Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a după Paşte
Anul C (A, B)
Lecturi:
Fapte 5,27-32.40-41
Apocalips 5,11-14
Ioan 21,1-19

Ioan 21,1-19

După acestea, Isus s-a arătat din nou discipolilor lângă Marea Tiberiadei şi li s-a arătat astfel: Erau împreună Simon Petru şi Toma, cel numit Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre discipolii lui. Simon Petru le-a spus: “Mă duc să pescuiesc”. Ei i-au zis: “Mergem şi noi cu tine”. Au ieşit şi s-au urcat în barcă, dar în noaptea aceea nu au prins nimic. Când era de acum dimineaţă, Isus stătea pe mal, dar discipolii nu ştiau că este Isus. Aşadar, Isus le-a zis: “Copii, nu aveţi ceva de mâncare?” I-au răspuns: “Nu!” Atunci le-a zis: “Aruncaţi năvodul în partea dreaptă a bărcii şi veţi găsi”. Ei l-au aruncat şi nu-l mai puteau trage, din cauza mulţimii peştilor. Atunci, discipolul acela pe care Isus îl iubea i-a spus lui Petru: “E Domnul!” Simon Petru, auzind că este Domnul, s-a încins cu haina – pentru că era dezbrăcat – şi s-a aruncat în mare. Ceilalţi discipoli au venit cu barca – pentru că nu erau departe de uscat, ci la vreo două sute de coţi – trăgând cu ei năvodul cu peşti. Când au coborât pe uscat, au văzut un foc cu jar, peşte pus deasupra şi pâine. Isus le-a zis: “Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum!” Atunci, Simon Petru a urcat în barcă şi a tras la mal năvodul plin cu o sută cincizeci şi trei de peşti mari. Şi, deşi erau aşa de mulţi, năvodul nu s-a rupt. Isus le-a zis: “Veniţi şi mâncaţi!” Şi nici unul dintre discipoli nu îndrăznea să-l întrebe “Tu cine eşti?” căci ştiau că este Domnul. Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o; la fel şi peştele. Aceasta a fost de acum a treia oară că Isus s-a arătat discipolilor, după ce a înviat din morţi. După ce au stat la masă, Isus i-a spus lui Simon Petru: “Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti mai mult decât aceştia?” El i-a zis: “Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. El i-a spus: “Paşte mieluşeii mei!” El i-a zis iarăşi, a doua oară: “Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” El i-a spus: “Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. I-a zis: “Paşte oile mele!” I-a zis a treia oară: “Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” Petru s-a întristat pentru că i-a zis a treia oară: “Mă iubeşti?” şi i-a spus: “Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”. Isus i-a zis: “Paşte oile mele! Adevăr, adevăr îţi spun: când erai mai tânăr, te încingeai singur şi te duceai unde voiai. Însă, când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi te va încinge un altul şi te va duce unde nu vei voi”. Dar aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: “Urmează-mă!”

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Paul Butnaru
Diverşi alţi autori
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea
pr. Alessandro Pronzato

 

* * *

 

Martorii Învierii: atunci şi azi

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Primele două lecturi ale Liturgiei cuvântului de azi ne atrag atenţia asupra martorilor învierii lui Isus: apostolii, în frunte cu Petru. Ei sunt maltrataţi fiindcă îl predică pe Isus înviat şi se bucură că pot oferi această mărturie fizică despre marele adevăr central al credinţei. Apostolul Ioan, depăşind barierele materiale, vede Mielul, care a fost înjunghiat şi jertfit, cum îşi primeşte răsplata din partea întregii creaţii.

Oare numai suferinţa şi contemplaţia jertfei pot face martori ai învierii Domnului? Oare numai vederea şi atingerea rănilor lui Isus înviat pot da tăria martiriului? Azi, mai putem avea martori ai învierii lui Isus? Da. Iată un exemplu, printre mii de altele! Când un soldat din Corpul de Armată Italiană, ajuns până în Rusia în timpul Celui de-al II-lea Război Mondial, a ucis o tânără din pură răutate din localitatea Rikowo, tribunalul militar l-a chemat în judecată. La proces, mama victimei, întrebată ca parte lezată ce pretenţie are, a spus: Să ajungă în harul lui Dumnezeu. Apoi, întorcându-se spre judecători, a adăugat: Aici este o mamă care plânge… Faceţi ca o altă mamă să nu aibă de ce plânge în Italia! Iubirea care ştie să ierte este întotdeauna un martor al vieţii, al învierii lui Isus.

Să facem un pas mai departe şi vom găsi şi alţi martori, mai ales dintre acei pentru care sfântul Francisc de Assisi se roagă: Să te laude, Stăpâne, cel ce iartă cu iubire; cel ce-ndură pentru tine nedreptăţi şi prigonire, deoarece aceasta este suprema mărturie despre moartea şi învierea Domnului până când va veni a doua oară. Isus înviat cere tuturor acelora care au avut fericirea să-l vadă, să facă ceva: femeilor venite la mormânt le cere să-i anunţe pe ucenici ca să meargă în Galileea pentru a-l vedea (cf. Mt 28,10). Ucenicii au mers, dar acolo nu au stat cu mâinile în sân. Petru a zis celorlalţi: Mă duc să pescuiesc; şi ceilalţi au mers cu el. Toată noaptea s-au trudit şi nu au prins nimic. Cred că întorcându-se spre mal şi-au adus aminte că au mai păţit şi altădată aşa ceva şi acum se gândesc: Ei, dacă ar fi şi acum Învăţătorul printre noi, sigur că nu ne-am întoarce cu bărcile goale! Isus cere fiecăruia un efort, care uneori pare zadarnic, însă de fiecare dată apare el pentru a rezolva problema. Ucenicii văd un străin pe mal, care îi întreabă: Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare? Trişti, obosiţi, flămânzi şi aproape speriaţi, răspuns cu un Nu categoric. Le spune: Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrei şi veţi prinde! Au ascultat şi au prins 153 de peşti atât de mari că, în mod normal, ar fi trebuit să se rupă mrejele. Ioan recunoaşte cel dintâi că aici este degetul lui Dumnezeu şi spune: Este Domnul.

Aceeaşi minune înainte şi după înviere, dar efectele sunt diferite. La prima pescuire minunată, când Isus i-a spus lui Petru să arunce mreaja, el a obiectat: Toată noaptea ne-am trudit şi nu am prins nimic (Lc 5,5); la pescuirea de după înviere, Petru aruncă mreaja fără să mai comenteze, deşi cel care îi ceruse acest lucru era un străin. De ce? Înainte de învierea Mântuitorului aruncase mreaja pentru sine, nu era încă ucenicul lui Isus; acum îi cere un flămând şi Petru crede că Dumnezeu este Dumnezeul vieţii. A învăţat de la Isus că trebuie să ajungă pescar de oameni (Lc 5,10). Petru înţelege că chiar dacă n-ar prinde peşte, ar câştiga iubirea flămândului prin efortul său zadarnic. Dar nu, Isus se ascunde sub chipul oricărui străin şi poate face minuni.

Cu cât omul are mai multă credinţă în iubirea făcătoare de minuni – Credinţa lucrează prin caritate (Gal 5,6) – cu atât este mai harnic. Hărnicia creştină este o mărturie a învierii, fiindcă ea apropie pe om de om mai mult decât apropie natura pe frate de frate. Dacă i-ar fi cerut Andrei lui Petru să arunce mreaja, aşa cum i-a cerut “străinul” de pe mal, nu ştiu dacă ar fi făcut-o.

La prima pescuire minunată Petru cade în genunchi şi îl roagă pe Isus să se depărteze de el, zicând: sunt un om păcătos, Doamne (Lc 5,8). Isus i-a răsplătit ascultarea peste aşteptări: Vei fi pescar de oameni (Lc 5,10); acum, aflând că este Domnul, se aruncă în apă, ca să ajungă cât mai repede la Isus, pe care l-a tăgăduit în pătimire, ca să-i ceară iertare. Este mai convins acum decât atunci că este păcătos, dar acum crede în iubirea lui Isus mai mult decât atunci şi de aceea nu-i cere să se depărteze, ci iubirea îl atrage ca un magnet. Ajuns la Isus, Petru nu se înşală, acesta îi cere o declaraţie deschisă şi întreită despre iubire, după care, din pescar de oameni îl face cap al Bisericii sale: Paşte mieluşeii mei! Paşte oile mele! Nu numai atât, ci îi mai descoperă că însăşi moartea lui va fi o preamărire a lui Dumnezeu şi, pentru a ajunge la înviere, asemenea Învăţătorului, îi spune: Urmează-mă! (In 21,15-19).

De fapt, Isus invitându-l pe Petru să-l urmeze în moarte şi apoi în înviere, invită întreaga Biserică pe care i-a încredinţat-o deci şi pe noi. Ascultarea de urmaşul lui Petru, de capul văzut al trupului mistic, ne face martori ai învierii lui Cristos.

Sensibilitatea şi gentileţea lui Isus sunt dovada autenticităţii lui Isus istoric cu Isus înviat din morţi. El îi numeşte pe ucenici drept fiii mei, dovedindu-le că prin moartea şi învierea sa i-a născut la o viaţă nouă, la viaţa harului pe care ne-a adus-o prin întrupare. Comportamentul lor de oameni noi este răsplătit prin 153 de peşti mari, semn al minunilor pe care ei le vor realiza în lume, când primii creştini se vor recunoaşte între ei prin semnul peştelui; le aprinde focul în chip minunat, semn al iubirii noi care trebuie să le conducă viaţa; le prăjeşte peştele pe care el însuşi l-a prins în chip minunat, ca semn că iniţiativa lor apostolică îi aparţine; îi invită cu drag: Veniţi şi mâncaţi! semn a ceea ce ei vor trebui să facă în lume: să invite pe toţi oamenii la masa euharistică in persona Christi – în persoana lui Cristos. Pentru ca masa să le priască din plin, datorită ascultării, muncii şi aportului personal, Isus le cere să aducă şi să frigă ceva din peştii pe care ei i-au prins, fiindcă acum li s-au deschis ochii şi l-au recunoscut că el este Domnul, stăpânul a toate, iar ca să-şi aducă aminte că în munca apostolică nu vor duce lipsă de nimic, Providenţa îi va însoţi pretutindeni. Şi, fiindcă ucenicilor nu le venea să creadă ochilor că Isus înviat îşi continuă activitatea sa de slujire – Fiul Omului a venit să slujească şi nu să fie slujit (Mt 20,28) – le dă să mănânce, adeverindu-şi învăţătura: Tatăl meu lucrează şi eu lucrez (In 5,17) deci viaţa veşnică nu-i o stare inertă, ci o activitate creatoare de noi şi noi minuni.

Credinţa în învierea lui Isus trebuie să ne facă şi mai harnici! Cu câtă bucurie şi satisfacţie citim documentele istorice în care ne este relatată hărnicia strămoşilor noştri (cf. Originea ceangăilor din Moldova, pag. 123 nr. 51; pag. 152, nr. 104). Avem toată convingerea că numai credinţa în înviere i-a făcut astfel.

Alţi martori ai învierii din zilele noastre sunt toţi acei care din spirit de credinţă participă în fiecare duminică la sfânta Liturghie, fiindcă duminica – Dies Domini – este mărturia istorică a învierii lui Isus, pe care primii creştini au sărbătorit-o cu bucurie, părăsind sabatul evreilor. Cei care îşi plâng păcatele şi aleargă, asemenea lui Petru la Isus de pe mal, la scaunul de spovadă pentru a simţi fericirea iubirii care iartă, mărturisesc învierea; cei care se pregătesc bine pentru moarte, ca prin ea, asemenea lui Petru, să-l preamărească pe Dumnezeul cel viu; cei care, ascultând de urmaşul lui Petru, înţeleg din învăţătura lui că misterul credinţei este izvorul vieţii, deoarece iubirea este mai tare ca moartea, aşa cum o afirmă sfântul Paul inspirat de Duhul Sfânt: Dragostea nu piere niciodată (1Cor 13,8), sunt martori ai învierii Domnului.

Maica Tereza de Calcutta a ieşit într-o seară în stradă şi a găsit un muribund pe care l-a luat şi l-a dus în casă, acordându-i îngrijirea necesară. Când acesta şi-a revenit, i-a zis: Am trăit toată viaţa ca un animal, de ce vrei să mă faci să mor ca un om? Ea i-a răspuns: Faţa ta este faţa lui Isus. Pentru maica Tereza muribundul, bolnavul şi flămândul erau ca străinul pe malul lacului Genezaret care a cerut apostolilor de mâncare. Prin iubirea ei, maica Tereza de Calcutta dădea tuturor năpăstuiţilor convingerea că fiecare, numai murind ca om, cu demnitatea de persoană primită de la Tatăl, va ajunge la bucuria învierii cu Cristos.

Noi, prin ce fel de fapte ne arătăm credinţa în învierea lui Isus care este garanţia învierii noastre? Trebuie să luăm problema în serios, deoarece este vorba de veşnicia fericită sau nefericită; cum spune proverbul: Fiecare va dormi aşa cum îşi aşterne.

 

* * *

 

Te iubesc Doamne. Vino în ajutorul lipsei mele de iubire

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Unii numesc Evanghelia pe care tocmai am ascultat-o, conversaţia lui Isus cu Petru lângă Marea Tiberiadei, ca fiind Convertirea lui Petru. Alţii o numesc Mărturisirea lui Petru. “Mărturisirea lui Petru” este potrivită fie că înţelegem mărturisirea ca o declaraţie a credinţei fie ca mărturisirea greşelilor. Este simplu să vedem tripla întrebare a lui Isus “Mă iubeşti?” şi triplul răspuns afirmativ al lui Petru ca fiind mărturia lui Petru despre credinţa lui în Isus. Ceea ce nu este atât de uşor de văzut este faptul că acest dialog reprezintă mărturisirea vinei lui Petru. Pentru a vedea aspectul penitenţial la ceea ce se întâmplă aici trebuie să citim episodul în limba greacă.

V-aţi întrebat vreodată de ce Isus a trebuit să îl întrebe pe Petru de trei ori dacă îl iubeşte? Putem vedea aici o legătură cu tripla negare a lui Petru că l-ar cunoaşte pe Isus. Dar aceasta nu este totul. În traducerea noastră, când Isus întreabă “Mă iubeşti?” şi Petru răspunde “Da, te iubesc”, totul sună în regulă. În greacă însă vedem că Petru nu răspunde chiar la întrebarea care i se pune.

În Biblia greacă există trei cuvinte diferite traduse de obicei prin “iubire”. Există eros, adică iubire senzuală sau erotică, precum cea care conduce la căsătorie. Iubirea erotică se bazează pe simţuri şi emoţii care găsesc obiectul iubirii atrăgător. Apoi este philia, adică a-ţi plăcea ceva, a avea admiraţie sau devoţiune faţă de o persoană demnă sau un anumit lucru; este iubirea pentru un erou, pentru părinţi, pentru artă. Această iubire cântăreşte în minte dacă obiectul iubirii merită sau nu. În fine, este agape, care înseamnă iubirea gata de sacrificiu, iubirea necondiţionată, chiar şi pentru o persoană care nu merită şi chiar dacă în urma iubirii nu câştigi nimic. Iubirea de tip agape stă în voinţă. Este o decizie. Un exemplu din viaţa de zi cu zi care reflectă iubirea agape este iubirea pentru pisici. Câinii au modul lor de a întoarce afecţiunea şi de a fi utili stăpânilor, dar în cazul pisicilor lucrurile stau altfel!

Ştiţi probabil gluma cu diferenţa dintre un câine şi o pisică. Un câine se uită la stăpânul său care îl hrăneşte, îl protejează, are grijă de el, şi îşi spune în sinea lui: “trebuie că este un zeu”. O pisică priveşte cum stăpânul o hrăneşte, o protejează şi are grijă de ea, şi îşi spune în sinea ei: “trebuie că sunt o zeiţă”. Nu este o propagandă anti-pisici. Dimpotrivă, este un compliment pentru cei care cresc pisici, pentru iubirea lor dezinteresată, necondiţionată, pentru aceste făpturi. Dar exemplul prin excelenţă pentru iubirea dezinteresată, necondiţionată, îl găsim nu în relaţia pisici-oameni, ci în iubirea pe care Isus o are pentru noi. O iubire atât de mare încât a fost gata să îşi dea viaţa pentru noi, păcătoşii.

Să ne întoarcem la Evanghelie acum. Isus îl întreabă pe Petru: “Agapas me?”, adică “Mă iubeşti tu atât de mult încât să te jertfeşti pentru mine?” Petru ştie că nu a ajuns la acel nivel de iubire. El ştie că s-a lepădat de Isus pentru a-şi salva viaţa. Şi care este atunci răspunsul lui Petru? El spune: “Philô se”, adică “Da, Doamne, ştii cât de mult îmi place de tine, cât de mult de admir.” Acum înţelegem de ce acest dialog este de fapt o mărturisire: Petru mărturiseşte păcatul său. “Da, îmi place de tine şi te admir, dar nu, nu am fost în stare să te iubesc cu acea iubire gata de sacrificiu pe care o ceri Tu.” Atunci Isus îl întreabă a doua oară dacă îl iubeşte total, iar Petru răspunde din nou că simte doar philia pentru El. În cele din urmă, nedorind să îl facă de ruşine, Isus îl întreabă: “Simţi philia pentru mine?” Iar Petru răspunde: “Da, simt philia pentru tine.” Şi gata interogatoriul! Isus îl acceptă pe Petru aşa cum este. Chiar şi philia este suficient de bună pentru El.

Vedem că Petru nu este unul care dă din gură fără să ştie ce spune, nu umflă lucrurile, ci are simţul realităţii. Nu este mai bun decât ceilalţi, dar este în schimb suficient de înţelept şi de umil pentru a nu proclama lucruri ce nu au acoperire. Mărturisirea lui Petru seamănă cu cea a tatălui băiatului posedat. Ne amintim că acel tată i-a spus lui Isus: “Cred. Vino în ajutorul necredinţei mele” (Marcu 9,24). Ceea ce spune Petru este: “Te iubesc Doamne. Vino în ajutorul lipsei mele de iubire”.

În biserică sau acasă cântăm adesea imnuri sau recităm rugăciuni în care mărturisim iubirea noastră pentru Isus cu cuvinte mari. “O, Doamne, cât de mult te iubesc!” sau “Nimic mai presus de iubirea pentru Tine”. Petru ne provoacă astăzi să ne dăm seama că aceste cuvinte spun doar o jumătate din povestea vieţii noastre. Cealaltă jumătate o reprezintă partea din noi care nu îl iubeşte pe Dumnezeu, care se leapădă pe Domnul atunci când viaţa noastră, viitorul nostru se află în joc. Exemplul lui Petru ne invită să aducem la suprafaţă această jumătate a noastră pentru ca Dumnezeu să ne-o vindece. Să ne alăturăm deci astăzi lui Petru şi să mărturisim cu el: “Te iubesc Doamne. Vino în ajutorul lipsei mele de iubire”.

 

* * *

 

Amin înseamnă şi a spune Nu

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Turcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Cineva se opune restaurării

Este posibil să-i slujeşti lui Dumnezeu prin neascultare? Este posibil şi, uneori, chiar obligatoriu. Dumnezeu are nevoie de martori ascultători în neascultare. Nu este un joc de cuvinte. Ceea ce s-a întâmplat la Ierusalim, când Biserica făcea primii paşi, ilustrează în această privinţă.

- V-am poruncit în mod expres să nu mai învăţaţi în numele acesta…, tună încruntat marele preot.

Şi Petru răspunde netulburat:

- Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni.

Se gândea, marele preot, şi cu el toţi responsabilii puterii, că au aranjat o dată pentru totdeauna toată acea afacere încurcată, că au închis definitiv, cu un ordin sec, acea problemă neliniştitoare. Totul trebuia să reintre în ordine. Începea faza de restaurare a regimului antic. Trebuia să se reîntoarcă la normalitate.

Un fluierat, un cuvânt de ordine (“nu s-a întâmplat nimic”, “totul continuă ca mai înainte”), şi grupa de şcolari, risipită prin pădure ca să respire parfumul de primăvară, reia, docilă, disciplinată, fără a răsufla, propriul loc în aula ruinată şi este obligată să asculte vechea lecţie care miroase a stătut… Din fericire este cineva care spune nu. Cineva care nu reintră în rânduri. Cineva care nu este dispus să îngroape acel cuvânt eliberator în grădina casei, aşa cum se face cu o armă compromiţătoare.

Dacă eu sunt creştin, astăzi, o datorez acelui cineva care într-o zi, în ciuda ameninţărilor, şi punând de o parte frica, a povestit o istorie “interzisă”: “Dumnezeul părinţilor noştri l-a înviat pe Isus, pe care voi l-aţi ucis atârnându-l pe cruce; Dumnezeu l-a înălţat cu dreapta sa făcându-l capul şi mântuitorul…” Şi a încheiat istoria, pe care cineva voia cu orice preţ să fie uitată, nu căutând aplauze, dar ceva care obligă mult mai mult: convertirea şi căinţa pentru păcate. Dacă acel cuvânt circulă şi astăzi în lume, dacă acea relatare are o continuitate, aceasta se datorează, în afară de harul Duhului Sfânt, faptului că un mănunchi de oameni, cu toate slăbiciunile lor, au ştiut să spună “Nu” la un ordin peremptoriu, exprimat pe un ton de ameninţare (“nu mai învăţaţi în numele acestuia…”), pentru a răspunde la o invitaţie (“mergeţi în toată lumea şi învăţaţi…”), şi au decis că e mai bine să asculte de Dumnezeu mai de grabă decât de oamenii puterii, adică au devenit neascultători din ascultare.

Nota plictisitoare în interiorul concertului

Chiar şi creştinul, dacă vrea să rămână fidel Evangheliei, trebuie să se arate capabil să spună Nu. Marele preot astăzi ia chipurile cele mai diverse, dar scopul este mereu acesta: să aranjeze consensul, să asigure normalitatea, să-i facă pe toţi “integraţi”, să extirpe voinţa de a gândi cu propriul creier, să sufoce din născare pe acel Nu al opoziţiei. Toţi pretind un Da necondiţionat. Propaganda, publicitatea, modele, maeştri în trecere prin piaţă, vânzătorii de ultimele noutăţi (cel puţin furate din pod unde fuseseră abandonate cu câteva secole înainte şi curăţate de praf şi cu un oarecare lustru pus să astupe găurile provocate de carii), cer, făcând cu ochiul sau pe ton şantajist, convingător sau ameninţător, acel Da.

Dacă vrei să ai succes trebuie să spui Da. Dacă ţii să faci carieră, să te aşezi în acel fotoliu, să dobândeşti acel post trebuie să te resemnezi să spui Da. Dacă doreşti să aduni o grămadă considerabilă de bani, n-ai decât să neutralizezi pe acel Nu insuportabil al conştiinţei cu Da al lipsei de scrupule. Cineva rămâne creştin în măsura în care păstrează capacitatea de a produce nota plictisitoare a lui Nu în ansamblul concertului.

De la biserică la piaţă

În biserică cel credincios pronunţă Amin de adeziune la cuvântul lui Dumnezeu (echivalent cu Aminul ceresc pe care “cele patru fiinţe vii” – despre care vorbeşte fragmentul din Apocalips din a doua lectură – strigând în faţa tronului Mielului). Dar Amin proclamat în biserică se traduce, când cineva iese în piaţă, într-o serie de Nu opuşi cu fermitate la tot ceea ce ameninţă viaţa, demnitatea, libertatea şi sacralitatea omului. Nu se poate spune Amin lui Dumnezeu, valorilor proclamate de Evanghelie şi, în acelaşi timp, să spui Da la toate produsele din piaţă, intereselor, alienărilor, “recitalului” de pe teatrul lumesc, bunăstării care este smulsă şi prezentată pe pielea săracilor.

Nici un tiran, nici un negustor, oricare ar fi mijloacele pe care le pune în acţiune şi marfa pe care o oferă, nu poate “dispune” de conştiinţa, de inima, de creierul celui care se încăpăţinează să repete acea istorie “interzisă” de autorităţi. Pe piaţa nesfârşită, este o colosală ofertă de cele mai variate mărfuri. Într-un colţ, însă, este un “saltimbanc” care, neînfricat, fără să bage de seamă numărul clienţilor, reia povestirea sa antică şi mereu nouă. Şi, la sfârşit, nu cere să se spună Da deschizând portofelul, dar se mulţumeşte dacă cineva păstrează acea istorie în adâncul inimii. Pot să vină chiar şi gardienii pentru a-l evacua pe cel abuziv şi să-l împiedice să încurce traficul, să deranjeze afacerile. El, neascultător în ascultare, se aşează într-un alt colţ, adună o ceată de copii (chiar dacă sunt cu părul cărunt) şi armonizându-se cu cuvintele pronunţate de Petru la Ierusalim, reîncepe povestirea unuia pe care oamenii l-au “atârnat” pe cruce, dar pe care Dumnezeu…

Mai mult decât predarea unei doctrine, povesteşte o istorie care îi interesează pe toţi. Autorităţile, cei mari, gardienii publici, pot să închidă şcolile şi să interzică textele care învaţă o doctrină. Dar nu vor reuşi niciodată să suprime o povestire, un cântec, din inima unui “îndrăgostit”.

Preţul lui NU

Nu, totuşi are mereu un preţ. Petru şi tovarăşii săi plătesc Nu-ul lor cu câteva semne în trup (“i-au biciuit…”). Şi, după ei, atâţia alţi creştini au primit şi primesc acele “semne” desigur nu ornamentale. Pentru noi, poate, nu este vorba de persecuţii propriu-zise. Biciuirea poate să fie cu atât mai dureroasă cu cât ia formele indiferenţei dispreţuitoare, ale compătimirii, ale batjocurii, ale dezonoarei, ale marginalizării. Toate acestea nu trebuie să ne facă să luăm aerul tragic al victimelor jertfite. Şi nici să provocăm reacţii agitate ale unuia care se simte pe nedrept în centrul conspiraţiilor şi comploturilor.

“…Dar ei au plecat din sinedriu bucuroşi că au fost insultaţi pentru iubirea lui Isus”. Mai mult decât a înălţa proteste vibrante, de a manifesta indignare, de a ne declara ofensaţi pentru tratamentul impus, este important să acceptăm că vânătăile nu au şters surâsul şi loviturile nu au stins bucuria de a cânta şi dorinţa de a povesti.

O dimineaţă, pe malul lacului…

Fragmentul din Evanghelie (atât de discutatul “capitol adăugat” din Ioan) ne prezintă un cadru simbolic al misiunii Bisericii. Se pot sublinia aceste elemente:

1. – Dacă nu vrem să lucrăm în zadar, este necesar să ne ataşăm acţiunea noastră de El, de prezenţa sa, de intervenţia sa. Avem nevoie ca El să ne înveţe permanent meseria. Apostolii se gândeau că pescuirea peştilor ar fi treaba lor. Erau iscusiţi în acest domeniu. În schimb, dând faliment, descoperă că trebuie să-l lase pe Isus să spună ce şi cum trebuie să facă. Noi, chiar dacă ne socotim specialişti în materie (ba chiar, în special când ne considerăm specialişti) riscăm să greşim grav timpurile, modurile, mijloacele. Riscăm, mai ales, să aruncăm năvodul în partea greşită. După tradiţia biblică, dreapta este latura binecuvântării. De câte ori, în schimb, noi insistăm de partea ameninţării, a pedepsei, a condamnării.

2. – Recuperarea unui stil de omenie. Chiar Evanghelia definită “spirituală”, nu ezită să ne încredinţeze, ca o imagine conclusivă, aceea a unui Domn care, în faţa focului, pregăteşte dejunul ucenicilor săi. Peştele l-a pus deja El, dar vrea ca să i se aducă un pic din cel pescuit de ei (graţie ascultării de porunca sa). Deci, un Domn “părtaş la masă”, care discută cu prietenii, se interesează de situaţia lor (chiar şi de cele familiare), este atent la problemele lor, se lasă antrenat în munca lor, mănâncă la aceeaşi masă, se aşează pe acelaşi plan de omenie.

Misiunea, uneori, întâmpină insuccese pentru că pretindem să ne ridicăm şi să ridicăm pe alţii spre înălţimile spiritului, înainte de a rezema solid picioarele pe terenul concret al “trupului” (“Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a stabilit cortul său între noi”, Io 1,14). Nu se poate începe stând separaţi. Nu este posibilă apropierea păstrând distanţele. Pentru a înălţa trebuie să te cobori.

3. – Primatul iubirii (“Mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?”). Nu este problema de a şti mai mult, de a apărea superiori, de a fi mai buni. Este problema de a iubi mai mult. Unicul titlu care justifică autoritatea este iubirea mai mare.

4 – Disponibilitatea de a-l urma pe Cristos, nu pe calea onorurilor, a privilegiilor, a intereselor, a reprezentaţiilor mondene, dar pe calea crucii (profeţia despre soarta “dureroasă” a lui Petru). Toate sunt lucruri pe care le ştim foarte bine. Şi apostolii cunoşteau chiar foarte bine meseria lor de pescari… Au început să înveţe cu adevărat, într-o dimineaţă, când cineva, profilându-se pe malul lacului, a aruncat acolo o întrebare: – Nu aveţi nimic de mâncare?… Trebuie ca cineva să ne ceară ceva pentru ca să observăm că suntem experţi… în avea mâinile goale.

 

* * *

 

Aşa iubire – aşa mărturisire

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Acum două săptămâni, în duminica Paştelui, nu doar ne bucuram de victoria lui Isus asupra morţii, dar mărturiseam totodată şi începutul unei noi prezenţe a lui printre noi. De-a lungul întregii săptămâni care a urmat Paştelui, în octava Paştelui, ne-au fost relatate apariţiile Celui Înviat, fiind invitaţi astfel să înţelegem că prezenţa lui Cristos printre noi este reală, sigură şi continuă. Duminica trecută Toma era invitat să vadă şi să creadă în această prezenţă a lui Cristos, iar noi eram invitaţi să credem fără să fi văzut; căci dacă prezenţa Celui Înviat este tainică, ascunsă ochilor noştri trupeşti şi imposibil de verificat cu mânile noastre, totuşi ea este reală, iar noi trebuie să o recunoaştem cu toată tăria.

Însă credinţa în prezenţa Celui Înviat printre noi nu trebuie să fie un secret al nostru, ci un adevăr care să cucerească lumea întreagă. Acesta este mesajul acestei duminici: invitaţia de a-l mărturisi pe Cel Înviat în ciuda tuturor obstacolelor (cfr. L1) pentru ca toţi oamenii, crezând, să devină una trăind după acest unic adevăr.

Evanghelia ne relatează una dintre apariţiile lui Cristos, dar în centrul atenţiei nu se află descoperirea adevărului învierii (căci apostolii nu-l întreabă dacă este într-adevăr el), ci mărturisirea lui. Acest text a fost propus în mare parte şi acum zece zile, înscriindu-se atunci în şirul relatării apariţiilor Celui Înviat. Acum el vrea să sublinieze misiunea pe care Cristos o încredinţează lui Petru şi nouă tuturor: aceea de a mărturisi învierea şi prezenţa sa printre noi. Textul evanghelic scoate în evidenţă câteva adevăruri fundamentale despre această lucrare de vestire.

În primul rând este şi rămâne o lucrare a lui Cristos însuşi. El este cel care o iniţiază şi o susţine, el este acela care îi asigură rodnicia, eficienţa. Reiese cu uşurinţă acest adevăr din faptul că ucenicii, deşi se trudiseră toată noaptea, adică în timpul cel mai favorabil, să prindă ceva peşte, rămân fără roade; însă aruncând mreaja la cuvântul lui Isus, deşi în condiţii nefavorabile, prind o mulţime impresionantă de peşti. Prin urmare ceea ce asigură rodnicie acestei lucrări nu este atât calculul omenesc, strategiile noastre, ci mai ales intervenţia lui Isus însuşi în această lucrare, adevăr de care trebuie să ţinem mereu cont şi care trebuie să ne conducă în primul rând la o mai mare atenţie faţă cuvântului său.

Nu întâmplător este menţionat şi numărul peştilor mari care au fost prinşi: 153. El reprezintă de fapt numărul speciilor de peşti cunoscute la acea vreme, indicând prin aceasta că mreaja adevărului învierii trebuie să cuprindă toate neamurile pământului, trebuie să ajungă la toţi oamenii. Ştiind aceasta putem să ne dăm seama cu uşurinţă cât de actuală, urgentă şi necesară este mărturisirea acestui adevăr în zilele noastre.

Apoi observăm că această lucrare divină este lucrare aparţine în primul rând lui Petru, lui fiindu-i încredinţată misiunea de a păstori turma lui Cristos. Prin urmare, atât ceilalţi apostoli, cât şi noi toţi, trebuie să înfăptuim această lucrare ca şi colaboratori ai lui Petru, doar în conformitate cu învăţătura succesorului său. Aşadar, nu putem mărturisi o altă înviere sau o altă prezenţă a Celui Înviat decât aceea pe care Biserica însăşi o proclamă.

Însă cel mai semnificativ este dialogul dintre Isus şi Petru şi declaraţia de iubire pe care Isus i-o cere acestuia. Din această condiţie pe care Isus pare să o impună lui Petru, înainte de a-i încredinţa misiunea de a păstori turma sa, înţelegem în primul rând că Petru poate împlini o astfel de misiune, poate conduce turma la păşunea adevărului, doar în măsura în care îl iubeşte pe Isus, pentru că misiunea sa nu este aceea de a vesti şi a apăra un adevăr oarecare, ci aceea de a-i conduce pe oameni la întâlnirea cu o persoană, cu Cristos cel viu; acest adevăr care trebuie vestit nu este ceva, ci este cineva, o persoană, Cristos Înviat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru noi toţi care trebuie să mărturisim adevărul învierii: trebuie mai întâi să-l iubim pe Cristos pe care îl mărturisim. Această iubire pe care Isus o cere lui Petru ne ajută să o înţelegem Sfântul Părinte Papa Benedict într-una din catehezele sale. În dialogul dintre Isus şi Petru “iese în evidenţă un joc de cuvinte foarte semnificativ. În greceşte verbul fileo exprimă iubirea de prietenie, gingaşă dar nu deplină, în timp ce verbul agapao semnifică iubirea fără rezerve, totală şi necondiţionată. Isus îl întreabă pe Petru prima dată: Simon… mă iubeşti tu (agapas-me) cu această iubire totală şi necondiţionată (In 21,15)? Înainte de experienţa trădării apostolul ar fi răspuns cu siguranţă: Te iubesc (agapo-se) necondiţionat. Acum, când a cunoscut amara tristeţe a infidelităţii, drama propriei slăbiciuni, zice cu umilinţă: Doamne, te iubesc (filo-se), adică te iubesc cu săraca mea iubire omenească. Cristos insistă: Simon, mă iubeşti tu cu această iubire totală pe care eu o vreau?. Şi Petru repetă răspunsul umilei sale iubiri omeneşti: Kyrie, filo-se, Doamne, te iubesc aşa cum ştiu să iubesc. A treia oară Isus îi spune lui Simon doar: Fileis-me? Mă iubeşti? Simon înţelege că lui Isus îi este suficientă săraca sa iubire, unica iubire de care este capabil, şi totuşi este întristat că Domnul a trebuit să-i spună astfel. I-a răspuns de aceea: Doamne, tu ştii totul, tu ştii că te iubesc (filo-se). S-ar putea spune astfel că Isus s-a adaptat lui Petru şi nu Petru lui Isus! Este tocmai această adaptare divină cea care dă speranţă ucenicului, care a făcut experienţa infidelităţii.”

Prin urmare iubirea pe care Cristos ne-o cere nu este o iubire de care nu suntem în stare, ci iubirea de care fiecare dintre noi este capabil, o iubire după puterile noastre, nu ale altora, o iubire care îşi cunoaşte limitele şi inconsecvenţa dar are încredere în harul lui Dumnezeu. În mod corespunzător, şi mărturisirea pe care trebuie să o facem nu este alta decât aceea care corespunde puterilor noastre: nu în ţările de misiune, ci acolo unde trăim, în satul/oraşul nostru; nu predicând în biserică, ci purtându-ne creştineşte în şcoală, la locul de muncă şi în familiile noastre; nu prin discursuri înalte, ci prin gesturile de iubire pe care le putem face în atâtea ocazii.

Bucuria învierii nu poate fi trăită pe deplin fără a fi mărturisită, dar mărturisirea ei presupune iubirea lui Cristos care este vestit, o iubire care trebuie să se hrănească din intimitatea cu cel iubit şi din primirea darurilor sale. Astfel trebuie trăit acest timp pascal în care ne aflăm: în unirea cu Cel Înviat şi mărturisirea prezenţei sale reale!

 

* * *

 

Duminica a 3-a după Paşti

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Suntem în perioada celor 40 de zile care urmează după Înviere. Petru şi ceilalţi apostoli s-au întors la meseria lor de pescari (trebuiau să mănânce între timp). După o noapte de pescuit fără rezultat, în zori, se întorc la ţărm, când cineva de pe mal le spune: “Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrii şi veţi prinde”.

Ei au ascultat şi au prins 153 peşti mari.

De câte ori acest episod evanghelic se repetă, în mod diferit, în viaţa noastră! Şi noi am aruncat de multe ori în zadar mreaja în una din părţile luntrii şi nu am prins nimic. Adică am căutat soluţia la problemele noastre într-o singură direcţie: luptând, omorându-ne cu munca, acţionând de capul nostru, neascultând de sfaturile nimănui. Isus ne spune şi nouă: căutaţi în altă parte, sau căutaţi în alt mod. Cu mai mult calm, cu mai multă încredere în mine. Caută cu credinţă şi cu rugăciune şi vei găsi ceea ce ai căutat până acum în zadar fără mine.

Numărul peştilor are aici o valoare simbolică. 153 erau speciile de peşti cunoscute la acea vreme şi care existau în Marea Tiberiadei. Adică erau în mreajă toate speciile de peşti. Dar poate evanghelistul avea în minte o realitate mult mai importantă. Mreaja pe care apostolii au aruncat-o în marea lumii este destinată să prindă tot felul de peşti, oameni din orice popor, rasă sau naţiune.

Nu trebuie să ne surprindă că, şi de această dată, la început, apostolii nu l-au recunoscut pe Isus. Aceasta ne arată că El nu s-a întors, asemenea lui Lazăr, la viaţa de mai înainte, dar a intrat într-o nouă viaţă. A înviat înainte nu înapoi. Pentru a-L recunoaşte e nevoie de a deschide alţi ochi, cei ai credinţei, care de multe ori se deschid mai încet.

Prima parte a Evangheliei culminează cu invitaţia lui Isus, plină de semnificaţii simbolice şi sacramentale: “Veniţi şi mâncaţi”, căreia îi urmează descrierea micului dejun de pe plajă: “Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peştele”.

Citind Evanghelia lui Ioan se înţelege că ea se termină cu capitolul 20. Fragmentul evanghelic ascultat face parte din capitolul 21, care a fost adăugat fie de Ioan fie de unul din ucenicii săi, pentru că a simţit nevoia de a insista încă odată asupra realităţii Învierii lui Cristos. Aceasta este, de fapt, învăţătura principală a fragmentului: că Isus a înviat cu adevărat, a înviat cu trupul său real. “Noi am mâncat şi am băut cu El după învierea sa din morţi”, va spune Petru în Faptele Apostolilor, referindu-se probabil tocmai la acest episod. (Fap.10,4.).

Să trecem însă la al doilea tablou descris în Evanghelie, asupra căruia să insistăm mai mult. E vorba de un dialog între patru ochi dintre Isus şi Petru. De trei ori Isus îl întreabă pe Petru “Mă iubeşti?”

La a treia întrebare Petru înţelege de ce Isus insistă, înţelege că vrea să-i dea posibilitatea de a şterge tripla sa renegare din timpul pătimirii. Şi dacă la primele două întrebări răspunde imediat, dar poate puţin superficial: “Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”, acum se gândeşte, devine conştient de ceea ce a făcut, de incredibila posibilitate pe care i-o oferă Isus. Cel de-al treilea răspuns e poate unicul răspuns sincer şi conştient, pentru că vine dintr-o inimă căită şi umilită: “Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”.

Isus încheie spunându-i lui Petru pentru a treia oară: “Paşte oile mele”. Cu aceste cuvinte îi conferă de fapt lui Petru, şi conform interpretării catolice, şi succesorilor săi, misiunea de păstor suprem şi universal al turmei lui Cristos. Îi conferă acel primat pe care i l-a promis atunci când i-a spus: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi biserica mea: Ţie îi voi da cheile Împărăţiei cerurilor”. (Mt 16,18-19). Atunci verbele erau la viitor, acum sunt la prezent: “Paşte oile mele”.

Lucrul cel mai mişcător din această pagină evanghelică este acela că Isus rămâne fidel promisiunii făcută lui Petru, în ciuda faptului că Petru a fost infidel promisiunii făcută lui Isus: “Chiar dacă va trebui să mor cu tine, nu mă voi lepăda de tine” (Mt 26,35).

Dumnezeu dă totdeauna oamenilor o a doua posibilitate; de multe ori şi pe a treia, şi pe a patra şi infinite posibilităţi. Nu şterge persoanele din cartea sa la prima lor greşeală.

Şi ce se întâmplă? Încrederea şi iertarea lui Isus au făcut din Petru o persoană nouă, puternică, fidelă până la moarte. El a condus turma lui Cristos în momentele grele ale începutului ei, când trebuia să iasă din Galileea şi să se lanseze pe străzile lumii. Petru va fi în stare să-şi menţină, până la sfârşit, promisiunea sa de a-şi da viaţa pentru Cristos. În timpul primei persecuţii a lui Nero, ştim că Petru îşi va da viaţa pentru Isus, lăsându-se răstignit, conform tradiţiei, cu capul în jos. Dacă am învăţa şi noi să ne comportăm asemenea lui Isus faţă de Petru, arătând încredere celui care ne-a greşit, ar fi mai puţine persoane descurajate şi marginalizate în lume!

Un alt lucru pe care l-a învăţat Petru din dialogul cu Isus este acela că slujirea sa este o “slujire de iubire”. Isus nu i-a încredinţat o turmă asupra căreia să domine, dar pe care să o slujească. Turma este şi rămâne a lui Cristos: “Paşte oile mele”. El trebuie numai să le pască, să se pună în slujirea lor. Înainte de a-i conferi lui Petru misiunea de păstor, Isus a făcut ceea ce ar face orice bun proprietar de bunuri în desemnarea administratorului delegat. I-a ilustrat îndatoririle şi competenţele oficiului său: “Păstorul cel bun cunoaşte oile sale; le conduce la păşune bogată, merge înaintea lor, îşi dă viaţa pentru ele” cfr. In 10, 3-11. “Dacă cineva vrea să fie primul, să fie cel din urmă şi servitorul tuturor” (Mc 9,35).

În cartea sa “Dar şi mister”, scrisă cu ocazia celor 50 de ani de preoţie, Papa Ioan Paul II exprimă printr-o imagine puternică acest sens al autorităţii în Biserică. E vorba de unele versuri scrise de el însuşi în timpul Conciliului, când nu era încă succesorul lui Petru:

“Eşti tu, Petru. Vrei să fii aici Pardoseala pe care merg alţii…. pentru a ajunge acolo unde conduci paşii lor, aşa cum piatra susţine bocănitul unei turme”?

Conducătorii naţiunilor păşesc pe preşuri, covoare; conducătorul Bisericii trebuie să fie el un preş pe care alţii merg. Şi azi, mulţumită lui Dumnezeu, aşa se întâmplă.

Dar cuvântul “slujire” nu spune totul. Atâţia spun că sunt în slujba altora: poliţia, soldaţii, comercianţii… Aici e vorba de o slujire diferită: nu de un interes sau obligaţie, ci de iubire. Iubire, înainte de toate, pentru Cristos. “Mă iubeşti tu? Paşte oile mele”. Iubindu-l pe Isus îi slujim pe ceilalţi. Nu El este cel care vrea să primească roadele acestei iubiri, dar vrea ca oile sale să se bucure de ele. El este destinatarul iubirii lui Petru, dar nu este beneficiarul. E ca şi cum i-ar fi spus: “Consideră făcut ca pentru mine ceea ce vei face pentru turmă”.

Dialogul dintre Isus şi Petru, cum spune şi Sfântul Augustin, poate fi transferat în viaţa fiecăruia dintre noi. Întrebarea: “Mă iubeşti”? este adresată fiecăruia dintre noi. Creştinismul nu este un cumul de doctrine şi de practici, ci este ceva mai profund şi mai intim. E un raport de prietenie cu Persoana lui Isus Cristos. Astfel îl concepe cel puţin Cristos când spune: “Nu vă mai numesc slugi, ci prieteni” (cfr. In 15,15).

Este semnificativ că Isus pune această întrebare acum, după Înviere: “Mă iubeşti?” În timpul vieţii pământeşti întreba: “Crezi?”, dar niciodată nu a întrebat: “Mă iubeşti?”. O face numai acum, după ce, prin pătimire şi moarte, ne-a dovedit cât de mult ne iubeşte El. Iubirea noastră faţă de El, la fel ca cea a lui Petru, nu trebuie să rămână un simplu sentiment. Trebuie să se exprime în slujirea celorlalţi, în a face binele faţă de aproapele.

“Mă iubeşti”? spune Isus unui tată sau unei mame: ai grijă de copiii tăi, care sunt şi fiii mei. Nu numai de sănătatea fizică, dar şi de cea morală.

“Mă iubeşti”? spune Isus unui muncitor: fii corect şi lucrează cu responsabilitate.

“Mă iubeşti”? spune Isus celui care a fost ofensat: Iartă!

“Mă iubeşti”? spune Isus fiecăruia dintre noi: păzeşte poruncile mele!

Pr. Nicolae Farcaş

 

* * *

 

Slujirea lui Petru în Biserică

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

În aceste duminici care au trecut de la Paşti, liturghia ne-a prezentat spre meditare câte un fragment din Faptele Apostolilor şi din Apocalips. Primul ne descrie cei dintâi paşi ai Bisericii, iar al doilea ne descrie Biserica trăind dincolo de istorie, în adoraţie veşnică în faţa Mielului; prima lectură este localizată în cetatea Ierusalimului, cea de-a doua în Ierusalimul ceresc. Această apropiere este foarte importantă şi sugestivă şi ne permite să contemplăm împreună: şi calea şi ţinta, Biserica de acum şi Biserica sfârşitului. Este ca şi cum Liturghia din fiecare duminică ne-ar face să urcăm împreună cu Moise pe Muntele Nebo, spre a vedea de departe pământul făgăduit.

Noi ne mai aflăm încă în Biserica peregrină, călătoare, şi trebuie să ne ocupăm de lucrurile care privesc această Biserică a noastră. Evanghelia de astăzi ne spune un lucru foarte important referitor la Biserica de pe pământ, şi anume că ea are un îndrumător şi un păstor stabilit de Dumnezeu; ne vorbeşte mai ales despre slujba lui Petru în Biserică. Sunt greu de expus toate reflecţiile pe care le suscită pericopa evanghelică; totuşi să încercăm să dezvoltăm vreo câteva. Mai întâi de toate acest minister nu se referă numai la “persoana” lui Petru; dacă funcţia continuă (turma ce trebuie păscută) trebuie să continue şi ministerul, şi prin urmare aici este vorba de Petru, dar şi de succesorul lui Petru, care pentru noi catolicii este Papa de la Roma.

Ce ne spune acest minister al lui Petru? Esenţialul este cuprins în acele trei întrebări: “Simon, fiul lui Ioan, mă iubeşti?” “Da, Doamne, tu ştii că te iubesc”. “Paşte oile mele!”. Acest text se aseamănă cu faimosul text de la Matei 16,17-19, unde se vorbeşte despre Primatul lui Petru; însă în vreme ce acolo (în Cezareea lui Filip) acest primat este legat de o mărturisire de credinţă (Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu), aici este legat de o mărturisire de dragoste (Tu ştii că te iubesc).

Petru nu are o obligaţie, o sarcină ca oricare alta; el va trebui să reprezinte în Biserică şi prin Biserică prezenţa celui Înviat, a aceluia care şi-a dat viaţa, care “era mort”, dar acum “este viu”. Petru este aşadar “Vicarius amoris Christi”, acela care face vizibilă dragostea cu care Isus şi-a iubit Mireasa. Deci Isus nu spune: “Petru, îi iubeşti tu pe aceştia?”, ci: “Petru, mă iubeşti tu?” Oile nu sunt încredinţate dragostei pe care poate să o aibă sau să nu o aibă Petru pentru ele, ci dragostei lui Cristos care trece şi se exprimă prin Petru. Este vorba aici despre o reprezentare cu totul specială, pentru că persoana care este reprezentată – Cristos – nu este absentă; a înviat, este vie, şi este El însuşi cu Duhul călăuza interioară a Bisericii, care rămâne cu noi până la sfârşitul lumii. Nici o înstrăinare a turmei: oile rămân toate proprietatea lui Isus (“Paşte oile mele!”). El însuşi este centrul unităţii şi focarul de convergenţă al tuturor celor răscumpăraţi. Petru nu este reprezentantul unui mort, ci al unui viu, nu al unuia care nu se află de faţă, ci al unuia care se află printre noi!

Prin urmare, mai mult decât un reprezentant, sau un locţiitor, el este un semn al lui Cristos; funcţia sa este de a face vizibilă acea călăuză interioară a Duhului Sfânt şi de a exprima unitatea tuturor harurilor şi a slujirilor în edificarea unui trup al lui Cristos. Nu trebuie să ne mirăm că semnul ales pentru un lucru atât de mare este aşa de mic: un om, cu toate slăbiciunile şi limitările sale, poate fi un sfânt (şi apa botezului şi pâinea Euharistiei sunt semne atât de disproporţionate). Aceasta este metoda lui Dumnezeu, de a obţine efecte extraordinare cu mijloace simple şi umile, pentru ca să se vadă că toată puterea vine de la El şi pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu. Există o mare diferenţă între modul catolicilor de a-l privi pe Papa, şi al necatolicilor, deoarece aceştia din urmă riscă de să-l mitizeze pe Papa, căzând în fanatism sau comparându-l cu un puternic al lumii, în vreme ce catolicii îşi dau seama că toată măreţia Papei vine de la Isus, deci toată slava i se atribuie lui Isus.

Autoritatea lui Petru şi a succesorilor săi, cu toate că este atât de mare (“Ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor…), este o autoritate care izvorăşte din dragoste (“Mă iubeşti?”), şi Isus a revelat anticipat, cu un singur cuvânt cum se numeşte şi cum se exercită o autoritate care-şi are originea în dragoste: Slujire! “Eu – Maestrul, Domnul, Păstorul – sunt în mijlocul vostru ca cel care slujeşte”. Într-adevăr, Papa este “sluga slugilor lui Dumnezeu”, şi nu numai a slujitorilor lui Dumnezeu, dacă prin aceste cuvinte se înţeleg credincioşii botezaţi; de fapt, Isus mai are şi alte oi care nu sunt din staulul acesta; Papa este slujitorul chiar şi al necredincioşilor, în sensul că trebuie să-şi arunce mrejele şi către ei spre a-i căuta şi a le oferi imaginea lui Cristos, care-i iubeşte, şi care a venit şi pentru ei. Cristos este al tuturor oamenilor, din care cauză şi papa este al tuturor; nimeni nu-l poate instrumentaliza pentru sine.

Toate acestea ne duc la descoperirea altor lucruri în textul evanghelic şi anume: Cum trebuie exercitat concret Ministerul lui Petru? În episodul evanghelic se reliefează două verbe: “a pescui” (Aruncaţi mrejele) şi “a paşte” (Paşte mieluşeii mei); este vorba deci de două lucrări, chiar dacă în Evanghelia de astăzi apar separat. Petru trebuie să-i pască pe cei pe care i-a pescuit, adică trebuie să-i hrănească cu credinţa şi cu sacramentele pe toţi cei ce s-au convertit la Evanghelie. Despre al doilea verb (a paşte, a păzi, este oficiul păstorilor), Liturghia ne îngăduie să revenim asupra altor teme (vezi duminica a patra de peste an); astăzi ne vom limita la primul oficiu al lui Petru: acela de pescar.

Petru şi succesorii săi îşi aruncă mrejele atunci când vestesc cuvântul adevărului, care este Evanghelia mântuirii. Din acest punct de vedere, prima lectură ne face să vedem ministerul lui Petru în acţiune: el vesteşte cu cel mai mare curaj moartea şi învierea lui Cristos, denunţând păcatul lumii (“Voi l-aţi omorât”) şi chemând în acelaşi timp lumea la convertire. Cea dintâi şi fundamentală obligaţie a lui Petru este de a-l mărturisi pe Isus Cristos: “Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt, pe care l-a dat Dumnezeu, celor ce ascultă de El”. Mai târziu va apărea în Biserică o altă obligaţie legată de cea precedentă: aceea de a veghea asupra autenticităţii şi asupra exactităţii mărturiei cu privire la Isus: ortodoxia, magisteriul. Însă cel mai important lucru este şi rămâne cel dintâi: a-L vesti pe Isus Înviat şi Domn, adică de a prelungi peste veacuri mărturia dată lui Isus la Cezareea lui Filip: “Tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu”.

Aşa cum această mărturie a întâmpinat împotrivire pe acele vremuri (au fost opriţi să vorbească în numele lui Isus), tot aşa se întâmplă şi astăzi. Lumea nu vrea să audă proclamarea stăpânirii lui Cristos pentru că ea relativizează şi pune în criză toate diferitele sale domnii şi idolatrii. De îndată ce Succesorul lui Petru, în numele principiilor evanghelice, îşi pronunţă acel “non licet” (aşa cum s-a întâmplat cu avortul şi cu alte probleme), imediat mass-media trece brusc de la “Osana” la acel “Răstigneşte-l!” Mărturia lui Petru, ca şi aceea a lui Isus, este o mărturie “care va fi contrazisă”, din care cauză tinde prin natura ei la martiriu, aşa cum ne dă de înţeles însuşi Isus la sfârşitul Evangheliei de astăzi. Trebuie să ne amintim mereu de acele cuvinte ale lui Petru: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni”.

Un lucru foarte important cu privire la ministerul lui Petru care rezultă atât din Evanghelie cât şi din prima lectură este acesta: Petru nu trebuie numai să pescuiască şi să pască. Alături de dânsul se află şi ceilalţi apostoli: “Spuse Simon Petru: Eu merg la pescuit. Îi răspunseră (ceilalţi apostoli): mergem şi noi cu tine!” Petru este capul Colegiului apostolilor; vorbeşte şi lucrează totdeauna în numele tuturor. Astăzi toate acestea se exprimă în redescoperirea colegialităţii Episcopilor. “Asemenea lui Petru, şi ceilalţi apostoli, din voinţa Domnului, formează un singur colegiu apostolic; tot la fel Pontiful Roman, urmaşul lui Petru, şi toţi Episcopii, urmaşii apostolilor, sunt uniţi între ei”. Uniţi prin triplul oficiu pastoral: a învăţa, a sfinţi şi a conduce turma lui Cristos. Şi aceasta nu numai teoretic, la nivel de principii, ci chiar concret prin formele de colaborare şi de coresponsabilitate constituite în Biserică (Conferinţe Episcopale, Sinodul Episcopilor, etc.).

După Evanghelia de astăzi, nu putem vorbi despre ministerul lui Petru fără de a vorbi în acelaşi timp şi de acela al lui Ioan. Cel puţin de trei ori întâlnim în Evanghelie o misterioasă apropiere între cei doi apostoli: la Cina cea de pe urmă Petru se foloseşte de ucenicul pe care-l iubea Isus pentru a afla cine anume este trădătorul; în ziua de Paşti, cei doi aleargă la mormânt, ucenicul iubit de Isus aleargă mai repede, însă aşteaptă ca Petru să intre mai întâi în mormânt; în Evanghelia de astăzi, acelaşi ucenic este primul care L-a recunoscut pe Domnul, însă Petru a fost acela care a mers mai întâi la Domnul. Unuia Isus îi spune: “Vino după Mine!”, altuia: “Vreau ca el să rămână!”

Această insistenţă nu poate fi întâmplătoare; este un mister; Sfântul Augustin l-a înţeles şi s-a trudit să-l explice: Petru şi Ioan reprezentau cele două feţe ale Bisericii: Biserica activă, care luptă şi trudeşte (viaţa activă) şi Biserica în contemplaţie (viaţa contemplativă): “Biserica are două vieţi: una trudnică şi alta odihnitoare; una pe cale, cealaltă în patrie; una în munca activităţii, alta în răsplata contemplaţiei… Cea dintâi este simbolizată prin apostolul Petru, cealaltă prin Ioan” (Sf. Augustin). Aplicând această distincţie Bisericii concrete de pe pământ, putem vorbi despre o Biserică ce răspândeşte Împărăţia, şi despre o Biserică ce anticipă Împărăţia, şi ca atare despre misiunea şi despre profeţia în Biserică.

Intenţia care îi aparţine oarecum lui Ioan Evanghelistul este de a evidenţia raportul dintre ierarhie şi sfinţenie în Biserică, dintre Biserica ministerială şi Biserica dragostei. “Primatul – mai spune tot Sf. Augustin – este al contemplaţiei, al dragostei, al sfinţeniei” (“Cei mai mari în împărăţia cerurilor nu sunt slujitorii altarului, ci sfinţii” – citim în documentul cu privire la preoţia femeii). Însă sfinţenia este prin Biserică, şi ca atare în această viaţă, supusă oarecum ministerului, care prezidează unitatea Bisericii; de aceea Ioan îl aşteptă pe Petru ca să coboare el mai întâi în mormântul gol, aşa cum îi dicta inima. Ignaţiu din Antiochia defineşte Biserica Romei ca aceea care stă în capul mesei la agapă, cu alte cuvinte, care prezidează întreaga Biserică şi care-şi află în dragoste reazemul şi esenţa ei. De aceea marii mistici şi carismatici s-au simţit totdeauna fiii Bisericii, legaţi prin afect şi ascultare faţă de urmaşul lui Petru.

Cu toate acestea însă nu se poate insista numai într-o singură direcţie, adică în dependenţa sfinţeniei de minister, ci trebuie insistat şi în dependenţa ministerului de sfinţenie. Ministerul este în funcţie de sfinţenie, după cum ceea ce trece este în funcţie de ceea ce rămâne, iar Biserica prezentă este în funcţie de Ierusalimul ceresc. Trebuie dezvoltată această interdependenţă. Petru are trebuinţă de Ioan care ţine capul pe Inima lui Isus, pentru a cunoaşte dorinţele lui Cristos; Ioan este profetul care ascultă şi apoi scrie ceea ce Duhul Sfânt vorbeşte către Biserică. Fără această ascultare reciprocă, viaţa Bisericii suferă. În această privinţă nu ar mai trebui să existe nici un fel de echivoc. Trebuiesc integrate harurile şi ministerele, autoritatea şi sfinţenia, pentru ca, pe de o parte, Biserica să primească “profetic” “noutatea” lui Dumnezeu în istorie, şi pe de altă parte să ştie să o integreze în “vechi”, pentru o mai mare bogăţie şi frumuseţe a miresei. Sfântul Augustin în acel text spune: “Nimeni să nu-i despartă pe aceşti doi apostoli… A fost în folosul credincioşilor ca Petru să primească puterea de a lega şi a dezlega păcatele, iar tovarăşul său de a-i conduce pe aceeaşi credincioşi la portul mântuirii prin acea viaţă intimă şi secretă, asemenea cu cea a lui Ioan care şi-a odihnit capul pe pieptul lui Isus.” Petru şi Ioan sunt amintiţi constant în Noul Testament ca ucenici aparte, dar cu toate acestea, mereu împreună. Deosebirea nu este atât de persoane (unul poate fi contemplativ şi carismatic, chiar dacă reprezintă o autoritate), ci de oficii, de funcţii.

Acum ştim ce mare semnificaţie ascundea acea apropiere pe care am observat-o la început între lectura din Faptele Apostolilor şi aceea din Apocalips. Acum, trecând la Euharistie, noi anticipăm sfârşitul. Ne aflăm în faţa Tronului Mielului, şi ne facem ecoul a ceea ce se cântă acolo sus: “Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava, şi binecuvântarea.”

 

* * *

 

Duminica a 3-a după Paşti

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

Lectura I (Fap 5,27b-32.40b-41)

Un fundal de lumină şi întuneric însoţeşte chiar de la început istoria Bisericii: creşte în popor faima de care se bucura prima comunitate creştină (v.14-16), dar, în acelaşi timp creşte şi “zelul” autorităţilor evreieşti care ajung până la a-i persecuta pe primii creştini. În timp ce se fac arestările, interogatoriile şi ameninţările, străluceşte mereu mai mult lucrarea Duhului Sfânt în apostoli.

Conduşi pentru a doua oară în faţa sinedriului, apostolii dau dovadă de libertate şi curaj (parresia). Unic este criteriul faptelor lor: a-l asculta pe Dumnezeu astfel încât a nu pune nimic înaintea lui sau a mărturiei despre El. (cf. v. 28). Această lipsă de frică face mai incisivă şi eficace mărturia şi predica lor. Petru proclamă încă o dată kerygma (v. 30-39) şi din nou atribuie capilor poporului responsabilitatea pentru moartea lui Isus (responsabilitate de care ei ar voi să se scuture: v. 28). Nu este vorba de o acuzaţie gratuită, ca şi cum s-ar vrea să se ignore propria responsabilitate; mărturie stă faptul că partea fundamentală a discursului lui Petru trebuie individualizată în afirmaţia care explică finalitatea acţiunii lui Dumnezeu: pentru a da lui Israel harul convertirii şi iertarea păcatelor. Altădată Petru i-a acuzat pe ascultătorii săi de răstignirea lui Cristos, însă mereu textul sacru adnotează că aceşti ascultători, căindu-se şi primind cuvintele sale, “mulţi crezură”.

Atunci când inima este pătrunsă de căinţă (2,37) darul lui Dumnezeu devine (supra)abundent. Numai atunci când Cuvântul este în mod încăpăţânat refuzat, inima se împietreşte până la a deveni violentă (5,33.40). Este misiunea apostolilor de a continua predicarea Cuvântului până şi în mijlocul persecuţiilor, fiind întăriţi de Duhul Sfânt care îi confirmă şi îi consolează, umplându-i de bucurie (v.41). Încă de pe acum experimentează fericirea anunţată de Isus Domnul, găsindu-şi răsplata în iubirea numelui Său (Mt 5,10-12).

Lectura a II-a (Ap 5,11-14)

O scenă maiestoasă şi teribilă este oferită contemplaţiei: Dumnezeu cel Atotputernic aşezat pe tron, în mâna sa cartea (cu planurile sale de neimaginat) sigilată în aşa fel încât nimeni nu o poate deschide. Sunt momente de tăcere pline de aşteptare şi teamă: situaţia pare disperată. Dar, iată, pe neaşteptate, că apare victorios un Miel ca şi sacrificat (5,1-17: în aramaică, substantivul talja înseamnă atât “miel”, cât şi “slujitor” – cf. Is 42.49.52.53).

În acest simbol Ioan exprimă deci realitatea lui Cristos, adevăratul Miel pascal şi Slujitorul suferind al lui Yhwh care a luat asupra sa păcatele noastre, asumându-şi şi pedeapsa care ne aduce mântuirea (Is 53, în spec v. 7). Cristos-mielul jertfit stă drept în mijlocul tronului (v. 6). În prezenţa sa este intonat cântecul solemnei liturgii cosmice: o mulţime de îngeri fac să răsune în mod triumfător motivul (v. 11) acestei liturgii (reluate apoi şi de corul tuturor creaturilor – v. 13 – care cânta în veci de veci lui Dumnezeu cel Atotputernic şi Mielului de Paşti.

Cerul si pământul se află astfel uniţi într-o mişcare circulară: imnul se înalţă la cer, se răspândeşte, coboară pe pământ, se răspândeşte şi aici şi se urcă din nou la ceruri pentru a se încheia în Amin – confirmarea finală a celor 4 Fiinţe, simbol al întregii realităţi create. Astfel este confirmată deplina adeziune la Voinţa lui Dumnezeu. Iar tăcerea plină de adoraţie a Bătrânilor prelungeşte vibraţiile cântecului cel nou spre intensitatea contemplaţiei.

Evanghelia (In 21,1-19)

În 21, pus după prima concluzie a celei de-a 4-a Evanghelii, adaugă la capitolul precedent nişte elemente importante: redeschide perspectiva Bisericii viitoare (v. 1-14), pune fundamentul primatului lui Petru înţeles ca o slujire “vicarie” (înlocuitoare), pune în centrul atenţiei raportul dintre Petru şi ucenicul iubit (v. 20-33).

Versetele 1-14 trebuiesc citite prin prisma (aducând înaintea ochilor) chemării primilor ucenici (cf. Lc 5,1-11). Atunci când Isus cel Înviat nu va mai fi vizibil ochilor lor, ucenicii vor trece un moment de incertitudine în ceea ce priveşte orientarea pe care trebuie să o dea propriului viitor. Perspectiva imediată este aceea de a se întoarce la viaţa normală pe care o duceau înaintea chemării lor, acum trăită în spiritul învăţăturii lui Isus recunoscut ca şi Cel Înviat. Dar iată că a treia arătare a Celui Înviat (v. 14), care pentru ucenici răsună ca şi o nouă chemare la a-l urma pe Cristos (v. 19), este centrată pe prezenţa continuă a Domnului – acum recunoscută prin credinţă (v. 7.12) – întâlnit în mod concret în pâinea frântă şi împărtăşită a Euharistiei (v. 13). Într-adevăr, fără El ucenicii nu pot face nimic (cf. 15,5), nu au hrana necesară (v. 5 ad litteram), dar în ascultarea de credinţă (v. 4b) a Cuvântului Său, pescuitul este abundent, ca în ziua chemării (Lc 5,9). Şi totuşi mreaja nu se rupe: Biserica Apostolică trebuie să rămână neîmpărţită, chiar dacă aduna în “mreajă” mulţimi nenumărate (v. 11).

În împărtăşirea acestei mese cu Cel Înviat, Simon Petru este reabilitat de Isus în faţa ucenicilor: aşa cum l-a negat pe Cristos de trei ori, tot astfel de trei ori îi făgăduieşte că-l va iubi. Şi de trei ori în mod solemn deci – Isus îi încredinţează misiunea de a hrăni şi a conduce turma sa, în spirit de slujire, ca un reprezentant al Bunului Păstor (v. 15-17). Şi ca atare, Petru va trebui să-şi dea viaţa pentru oi, preamărindu-l pe Dumnezeu prin martiriu: invitaţia la urmare are acum pentru Petru un “gust” cu totul diferit de răspunsul dat la chemare când “era mai tânăr”: acum este impregnat de iubire (v. 17), acea iubire care conduce – pe urmele lui Isus (1Pt 2,21) – iubirea până la sfârşit (In 13,1).

 

* * *

 

Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Cartea profetică a sfântului Ioan (Apocalipsul) ne înalţă mintea ca să contemplăm în patria cerească mulţimea fraţilor noştri care, deşi morţi, trăiesc fericiţi în aşteptarea învierii lor, cântând imnul recunoştinţei: Vrednic este Mielul care a fost ucis ca să primească puterea şi bogăţia, înţelepciunea şi tăria, onoarea şi gloria şi binecuvântarea (Lec. a II-a: Ap 5,11-14).
În acelaşi ton de armonie se înscrie şi rugăciunea de preamărire a Bisericii de pe pământ, de la începutul Liturghiei de azi: Să tresalte pururi de bucurie poporul tău, Doamne, căci i-ai reînnoit tinereţea sufletească! Totuşi, acestor imnuri de bucurie le lipseşte nota finală, de aceea, în continuarea rugăciunii, se spune: Dăruieşte credincioşilor tăi, care se veselesc acum pentru că le-ai redat demnitatea de fii, să aştepte cu speranţă neclintită şi cu recunoştinţă ziua învierii lor! (LR). Nota finală, atât pentru cei din cer cât şi pentru cei de pe pământ, este învierea.
Scriptura ne asigură că toţi vor învia: “Precum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos” (1Cor 15,22). Dar speranţa multora din această lume pare să se clatine din cauză că dintre miile de miliarde de morţi acum cu mii şi zeci de mii de ani în urmă, nici unul nu a înviat aşa cum, încă de pe timpul apostolilor, unii se întrebau: “Unde este făgăduinţa venirii lui? Că de când au adormit părinţii, toate rămân la fel, ca de la începutul lumii” (2Pt 3,4).
De ce a înviat Cristos şi nu învie cei care sunt ai lui Cristos din patria cerească?
Isus a înviat fiindcă pe acest pământ a cunoscut nevinovăţia şi suferinţa şi nu a cunoscut păcatul (cf. 2Cor 5,21). A cunoaşte, conform Scripturii, înseamnă a se identifica cu lucrul cunoscut. Am explicat acest lucru în Duminica Floriilor, Anul C. Nu revin, fiindcă ar dura prea mult.
Morţii noştri, începând de la Adam şi până azi, nu au înviat fiindcă nu au cunoscut în această viaţă nici nevinovăţia şi nici suferinţa în esenţa lor, ci doar păcatul care ne-a făcut din fire fii ai mâniei (cf. Ef 2,3), scufundându-ne atât de mult în răutate încât chiar şi atunci când întrezărim binele şi îl aprobăm, facem tot răul care ne robeşte (cf. Rom 7,20-23).
Credem totuşi că preacurata Mamă a lui Isus, Fecioara Maria, care nu a cunoscut păcatul, fiind zămislită în firea omenească mai curată decât îngerii, “plină de har” (Lc 1,28), dar a cunoscut suferinţa în esenţa ei fiindcă sabia durerii i-a străpuns sufletul, adică totalitatea fiinţei (cf. Lc 2,35), a înviat şi şade de-a dreapta Fiului ca Regină a Universului. Eu cred că şi sfântul Iosif a înviat, fiindcă şi el a fost drept pe acest pământ (cf. Mt 1,19); a cunoscut suferinţa în esenţa ei şi a trebuit să fie întărit de îngeri ca să o poată suporta (cf. Mt 1,20; 2,20), ceea ce recunoaşte şi îndurerata sa soţie, preacurata Fecioară Maria, la aflarea lui Isus în templu pe când acesta avea doisprezece ani (cf. Lc 2,48).
Cât timp păcatul va domni pe pământ, toţi – vii şi morţi – vor fi solidari cu Adam, vor fi lipsiţi de gloria lui Dumnezeu, adică de Duhul învierii lui Isus. Numai credinţa ne face solidari cu Isus înviat, fiind singurul înviat prin puterea dumnezeirii sale. Credinţa în înviere trebuie să ne facă solidari cu toţi oamenii şi să trăim această credinţă în împărtăşirea sfinţilor care măreşte caritatea reciprocă dintre cei morţi şi cei vii.
Isus Cristos a înviat, nu ca să cerşească iubirea noastră, ci ca să ne dea iubirea sa, ca în iubirea sa să ne iubim unii pe alţii din cer şi de pe pământ. Prin păcat toţi suntem solidari la răstignirea şi moartea lui Isus, dar nu putem fi solidari la înviere decât prin iubirea lui, pe care o revarsă în inimile noastre prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5,5) şi numai când toţi vor fi plini de Duhul învierii lui Isus, atunci toţi vor învia. Cei douăzeci şi patru de bătrâni şi cele patru fiinţe vii sunt simbolul omenirii întregi şi al puterilor cosmice (Lec. a II-a) care aşteaptă învierea, apariţia unui pământ nou şi a unui cer nou prin arătarea în slavă a fiilor lui Dumnezeu fără prihană şi fără vină (cf. 2Pt 3,13-14). Deocamdată învierea lui Isus are menirea să ne ducă pe toţi la desolidarizare de păcat prin primirea Duhului Sfânt (cf. In 20,22-23) şi prin predicarea pocăinţei până la marginile pământului (cf. Lc 24,47). Iertarea nu-i definitivă atâta timp cât va mai exista şi un singur păcătos pe acest pământ.
Grăbirea învierii noastre prin învierea lui Isus stă în puterea noastră s-o realizăm prin căutarea iertării şi prin acordarea iertării păcatelor tuturor, chiar şi ale duşmanilor noştri, din iubire. Numai prin această iubire putem cunoaşte suferinţa şi nevinovăţia lui Isus care să ne asigure învierea.
La prima pescuire minunată, văzând mrejele pline cu peşte, Petru, după ce toată noaptea se trudise zadarnic, s-a aruncat la picioarele lui Isus şi i-a spus: “Îndepărtează-te de mine, Doamne, că sunt un om păcătos”. Atunci Isus i-a spus: “Nu-ţi fie teamă! De acum înainte vei fi pescar de oameni” (Lc 5,1-11). Azi, când Isus reînnoieşte minunea pescuirii, Petru, deşi mai vinovat decât la început (din cauza lepădării întreite), cum aude că este Domnul, se aruncă în apă ca să ajungă cât mai repede la Domnul. Atunci se ruga în genunchi ca Domnul să se depărteze de el, acum aleargă el înotând la Domnul, de teamă ca nu cumva Domnul să se îndepărteze. Ce magnet l-a atras? Iubirea lui Isus înviat care a vibrat cu duioşie în întrebarea: “Copilaşilor, nu aveţi ceva de mâncare?” Petru a simţit că are trebuinţă de această iubire a lui Isus pentru a-şi redobândi pacea sufletului. Isus i-a numit copilaşi. Copilaşii au simţământul nevinovăţiei chiar şi atunci când greşesc. Ei nu greşesc, ei învaţă greşind. Acum, deschizându-şi inima faţă de iubirea lui Isus, Petru poate spune: “Doamne, tu ştii toate, tu ştii că te iubesc”. Petru îl plasează pe Isus în centrul a toate, fiindcă ştie toate relativ la iubire. Petru începe să cunoască nevinovăţia prin iubirea lui Isus, dar nu o poate cunoaşte în esenţa ei fără a cunoaşte şi durerea, pentru aceasta Isus îi adresează chemarea la cruce: “Urmează-mă!” (In 21,1-19), fiindcă acum cunoşti cât te-am iubit: urcă şi tu Calvarul!
Fiindcă această chemare la cruce a fost adresată aceluia pe care Isus l-a constituit păstor al turmei sale, ea este adresată întregii turme, întregii Biserici.
Afară de toate cele spuse, oare ar fi o minune mai mare învierea morţilor decât ca însăşi moartea să ajungă să-l preamărească pe Dumnezeu? Profitând sfârşitul pământesc al lui Petru, Isus a arătat cum moartea lui va aduce preamărire lui Dumnezeu. Moartea lui Petru de pe colina Vaticanului din Roma a realizat centrul lumii creştine şi un izvor nesecat de credinţă, speranţă şi iubire. Urmând pe Petru, moartea noastră are menirea să-l preamărească pe Dumnezeu.
Pescuirea minunată este simbolul întregului exprimat prin numărul peştilor prinşi: 153. Acest număr rezultă din adunarea numerelor de la 1 la 17 în felul următor: 1+2+3+4+5 etc. +17 = 153. Pe de altă parte, 17 este compus din adunarea lui 10 cu 7. Aceste două cifre semnifică un tot perfect (cele 10 porunci; cele 10 plăgi din Egipt etc.; cele 7 zile ale creaţiei, cele 7 daruri ale Duhului Sfânt etc.). Prin urmare, numărul 153 trebuie înţeles ca un simbol al cui? Al omenirii în totalitatea ei? Al Bisericii ca un tot desăvârşit predestinat învierii? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ (cf. CBL pag. 1435-1436).
Unii savanţi din domeniul ştiinţelor naturale enumeră 153 de specii de peşti. Şi în acest caz numărul exprimă o diversitate în unitate, fiindcă Biserica lui Isus, având un caracter universal, cuprinde toate naţiile de oameni. Primii creştini, când erau persecutaţi, se recunoşteau între ei prin semnul “peşte” desenat pe pământ. Cel care privea desenul şi îl imita, arăta că este creştin şi astfel puteau să deschidă un dialog intim. Cuvântul “peşte” – ihtius (în limba greacă) – însemna: Iesus Hristos Theu Iuos Soter = ICHTIUS = Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul. Numărul simbolic concordă cu cuvintele lui Isus de la prima pescuire: “Nu-ţi fie teamă! De acum încolo vei fi pescar de oameni” (Lc 5,11) şi cu acestea: “Deşi erau atât de mulţi, mreaja nu s-a rupt”, arătând unitatea Bisericii din interior şi pe care nici chiar “porţile iadului nu o vor învinge” (cf. Mt 16,18) din exterior.
Întreita cerere a lui Isus adresată lui Petru şi întreita declaraţie de iubire a lui Petru adresată lui Isus concordă cu unitatea poruncii celei noi (cf. In 13,34-35), cu unitatea Bisericii, cu unitatea împărăţiei lui Dumnezeu, cu unirea desăvârşită dintre cele trei persoane divine care ne-a redat demnitatea de fii, fiindcă numai iubirea este legătura desăvârşirii (Col 3,14).
Întreita declaraţie de iubire a lui Petru, el fiind păstorul turmei lui Cristos, ne dă dreptul să spunem şi noi împreună cu el: “Doamne, tu toate le ştii, tu ştii că te iubesc”, fiindcă numai prin această declaraţie putem aştepta cu speranţă neclintită şi cu recunoştinţă ziua învierii noastre. Amin.

 

* * *

 

A III-a duminică după Paşti (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

De multe ori nu-îl vedem pe Dumnezeu, pentru că ochii şi inima noastră sunt tulburaţi de rău.

Un părinte al deşertului spunea: “Aşa cum nu este posibil ca cineva să-şi vadă chipul într-o apă tulbure, la fel, nici sufletul, dacă nu îndepărtează ceaţa, praful răului, nu poate să contemple chipul lui Dumnezeu! (G. VANNUCCI, ed., Le parole dei padri nel deserto, Fiorentina 1979).

2. Tema

“Aleluia, Cristos a înviat şi trăieşte în Biserică”.
Sau: “Numai împreună cu Isus pescuim mai mult”.

3. Mesajul zilei

Cine îl poate vedea pe Isus înviat?
- Înainte de moartea sa, toţi îl puteau vedea pe Isus. După înviere, Isus nu mai poate fi văzut, nu mai este prezent în umanitatea sa vizibilă. Maria Magdalena întreabă de trei ori: “Unde este Isus? Unde a fost pus?” (In 20,2.13.15)
- Isus înviat este pretutindeni, dar numai în mod spiritual şi invizibil. “Fericiţi sunt cei care cred fără să vadă!”
Isus înviat trăieşte şi lucrează în Biserica sa.
- Isus înviat le dă ucenicilor curaj şi bucurie (cf. prima lectură). Dacă crezi în Isus înviat, devii curajos în credinţă, entuziasmat să trăieşti cu el.
- Isus înviat îşi răspândeşte şi dezvoltă Biserica. Pescuirea miraculoasă reprezintă împărăţia lui Dumnezeu, care primeşte toate neamurile. Numărul 153, după sfântul Ieronim, mare cercetător al Bibliei, reprezintă toate felurile de peşti cunoscute atunci.
Dacă crezi în Isus înviat, ai încredere în Biserică şi în viitorul ei.
- Isus înviat îl pune pe Petru ca păstor suprem al Bisericii sale, cerându-i credinţă şi iubire.
- Dacă crezi în Isus înviat, eşti întotdeauna cu papa, eşti întotdeauna cu Biserica, chiar şi în momentele cele mai grele.
Creştin adevărat este cel care crede în Isus, viu şi activ în Biserica sa.

4. Exemple

a) Ar putea fi utilă repetarea acestei rugăciuni: “Isuse înviat, măreşte-ne credinţa în tine!” Creşterea în credinţă este presupusă pentru creşterea în iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de fraţii noştri.

b) Isus înviat este gata pretutindeni să dea un impuls vieţii. Trebuie să fim atât de siguri de prezenţa lui Isus înviat, încât să facem asemenea acestui eremit.

Un anahoret din Tebaida trăia de mulţi ani în pocăinţă şi în fidelitate fată de Isus. Într-o zi, un diavol i-a întins o cursă pentru a pune la încercare credinţa sa: i-a apărut sub forma lui Isus înviat. I-a spus:
- Eu sunt Cristos glorios.
La vederea acestuia, eremitul sfânt a închis ochii. Diavolul l-a întrebat atunci cu dulceaţă prefăcută:
- Închizi ochii în faţa Domnului?
Sfântul a răspuns:
- Nu pe pământ vreau să-l văd pe Domnul, ci în cer. Pentru moment, îmi este suficient să îl simt aproape de mine în credinţă.

c) Numai cel care are credinţă simplă, ca a unui copil, poate să-l vadă pe Isus înviat.

Pentru a merge la şcoală, un copil era nevoit să meargă într-un sat vecin. Trebuia să plece dimineaţa devreme, când era încă întuneric, şi să se întoarcă seara, când se înnopta. Pentru a ajunge la şcoală, trebuia să treacă prin pădure. Pentru că se temea să meargă singur, i-a cerut mamei sale, văduvă, să-i dea un slujitor ca însoţitor.
Mama sa i-a spus: “Fiul meu, suntem prea săraci pentru a ne putea permite un slujitor. Fratele tău, Krishna, este stăpânul junglei. Spune-i să te însoţească atunci când pleci şi te întorci de la şcoală”.
Copilul a ascultat. A doua zi l-a chemat pe fratele său, Krishna, şi Krishna a fost de acord cu cererea copilului. O vreme totul a mers bine.
A sosit ziua de naştere a învăţătorului său şi se aştepta ca toţi copiii să-i aducă daruri. Văduva i-a spus fiului său: “Fiule, suntem prea săraci pentru a putea face un cadou învăţătorului. Spune-i fratelui tău, Krishna, să-ţi dea un cadou pentru el”. Krishna i-a dat copilului un urcior plin cu lapte, pe care copilul l-a pus orgolios la picioarele învăţătorului, alături de darurile celorlalţi elevi. Învăţătorul nu a băgat în seamă darul, aşa că, după puţin timp, copilul a început să se plângă, aşa cum obişnuiesc să facă copiii. “Nimeni nu dă nici o atenţie cadoului meu… nimeni nu-l apreciază…” Atunci, învăţătorul i-a spus slujitorului: “Din iubire faţă de cer, toarnă acel lapte într-un recipient şi dă-i înapoi copilului ulciorul, altfel, nu vom mai avea pace!”
Servitorul a turnat laptele într-un recipient şi era gata să restituie ulciorul când, spre marea lui surprindere, a observat că ulciorul era din nou plin cu lapte. L-a mai golit o dată, şi încă o dată s-a umplut până sus. Învăţătorul, atenţionat de acest fapt, l-a chemat pe copil şi l-a întrebat de unde a luat acel

urcior cu lapte. “Mi l-a dat fratele Krishna”, a răspuns el. “Fratele Krishna? Şi cine este el?” “Stăpânul junglei”, a spus solemn copilul. “Mă însoţeşte în fiecare zi la şcoală şi înapoi acasă”. “Bine”, a spus învăţătorul cu o îndoială evidentă, “am vrea să-l cunoaştem pe acest Krishna despre care vorbeşti. Condu-ne la el”.
Copilul s-a întors spre junglă în fruntea unui mic grup de persoane: învăţătorul, slujitorul şi colegii săi de şcoală. Era bucuros că poate să-l prezinte tuturor pe minunatul său frate, Krishna. Când au ajuns la marginea junglei, unde se întâlnea cu Krishna în fiecare zi, l-a strigat, sigur că va veni, aşa cum făcea întotdeauna. Dar nu a primit nici un răspuns. Atunci l-a strigat din nou. Şi mai tare. Nici un răspuns, S-a făcut o atmosferă de batjocură şi de distracţie între toţi colegii săi. Copilul a izbucnit în plâns. Ce se întâmplase?
“Frate Krishna”, striga printre lacrimi, “te rog să vii. Dacă nu vii, vor spune că sunt un mincinos. Nu mă vor mai crede”. A fost un moment de tăcere şi a auzit glasul lui Krishna care îi spunea: “Fiule, nu pot veni. Nu voi veni decât atunci când învăţătorul tău va avea puritatea inimii tale şi credinţa ta simplă de copil” (A. DE MELLO, Sadhana, E.P.).

 

* * *

 

Duminica a III-a a Paştelui (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus s-a arătat din nou ucenicilor săi la Marea Tiberiadei, şi iată cum: Erau împreună Simon Petru, Toma, adică Geamănul, Natanael din Cana Galileii, fiii lui Zebedeu şi alţi doi dintre ucenicii lui. Simon Petru le-a zis: “Mă duc să pescuiesc”. I-au zis ceilalţi: “Mergem şi noi cu tine”. Au plecat şi s-au urcat în luntre. În noaptea aceea nu au prins nimic. Dimineaţă, Isus a apărut pe ţărm, dar ucenicii nu au ştiut că este Isus. Isus le-a zis: “Fiilor, aveţi de mâncare ceva peşte?” Ei au răspuns: “Nu!” Le-a zis el: “Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a luntrei şi veţi prinde”. Au aruncat mreaja şi de data aceasta nu puteau să o tragă de mulţimea peştilor. Atunci ucenicul pe care îl iubea Isus i-a zis lui Petru: “E Domnul!” Petru, auzind că este Domnul şi-a pus haina, căci nu avea nimic pe el, şi a sărit în apă. Ceilalţi ucenici au venit cu luntrea, pentru că erau departe de ţărm, ca la o sută de metri, şi trăgeau mreaja cu peşti. Când au venit la ţărm, au văzut jar pus jos, peşte deasupra şi pâine. Isus le-a zis: “Aduceţi din peştii pe care i-aţi prins acum”. Simon Petru a urcat în luntre şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi trei peşti mari şi cu toate că erau atâţia nu s-a rupt mreaja. Isus le-a zis: “Veniţi şi mâncaţi!” Şi nici unul dintre ucenici nu îndrăznea să-l întrebe: “Cine eşti tu?”, ştiind că este Domnul. Isus a venit, a luat pâinea şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peştele. Era pentru a treia oară că Isus se arăta ucenicilor săi, după ce înviase din morţi. Ioan 21,1-19

S-au scurs deja mai multe zile de când apostolii şi ucenicii au trăit la Ierusalim cea mai tulburătoare experienţă a vieţii lor. După entuziasmul inspirat de gândul că, odată ce Isus va fi recunoscut drept Mesia, ei se vor bucura de importante privilegii politice, şi după cumplita decepţie de a-L vedea pe Învăţătorul lor răstignit şi aşezat în mormânt, au trăit şi bucuria dătătoare de pace de a li se fi arătat înviat pentru vecii vecilor. Mai apoi, ei s-au reîntors la viaţa lor obişnuită, poate pentru a ne sugera că acolo vor trebui ucenicii să-L reîntâlnească pe Cel Înviat.

Pericopa evanghelică, însă, vrea să ne spună mult mai mult de atât. E drept ca ea vrea să ne ofere o relatare de “recunoaştere”. Ca şi pentru Maria Magdalena (In 20,14) sau pentru ucenicii de la Emaus (Lc 24), Isus apare pe malul Mării Tiberiadei şi, după mai multe ezitări (nu şi din partea cititorului, întrucât el este avertizat – v. 4), este recunoscut de către ucenici. Să impune să precizăm faptul că aici termenul de “ucenic” nu îi desemnează doar pe cei doisprezece apostoli ci se referă la toţi cei care vor avea de vestit Evanghelia. Or, termenul de “ucenic” apare în această naraţiune de şapte ori, iar în evanghelia sfântului Ioan nimic nu este întâmplător. Aceasta înseamnă că lucrarea cea mai importantă a ucenicului este tocmai aceea de a-L recunoaşte pe Domnul.

Ca întotdeauna, Petru ia iniţiativa. Îşi ia haina pe el întrucât era gol (aceasta este traducerea mai corectă a termenului de gumnos pentru că face aluzie, probabil, la starea lui Adam în grădina Edenului după ce s-a dezis de Dumnezeu: a văzut că era gol), se aruncă în apă (voind, oare, să evoce riscul muncii evanghelice?) venind către Cel despre care ucenicul pe care îl iubea Isus a spus: E Domnul!

Mai apoi, relatarea apariţiei lui Isus Cristos înviat se continuă cu un episod foarte apropiat de cel din Lc 5, intitulat de obicei: pescuirea minunată. Tradiţia creştină a înţeles caracterul simbolic al numărului de peşti prinşi în mrejele pescarilor trimişi de către Domnul. Se pare că în acel timp erau cunoscute 153 de specii de peşti, drept care sfântul Ieronim vede în această indicaţie a textului un mesaj de universalitate a mântuirii. Cu alte cuvinte, toţi oamenii, fără excepţie au un loc în mrejele pescarilor apostolici, mreje care nu se rup. Această indicaţie din urmă ar voi să sugereze unitatea voită de Isus Cristos pentru Biserica sa.

În sfârşit, gestul lui Isus de a fi pregătit pe ţărm jar pentru a frige peşte, iar alături pâine pentru pescarii veniţi de pe mare, evocă în mod foarte discret Cina: Isus a luat pâinea şi le-a dat-o lor, de asemenea şi peştele. În felul acesta sfântul Ioan încununează munca ucenicilor cu sfânta Euharistie.

 

* * *

 

Paşte mieii mei, paşte oile mele!

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Observăm că, în duminicile timpului pascal, liturgia ne prezintă la rând, la prima lectură, texte din Faptele Apostolilor, iar la a doua lectură, din cartea Apocalipsului. Prima lectură ne descrie primii paşi ai Bisericii în istorie. A doua lectură ne descrie Biserica triumfătoare în veşnică adoraţie înaintea Mielului: Ierusalimul pământesc şi Ierusalimul ceresc. Cu fiecare duminică, liturgia, în prima lectură, ne face să urcăm împreună cu Moise cu un pas mai sus pe Muntele Nebo, ca, de acolo, să putem privi de departe, în a doua lectură, pământul făgăduit.

Textul evanghelic ne face să înţelegem mai bine prima lectură: ea ne spune un lucru extrem de important cu privire la Biserică în călătorie pe acest pământ, şi anume că Biserica are un conducător şi un păstor stabilit de însuşi Cristos în persoana lui Petru: “Paşte mieii mei, paşte oile mele!” Atâta timp cât Biserica e încă în călătorie pe pământ, atâta timp cât turma nu a ajuns la păşunile cereşti, ea trebuie să aibă în continuare un conducător, un păstor: păstorii, evident, sunt urmaşii lui Petru, episcopii Romei. Creştinii care s-au separat de comuniunea cu urmaşii lui Petru spun că, de fapt, Petru, după tripla sa lepădare de Cristos, în timpul Patimii, a pierdut prerogativa sa, funcţia de temelie a Bisericii, pe care o primise la Cezareea lui Filip, când Isus i-a zis: “Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea”. Dar lucrurile nu stau aşa, căci, iată, am auzit în Evanghelia de astăzi că Isus, după înviere, îl reabilitează pe Petru, îl reconfirmă în misiunea încredinţată la Cezareea lui Filip: pentru tripla sa lepădare, îi cere o triplă mărturisire de iubire şi apoi îi încredinţează din nou spre păstorire turma sa, Biserica.

Autoritatea lui Petru şi a urmaşilor săi şi puterea sa sunt extraordinare: “Ţie îţi voi da cheile împărăţiei cerurilor”, dar sunt o autoritate şi o putere ce izvorăsc din iubire: “Mă iubeşti tu mai mult decât ceilalţi?” Petru nu este proprietarul turmei; oile sunt ale lui Cristos: “Paşte oile mele”. Petru nu-l înlocuieşte pe Cristos, Păstorul cel Bun, căci el rămâne în fruntea turmei, rămâne cu noi până la sfârşitul veacurilor, dar Petru îl face văzut pe Cristos cel nevăzut, care îşi conduce Biserica.

După cum rezultă din Evanghelia de azi, nu se poate vorbi de Petru fără a se vorbi şi de Ioan. În Evanghelii găsim cel puţin de trei ori o legătură misterioasă între aceşti doi apostoli. Astfel, la Cina cea de taină, Petru simte nevoia să-l roage pe Ioan, care stătea culcat la pieptul lui Isus, să-l întrebe el cine va fi acela care îl va trăda.

În ziua de Paşti, cei doi apostoli aleargă la mormânt. Ioan, mai tânăr, mai sprinten, ajunge mai repede. Dar nu intră. Din respect faţă de Petru, pus de Cristos drept cap al grupului de apostoli, îl aşteaptă şi îl lasă pe el să intre cel dintâi în mormânt.

În Evanghelia de azi, Ioan, ucenicul pe care îl iubea Isus, îl descoperă cel dintâi pe Isus; dar Petru se îndreaptă cel dintâi spre Isus. Această asociere în Evanghelii a acestor doi apostoli nu este întâmplătoare. Petru şi Ioan reprezintă cele două feţe ale Bisericii: autoritatea şi iubirea, ierarhia şi sfinţenia, instituţia şi carisma. Nu există două Biserici: o Biserică ierarhică, constituţională, a lui Petru, şi o Biserică a iubirii, carismatică, a lui Ioan, ci există o singură Biserică ierarhică şi, în acelaşi timp, carismatică. Aşa a voit-o Cristos, Întemeietorul, şi ceea ce Cristos a unit, omul nu poate să mai despartă. Petru nu poate fi separat de Ioan, nici Ioan de Petru. De aceea, marii mistici, marii carismatici, marii întemeietori de ordine şi congregaţii religioase au fost întotdeauna legaţi printr-o iubire şi o ascultare profundă de urmaşul lui Petru.

În zilele noastre, există o puternică mişcare anticreştină, care susţine că acum, în jurul anului 2000, când intrăm în noua eră a Vărsătorului, s-a terminat cu Biserica autorităţii, cu Biserica lui Petru, şi că va urma Biserica iubirii, Biserica lui Ioan. Este o aberaţie veche de când lumea, pe care o combătea deja sfântul Augustin când spunea că Petru are nevoie de Ioan şi Ioan de Petru în Biserică, aşa cum, într-un trup, capul are nevoie de inimă şi inima de cap. “Nimeni să nu-i despartă pe aceşti doi apostoli”, scrie sfântul Augustin… Este spre folosul tuturor credincioşilor faptul că Petru a primit puterea de a lega şi a dezlega păcatele; la fel, este spre folosul tuturor credincioşilor faptul că Ioan şi-a culcat capul pe pieptul lui Isus, conducându-i pe toţi la acea viaţă de iubire şi intimitate, pe care Ioan a sorbit-o din inima Mântuitorului”.

Persoanele consacrate, prin definiţie, sunt carismatice; carismă înseamnă iubire, sfinţenie, contemplaţie. Persoanele consacrate sunt inima Bisericii. Când inima nu mai bate, nu mai pompează sânge, creierul nu mai funcţionează, picioarele nu mai merg, mâinile nu mai lucrează, totul e mort. Aceasta a fost extraordinara intuiţie a sfintei Tereza a Pruncului Isus: “Mi-am găsit vocaţia: în inima Bisericii, eu voi fi iubirea”. Dacă inima funcţionează, atunci predicatorii au putere să predice, misionarii, să lucreze, martirii au curajul să-şi verse sângele pentru credinţă.

 

* * *

 

Comunitatea iese la larg, la loc deschis

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“După ce i-au chemat pe apostoli, au pus să-i bată cu nuiele şi i-au oprit să vorbească în numele lui Isus.” (Fapte. 5, 27-32; 40-41)

“Mielul care a fost jertfit vrednic este de a primi puterea şi bogăţia, înţelepciunea şi puterea, slava şi binecuvântarea…” (Apoc. 5, 11-14)

“Fiilor, nu aveţi ceva de mâncare?” (In. 21, 1-19)

Lecturile din duminica aceasta au ca obiect două activităţi: Misiunea bisericii (Evanghelia şi Faptele Apostolilor), şi liturghia cerească aşa cum este ea descrisă în Apocalips. O traiectorie care pleacă de la o muncă obişnuită (pescuitul), trece prin contrastele cu deţinătorii puterii şi se dezvoltă în cântarea de laudă a Mielului. Se pare că Sfântul Ioan nu a pus capăt cuvântului cărţii sale în capitolul 20 în care avem o încheiere completă. Şi iată că aflăm acest surprinzător adaos, un fel de post scriptum, care formează exact capitolul 21.

Aici nu este cazul de a cerceta diferitele ipoteze. În Evanghelia lui Ioan avem un prolog de sine stătător, şi de aceea nici nu trebuie să ne mire un asemenea final, care formează o unitate aparte. Episodul precedent, apariţia celui înviat apostolilor şi întâlnirea faţă în faţă cu Toma, avea loc în casă, cu uşile încuiate. De data aceasta suntem la loc deschis. Avem în faţă biserica misionară. Intenţia evanghelistului poate să fi fost chiar aceea de a prezenta un cadru paradigmatic a misiunii bisericii la care va trebui totdeauna să se refere.

În cazul acesta putem distinge patru acte: pescuirea zadarnică din timpul nopţii (Vv. 1-3); pescuirea din zorii zilei, cu rezultate uimitoare datorate prezenţei celui înviat (Vv. 4-6); recunoaşterea Domnului, întâlnirea cu El şi dejunul frugal; convorbirea cu Petru şi confirmarea misiunii sale (versetele 4-6). Important este şi cadrul acestei întâlniri: peisajul familiar al Mării Tiberiada, barca, pescarii. Totul pare că vrea să repete contextul primei chemări, cu trei ani mai înainte. Deci, uneori Isus nu este numai pur şi simplu “rabbi”, învăţătorul, El este Domnul. Credinţa pascală ne îngăduie de a recunoaşte în El pe Fiul lui Dumnezeu.

Ziua nu este precizată şi asta pentru a spune că se găseşte totdeauna timp pentru misiune. În aşa fel încât chiar şi ocupaţiile cele mai obişnuite pot fi o unealtă pentru răspândirea mesajului evanghelic. Convieţuirea comună a ucenicilor ne arată că misiunea trebuie să fie totdeauna comunitară, şi nu numai un gest izolat şi autonom al individului. “… dar în noaptea aceea nu prinseseră nimic”. Motivul trebuie căutat în simbolul nopţii. Lipseşte lumina, care este Cristos, lipseşte prezenţa şi acţiunea Lui. Spusese el odată: “Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările celui ce m-a trimis, vine noaptea când nimeni nu poate să lucreze. Cât sunt în lume sunt lumina lumii”. (In. 9, 4-5) Pe timp de noapte (adică în lipsa luminii, care este Cristos), pot fi realizate lucrările oamenilor, nu ale Tatălui ceresc; poate fi realizat un plan omenesc, însă nici într-un caz un plan divin.

Pescuirea aceasta s-a făcut din iniţiativa lui Petru: “Merg la pescuit”, a zis el; “Mergem şi noi cu tine”, au spus toţi ceilalţi. Încrederea nesocotită în ei înşişi este cauza muncii lor zadarnice: lipsesc peştii, lipsesc roadele, pentru că le lipseşte unirea lor cu El. Uitaseră cuvintele acelea, pe care El le spusese odată: “Fără de mine nimic nu puteţi face!” (In. 15, 5). În zorii zilei Isus se prezintă pe ţărmul lacului. Este apariţia unei lumi noi. “… dar ucenicii nu-l cunoscură”. Întunericul şi truda din timpul nopţii îi lipsise şi de ceea ce se numeşte “memorie vizuală”, din care cauză nici nu-l pot recunoaşte pe Domnul. “Copii, aveţi ceva de mâncare?”, i-a întrebat Isus. De data acesta chemarea întrerupe o muncă zadarnică, şi-i face conştienţi de nereuşita lor. Deci, nu are nici un rost de a mai face ceva fără El.

“Aruncaţi mrejele în partea dreaptă a bărcii şi veţi afla.” Dacă lipseşte insuflarea Duhului Sfânt biserica se pune în primejdie de a apuca totdeauna pe o cale greşită. Pentru evrei, partea dreaptă este aceea a binecuvântării lui Dumnezeu. În felul acesta pescuirea minunată devine rodul generozităţii divine, nu rodul muncii oamenilor. Mulţimea peştilor a fost trasă la ţărm numai de graba ascultării cuvântului. Şi, în cele din urmă ucenicul iubit, recunoscându-L, îi spuse lui Petru: Domnul este! Putem spune că figurile celor doi ucenici, ne indică două autorităţi diferite, două primate: primatul autorităţii şi primatul dragostei, dar care nu se contrazic şi nu concurează între ele pentru că unul îl completează pe celălalt. Cu alte cuvinte se completează reciproc. Oricum, este sigur că dragostea are ochi mai buni şi vede mai bine.

Petru, înţelege ceva mai greu, şi îşi mai păstrează temperamentul lui impulsiv şi se aruncă în apă, hotărât să ajungă cel dintâi la Domnul. Când, în cele din urmă au ajuns cu toţii la mal observară că Isus aprinsese un foc, şi acum era mult jar, numai bun de fript sau de prăjit peştele. El nu fusese cu dânşii la pescuit, totuşi i-a urmărit de pe mal. Acum, la sfârşitul misiunii lor îi primeşte şi, nu numai că-i primeşte dar chiar îi slujeşte. Aici referirea la euharistie este dintre cele mai evidente. Dar mai există încă un element şi anume: dejunul frugal, luat împreună ne descoperă realitatea concretă a prezenţei lui Isus înviat din morţi. De acum ucenicii vor putea spune la toată lumea că ei au mâncat şi au băut împreună cu El.

“Le-a spus lor Isus: “Aduceţi puţin din peştele pe care l-aţi prins!” Curios! Peştele acela îl prinseseră numai cu ajutorul Lui.” Aici se află paradoxul: Isus a săvârşit totul, a obţinut totul, a dus până la maximum rodul misiunii Sale pământeşti, dar cu toate acestea El mai are trebuinţă şi de misiunea bisericii. Într-o altă perspectivă, numai în măsura în care ne vom dărui fraţilor, lucrând în favoarea omului, vom primi hrana oferită de Cristos şi vom deveni adevăraţii lui comeseni. “Veniţi şi mâncaţi”, pe lângă faptul că este o aducere de mulţumiri, este în acelaşi timp un banchet sărbătoresc. “A luat pâinile şi le-a dat lor.” În felul acesta Isus devine focarul din care iradiază puterea, viaţa şi dragostea, pe care trebuie să le asimileze comunitatea pentru o nouă plecare în misiune.

În cele din urmă Isus îl ia pe Petru puţin mai la o parte. Se pare că acum a sosit pentru Petru momentul dărilor de seamă.

Întreita întrebare îl duce cu gândul la întreita lepădare de Domnul. “Simon, fiul lui Iona, mă iubeşti tu mai mult decât aceştia?” Pentru Domnul este suficient ca experienţa negativă a lui Simon, (revenit la vechiul lui nume), nu l-a lipsit de puterea de a iubi, iar acea întreită trădare nu a frânt legătura prieteniei cu Domnul. De aceea calitatea dragostei trebuie să fie proporţionată cu responsabilitatea slujirii. “Paşte mieluşeii mei!” Dragostea pe care Petru, iertat, o datoreşte lui Isus, trebuie să se reverse asupra altora. În felul acesta Petru obţine reconfirmarea primatului său. Desigur că acum când şi-a dat seama de propria-i slăbiciune, având trebuinţă de iertare, el va fi în stare de a-i înţelege şi a-i compătimi pe fraţi.

Prima lectură luată din Faptele Apostolilor, ne prezintă interogatoriul luat lui Petru şi apostolilor din faţa Sinedriului. Ei, conform ordinelor din partea autorităţilor, trebuiau să nu mai vorbească, să tacă. Însă ei nu au dat ascultare acestei oprelişti ci căutau şi pe mai departe să răspândească mesajul sau vestea cea bună a lui Isus din Nazaret. Petru ne oferă chiar o scurtă predică redusă la esenţial, rostită în faţa judecătorilor, după ce spusese: “Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Fapte. 5, 29). El cere în numele fidelităţii faţă de misiunea primită de la Domnul o libertate critică în confruntările cu autoritatea civilă.

Iată marea noutate: Dumnezeu nu îndreptăţeşte şi nu-i consfinţeşte pe cei puternici şi autorităţi pământeşti, ci le critică şi le judecă mai mult sau mai puţin. Omul este liber de a iubi şi este responsabilul viitorului său. Prin urmare noi avem datoria de a învăţa curajul, ştiinţa statorniciei şi a mărturiei, care nelinişteşte şi provoacă. Evident aici este vorba de o mărturie în numele lui Isus şi nu în numele propriu sau al vreo unui partid oarecare. Urmările: “După ce au poruncit să-i bată, i-au pus în libertate.” Isus nu garantează reuşite uşoare şi nici privilegii. Misiunea este totdeauna riscantă.

Liturghia cerească descrisă în Apocalips (lectura a II-a), se celebrează “în faţa celui care stă pe tron şi a mielului”. Aici Cristos apare “ca un miel dus la măcelărie”. (Is. 53, 7) Prin jertfa crucii Isus şterge păcatele lumii, iar roadele morţii sale rămân pentru totdeauna. “Celui care şade pe tron şi Mielului, laudă, cinste, slavă şi puterea în vecii vecilor.” Tot ceea ce biserica realizează, datorează lui Cristos mort şi înviat. Prin urmare, este logic ca slava şi mărirea să aparţină numai Unicului care are drept la ea. Biserica nu poate spune: “slavă mie!”, ci convinsă fiind de aceasta trebuie să-şi unească propriul ei “Amin”, cu acel Amin cântat de corurile îngereşti.