dumnezeul meu» (Ioan 20, 28). Toți gândesc la fel. De asemenea, cu toții, din acele clipe, vorbind despre Isus, vor începe, să folosească cuvântul  - Domnul, rezervat în exclusivitate numai lui Dumnezeu (vezi Fapte 2, 36; 10, 36), în același timp, se ajunge la expresii ca Mesia (vezi Fapte 2, 36), Dătător de viață (Fapte 3, 15), Mântuitor (vezi Fapte 5, 31), Judecătorul viilor și al morților (vezi Fapte 10, 42). În mod special Apostolul Pavel, dezvoltă în scrisorile sale bogata învățătură despre înălțarea și gloria Celui Înviat. Iar Evanghelistul Ioan, în Cartea Apocalipsei Noului Testament mărturisește despre Hristos: «Eu sunt Cel Dintâi și Cel de pe Urmă. Și Cel ce sunt viu. Am fost mort, și iată, sunt viu în vecii vecilor, și am cheile morții și ale iadului» (1, 17). «Celui care învinge îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui» (Apocalipsa 3, 21). «Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul (Apocalipsa 22, 13). Tăria în credință nu a venit la discipoli, într-un mod neașteptat. Această credință se afla în inimile lor, cândva, dar a fost afectată în Vinerea Patimilor. După Învierea Mântuitorului, în piepturile Apostolilor se va aprinde iubirea lui Isus, care nu le va mai permite să se îndoiască în privința Lui. Mărturisitorii Învierii sunt oamenii care au primit întru totul adevărul despre Isus, dar mai ales sunt cei care fără nici o ezitare Îl fac cunoscut cu cuvântul și cu fapta. Acești oameni au fost după Învierea lui Hristos, complet schimbați. Sunt înflăcărați de un foc interior care îi introduce într-o lume cu totul nouă, cea a lui Hristos. Vor mai aștepta încă – precum a dorit Mântuitorul (vezi Luca 24, 49; Fapte 1, 4) – acele 40 de zile, în timpul cărora vor fi învățați și luminați de către Domnul (vezi Fapte 1, 3). Dar în ziua Coborârii Spiritului Sfânt vor ieși. Își vor mărturisii în mod deschis propria lor credință în Cel Înviat (vezi Fapte 2, 14; 3, 12). Vor ține cu curaj piept dușmanilor Evangheliei (Fapte 4, 5-12. 19-20; 5, 29.32). Primesc cu bucurie primele persecuții, fericiți că sunt vrednici să sufere pentru numele lui Isus (vezi Fapte 5, 17-18. 40-41). Așa avea să arate începutul evanghelizării lumii, evanghelizare, pe care Hristos a încredințat-o discipolilor Lui (Marcu 16, 15; Matei 28, 19-20; Luca 24, 48; Fapte 1, 8), pe care au continuat-o și o continuă până în zilele noastre, fără nici o constrângere, sub influența iubirii. Inima care cunoaște Adevărul și Fericirea totală, nu este capabilă să tacă. O spune Petru în fața Sinedriului: «Noi nu putem să nu vorbim cele ce am văzut și am auzit» (Fapte 4, 20). Iar Pavel: «Vai de mine, dacă nu aș vesti Evanghelia» (vezi 1 Corinteni 9,16). Pentru acest adevăr despre Înviere, aveau să-și ofere, odată, viața rând pe rând, fiecare dintre ei.

Noutatea, pe care discipolii lui Isus au anunțat-o, nu poate fi asemănată cu vreun comunicat de presă din zilele noastre care nu obligă pe nimeni, ori care este de-ajuns doar să fie ascultat, după care mâine sau poate astăzi, este deja uitat. În cazul Evangheliei, cine spune “cred”, face un pas spre realitatea care-l atrage și-l îndeamnă la mărturisirea ei întotdeuna. Dar pentru că această realitate este însuși Hristos Cel Înviat, se cuvine să devină cel mai important lucru pentru noi și pentru întreaga noastră viață.

Rugăciune

O Isuse, ridicându-Te din morți cu puterea lui Dumnezeu, ne-ai deschis veșnicia și ne-ai învățat drumul vieții… Te-ai arătat înaintea altora, Purtătoarelor de mir și temătoarelor de Dumnezeu. Ele s-au învrednicit de aceasta datorită pietății față de Tine. Te-ai arătat și lui Petru, celor doi discipoli în drumul lor spre Emaus și Apostolilor adunați în sala cinei lor… așa, timp de 40 de zile arătându-Te în diferite feluri. Mâncând și bând împreună cu ei, ai luminat credința noastră, ne-ai însuflețit speranța, pentru ca în cele din urmă să ne aprinzi de iubirea Ta… Cât de fericiți sunt ochii, care Te-au văzut, o Doamne! Dar voi fi și eu fericit, dacă odată voi putea vedea Strălucirea Ta, mai strălucitoare decât soarele. Amin. (După Sfântul Bonaventura)

 

* * *

 

Mironosițele: apostolii Învierii

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

I. Pentru că suferințele Răstignitului sunt asemănătoare cu ale noastre, ne este mai ușor să înțelegem patima și moartea lui Isus, decât Învierea… Iată motivul pentru care, textul Evangheliei de astăzi, prin vestea că Isus a înviat – este viu și continuă să mijlocească pentru noi – ne ia prin surprindere, ne înspăimântă. În acest sens, unul dintre Sfinții Părinți subliniază: “Nu este important să crezi că Isus a murit; și păgânii, iudeii și păcătoșii cred. Toți cred. Credința creștinilor constă în faptul că Isus a înviat. Pentru noi este hotărâtor, decisiv să credem în înviere” (cfr. Sant ‘Agostino, in Psal 130,4).

Iată de ce sf. Pavel, la o distanță de câțiva zeci de ani de la Înviere, îi scrie aceste cuvinte ucenicului Timotei: “Adu-ți aminte că Isus Cristos, din neamul lui David, a înviat din morți” (2Tm 2, 8). Sf. Pavel folosește acest ton tocmai pentru faptul că anunțul învierii, fiind cunoscut de mai multă vreme, risca să devină o veste “obișnuită” din trecut și prin urmare, depășită. Dat fiind faptul că Învierea este adevărată, creștinul nu trebuie s-o uite, ci să o vestească și altora.

Chiar dacă, Papa Ioan Paul al II-lea a observat că în Europa multă lume trăiește ca și cum Isus nu ar fi pătimit, murit și înviat pentru noi, subliniem că Sf. Pavel ne invită să ținem seama de “evenimentul Învierii” în fiecare zi din viața noastră. Apostolul neamurilor dorește să ne spună că Învierea lui Isus este nucleul existenței, al vieții noastre: “Sigur este acest cuvânt, dacă vom muri cu El, cu El vom și învia; dacă cu El vom persevera, cu El vom și împărăți” (2Tm 2, 11s).

Iubiți credincioși! Și noi suntem “martorii Învierii”, chemați să vestim despre un eveniment care a avut loc cu peste două milenii în urmă. Condițiile pentru a mărturisi despre Învierea lui Isus sunt două: prima, misterul ei să nu fie arhivat în analele unei istorii irepetabile și a doua, ca noi să fim implicați în chip personal, astfel încât să putem spune: “Este adevărat că a Înviat pentru că trăiește în noi și voi puteți să-L vedeți“.

De fapt, Învierea nu poate fi îngropată în trecut. A spune că Isus a înviat, înseamnă a afirma că este viu astăzi. Și acest lucru este întărit de ultimele două versete ale Evangheliei după Marcu: “Domnul Isus… a fost ridicat în ceruri și șade la dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16, 19). Cu aceste cuvinte ne-am aștepta să se termine totul, iar noi ar trebui să concluzionăm că Domnul a făcut tot ceea ce depindea de Dânsul și nu mai are absolut nimic de făcut pentru noi. Dar paradoxal, evanghelistul adaugă: “Atunci ei au mers ca să vestească (Evanghelia) peste tot, iar Domnul era cu ei și întărea cuvântul cu minunile care îi însoțeau” (Mc 16, 20).

Iată că și după Înviere, Domnul continuă să fie cu noi. Dacă noi îi permitem lui Cristos să împlinească binele prin mijlocirea noastră, continuând să luptăm cu cel rău și cu egoismul din noi, mărturisim Învierea Sa, care pentru noi înseamnă trecerea de la moarte la viață “pentru că îi iubim pe frați” (1Gv 3, 14).

Putem deci să ne însușim chemarea Sf. Pavel: “Dăruiți-vă pe voi înșivă lui Dumnezeu, ca pe niște vii întorși din moarte” (Rm 6, 13), căci dacă am înviat cu Cristos înseamnă că ne dăruim, ne oferim asemenea Lui Tatălui, pentru a-i ajuta pe frații noștri (și pe noi) să învie la o viață nouă, frumoasă, luminată și condusă de iubire, pace și har.

II. Maria Magdalena, Maria mama lui Iacob, împreună cu Salomea, sâmbătă dis de dimineață, îl coboară pe Isus de pe cruce, cu ajutorul lui Iosif din Arimateia și îl pun într-un mormânt nou, sculptat în piatră, poate cu convingerea că s-a terminat totul și nu se așteptau la altceva.

Cele trei femei, în ziua următoare, devreme, s-au întors să ungă trupul Mântuitorului. Ducându-se la mormânt pentru a onora trupul “mort” al Domnului, prin ungerea cu miresme parfumate, care întârziau intrarea corpului în putrefacție, femeile se arată nepăsătoare față de pericolele care le amenințau, de înfruntarea santinelelor puse să păzească mormântul, pentru ca ucenicii să nu-I poată fura trupul. Pe cale, se gândesc numai la cum să mute piatra de pe mormânt.

Mironosițele, care, la răsăritul soarelui, merg la mormânt, pentru a împlini un gest de milă, sunt simbolul fiecărui om, în toată limita și fragilitatea sa, în toată nevoia sa de certitudini care, nu pot să vină din stări de moarte, ci de la Dumnezeul vieții, cum ne învață apostolul Pavel: “Dar dacă am murit cu Cristos, credem că vom și trăi cu El, deoarece știm că, odată înviat din morți, Cristos nu mai moare, moartea nu mai este stăpână peste El” (Rm 6, 8-10).

Ajunse la mormânt, îl află descoperit și în locul trupului neînsuflețit, femeile întâlnesc Îngerul care le vestește: “Voi Îl căutați pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici.

Tot așa cum la Întrupare un înger i-a vestit Mariei că va da viață Fiului lui Dumnezeu, la fel și acum, un înger vestește femeilor, viața: “Îl căutați pe Isus Nazarineanul, cel răstignit. A înviat, nu este aici.” Îngerul nu dă nici o explicație, doar anunță cele întâmplate. Astfel Învierea, un fapt dumnezeiesc, intră cu putere în dimensiunea, în existența umană. Cu alte cuvinte, învierea devine accesibilă pentru om. Limita impusă de moarte a fost învinsă în chip definitiv de Isus Cristos. De două mii de ani, acest anunț traversează istoria și o umple de speranță.

Numai harul divin le-a ajutat pe femei să înțeleagă ceea ce nici măcar nu-și imaginau: viața continuă după moarte și existența Împărăției Raiului.

Femeile – considerate cele din urmă în cultura orientală – nu aveau nici un drept, dar s-au dovedit mai atente și mai harnice, mai devotate decât apostolii. Iubirea lor față de Învățător a biruit frica morții. Ele nu au fugit! Poate din această cauză, acestea au privilegiul să afle cele dintâi că Isus a înviat și să fie și cele dintâi ambasadoare ale Înviatului, primele vestitoare a ceea ce urma să devină inima și esența întregii Evanghelii: anunțul veștii celei bune, Învierea.

Învierea Domnului este vestea cea mare, care ne spune că suntem ucenicii unui Dumnezeu viu și că nu mai suntem sclavii morții ori prizonieri fără speranță, deoarece: Isus a înviat! Este viu! Ce frumos ar fi dacă această bucurie ar inunda rugăciunile noastre, viața noastră zilnică, relațiile dintre noi. Uneori numai dacă autobusul întârzie câteva minute sau dacă cei din jur nu se comporta după cum vrem noi, imediat inima noastră se umple de mânie și neliniște.

III. Îngerul vestește: Nazarineanul răstignit a înviat, sintetizând adevărul cu privire la Isus. Îngerul folosește acest “titlu” în ceea ce Îl privește pe Isus și nu altele, deoarece dorește să ne amintească strânsa legătură între întrupare, cruce și înviere. Noi nu trebuie să lăsăm de-o parte Întruparea și Crucea, deoarece aceste semne ne vestesc particularitatea Paștilor: “vestea ce bună” nu constă în știrea că un mort s-a reîntors la viață, ci că Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om și și-a dat viața din iubire, a biruit moartea! Învierea vestește că numai viața dăruită, trăită în slujba iubirii, este mai tare decât moartea, că numai viața care se abandonează în mâinile lui Dumnezeu este scăpată de la moarte.

Îngerul le cere celor trei să nu le fie frică și le dă vestea învierii Domnului. Și Fecioarei Maria i-a spus îngerul: “Nu te teme!” Prin urmare, chiar dacă modul lui Dumnezeu de a lucra ne poate surprinde, mira, nu trebuie să ne fie frică de Dumnezeu, deoarece întotdeauna El intervine în favoarea noastră, pentru a ne ajuta și a ne scăpa de cel rău. Mai mult, Domnul ne cheamă să colaborăm cu El, la mântuirea noastră, așa cum îngerul le-a cerut femeilor.

Curaj! Domnul a înviat! A înviat pentru tine, care te simți abandonat de către toți, pentru tine care ai reușit să-ți revii la viață, pentru tine care, de mulți ani, îți îngrijești soțul bolnav și imobilizat la pat, pentru tine care, după luni de supărare, faci familiei tale cadou: zâmbetul și fericirea ta, pentru tine, care a trebuit să trăiești sărbătorile departe de familia ta… și pentru tine… care nu mai ai o familie. A înviat pentru tine, care nu-L cauți niciodată, dar acum ești aici, înaintea Lui. Poate nu știi, dar Isus este viu. Chiar dacă tu uiți de El, Dânsul de tine niciodată nu uită.

Învierea este victoria celor care iubesc pacea și caută dreptatea, este victoria pasiunii lui Isus de a restitui omului credința și speranța în Dumnezeu!

Pentru noi ar fi îndeajuns faptul că avem un Dumnezeu care a suferit și și-a dat viața, a murit pentru noi, însă Domnul dorește să ne dea mai mult. Învierea nu are ca scop doar manifestarea victoriei și atotputerniciei Sale sau convingerea necredincioșilor. De fapt, Învierea, este și triumful trupului rănit și suferind: dacă Învierea lui Isus nu ar fi existat, Dumnezeu ar fi numai Dumnezeul dinainte, Cel perfect, acolo sus, în cer.

În urma Învierii lucrurile s-au schimbat complet, deoarece în Dumnezeu sunt prezente rănile, durerile, suferințele, dubiile lui Isus! Odată cu Învierea, privim la un Dumnezeu care a îngenunchiat pentru a spăla picioarele apostolilor Săi, la mâinile lui “pictate” cu noroiul pe care l-a pus pe ochii orbului din naștere înspre vindecare… Iată frumusețea și misterul credinței noastre în Dumnezeu!

Noi credem într-un Dumnezeu care învie nu pentru a-și arăta puterea Sa, ci pentru a primi și a transforma pentru totdeauna slăbiciunile noastre, pentru a ne spune că nu suntem singuri în mijlocul greutăților vieții noastre, pentru a inunda cu raze de lumină întunericul din sufletul nostru și a da speranță incapacității noastre de a privi dincolo de lumea materială, de a vedea viitorul ca pe o promisiune veșnică.

IV. Evanghelia după Marcu se încheie observând că după vestea pe care Îngerul a dat-o femeilor, acestea au fugit din cauza fricii și nu au spus nimănui nimic. Femeile tac, speriate. Însă Îngerul le-a spus: “Nu vă fie teamă!”

Să ne amintim că era Isus cel care le poruncea mereu ucenicilor să tacă, pentru că se temea să nu deformeze adevăratul Său mesaj mesianic, însă acum, când cu toții pot vorbi, le este frică și tac. Această tăcere ne interoghează, ne privește, deoarece acum noi suntem cei chemați să răspundem. Isus s-a arătat și ne întreabă: “Cine sunt Eu pentru tine?”

Mulți cred în Isus dar nu cred în Înviere, în timp ce alții cred orbește, fără să aibă nevoie de prea multe explicații. Unii susțin că Învierea demonstrează dumnezeirea lui Isus, dar pentru cei care nu cred, aceasta nu dovedește nimic; mai mult ei cer ca Învierea să fie demonstrată. În ce fel? Nu se poate, deoarece aparține domeniului iubirii, al credinței iar iubirea și credința nu se demonstrează, ci se trăiesc.

Gândindu-ne la faptul că Dumnezeu este iubire, credem că nu poate să uite sau să-i abandoneze în neființă pe cei pe care îi iubește. Prin urmare, Învierea este concluzia logică a unei credințe bazate pe iubire, pentru că Dumnezeu nu poate să-l iubească pe om doar pentru o anume perioadă și apoi să-l uite. Acest fel de a judeca, fondat pe speranță, este caracteristic tuturor celor care iubesc. Învierea nu este doar credința în nemurire: este credința în iubire, este pariul celor care cred în iubire și pentru faptul că o viață veșnică fără iubire, ar fi o moarte veșnică, o plictiseală. Prin urmare, Dumnezeu ne cheamă să construim o lume în care, iubirea și solidaritatea să fie mai tari decât ura și moartea!

Dorim să ne oprim și asupra îndemnului pe care îngerul l-a adresat femeilor: “Nu vă temeți!” Frica, teama este cuvântul care caracterizează starea de spirit a femeilor în dimineața în care s-au prezentat la mormânt. Le este frică de tânărul îmbrăcat în haină albă, nu ascultă îndemnul său: “Nu vă fie teamă.”, fug de la mormânt . “Ele ieșiră și fugiră de la mormânt”, nu spun nimănui nimic pentru că “le apucase tremurul și spaima.”

Cum poate exista atâta incertitudine înaintea unui mare mister? Elementele sunt neclare: tânărul “îmbrăcat într-o haină albă” este semnul unei prezențe la care nu se așteptau. Vestea sa este că Înviatul nu mai este cum l-au cunoscut înainte. Femeile trebuie să meargă în Galilea, pentru a-L întâlni.

Frica se naște înaintea necunoscutului, atunci când trebuie să străbatem o cale nouă, unde nu ni se garantează nici o certitudine. Femeile deja erau hotărâte să-L “îmbălsămeze pe Isus”, deoarece aveau convingerea că El putea să mai fie prezent, viu doar în memoria și în amintirile lor. Înviatul le pune în mișcare, poruncindu-le să meargă, să-i găsească pe ucenici, să le vestească cele întâmplate și poate chiar să meargă și ele în Galilea. Nu putem crede că toate aceste lucruri au fost ușoare.

Nu este ușor să reîncepi o activitate, atunci când te-ai resemnat cu o situație, când te-ai predat înaintea problemelor. Nu-i ușor să revezi persoane care între timp au devenit distante. Isus era inelul de legătură între acele femei, Petru și ceilalți ucenici. El a murit, iar ei se întorc la starea lor de dinainte de a-L întâlni pe Domnul, străini unii față de alții.

Dacă Petru, căpetenia apostolilor, n-a fost în stare să-L urmeze pe Domnul până la capăt, femeile însă, au stat cu Domnul până la sfârșit.

Învierea risipește și certitudinile noastre: pornim de la ceea ce vedem, atingem, calculăm, punând în discuție afecțiunea noastră față de familie sau față de locul de muncă (carieră) ca unic scop al vieții noastre.

În societatea noastră, oamenii se atașează tot mai mult de munca lor, de cariera lor: unii vor “part-time”, alții urmăresc un câștig mai mare, alții nu reușesc să-și găsească un loc de muncă… dar Cel Înviat ne ajută să intuim un orizont diferit, dincolo de locul de muncă, care dă plinătate vieții, care împlinește, realizează viața. Cel înviat ne conduce deasupra discuțiilor legate de bunurile vizibile (casă, investiții, economii, infrastructură…), dar și dincolo de bunurile imateriale, proclamarea abstractă a drepturilor omului, a valorilor… Dorința Înviatului este de a ne comunica, a ne dărui o viață nouă, în care El să fie punctul de referință, dincolo de orice instituție sau condiție socială.

Să nu uităm că victoria Domnului asupra morții este garanție și promisiune că toate “victimele” morții o vor birui. Pentru prima dată în istorie un om a ieșit din mormânt pentru a nu se mai întoarce vreodată acolo. Deci moartea a fost învinsă odată pentru totdeauna, căci: “Cristos înviat din morți, nu mai moare” (Rm 6, 9) și cei care Îi aparțin vor împărtăși aceiași soartă.

Învierea ne spune că Isus este în mijlocul nostru și noi putem să-L întâlnim asemenea primilor creștini și în același timp ne vestește că este evenimentul care a schimbat radical destinul oamenilor.

După dimineața învierii nu mai trebuie să stăruim în gânduri de moarte, nici să ne lăsăm paralizați de durere sau de teamă. În Isus înviat, fiecare om este invitat să privească mai departe, să-L caute și să-L mărturisească, pe cel Veșnic viu, cum îndeamnă îngerul prin cuvintele: “Mergeți și spuneți ucenicilor Săi și lui Petru că se duce în Galilea înaintea voastră. Acolo Îl veți vedea, precum v-a spus“.

Taina învierii, mister al luminii și al vieții, este un mister al contemplării prin credință, care acționează prin mijlocirea predicării, a mărturisirii, pe care fiecare om este chemat să-l împlinească pe baza botezului care l-a unit cu Cristos, adevărata Lumină a lumii și a istoriei. Amin.

 

* * *

 

Duminica Mironosițelor

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Femeile mironosite sunt primele martore ale invierii, dupa cum tot ele au fost si martorele mortii si ingroparii Domnului. Printre martirii si marturisitorii credintei peste veacuri s-au gasit zeci de mii de femeii care au preferat botezul sangelui, decat lepadarea de Cristos si aceasta pentru ca Mantuitorul a fost primul care s-a aplecat asupra soartei femeii in societate si a adus-o din starea de sclava si supusa barbatului in cea de egala acestuia, fiind alaturi de barbat: “impreuna mostenitoare a darului” (1Petru 3,7).

Noul Testament precum si sfanta Traditie ne spune ca la poalele crucii lui Isus, in momentul rugaciunii sale catre Tatal, in care cere iertare pentru calaii sai, s-au aflat: Maria Magdalena, prima femeie apostol al Domnului la Roma si in Franta; Salomeea mama celor doi fii a lui Zevedeu; Ioana, sotia dregatorului Husa (sau Cuza) cel din slujba imparatului Irod; Suzana, despre care se spune ca a fost sora unuia dintre marii invatati si filozofi ai vremii, Gamaliel; Marta si Maria sunt surorile lui Lazar, cel inviat dupa patru zile, de Isus. Impreuna cu ele au fost doar trei barbati: Iosif din Arimateia; Nicodim, cel care l-a vizitat noaptea pe Isus pentru a-i cere sfat si Ioan, “ucenicul pe care-l iubea Isus” (Io 13,23). Toti au devenit, peste 3 zile, martorii Invierii, constatand lipsa lui Isus din mormant dar si, mai tarziu, beneficiarii vederii lui Isus inviat.

Femeile mironosite au dat lumii pe femeia crestina, cea care stie sa fie si sotie devotata si sfatuitoare de taina a sotului ei, dar si mama plina de dragoste si iubire fata de pruncii sai, gata in orice moment, sa se lupte pentru ei si familia sa, ca o leoaica pentru puii ei. Si care, a impletit obligatiile pentru sot si familia sa, cu rugaciunile catre Dumnezeu, tragandu-si puterea din izvorul apei vii al Bisericii lui Cristos. Femeia crestina este o pilda pentru alte femei, pentru ca si comportamentul ei, se trage din pilda oferita tuturor femeilor de catre Mama lui Isus, Preacurata Fecioara Maria, care s-a supus hotararii divine, fara nici o cartire, devenind mama Fiului Sau si Mantuitorului nostru. Femeile mironosite sunt, intradevar, primele care merg la mormant si primele carora ingerul le spune ca Isus, nu numai ca nu este in mormant, dar ca a si Inviat. Insa, cu toate acestea, mesajul invierii nu le era adresat lor, ci apostolilor. Ele fiind doar mesagerele invierii. Cele care urmau sa duca aceasta veste apostolilor, care-l asteptau infricosati.

Mesajul primit de femeile mironosite a cutremurat intreg Ierusalimul pentru ca, daca apostoli, de frica batjocurilor si a persecutiilor stateau ascunsi, soldatii, pusi sa pazeasca mormantul, fug timorati in cetate sa-i anunte pe sefii lor si pe mai marii preotilor ca nu s-au achitat de sarcina primita si ca mormantul este gol. Acelasi cutremur cuprinde intreg Sinedriul deoarece calaii lui Isus nu stiu cum sa-si ascunda faradelegea comisa si folosesc tot felul de metode pentru a opri raspandirea vesti invierii Domnului, inclusiv spaga pe care o platesc soldatilor ca sa nu spuna adevarul. Si, iata cum, astazi, cei speriati nu mai sunt ucenicii lui Isus, care ies din ascunzatori si, cu mult curaj, anunta invierea Domnului, ci calaii sai. In timp ce primii, plini de har, ies la lumina bucurosi ca au fost ucenicii lui Cristos, este randul celor din a doua categorie sa se ascunda de rusine si probabil din cauza mustrarii de constiinta la gandul ca, afirmatia soldatului roman, prezent cand Isus si-a dat sufletul: “Intradevar, Fiul lui Dumnezeu a fost acesta!” (Mc. 15,39), s-a confirmat. Pentru credinta lor in Cristos, femeile mironosite au primit de la Dumnezeu ajutor, pe ingerul care a ridicat piatra grea ce a acoperit mormantul sfant, ca sa poata vedea ca acesta este gol, facandu-le primele partase ale sperantei invierii Domnului.

Oare, am reusit si noi ca, odata cu invierea Domnului, sa avem ridicata piatra grea cu pacatelor prin care; unii o luna, altii un an si altii chiar mai mult, l-au suparat pe Dumnezeu? Bucuria Invierii este, pentru omul credincios, pe langa bucuria Invingerii si bucuria spalarii sufletului crestinesc de murdaria pacatelor ce-l apasa, inainte de sfanta Taiana a Spovezii. Crestinul devine martorul invierii de fiecare data cand participa la sfanta Liturghie si se Impartaseste cu hrana vieti, deoarece in el lumineaza credinta in Fiul lui Dumnezeu, mort pentru pacatele omenirii, dar inviat pentru dobandirea vietii vesnice. Dupa cum, mesajul invierii adus de femeile mironosite si raspandit in Ierusalim a zguduit orasul si pe toti calaii lui Cristos, asa si sufletul omului pacatos este zguduit si cutremurat de “biciul” lui Dumnezeu, care este constiinta. Amin.