Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 6,22-33
Apostolul: Romani 5,1-10

Matei 6,22-33

Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
pr. Visarion Iugulescu
Sf. Ioan Gură de Aur
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Mihai Tegzeş

 

* * *

 

Vedem aşa cum suntem

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Într-o vară, un pantofar din America a făcut o călătorie prin Europa. El a reuşit cumva să obţină o audienţă la Papa. Când s-a reîntors la muncă, prietenul lui l-a întrebat nerăbdător: “Spune-mi, Art, ce fel de om este Papa?” Art s-a gândit un moment, apoi a răspuns: “Poartă mărimea 39″. Este evident că vedem aşa cum suntem. Pictorul vede lumea în culori, sculptorul în forme; muzicianul percepe lumea în sunete, şi economistul în mărfuri. Arătaţi-le la doi oameni exact aceeaşi imagine, şi fiecare va vedea ceva diferit în ea. Doi oameni privesc pe aceeaşi fereastră: unul vede noroiul de pe jos, celălalt vede stelele de pe cer.

Avem tendinţa de a vedea şi auzi lucrurile nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi. Cel care este plin de ură, vede doar oameni urâcioşi. Dacă ne simţim nesiguri pe noi înşine, ni se va părea că ceilalţi oameni ne ameninţă. În mod constant îi judecăm pe ceilalţi după noi înşine. Hoţul este mult mai suspicios faţă de semenii săi decât este un om cinstit. Se spune că un rege al unui regat străvechi a ales un om bun şi un om rău dintre supuşii săi. Omului bun i-a spus: “Du-te în regatul meu şi găseşte un om rău”. Omul bun a căutat şi a căutat, dar nu a putut să găsească nici un om rău. Omului rău regele i-a spus: “Du-te în regatul meu şi găseşte un om bun”. Şi omul rău a căutat şi a căutat, dar nu a putut găsi nici un om bun. Vedem aşa cum suntem. Vedem doar lucrurile de care suntem cu adevărat interesaţi. Unii tineri, după ce tocmai s-au întors din primul război mondial, spuneau că Parisul era un oraş îngrozitor de murdar şi că nu existau acolo altceva decât bordeluri. Alţii povesteau că este un oraş frumos cu catedrale şi parcuri minunate. Vedem aşa cum suntem.

Vedem doar ceea ce aşteptăm să vedem. De ce doar Magii au văzut steaua? Deoarece numai ei o căutau. De ce numai Simeon şi Ana l-au recunoscut pe Isus ca Mântuitorul lumii atunci când Maria l-a adus la Templu după patruzeci de zile? Pentru că doar ei îl aşteptau plini de speranţă. Un astronom va vedea mult mai mult pe cer decât un om obişnuit. Un artist va vedea mult mai mult într-un tablou decât cel care nu este artist. Se spune că un membru al comunităţii sale l-a salutat pe faimosul predicator Henry Ward Beecher la uşa bisericii după o slujbă religioasă şi i-a spus: “Dr. Beecher, poate sunteţi interesat de faptul că am numărat douăsprezece erori gramaticale în predica Dvs. din această dimineaţă”. Un alt credincios i-a spus în aceeaşi dimineaţă: “Astăzi l-am găsit pe Dumnezeu”. Amândoi bărbaţii au ascultat aceeaşi predică. Amândoi au găsit ceea ce aşteptau să găsească. Vedem aşa cum suntem.

Într-o excursie prin Alpii elveţieni, călăuza arăta frumuseţea impresionantă a piscurilor acoperite de zăpadă, a zglobiilor izvoare de munte, a lacurilor asemănătoare cu oglinzile şi a liniei maiestuoase a orizontului. Unul dintre drumeţi tot comenta: “Ce este atât de minunat în acestea?” Călăuza i-a răspuns: “Omule, dacă nu ai nimic în interior, nu vei vedea nimic în exterior”. Ceea ce este înăuntru este extrem de important. Dacă nu îl avem pe Dumnezeu înăuntrul nostru, nu îl vom vedea niciodată în afară. Dacă îl avem înăuntrul nostru, nu putem decât să îl vedem pretutindeni: în fiecare pasăre, în fiecare apus de soare, în fiecare copac, în fiecare om care este flămând sau însetat.

Isus a spus odată: “Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6,22-23). Ochiul este fereastra întregului trup. Prin “ochi”, Isus înţelege sufletul omului. Dacă sufletul nu este curat; dacă este întunecat de prejudecăţi, de ură, de poftă trupească, de îngâmfare; dacă este obsedat de invidie şi gelozie, ne va deforma întreaga noastră viziune. Vom vedea oamenii şi lucrurile nu aşa cum sunt, ci cu deformările datorate urii sau invidiei noastre. “Ochii şi urechile sunt martori mincinoşi pentru cei care au suflete barbare”, a spus Heraclit în urmă cu douăzeci şi cinci de secole.

Arătând spre rufele întinse la uscat în curtea vecinei, o gospodină a spus: “Uită-te la acele haine – sunt atât de gri şi cu pete!” O prietenă i-a răspuns: “Mie mi se pare că hainele sunt foarte curate. Geamurile tale sunt murdare.” Dacă viaţa pare înnorată, poate că ferestrele noastre trebuie să fie curăţate. Isus ne îndeamnă să păstrăm întotdeauna curate ferestrele sufletului prin examinarea zilnică a conştiinţei, pocăinţă şi spovadă. Dacă nu facem aceasta, în mod constant îi vom vedea pe ceilalţi nu aşa cum sunt ei, ci aşa cum suntem noi – urâcioşi, invidioşi, îngâmfaţi, egoişti. “Este mai bine să te păstrezi curat ca lacrima”, spunea George Bernard Shaw, “tu eşti fereastra prin care trebuie să priveşti lumea”. Şi Isus a spus: “Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia îl vor vedea pe Dumnezeu”.

 

Rugăciune

Doamne Isuse, Tu ai venit să le înnoieşti pe toate. Curăţă-ne. Înnoieşte-ne înăuntrul nostru pentru ca să putem vedea viaţa aşa cum doreşti Tu să o vedem, limpede, şi aşa cum o vezi Tu. Amin.

 

* * *

 

Despre conştiinţa morală

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Lumina trupului este ochiul; de va fi deci ochiul tău curat,
tot trupul tău va fi luminos. Iar de va fi ochiul tău rău,
tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina
care este în tine este întuneric, oare întunericul cât va fi?”
(Matei VI, 22-24)

Dacă omul nu este cu totul corupt, pervertit de patimi, deci amorţit sufleteşte – ceea ce este o teribilă pedeapsă de care el nu îşi dă seama -, simte în adâncul fiinţei sale o lege care este totodată şi judecător. Această lege şi judecător este conştiinţa morală. Existenţa acesteia o recunoaşte orice om cu mintea sănătoasă, deci şi păgânii. Astfel, Cicero, în discursul său “Pro Milone”, capitolul IV spunea: “Există o lege nescrisă, dar înnăscută, o lege pe care nu am învăţat-o nici de la părinţi, nici de la dascălii noştri, nici n-am studiat-o din cărţi; o avem de la natura însăşi, am scos-o din sânul ei; ea ne-a inspirat-o”. Iar în “De Republica”, acelaşi mare orator spune: “Legea adevărată, universală, imutabilă, veşnică, al cărei glas ne arată dorinţele, ale cărei ameninţări ne întorc de la rău (…); ea nu are lipsă nici de comentatori, nici de interpreţi (…). Prin această lege, Dumnezeu învaţă şi guvernează în mod suveran pe oameni, El singur este tatăl, arbitrul şi răzbunătorul ei. Nimeni nu poate s-o nesocotească fără a-şi renega natura”. Eschil o numeşte faclă ce luminează inima şi judecător neadormit; Socrate – glas dumnezeiesc pe care omul îl poartă cu sine din tinereţe; Aristotel – sentimentul binelui şi răului, a ceea ce este drept sau nedrept, care deosebeşte pe om de animale; Victor Hugo o numeşte Dumnezeu prezent în om, iar Rousseau: instinct dumnezeiesc, voce nemuritoare, călăuză sigură, judecător fără greş al binelui şi răului; în sfârşit, marele filosof şi matematician Pascal o numeşte cea mai bună carte din lume (Cf. Sepiter G., Examenul de conştiinţă în viaţa spirituală, Tipogr. “Sf. Vasile”, Bixad, trad. de Pr. Vultur Ioan).

Sfântul Pavel le scrie Romanilor că păgânii care nu au nici o lege scrisă sau revelată au legea lui Dumnezeu înscrisă în inimile lor, mărturisindu-le despre ea conştiinţa.

Aşadar, conştiinţa morală, această lege universală, naturală şi nescrisă este glasul, martorul şi judecata lui Dumnezeu din inima omului. Ea este lumina practică, personală şi vie care călăuzeşte viaţa omului, arătându-i atât bunătatea şi răutatea faptelor lui, precum şi ce trebuie să facă. Este un imperativ practic şi un judecător lăuntric al conduitei omului, un tribunal incoruptibil a cărui sentinţă ne aduce ori pace, ori remuşcare. Ea este, în acelaşi timp, şi martorul faptelor noastre şi al gândurilor celor mai tăinuite, şi nu rareori se întâmplă că acela care refuză să-şi mărturisească crima şi să suporte consecinţele sfârşeşte prin sinucidere, neputând suporta remuşcările. Iată de ce Sfântul Augustin zice: “Conştiinţa este altarul lui Dumnezeu”, pe care trebuie să jertfim patimile trupeşti şi rătăcirile spiritului, ca să putem săvârşi binele şi astfel să ajungem la fericire.

Conştiinţa nu este un glas pur omenesc, căci, dacă ar fi aşa, l-am putea suprima; nu izvorăşte nici din frica de pedeapsă, întemeiată pe educaţie sau legislaţie penală, deoarece ea dictează şi mustră şi atunci când fapta scapă de sub controlul educatorului sau al organelor judiciare, cum e cazul crimelor comise în ascuns, fără posibilitatea de a fi descoperite vreodată. De aceea, conştiinţa trebuie privită ca o putere, ca o facultate sădită de Dumnezeu în om, ca toate celelalte facultăţi, însă o putere supusă – în dezvoltarea şi aplicarea ei – influenţelor omeneşti interne şi externe firii sale, întocmai ca toate celelalte virtualităţi. De aceea Tertulian subliniază: “Conştiinţa poate fi acoperită în întuneric, fiindcă ea nu e Însuşi Dumnezeu; dar ea nu poate fi nimicită fiindcă este de la Dumnezeu”.

Conştiinţa, nefiind aşadar nici ceva pur omenesc, nici ceva exclusiv dumnezeiesc, este supusă schimbării, deformării şi chiar pervertirii şi reducerii la tăcere, atunci când omul nu se împotriveşte categoric şi constant pornirilor dezordonate din firea sa şi influenţelor păcătoase din mediul în care trăieşte.

Datorită acestui fapt, conştiinţa poate fi de mai multe feluri: dreaptă sau adevărată, atunci când judecata pe care şi-o formează omul despre bunătatea sau răutatea unui lucru sau a unei acţiuni corespunde cu judecata lui Dumnezeu exprimată în porunca Lui. Această conştiinţă arată omului că e rău ceea ce de fapt e rău, şi că e bine ceea de fapt e bine. Conştiinţa poate fi greşită sau falsă, când judecă de bun un lucru ce de fapt e rău, şi invers. Ea mai poate fi laxă ori scrupuloasă. Laxă este când din motive false ori insuficiente, neînsemnate, neagă ori micşorează răutatea unei fapte; iar scrupuloasă este atunci când din motive greşite sau neînsemnate afirmă ori exagerează răutatea unei fapte. În sfârşit, conştiinţa mai poate fi sigură ori îndoielnică. Sigură e când judecăm cu certitudine, fără teamă de a greşi, asupra bunătăţii sau răutăţii unei fapte; iar când cineva se teme să se pronunţe asupra valorii unei fapte, sau se teme să nu se înşele asupra acestei valori, zicem că are o conştiinţă îndoielnică.

E de reţinut că cineva poate avea o conştiinţă sigură şi în acelaşi timp falsă, adică deseori se întâmplă că cineva este convins că ceea ce face sau a făcut este un lucru moralmente bun, deşi în realitate este rău. În aceste cazuri zicem că respectivul este de bună-credinţă.

Din cele arătate rezultă că, deoarece conştiinţa ne impune să săvârşim binele adevărat şi să ne ferim de răul adevărat, numai conştiinţa cea dreaptă şi sigură este bună, căci numai aceasta ne arată în mod sigur adevăratul bine, adică acela care este conform cu judecata lui Dumnezeu, cu legea Lui, precum şi răul adevărat, adică acela care se opune voinţei lui Dumnezeu. Prin urmare, avem datoria de a nu urma decât această conştiinţă dreaptă şi sigură, în toate acţiunile noastre. Fiind păcat a face ceva cu conştiinţa îndoielnică, trebuie, în orice situaţie concretă, să ne formăm o judecată dreaptă şi sigură înainte de a acţiona, căci Sfântul Pavel o spune: “Tot ce nu este din credinţă (citeşte: convingere, n.n.), este păcat”.

Rezultă deci că, pentru a evita păcatul trebuie să ne străduim a ne păstra conştiinţa dreaptă şi sigură, dacă o avem, iar dacă nu o avem trebuie să facem totul pentru a ne-o câştiga şi a ne-o întări, căci aceasta este singura călăuză ce ne duce la Dumnezeu. În acest scop, trebuie să ne ferim de orice iluzii şi să împiedicăm deformarea şi degenerarea ei în conştiinţă greşită şi laxă.

Cum se poate deforma conştiinţa şi cum poate deveni greşită şi laxă? Prin nepăsarea faţă de păcat. A nesocoti păcatele mici, lesne-iertătoare, a nu-ţi face proces de conştiinţă din acestea, a le socoti o nimica toată, este a-ţi toci sensibilitatea faţă de păcat şi a aluneca pe panta păcatului de moarte. De la un timp acesta nu-ţi mai provoacă oroare, tu nu-l vezi în toată monstruozitatea ca mai înainte, îl tratezi cu indulgenţă, îţi justifici greşeala cu fel de fel de false argumente şi pretexte, pentru ca până la urmă să ajungi să spui că totul e ceva fieresc. Astfel, conştiinţa ta pe care nu ai ascultat-o nu-ţi mai vorbeşte. S-a întunecat şi a adormit. De acum comiţi păcatul de moarte fără nici o remuşcare. Ajuns în acest stadiu, păcătosul şi-a decapitat conştiinţa – precum odinioară Irod la decapitat pe Ioan Botezătorul -, ca să nu-l mai mustre pentru fărădelegile comise. Păcătosul comite răul cu liniştea cu care săvârşeşte binele şi astfel conştiinţa lui laxă, care l-a dus la nepăsare şi în final la împietrirea inimii, îi deschide calea aproape sigură spre osândire.

Desigur, la această stare de amorţire şi împietrire a păcătosului contribuie şi influenţa mediului social, cu prejudecăţile şi maximele imorale în care se complace, apoi contactul cu persoane vicioase, dar, în ultimă instanţă, singurul responsabil pentru dezastrul spiritual în care a ajuns rămâne păcătosul însuşi, pentru că nu a ocolit factorii negativi şi nu şi-a pus ordine în lumea sa interioară, necombătând impulsurile rele ale firii; astfel, neconformându-şi conduita crezului său normelor morale dictate de conştiinţă, a ajuns să-şi schimbe crezul după conduită. De câte ori ne este dat să întâlnim oameni care îşi justifică, cu un aer de inocenţă, conduita – atitudini, gesturi, fapte condamnabile -, lăudându-se că ei lucrează conform conştiinţei lor. Da, însă ei nu văd că însăşi această conştiinţă a lor, după care s-au călăuzit, este eronată, fiind deformată şi falsificată de interesele lor egoiste, de patimile de care s-au lăsat conduşi, şi care până la urmă au stins în ei luminile conştiinţei drepte, şi astfel ei acum orbecăie în întuneric. Aşa se face de pildă că omul mândru nu-şi vede mândria; el crede că toate laudele ce i se aduc corespund adevărului, şi consideră false şi duşmănoase criticile juste şi binevoitoare din partea adevăraţilor prieteni. Nerecunoscându-şi scăderile şi patimile, unul ca acesta nu se va îndrepta, ci va merge din rău în mai rău, adâncindu-se tot mai mult în beznă. La această stare se referă Mântuitorul în fragmentul Evanghelic de azi, când compară, atât de magistral, lumina conştiinţei cu lumina ochiului. “Lumina trupului este ochiul” – spune Isus. “De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău bolnav, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este în tine este întuneric, oare întunericul însuşi cât va fi?” (Matei VI, 22-24). După cum prin lumina ochiului ne păstrăm curat trupul, tot astfel prin lumina conştiinţei ne păstrăm curat sufletul. Şi dacă această lumină-călăuză se stinge, cât de mare va fi întunericul faptelor noastre!?

Aşadar, iubiţii mei, avem o datorie capitală de a ne păstra nealterată lumina conştiinţei drepte. Cum? În primul rând, combătând orice patimă şi păstrând în centrul luminos al conştiinţei, în mod clar şi precis, principiile morale privitor la îndatoririle noastre şi la felul de a le îndeplini; în al doilea rând, urmând cu fidelitate şi delicateţe glasul conştiinţei, nu numai în lucrurile mari, ci şi în cele mărunte, bine ştiind că nepăsarea în cele mici, duce la căderi în păcate tot mai mari. Vom evita influenţele oamenilor uşuratici şi vom respecta zilnic programul de viaţă spirituală, din care să nu lipsească câteva minute consacrate meditaţiei asupra unui adevăr de credinţă, sau asupra unei virtuţi, folosind în acest scop un text din Biblie sau dintr-o carte religioasă. Astfel mintea ni se va lumina cu gânduri înalte, inima ni se va încălzi cu sentimente de iubire şi dăruire de sine, de renunţare în folosul aproapelui. Vom consulta pe adevăraţii prieteni, care la nevoie ne vor arăta şi defectul dominant ce ne frânează înaintarea pe calea desăvârşirii. Dar, dintre toate mijloacele de păstrare a purităţii conştiinţei, cel mai puternic şi eficient rămâne practicarea zilnică a examenului de conştiinţă asupra felului în care ne-am îndeplinit îndatoririle faţă de Dumnezeu, faţă de noi înşine şi faţă de aproapele: singur acest mijloc ne poate arăta fără greş gradul de sinceritate cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi cu aproapele, puritatea intenţiilor şi sursa căderilor noastre zilnice, deci gradul real de ascensiune spre Dumnezeu, la care ne găsim.

Întrebuinţând cu statornicie aceste mijloace, pe care bineînţeles le vom străbate cu spiritul rugăciunii şi harurile împărtăşirii cu Pâinea Vieţii, conştiinţa ne va fi totdeauna călăuză dreaptă şi sigură în urcuşul pe calea desăvârşirii creştineşti. Amin.

 

* * *

 

Despre paza minţii şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

De va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat (Matei 6, 22)

Iubiţi credincioşi,

Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă lumina care este în tine este întuneric, dar întunericul cu cît mai mult? (Matei 6, 23). Să înţelegem că această lumină este mintea noastră, căci după mulţi Sfinţi Părinţi mintea este ochiul sufletului. Cînd mintea noastră se va întuneca de păcate, atunci toată aşezarea şi simţurile trupului vor fi întunecate. Căci dacă mintea noastră, pe care ne-a dat-o Dumnezeu spre luminare şi povăţuire la toată fapta bună, va fi întunecată de cele rele, atunci cu cît mai întunecate vor fi poftele trupului nostru, care pururea şi prea lesne se pleacă la păcate.

Cînd cîrmaciul corabiei sau al unui mijloc de călătorie se îmbată şi se întunecă la minte, atunci cei ce sînt în corabie, în avion sau în orice maşină cu care călătorim sînt în primejdie de moarte. Tot aşa cînd mintea noastră este întunecată de păcate şi de pofte, sufletul nostru este pururea în primejdie să moară prin păcat. Dacă ochiul sufletului nostru, adică mintea va fi curată şi fără răutate, atunci şi aşezările şi lucrările trupului şi ale sufletului nostru vor fi luminate şi bine plăcute lui Dumnezeu. De aceea sfinţii au avut mare grijă să fie treji şi veghetori cu mintea în toată vremea, păzind-o curată de păcate şi de răutate.

Dar nu numai ei se sileau să aibă această lucrare, adică paza minţii, ci şi pe noi ne învăţau amănunţit această lucrare. Iată ce zice sfîntul Isihie Sinaitul: “Paza minţii este calea a toată virtutea şi porunca lui Dumnezeu” (Filocalia IV, 1947, p. 42). Auzim şi pe Cuviosul Pimen Egipteanul, zicînd: “Nu avem nevoie de nimic, numai de minte trează” (Patericul egiptean, 1930, p. 186). Avva Agaton a fost întrebat: “Ce este mai mare, osteneala trupească, sau păzirea cea dinăuntru?”, şi a zis bătrînul: “Asemenea este omul ca un pom, osteneala trupească este frunza, iar paza celor dinăuntru este rodul” (Ibidem, p. 27).

Paza minţii este de mai multe feluri. Întîi trebuie să ne păzim mintea de închipuri pătimaşe. Al doilea, să ne păzim mintea de orice gînd păcătos. Al treilea, să chemăm neîncetat numele Domnului nostru Iisus Hristos în ajutor. Al patrulea, să ne aducem aminte neîncetat de moarte, spre a nu greşi înaintea lui Dumnezeu (Filocalia IV, op. cit. p. 45). Nimeni nu-şi poate păzi mintea de gînduri rele şi de închipuiri pătimaşe de nu va avea pururea în mintea sa rugăciunea neîncetată. Despre aceasta zice Sfîntul Isihie Sinaitul: “Paza minţii şi rugăciunea se susţin una pe alta. Căci paza minţii vine din rugăciunea neîncetată, iar rugăciunea, din paza minţii şi din atenţia cea mare”.

Toţi sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi se sileau pururea la păzirea minţii, căci ştiau că fără această sfîntă lucrare nimic nu poate spori omul pe calea poruncilor lui Dumnezeu. De aceea, iubiţii mei fraţi, se cade nouă a ne păzi mintea de gînduri şi imaginaţii rele, aducîndu-ne aminte de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care zice: Privegheaţi în toată vremea, rugîndu-vă (Luca 21, 36). Şi iarăşi: Privegheaţi, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul cînd vine Fiul Omului (Matei 25, 13). La fel Sfîntul Apostol Petru ne îndeamnă la trezvie şi la paza minţii, zicînd: Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită (I Petru 5, 8).

Să trecem cu cuvîntul şi la altă învăţătură despre care am amintit la începutul predicii noastre, ce se cuprinde în Sfînta Evanghelie de azi. Este vorba de pronia sau, cum îi mai zicem noi, purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru întreaga lume. Aţi auzit pe Mîntuitorul vorbind în Sfînta Evanghelie de azi: Nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mînca, nici pentru trupul vostru cu ce veţi îmbrăca (Matei 6, 25). Apoi, ca să ne arate bunătatea Sa negrăită şi purtarea Sa de grijă faţă de noi şi de toate făpturile Sale, ne trimite cu mintea la păsările cerului, zicînd: Căutaţi la păsările cerului, că nu seamănă nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte (Matei, 6, 26).

Ca să vă puteţi da seama cît de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru păsările cerului care sînt atît de neînsemnate faţă de om, voi folosi un exemplu de la Sfîntul Vasile cel mare, despre o pasăre de mare ce se cheamă alcion. Pentru această pasăre Dumnezeu ţine marea în linişte paisprezece zile pentru a nu-i strica cuibul făcut în nisipul mării şi a îneca puişorii acestei păsări minunate.

Iată istorisirea Sfîntului Vasile: “Această pasăre, alcionul, are obiceiul a-şi scoate puii la marginea mării. Ea îşi pune ouăle în nisip lîngă apa mării şi le cloceşte pe la mijlocul iernii, cînd se pornesc pe mare vînturi şi furtuni care cu pornire mare izbesc valurile sale de maluri. Dar toate valurile şi furtunile se potolesc şi se alină, cînd alcionul şade pe ouă în cele şapte zile, după care ies puişorii din găoace. Fiindcă şi de hrană au trebuinţă, Dătătorul Cel Mare, Dumnezeu, a mai dăruit acestei păsări, încă şapte zile pentru creşterea puilor săi. În şapte zile puii acestei păsări pot zbura spre a scăpa de apele mării. Aceste lucruri le ştiu corăbierii de prin aceste locuri şi numesc aceste zile “zilele alcionului”.

Corăbierii cu corăbiile încărcate de mărfuri, aşteaptă să vină zilele alcionului, spre a porni în largul mării. Ei ştiu că atunci Dumnezeu ţine marea în loc, să nu se tulbure pentru ouăle şi puişorii alcionului”.

Apoi zice marele Vasile: “Aceasta ţi-am pus înainte ca o lege, omule, despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu către cele necuvîntătoare, spre îndemnare, ca să ceri de la Dumnezeu cele spre mîntuirea ta, căci dacă pentru o pasăre este atîta purtare de grijă, apoi ce nu s-ar fi făcut pentru tine, pe care te-a făcut după chipul lui Dumnezeu” (Sfîntul Vasile cel mare, Omilii la Hexaimeron, Bucureşti, 1986. p. 164).

Să vedem şi purtarea de grijă la ariciul de mare. Acesta este o vietate prea mică şi nevrednică de băgat în seamă. De multe ori se face învăţător corăbierilor, arătîndu-le cînd are să se tulbure marea şi cînd au să vină furtuni mari şi primejdioase pentru corăbii. Aricii cunoscînd mai înainte tulburarea mării de furtuni, se vîră sub o lespede mică, de care se prind cu picioruşele lor stînd în vremea furtunilor. Cînd valurile mari îi clatină ei se ţin de greutatea lespedei şi astfel scapă de a fi aruncaţi de valuri. Cînd văd acest semn, corăbierii cunosc din timp pornirea furtunii mari care are să fie. Şi nu pleacă cu corăbiile în largul mării, pentru a nu se primejdui. Nici un astrolog, nici un meteorolog nu ştie aşa de bine despre tulburările pămîntului şi ale văzduhului, schimbarea vremii, ca ariciul de mare, căci pe el nici filozofii, nici astronomii şi nici meteorologii nu l-au învăţat aceasta, ci Domnul mării şi al vînturilor. În această vietate mică, a pus urma înţelepciunii Sale celei mari şi negrăite.

Acestea arătîndu-le dumnezeiescul ierarh Vasile cel Mare, zice; “Nimic nu este lipsit de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nimic nu este trecut cu vederea de El. Toate le priveşte cu luare aminte ochiul cel neadormit al Lui. Lîngă toţi este de faţă cu mare îndestulare, dăruind fiecăruia mîntuirea. Dacă n-a lăsat Dumnezeu pe ariciul de mare afară de cercetarea Sa, pe ale tale nu le va cerceta? (Ibidem, p. 164). Încă şi ariciul de uscat este mare filosof şi meteorolog, fiindcă din două răsuflări îşi face vizuina. Cînd suflă crivăţul de miazănoapte el astupă gaura din partea aceea, din care simte că vine crivăţul. Cînd are să se schimbe vremea şi are să vină austrul, vîntul de miazăzi, se mută la răsuflătoarea dinspre miazănoapte. Prin aceasta ne arată nouă oamenilor tăinuit, nu numai că prin toate trece şi străbate purtarea de grijă a Aceluia ce ne-a zidit, ci şi faptul că în cele necuvîntătoare este orecare simţire a lucrului, ce are să se facă mai pe urmă în vremea viitoare. Ştim că cele necuvîntătoare au ştiinţă de mai înainte de la Dumnezeu, referitoare la schimbarea ce are să fie în aer, pricepere care mă covîrşeşte” (Ibidem, p. 173).

Încă vedem purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu numai asupra oamenilor ci şi a altor vieţuitoare de pe pămînt. Căci ursul cînd este greu rănit de alte fiare, are ştiinţă să se vindece singur cu floarea ce se cheamă lumînărică. Iar vulpea cînd este rănită are pricepere şi ştie să se vindece cu lacrima de răşină a molidului. Şi la furnică pronia lui Dumnezeu se vede în chip luminat căci i-a dat ei pricepere Preaînduratul Dumnezeu ca vara să-şi gătească şi să-şi adune hrana peste iarnă, mai înainte de a veni peste ea asprimea iernii. Că fără lenevire îşi cheltuieşte vremea şi cu mare sîrguinţă se întinde la lucru, pînă ce hrana cea îndestulată pentru iarnă ajunge în cămări şi aşezată cu multă sîrguinţă şi pricepere rară acolo, ca multă vreme să nu se strice. Că taie şi spintecă cu ale ei unghii partea cea din mijloc a roadelor ca nu încolţind, netrebnice să-i fie spre hrană. După ce le-a scos partea încolţitoare, le usucă dacă simte că se umezesc şi nu le scoate afară pe acestea în fiecare vreme, ci numai cînd vremea este bună şi secetă, ca să nu le umezească. Într-adevăr, nu vei putea să vezi nor sau ploaie curgînd cînd furnicile scot afară grîul să-l usuce.

Acest cuvînt va ajunge spre a spune minunile Prea Veşnicului Ziditor, care se văd în zidirile Sale şi purtarea Lui de grijă spre toate cele mici şi cele mari din zidirea Sa. Acestea înţelegîndu-le să zicem şi noi cu proorocul: Cît s-au mărit lucrurile Tale, Doamne. Toate întru înţelepciune le-ai făcut (Psalm 103, 25) (Ibidem, p. 173-174). Deci să înţelegem că pronia lui Dumnezeu este îngrijirea neîntreruptă a Lui faţă de toate făpturile Sale. Şi precum aerul înveleşte lucrurile din el şi apa acopere lucrurile care sînt în ea, aşa pronia cea prea bună şi sfîntă a Înduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pe toate le cuprinde şi le îngrijeşte, ca un adevărat părinte şi purtător de grijă a toate (II Regi 16, 9; Psalm 32, 13-15; 113, 10). De aceea, arătînd dumnezeiasca Scriptură purtarea de grijă cea veşnică a lui Dumnezeu asupra lumii, zice: “În toate zilele pămîntului semănatul şi secerişul, frigul şi căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea, nu vor mai înceta” (Facere 8, 21).

Despre puterea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate lucrurile Sale vedem şi din cele vorbite de El către Iov: Încinge ca un bărbat mijlocul tău şi Eu te voi întreba, iar tu să-Mi răspunzi. Unde ai fost cînd am întemeiat pămîntul? Spune-mi de ai cunoştinţă? Cine a pus măsurile lui de ştii, sau cine este cel ce a pus funie de măsurat peste dînsul? Pe ce s-au întărit stîlpii lui şi cine este acela ce a pus peste dînsul piatra cea din marginea unghiului? Cînd s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei. Am ocolit marea cu îngrădituri cînd se revărsa afară şi cînd ieşea din pîntecele maicii ei şi am pus îmbrăcămintea ei nor şi am înfăşurat-o pe ea cu negură şi am pus ei hotar înconjurînd-o cu încuietori şi porţi şi i-am zis: Pînă aici să vii şi să nu treci mai departe, ci întru tine să se sfărîme trufia valurilor tale. Oare în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă şi luceafărul şi-a văzut rîndul său? Apucatu-te-ai de aripile pămîntului ca să scuturi pe cei necredincioşi de pe dînsul. Oare tu ai luat din pămînt lut şi l-ai făcut vieţuitor şi l-ai pus pe el, ca să poată cuvînta pe pămînt? Oare tu ai luat de la cei necredincioşi lumina şi braţul mîndrilor tu l-ai sfărîmat? Oare venit-ai la izvoarele mărilor şi umbrele adîncului le-ai umblat?

Deschisu-ţi-au ţie de frică porţile morţii şi portarii iadului văzîndu-te pe tine s-au înspăimîntat? Ai aflat şi lăţimea cea de sub cer? Spune-mi dar cum este şi cît este? În ce pămînt locuieşte lumina şi întunericul ce loc are? De mă voi duce la hotarele lor, ştii cărările lor? Ştii cînd aveai să te naşti şi cît de mult este numărul anilor tăi? Ai venit la visteriile zăpezii şi visteriile grindinei le-ai văzut? Oare tu porţi grijă de ceasul vrăjmaşului sau de ziua războiului şi a bătăii? De unde iese bruma şi de unde se risipeşte austrul sub cer şi cine a gătit ploi iuţi, curgeri de ape şi calea fulgerului şi a tunetului, ca să ploaie pe pămînt unde nu este bărbat şi în pustie unde nu este om (Iov 38, 3-26).

Am însemnat aici puţine din cartea dumnezeiescului Iov căruia Preaînduratul şi Atotputernicul Dumnezeu a binevoit a-i arăta multe despre minunile cele preamari şi despre purtarea Sa de grijă faţă de toate zidirile Sale.

Din toate acestea înţelegem că întreaga creaţie, cerul şi pămîntul, îngerii şi oamenii se află în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a zidit şi are milă de toată făptura.

Iubiţi credincioşi,

Concluzia Evangheliei de astăzi este cuprinsă într-o singură frază: Căutaţi mai întîi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33). Zadarnic ne ostenim zi şi noapte pentru cele trecătoare. În zadar alergăm fără rost după lucruri nefolositoare care pier odată cu noi. Ba uneori nici somn nu avem, nici sfintele sărbători nu le mai ţinem, nici la biserică nu găsim timp să mergem, nici acasă nu ne rugăm, nici cărţi sfinte nu citim, nici pe cei bolnavi nu-i cercetăm, nici de moartea cea grabnică şi de judecata lui Dumnezeu nu ne mai aducem aminte. Toţi dorim cît mai multe. Toţi visăm averi, cinste, sănătate şi viaţă fericită. Dar de faptele creştineşti, de rugăciune, de iertare, de pocăinţă şi de Dumnezeu aproape toţi uităm.

De aceea este în lume atîta suferinţă şi sînt atîtea boli şi certuri în familie, pentru că am uitat de Dumnezeu. Am uitat de poruncile Lui, de dragostea Lui, de Biserica Lui, de mîntuitoarele învăţături ale Sfintei Evanghelii, punînd nădejdea numai în mîinile, în mintea şi în mîndria noastră. Poate de aceea mulţi creştini nu au adevărata pace şi mulţumire sufletească.

Să ne întoarcem din nou la Dumnezeu, la rugăciune, la lucrarea faptelor bune. Dumnezeu ne aşteaptă. Să nu ne mai mîndrim cu mintea noastră, să nu ne punem nădejdea în mîinile noastre, nici în viaţa aceasta trecătoare. Ci numai în Dumnezeu să credem, în El să nădăjduim, Lui numai să I ne închinăm, la Biserica lui Hristos să mergem cît mai des şi prin pocăinţă şi viaţă creştinească să lucrăm ogorul mîntuirii noastre.

În toate cele bune să fim întîi. Şi la lucrul mîinilor şi la biserică şi la milostenie şi la post şi la rugăciune. Cu mîinile să lucrăm, dar cu mintea să ne rugăm. Cu picioarele să călătorim pe calea vieţii, dar cu limba să lăudăm pe Dumnezeu şi să dăm sfaturi duhovniceşti. Să creştem copiii în frică de Dumnezeu, să trăim în pace cu iubitorii de pace, iar de cei răi, răzvrătitori, eretici şi robiţi de patimi să ne ferim, ca să nu cădem în cursele lor. Să nu ne biruim nici de mîndria hainelor, nici de laudele sau ocara oamenilor, nici de beţie sau cumplita desfrînare sau de mulţimea grijilor pămînteşti care stăpînesc astăzi toată lumea.

De vom face aşa, vom duce aici viaţă liniştită, vom avea timp mai mult de rugăciune, şi vom fi fericiţi şi pe pămînt şi în cer. Atunci vom putea cînta împreună cu proorocul David: Bogaţii au sărăcit şi au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.

 

* * *

 

Prima grijă a creştinului

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa evanghelică de astăzi, preaiubiţilor, este o parte a binecunoscutei Predici de pe Munte. Practic întreaga lectură vorbeşte despre Providenţa lui Dumnezeu faţă de om, şi faţă de creaţie ca întreg. Dacă am încerca să explicăm acest pasaj evanghelic în propriile noastre cuvinte, sunt foarte sigur că nimeni nu ne-ar băga în seamă; pentru că, aşa cum a scris cineva, “Astfel de predici nu sunt pentru vremurile noastre. Relaţiile noastre sunt guvernate astăzi de schimburi financiare”. Dar aici Domnul Însuşi vorbeşte, şi cine ar putea să aibă o opinie diferită? Dacă cineva nu este de acord, argumentele sale sunt false, bazate pe o logică pur umană; în timp ce “cuvântul lui Dumnezeu”, potrivit psalmistului, “rămâne în veac”.

Cristos spune, aşadar: “Nu vă îngrijiţi”. Poate mulţi vor înţelege greşit. Cum putem să trăim fără a ne îngriji, fără a planifica în avans? Societatea ar fi distrusă, prosperitatea financiară ar dispărea, totul ar paraliza. Sf. Ioan Crisostomul scrie (interpretând cuvintele lui Cristos) că Cristos nu a condamnat munca; mai degrabă, El a condamnat sclavia. A condamnat idolatrizarea muncii, şi a profiturilor care rezultă din muncă, neglijându-se complet responsabilităţile spirituale. Astfel, Cristos condamnă cea mai mare parte a societăţii noastre de astăzi. El îi condamnă pe aceia care cu o mână mănâncă în timp ce cu cealaltă ţin ziarul financiar pentru a urmări bursa de valori. O astfel de grijă, departe de a contribui la deplinătatea vieţilor noastre, ne privează de sănătatea şi de vitalitatea noastră, şi ne face sclavii afacerii noastre.

O mare parte din lucrurile pentru care ne îngrijim mult nu numai că nu sunt bune pentru noi, sunt de-a dreptul dăunătoare, şi nu adaugă nici un centimetru la statura noastră. Şi ce ironie! În cele din urmă va veni ziua în care zădărnicia cursei noastre nebuneşti după avere ni se va dezvălui cu claritate. Evanghelia spune: “Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi?” Când a spus aceasta, Isus nu a susţinut cu siguranţă nuditatea. El a dorit să spună că trebuie să evităm a ne preocupa prea mult de hainele noastre, şi că trebuie de asemenea să evităm risipa de haine. Mulţi dintre cei obsedaţi de haine (în special femei) mai degrabă ar muri decât să poarte aceeaşi îmbrăcăminte de două ori. Dacă ar putea fi recuperate toate care sunt hainele aruncate la gunoi în America, de exemplu, am putea să îmbrăcăm toate persoanele nevoiaşe din lumea întreagă.

Psalmistul ne cere să avem încredere în Domnul, şi El ne va hrăni. Prin aceasta psalmistul nu vrea să spună că trebuie să stăm cu mâinile în sân şi să aşteptăm ca Domnul să trimită mană din cer. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne învaţă nicăieri o asemenea nebunie. Trebuie să muncim, dar în acelaşi timp să ne încredinţăm grijii pline de iubire a Tatălui nostru ceresc. Oare Cel care are grijă de păsări, de florile câmpului, i-ar abandona pe cei pe care i-a creat după chipul şi asemănarea Sa?

Pasajul nostru evanghelic se încheie cu acest superb verset: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Dumnezeu a aşezat în creaţia Sa o anumită ordine a lucrurilor. Această ordine nu poate fi răsturnată de nici un muritor. De exemplu, animalele nu sunt superioare din punct de vedere intelectual omului. Şi nici un câine sau o pisică răsfăţată a vreunei bogate doamne nu valorează mai mult decât un copil negru din Harlem, sau decât un copil sărac din India. Iar omul însuşi este mai prejos decât îngerii. Vorbim aici de întâietăţi. Doi este întotdeauna mai mare decât unu. Nouă este întotdeauna mai mult decât patru. Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să constituie prioritatea numărul unu în vieţile noastre, cu mult înaintea bogăţiei, a faimei etc. Aici jos lucrurile se schimbă. Se învechesc. Mor. Dar Împărăţia lui Dumnezeu rămâne în veac. “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi toate acestea se vor adăuga vouă”.

 

* * *

 

Luminătorul trupului

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Învăţăturile minunate pe care le desprindem din Sf. Evanghelie de astăzi pot fi socotite ca un balsam vindecător pentru o cumplită boală.

Cuvintele Domnului nostru Isus Hristos sunt cuvintele care răcoresc şi vindecă sufletele bântuite de mulţime de boli şi mai ales de boala aceasta a îngrijorării pentru ziua de mâine. Îngrijorarea este un semn de necredinţă faţă de Dumnezeu. De aceea, zice Domnul nostru Isus Hristos: “Căci păgânii sunt îngrijoraţi şi le caută numai pe acestea pământeşti”.

Dar, trebuie să ţinem seama că una este îngrijorarea şi alta este a ne îngriji. La cea dintâi, s-ar părea că Evanghelia de astăzi ar cuprinde un puternic îndemn de trândăvie. S-ar părea că, după sfatul Mântuitorului, creştinul ar trebui să stea cu mâinile în sân, să nu lucreze nimic şi să aştepte liniştit, mură în gură, adică să-l hrănească şi să-l îmbrace Dumnezeu.

Oricine ar înţelege aşa, înţelege greşit. Cartea Sfântă nu ne învaţă nicăieri la trândăvie, ci dimpotrivă ne învaţă şi ne îndeamnă să nu greşim. Dovadă pentru aceasta ne stă însăşi viaţa Mântuitorului, care a muncit până la vârsta de 30 de ani, la aspra meserie de dulgher. Din pildele Lui, de altfel, vedem că ne îndeamnă la muncă. Aşa avem pilda cu talanţii, cu semănătorul, cu lucrătorii ieşiţi dis de dimineaţă la săpatul viei şi altele.

Dar, mărturie preţioasă în această privinţă ne stă Sf. Ap. Pavel care lucra la facerea corturilor ca să-şi câştige pâinea şi să nu cadă greutate nimănui. El a spus şi o învăţătură ce nu se va uita niciodată: “Cine nu lucrează, nici să nu mănânce!”

Dar, atunci, cum rămâne cu cuvintele Mântuitorului care zic: “Nu vă îngrijoraţi!” Ce vor să spună aceste cuvinte? Mântuitorul, cu înţelepciunea Sa dumnezeiască, ne face să înţelegem că îngrijorările peste măsură îl duc pe om să cadă în unele ispite nesăţioase, de a îngrămădi mai mult decât trebuie, pentru existenţa vieţii de toate zilele.

Mântuitorul vrea să ne sporească încrederea în Dumnezeu, când ne invită să privim la păsările cerului. El nu zice să nu ne îngrijim deloc, ci ne spune să căutăm mai întâi de toate Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, iar celelalte ni se vor adăuga, căci ştie Tatăl nostru cel din ceruri ce ne trebuie. Dar, omul face tocmai invers: mai întâi, aleargă în goană nebună după cele pământeşti şi uită, încetul cu încetul, de Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape tot timpul îl cheltuieşte numai pentru cele trecătoare, iar de Dumnezeu, de legea Lui, de dreptatea Lui, nici nu vrea să mai audă sau să ştie. Nu mai are timp nici de cea mai mică rugăciune.

Ne jertfim toate puterile, ne dăm toată osteneala pentru dobândirea veacului acestuia trecător şi, astfel, grijile acestei vieţi îl robesc pe om, îl fac un fel de hamal, zi şi noapte, aşa cum robeau evreii în Egipt, la Faraon. Dar, într-o zi, au venit la dânsul Moise şi Aron şi l-au rugat să dea voie poporului să meargă în pustie, să aducă jertfe şi să se închine lui Dumnezeu. Faraon, văzând însă că evreii nu şi-au uitat credinţa şi că le arde să se mai închine Dumnezeului lor, a poruncit să li se mărească norma de muncă, aşa încât să nu se mai gândească la jertfe şi rugăciuni.

La un astfel de rezultat ajung şi creştinii noştri, care, pentru trebuinţele vieţii trupeşti, se împovărează peste măsură cu grija mâncării, a îmbrăcăminţii şi a zilei de mâine. Prin grijile cele multe care năpădesc mintea omului, se pierde sufletul, şi iată cum: când vrem să ne închinăm, atunci se îmbulzesc în mintea noastră mii de gânduri lumeşti şi rugăciunea, în loc să se înalţe la cer, cade la pământ, parcă ar fi un plumb. Când vrem să mergem la biserică, interesele şi plăcerile lumii ne împiedică şi nu ne lasă. Dacă vrem, uneori, să ne gândim la Dumnezeu, la veşnicie, la pocăinţă, atunci parcă şi ispitele se dublează şi nu ne mai dau pace ca să ne îndeplinim sfintele datorii faţă de suflet.

Iată deci că din această robie vrea să ne scoată Domnul Hristos când ne zice: “Nu vă îngrjoraţi!” Prin aceste cuvinte Mântuitorul ne învaţă să nu îngăduim materiei să ne subjuge. Dacă ar fi să trăim pe lumea aceasta în veci de veci, atunci interesele vremelnice ar trebui să ne stăpânească inima întreagă. Dar, de vreme ce suntem nişte călători pe lumea aceasta, atunci locul cel de căpetenie în inima noastră, în mintea noastră, să-l dăm sufletului, lui Dumnezeu.

Sufletul trebuie să stea mai presus de orice, nu trupul. Dumnezeu, mai înainte de toate, nu grijile acestei vieţi trecătoare. Cele mai multe din grijile şi frământările noastre sunt zadarnice şi fără rost. De ce? Fiindcă le facem privind numai la puterile noastre şi uităm de ajutorul ce vine de sus de la Dumnezeu. Uităm că, fără ajutorul lui Dumnezeu, noi nu putem ridica un pai de jos. Aşa că, la fiecare pas, trebuie să ne cunoaştem nimicnicia noastră şi să vedem că toate atârnă de puterea Celui Preaînalt şi mai ales să fim recunoscători şi mulţumitori pentru ce ne-a dat până în prezent.

Dacă îi mulţumim cu vrednicie, pentru toate darurile pe care le-am primit, Dumnezeu ne mai dă, iar dacă noi nu-i mulţumim şi nu venim la biserică, acasă la El, la Tatăl nostru cel din ceruri să-I aducem laudele şi cinstea cuvenită, cum să ne mai dea ceva? De aceea pune biciul pe noi şi ne dă pe spinare, şi vin asupra noastră fel de fel de necazuri şi suferinţe grele.

Cine fuge de biserică, cine n-o iubeşte, cine nu vine să se roage, cine o înjură, nu are pe Dumnezeu de tată şi se găseşte ca un străin gol, sărac, fără părinţi, un fiu pierdut, căzut între hoţi şi tâlhari, fără nici un sprijin. De aceea, ajung aceşti nemulţumiţi de se sinucid, pentru că îngrijorările acestea de lucrurile pământeşti şi plăcerile nelegiuite îl aduc pe om la starea de orbire sufletească. Într-adevăr, toate neînţelegerile dintre oameni, invidia, ura, războaiele răsar din poftele acestea ale lăcomiei, ale mândriei, din alergarea nemăsurată mai mult după lucrurile trecătoare.

Un filozof grec a zis că, prin îngustimea minţii şi egoism, oamenii degenerează în bestii şi devin lupi, tigri, unii faţă de alţii, fiare înveninate care se urmăresc ca fiarele prin munţii şi pustiurile din Africa. Însă, e prea puţin spus despre om, căci el a decăzut mai rău, fiindcă animalele sunt periculoase numai atunci când sunt flămânde; după ce s-au săturat, se odihnesc liniştite şi nu atacă pe nimeni. Dar, omul, căzut în orbirea aceasta sufletească, devine mai periculos atunci după ce s-a săturat, atunci când are mai mult, căci cine au fost urmăritorii creştinilor de-a lungul veacurilor? Cei înfometaţi, cei însetaţi şi goi? Nu! Dimpotrivă, bogaţii şi împăraţii care dispuneau de toate bunătăţile şi nu le lipsea nimic, pentru că se năşteau în inimile lor alte pofte nesăţioase şi, în mândria lor, se socoteau dumnezei, având pretenţii la oameni să le aducă jertfe.

De aceea, Mântuitorul în Sf. Evanghelie de astăzi ne face cunoscut că noi nu suntem orfani pe lume. Avem un Tată sus în ceruri care ne iubeşte şi are grijă de noi. El vrea să ne spună că noi suntem foarte importanţi în ochii lui Dumnezeu. Aşa de preţioşi încât, din iubire pentru noi, Tatăl a trimis în lume pe unicul Său Fiu ca să ne asigure fericirea cea vremelnică şi veşnică.

Dumnezeu se îngrijeşte de noi, ne cunoaşte pe nume, cunoaşte toate nevoile şi necazurile noastre şi ne poate împlini toate dorinţele noastre, căci numele Său este iubire. Dacă hrăneşte păsările care zboară prin aer şi toate vieţuitoarele, dacă poartă grijă şi împodobeşte câmpiile cu flori, cu cât mai mult va purta El de grijă pentru noi oamenii? Noi – care suntem zidiţi după chipul şi asemănarea Sa! El – care hrăneşte toate vietăţile!

Iată una din purtările de grijă ale Tatălui ceresc pentru fiinţa omenească: când pruncul s-a născut pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit şi hrana trebuitoare, laptele mamei pe care trebuie să-l sugă ca să crească mare. Ce ar însemna, dacă n-ar fi pregătit Dumnezeu această hrană uşoară, şi totuşi, plină de puteri, care să-i asigure existenţa? Iată, dar, purtarea de grijă a lui Dumnezeu! El, Tatăl nostru cel din ceruri, S-a îngrijit de noi chiar de când eram în pântecele maicii noastre şi ne-a pregătit hrana trebuitoare ca să creştem. Cu cât mai mult se îngrijeşte El acum, când suntem împresuraţi de mulţime de ispite!

Dar, să-L cunoaştem pe El de Tată, să alergăm numai la ajutorul Lui, nu la diavolul, la vrăji, la descântece, să căutăm Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. În toate zilele şi în toată clipa să căutăm să fim în strânsă legătură cu Dumnezeu prin rugăciune şi meditaţii sfinte şi să aşteptăm ca El să ne facă dreptate în necazurile şi suferinţele noastre, că El ne va face dreptate, dar atunci când va vrea El, căci poate merităm să ispăşim vreo pedeapsă, niscaiva păcate.

Mântuitorul nostru Isus Hristos ne mai spune în Evanghelia de astăzi că luminătorul trupului este ochiul. “Dacă ochiul tău este curat, tot trupul tău este luminat, iar dacă ochiul tău este rău, tot trupul este întunecat. Prin aceste cuvinte, Mântuitorul se referă la ochiul sufletului care este conştiinţa.

Conştiinţa este glasul lui Dumnezeu în sufletul nostru, este ochiul lui Dumnezeu în sufletul nostru. Nu există om fără conştiinţă chiar dacă se spune câteodată că un om nu are conştiinţă, aceasta înseamnă că el nu vrea să ţină socoteală de dictatele conştiinţei, dar nu că ea n-ar exista. la mulţi auzi expresia aceasta: “aşa-mi dictează mie conştiinţa” sau “aşa îmi spune mie cugetul”. Pentru că face deosebire între bine şi rău, între ce este permis şi între ce nu este permis, conştiinţa morală mai e numită şi simţ moral.

Conştiinţa se manifestă ca o lumină, ca un sentiment lăuntric; cea dintâi licărire a sa nu se câştigă prin experienţă, nici prin învăţătură, ci este înnăscută în sufletul nostru, este sădită de Dumnezeu ca lege a Sa, ca un ecou al dreptăţii veşnice, ca un semn neîndoios al asemănării omului cu Dumnezeu. Aşa cum luminătorul trupului este ochiul, tot aşa luminătorul sufletului este conştiinţa.

Conştiinţa îndeplineşte în suflet un întreit rol. Înainte de a săvârşi omul o faptă, bună sau rea, conştiinţa îl sfătuieşte s-o facă, sau să n-o facă. Deci, ea este un sfătuitor. În timpul când omul săvârşeşte fapta, conştiinţa este ca un martor, iar după ce fapta e săvârşită, conştiinţa devine judecător.

Mulţumirea sufletească ce simţim după săvârşirea binelui se numeşte satisfacţia conştiinţei. Dacă această satisfacţie devine permanentă, ea se numeşte fericire. Aceasta este singura fericire adevărată în viaţa pământească pe care o poate gusta şi bogatul şi săracul, şi cel învăţat şi cel neînvăţat, şi cel sănătos şi cel bolnav. Această fericire sufletească se mai numeşte şi mulţumire sufletească, căci omul numai atunci poate fi fericit, când are mulţumire sufletească.

Mulţumirea sufletească n-o pot avea decât cei ce-L cunosc pe Dumnezeu şi ascultă cu dragoste învăţăturile Lui, trăind într-o viaţă curată, de sfinţenie. Cele mai frumoase exemple de rugăciune ni le dau sfinţii mucenici, martirii creştini care răbdau cu fruntea senină cele mai cumplite chinuri în timpul cărora cântau imne de laudă lui Dumnezeu şi salutau fără nici o ură pe împăratul din porunca căruia erau prigoniţi şi omorâţi. Cu conştiinţa împăcată sufereau pentru credinţa lor în Domnul Hristos, fără să simtă durerile chinurilor, răbdând chiar cu dragoste.

Este o mare greşeală să creadă cineva că oamenii nelegiuiţi, care fac tot felul de răutăţi şi care trăiesc în tot felul de păcate grele, sunt fericiţi. Ei au bani, au de toate, sunt slăviţi şi lăudaţi de oameni, trăiesc şi se lăfăiesc în bunătăţi, dar mulţumire sufletească să ştiţi că nu au, fiindcă în adâncul inimii lor roade un vierme neadormit, mustrarea conştiinţei pentru păcate, pentru crime, nedreptăţi, pârâciuni şi pentru sângele pe care l-au vărsat în diferite chipuri.

E destul să ne aducem aminte din istoria omenirii de tragicul sfârşit şi de viaţa zbuciumată a unor monştri morali, cum au fost împăraţii romani: Tiberiu, Neron, Diocleţian, Maximilian, apoi Irod, care a omorât 14.000 de prunci la naşterea Domnului nostru Isus Hristos, celălalt Irod care a tăiat capul lui Ioan Botezătorul, Ana şi Caiafa, precum şi o mulţime de călăi şi criminali, care şi astăzi sunt pomeniţi cu groază.

Întristarea, ruşinea şi remuşcarea ce simţim pentru săvârşirea răului se numeşte mustrarea conştiinţei şi constituie cea mai mare nefericire în viaţa aceasta. Nici o nenorocire nu ne poate lovi, nu ne poate face să ne simţim aşa de nefericiţi ca mustrarea conştiinţei sau, cum se zice în popor, mustrarea cugetului.

Exemple din Sf. Scriptură avem pe Cain, care şi-a omorât fratele, prima moarte pe pământ, căci Cain, după uciderea fratelui său Abel, nu-şi mai găsea liniştea nicăieri. Alerga din loc în loc, văzându-şi mereu mâinile pătate de sânge; ochiul dumnezeiesc îl urmărea peste tot şi nefericitul Cain nu avea linişte. Alt personaj din Sf. Scriptură este Iuda Iscarioteanul care, după ce a vândut pe Domnul Hristos, conştiinţa din sufletul său l-a mustrat aşa de tare, căci n-a putut să mai aibă nici o linişte până nu s-a dus la mai-marii poporului evreu, pe care i-a găsit adunaţi în biserică şi cărora le-a aruncat banii pe care-i primise – cei 30 de arginţi – strigând în gura mare: “Am vândut sânge nevinovat!” S-a dus, apoi, nemaiputând suferi mustrarea conştiinţei, şi s-a spânzurat, dându-se în ghearele satanei.

Multe exemple avem din cărţi şi mai ales din întâmplările din zilele noastre. Când cineva face o crimă, este imposibil să nu fie descoperită, cât de târziu. Sângele cel mort strigă răzbunare la Dumnezeu. Mulţi au făcut crime omorându-şi soţia ori copiii şi, imediat, mustrarea conştiinţei le-a fost aşa de mare şi gravă, căci pe loc ei şi-au luat viaţa în diferite feluri. Toţi aceştia să ştie că nu vor scăpa de mustrările conştiinţei şi de ochiul lui Dumnezeu, cel atotvăzător, care-i va urmări tot timpul cât trăiesc pe pământ, ori încotro vor merge şi mai ales pe patul morţii lor.

Aşa îmi povestea un preot cum a fost chemat odată să împărtăşească un bolnav chinuit de remuşcările conştiinţei, dar, până să ajungă preotul, omul a căzut în comă. Femeia şi copiii luară o lingură şi, cu putere, deschiseră gura bolnavului, care trăgea să moară, apoi l-au poftit pe preot să-i toarne în gură Sf. Împărtăşanie, ca să nu moară nepregătit. “Dragii mei – le zise preotul – această taină nu se ia aşa, oricum, trebuie o pregătire sufletească Isus aşteaptă să-I deschidem noi, de bună voie, uşa inimii noastre, cât suntem pe picioare şi în viaţă, căci, la moarte, iată, este prea târziu”.

Aşa se întâmplă cu mulţi care stau toată viaţa nespovediţi şi neîmpărtăşiţi, iar pe patul morţii sunt chinuiţi de remuşcările conştiinţei şi de vedenii îngrozitoare. Cheamă atunci preotul, dar e prea târziu. Alţii se mai împărtăşesc la Paşti şi la Crăciun, dar, în aceeaşi zi cu Sf. Taină în gură şi în corp, încep a înjura, fumează şi se îmbată pe la cârciumi. Astfel se împărtăşesc aceştia şi din paharul demonilor, căci zice Sf. Ap. Pavel: “Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul dracilor” şi, aşa cum ne spune şi Domnul Hristos în Evanghelia de astăzi: “Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona”.

Nu se poate sluji la doi domni. Din păcate, creştinii noştri cred că aşa e bine, să slujească la doi domni; să bea şi paharul Domnului şi să se ducă şi la cârciumă, să bea şi paharul diavolului să se îmbete, să urle ca fiarele, să judece pe cei care nu fac ca ei, zicând că aceia sunt sectanţi şi nu creştini ortodocşi. Ce rătăcire şi întuneric în capul lor! Ce creştini rătăciţi avem în veacul de pe urmă!

Ochiul acesta sufletesc, fraţi creştini, poate să fie întunecat sau luminat, după felul cum am practicat noi credinţa în Dumnezeu în toate zilele vieţii noastre. Educaţia, mediul social, religia, cărţile citite, ocupaţia, felul de viaţă influenţează în chip felurit asupra formării conştiinţei la diferiţi oameni şi chiar la popoare întregi şi fac conştiinţa să nu funcţioneze la fel în toţi. Cu alte cuvinte, există mai multe feluri de conştiinţă.

O educaţie îngrijită şi un mediu social sănătos vor contribui la formarea unei conştiinţe drepte, pe când lipsa de educaţie şi un mediu social nesănătos vor falsifica conştiinţa. Religia şi ocupaţia fac, de asemenea, conştiinţa să difere la oameni. Una este conştiinţa păgânului, alta este a evreului, alta a mahomedanului, alta a monahului adevărat. Una este conştiinţa preotului, alta a militarului şi alta a negustorului. Conştiinţa se deosebeşte după cărţile bune sau rele citite, după felul de viaţă cinstită sau destrăbălată ce duce omul.

O conştiinţă adevărată, dreaptă şi sigură o are acela care socoteşte bun ceea ce într-adevăr este bun şi socoteşte rău ceea ce într-adevăr este rău. Conştiinţa care vede invers este eronată, falsă şi rătăcită. Mai este o conştiinţă în unii oameni care consideră păcatele grele sau abaterile grave ca foarte uşoare. Această conştiinţă se cheamă slabă. Avem apoi o conştiinţă scrupuloasă care se manifestă prin aceea că, consideră ca oprit ceea ce este permis şi exagerează anumite obligaţiuni. Conştiinţa care nu ştie să califice o faptă se cheamă dubioasă sau îndoielnică. Există oameni care au o conştiinţă trează aceştia se pronunţă fără şovăire în calificarea faptelor lor şi ei văd pe loc care faptă este bună şi care este rea.

Dar, cei mai mulţi oameni au o conştiinţă adormită. Ei nu iau seama la cele ce se petrec în suflet. Aceştia sunt întocmai ca cei care îşi acoperă ochii să nu mai vadă lumina soarelui; ei îngrămădesc plăceri peste plăceri, păcate peste păcate, griji peste griji şi, astfel, ochiul conştiinţei se întunecă şi omul ajunge un sclav, un slujitor supus al materiei.

Iată de ce zice Mântuitorul că nu se poate sluji la doi domni, lui Dumnezeu şi Mamona. În Orient, Mamona este socotit banul, iar noi românii zicem că banul este ochiul diavolului, fiindcă pentru bani a fost vândut Mântuitorul şi pentru bani s-au făcut multe vânzări ale sufletului şi ale vieţilor omeneşti. Nu mai vorbim de mulţimea nedreptăţilor, a crimelor, a furturilor şi a celor mai multe păcate. Când fariseii i-au arătat Mântuitorului un ban, Domnul nici n-a vrut să se atingă de el, aşa de mult a dispreţuit banul.

Ochiul cel luminat sau întunecat de care ne spune Mântuitorul, mai înseamnă şi ochiul conştiinţei părinţilor în familie. Tatăl şi mama să vegheze asupra copiilor şi să-i ferească de rele, de păcate, de vicii. Vai de copiii care nu au ochiul părinţilor veghetor asupra lor, care n-au părinţi cu conştiinţa curată şi trează, căci acolo este întuneric mare în casa aceea. Dacă ochiul conştiinţei părinţilor este întunecat şi copiii lor sunt întunecaţi şi umblă tot prin întuneric, prin cârciumi, cu aceleaşi blestemăţii de păcate, de înjurături, cu drăcuieli şi desfrânări. Iată de ce au atâta necredinţă şi răutate copiii.

Ochiul conştiinţei trebuie să-l aibă luminat şi preotul în Parohia lui ca să lumineze şi ochiul celorlalţi, al copiilor săi sufleteşti. La fel, profesorul în şcoală trebuie să lumineze pe elevii săi. În toate locurile şi la toţi, ochiul conştiinţei trebuie să fie treaz, luminat cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu învăţătura sănătoasă a Bisericii. De aceea, o mare datorie au părinţii cei duhovniceşti ca să trezească în suflete ochiul conştiinţei cel adormit al copiilor, iar părinţii cei trupeşti, să formeze copiii din fragedă vârstă şi să-i crească într-o conştiinţă dreaptă.

La formarea conştiinţei, după părinţi, ajută în primul rând Biserica Creştină Ortodoxă pentru aceasta trebuie să-i aduceţi aici, la biserică. Să le arătaţi, apoi, exemple de viaţă morală, văzute sau citite, şi să vă daţi silinţa de a le imita. Contactul cu oamenii credincioşi cu viaţă frumoasă, care urmează la biserică, îi ajută foarte mult pe copii şi, mai mult, îi va ajuta depărtarea definitivă de prietenia cu oameni vicioşi, pătimaşi, plini de tot felul de păcate, beţivi, tutunari, hulitori, bătăuşi, hoţi şi criminali.

Dacă copiii şi tineretul vor creşte cu o conştiinţă dreaptă şi curată, vor fi de folos societăţii şi statului, vor face numai bucurii părinţilor şi vor fi şi ei fericiţi. Părinţii vor fi scutiţi de mari necazuri de pe urma lor şi nu vor mai plânge cu amar. Toţi vor avea chiar aici în lumea aceasta o mulţumire sufletească, o conştiinţă împăcată, o fericire sufletească şi trupească şi vor moşteni şi fericirea cea cerească pe care o va da Dumnezeu numai celor ce ascultă de învăţătura Sa, de Cuvântul Său.

Rugăciune

Doamne, Dumnezeul nostru, trezeşte ochiul conştiinţei noastre şi fă-ne să înţelegem cum să Te iubim pe Tine mai mult ca orice şi să facem numai voia Ta, Doamne; că Tu ştii cele ce ne trebuie nouă şi ne vei dărui şi bunătăţile cele vremelnice şi pe cele veşnice. Amin.

 

* * *

 

Bogatul nu trebuie să se semeţească întru bogăţia sa

Autor: Sf. Ioan Gură de Aur
Copyright: IoanGuraDeAur.ro

“Celor bogaţi în veacul de acum porunceşte-le, să nu se înalţe cu gândul, nici să nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Această învăţătură a dat-o Pavel ucenicului său Timotei (l Tim. 6, 17).

Este vrednic de luarea aminte a noastră, că Apostolul nu opreşte bogăţia în sine, nu a zis: “insuflă bogaţilor, să fie săraci, şi să arunce bogăţia lor”. Ci: “insuflă-le să nu se semeţească”. El ştia, că preţuirea peste măsură a bogăţiei şi umblarea şi alergarea după dânsa purcede de la mândrie, şi că din contra cel smerit nu pune în ea vreo mare vrednicie, nici întrebuinţează la ea râvnă mare. El ştia, că bogăţia nu este oprită, numai dacă cineva, o întrebuinţează la ceea ce este de trebuinţă. Adică, precum vinul în sine nu este ceva rău; ci rău este numai întrebuinţarea lui cea fără rânduială, adică bogăţia; aşa şi bogăţia nu este în sine ceva rău, ci rea este zgârcenia şi lăcomia de avere. Altceva este un lacom de avere, şi altceva un bogat. Aşa, lacomul de avere este acela, care, deşi are mult, totuşi nu se crede bogat, căci el de-a pururea tot mai mult pofteşte. Dar cel ce pofteşte mult, acela mai de grabă se poate numi lipsit, decât bogat şi avut. Zgârcitul este numai păzitorul, nu şi stăpânul avuţiei sale, rob era şi nu stăpânul banilor săi. Mai lesne ar da el o bucată din propriul său trup, decât ceva din comoara sa cea îngropată. El o păzeşte cu aşa teamă, ca şi când cineva i-ar fi poruncit, a nu atinge nimic dintrînsa. El se fereşte de ale sale, ca şi cum ar fi străine. Căci banii aceia, din care el nici într-un fel de împrejurări nu voieşte a da, încât mai bucuros ar suferi cea mai grozavă osândă, adică a iadului, decât să voiască a da ceva săracilor, cum pot oare aceşti bani să fie cu adevărat proprietatea sa? Cum poate el să fie stăpânul unui lucru, pe care el niciodată nu l-a întrebuinţat, nici s-a îndulcit de dânsul?

Aşadar Pavel nu porunceşte bogaţilor, să fie săraci, ci să fie smeriţi, fiindcă el ştia, că smerenia opreşte pe oameni de la umblarea şi alergarea după bogăţie şi de la iubirea ei cea fără rânduială. De aceea el îi sfătuia, să nu se mândrească întru bogăţia lor, şi totodată le arăta, cum pot să depărteze de la sine această mândrie.

Cum trebuie ei să înceapă aceasta?

Ei trebuie să bage seama la firea bogăţiei cât este ea de nesigură şi necredincioasă. Pentru aceasta Pavel a adăugat: “să nu nădăjduiască spre bogăţia cea nestătătoare”. Adică nimic nu este mai necredincios, decât bogăţia; ea este sluga nemulţumită şi necredincioasă, şi de a-i pune asupra lui mii de cătuşe, el totuşi fuge cândva de la tine împreună cu cătuşele sale. Adeseori stăpânii lui l-au păzit cu încuietori şi cu zăvoare şi au pus străji. Dar el i-a mituit şi a fugit cu dânşii; i-a tras cu dânsul ca cu un lanţ, şi straja n-a folosit cât de puţin. Aşadar cine poate fi mai necredincios, decât bogăţia? Şi cine este mai nenorocit decât aceia, care i-au dat toată îngrijirea lor? Cine cu toată râvna adună un lucru aşa de trecător şi de schimbător, acela nu socoteşte cuvintele psalmistului, care zice: “vai de cei ce se reazemă pe puterea lor, şi se fălesc întru mulţimea bogăţiei lor” (Ps. 48, 7).

Dar pentru ce el îi văicăreşte? “Ei adună comori, zice el, şi nu ştiu, cine se va îndulci de ele” (Ps. 38, 7). Osteneala adunării bogăţiei este ştiută, dar îndulcirea din ea nu se ştie. Adeseori se întâmplă, că aceia, ce noi am adunat şi am agonisit cu osteneală, ajunge chiar în mâinile vrăjmaşilor noştri, şi după moartea ta moştenirea adeseori va fi în partea acelora, care în curgerea vieţii tale de mii de ori te-au vătămat, ţi-au făcut rău. Ei au îndulcirea banilor, şi tu pe seama ta nu ai decât păcatele, pe care le-ai săvârşit cu agonisirea lor.

De eşti bogat, gândeşte, că propriu-zis nu acela este bogat, care are mult, ci acela, care dă mult.

Aşa făcea Avraam. El era bogat, dar nu zgârcit, ci primea pe călători în casa sa, şi ajuta lipsa săracilor. El nu şi-a zidit palat pompos, şi totuşi îngerii veneau la el în gazdă, pentru că ei se uitau nu la strălucirea locuinţei, ci la fapta cea bună a sufletului. Deci să urmăm lui, iubiţilor, şi averea noastră să o întrebuinţăm pentru săraci. Nu casele noastre, ci inimile noastre să le împodobim; căci nu ar fi oare ruşine, ca noi să ne învelim pereţii cu marmură, dar să lăsăm nebăgat în seamă pe Hristos, care în cel sărac umblă gol şi desculţ?

Căci, o omule, ce-ţi va folosi o casă aşa de scump împodobită? Când vei muri, nu vei lua-o cu tine. Dimpotrivă, sufletul tău, dacă l-ai împodobit şi îmfrumuseţat, ai să-l iei cu tine în cealaltă viaţă. Dar închipuieşte-ţi, că şi aici pe pământ ai cazut întru o primejdie, şi te-a ajuns o patimă grea, ce poate să-ţi ajute casa cea strălucită? Poate oare să te scape din primejdie şi din nenorocire, dacă de pildă te îmbolnăveşti, sau îţi mor copiii?

Aşadar vezi, căci casa cea strălucită nu poate să-ţi ajute. Noi zidim case, spre a locui în ele, nu spre a ne mândri cu ele. Ce este peste trebuinţa noastră, este de prisos şi nefolositor. Tu nu îngăduieşti a ţi se face o încălţăminte prea mare, pentru că ea te-ar împiedica la mers, aşa şi o casă prea mare te va împiedica la intrarea în cer. Vrei să-ţi zideşti case mari şi slăvite, – eu nu te opresc, însă zideşte-le nu pe pământ, ci în cer; case, care nici odinioară nu se învechesc şi nu putrezesc. Dar asemenea case îţi zideşti tu prin cucernicie şi prin binefacere.

Ce alergi tu ca un furios după lucruri trecătoare, care la moarte te părăsesc? Nimic nu este mai înşelător, decât bogăţia, astăzi ea este pentru tine, mâine împotriva ta; de-a pururea înarmează ea ochii tuturor pizmaşilor împotriva ta; ea este potrivnicul tău sub însuşi acoperământul tău, şi-ţi face pe casnicii tăi vrăjmaşi ascunşi. Ce povară este bogăţia, mărturisesc aceasta mulţi chiar din cei bogaţi. Bogatul are mii de griji, umblă încoace şi încolo căutând, unde să-şi îngroape banii, sau caută pe aceia, la care să-i poată pune. Pe cine cauţi tu, bogatule?

Iată aici stă Hristos, care voieşte să împrumute bani de la tine. El are să ţi-i dea iarăşi odinioară cu o dobândă bogată, şi nicăieri nu poate fi pus mai sigur un capital, decât la dânsul. Dacă îl pui aiurea, lesne poţi să fii neliniştit şi îngrijorat, dar de îl pui la Hristos, prin binefacerea săracilor, atunci poţi să fii cu totul sigur şi fără de grijă. Pe pământ tu eşti numai un oaspete şi un călător.

Patria ta este în cer.

Aşadar acolo pune capitalul tău, pentru ca să ai adevăratul folos şi îndulcire de la El. Vrei sa fii bogat cu adevărat, fă-ţi pe Dumnezeu prieten, şi vei fi cel mai bogat.

Voieşti să rămâi bogat, fii smerit; căci prin smerenie se slăbeşte pisma altora şi atunci poţi în tihnă să stăpâneşti ceea ce ai.

Iar a fi smerit, la aceasta noi în adevăr avem multe pricini. Noi trebuie numai să socotim firea noastră cea pătimaşă, să numărăm păcatele noastre, şi să cumpănim, cine suntem noi.

Nu zice, întru mândria ta: eu am grămădit venitul atâtor ani, au am atâtea si atâtea mii de bani şi dobânzile se înmulţesc în fiecare zi. Căci oricât de mult ai putea număra, totuşi acesta este ceva deşert şi trecător. Adeseori un singur ceas, asemenea unui vânt, carele mână pulberea, a răpit toate acestea dintru o casă. Istoria e plină de exemple de felul acesta. Astăzi eşti bogat, mâine poţi să fii sărac.

Dar cine dă săracilor, acela are o comoară nepiertioare, a cărei stăpânire nu se pierde la moarte, ci mai vârtos se va dobândi, în cealaltă viaţă, mai mult decât s-a dat aici. De aceea să ne adunăm nouă comori în cer, pe care nici rugina nici moliile nu le strică, şi nici furii nu pot a le desgropa şi a le fura. (Mat. 6, 20). Să ne dea nouă Dumnezeu harul Său spre a împlini aceasta! Amin!

 

* * *

 

“Nu vă îngrijoraţi!”

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Pericopa evanghelică ce s-a citit astăzi la Sf. Liturghie face parte din Predica de pe Munte. Această cuvântare a fost rostită de Mântuitorul nostru Isus Hristos pe o colină de lângă Lacul Ghenizaretului, deci într-un cadru natural plin de frumuseţe, în faţa ucenicilor şi a unei mulţimi de oameni care veniseră acolo din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan (Mat. 4, 25).

În această predică, Mântuitorul a dat o interpretare nouă şi profundă poruncilor Vechiului Testament şi a înfăţişat ascultătorilor condiţiile adevăratei fericiri, subliniind trei lucruri importante: 1. Mai întâi, că omul are nevoie de un bun discernământ, de un “ochi” sufletesc sănătos şi curat, care-l va ajuta să stabilească o justă ierarhie a valorilor, să aleagă slujirea lui Dumnezeu şi nu a lui Mamona, să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi nu lucrurile trecătoare; 2. Mântuitorul le aduce apoi aminte credincioşilor că au un Tată în ceruri, care le poartă de grijă, că Dumnezeu Creatorul este şi Proniator al lumii şi al oamenilor şi, deci, că este inutil ca ei să se risipească în îngrijorări fără rost; 3. În ce priveşte viitorul, gândul omului trebuie să fie îndreptat mai ales spre Împărăţia lui Dumnezeu, eforturile sale urmând să fie canalizate în acest sens.

Pentru înnoire, omul trebuie să pornească din lăuntru în afară, spune Mântuitorul. Şi zice Domnul: “Luminătorul trupului este ochiul. Deci, de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat; iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat”. Lăuntrul omului este asemenea unui izvor de apă. Dacă izvorul este curat, bem apă şi ne asigurăm sănătatea, iar dacă este murdar, infectat, ne primejduim sănătatea. Deci, în adâncurile sufletului nostru se zămislesc gândurile şi simţurile noastre urâte: păcatul. Grija noastră de căpetenie trebuie să fie ca ochiul lăuntric, sufletul, să fie curat şi astfel, tot trupul va fi luminat. De aceea, atenţia noastră trebuie să fie îndreptată în primul rând spre tainele sufletului, spre a nu se sălăşlui acolo nici un fel de răutate, întuneric, ştiut fiind că dintr-un astfel de izvor, dintr-o astfel de inimă întunecată “ies gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furturi, înşelăciuni, mărturii mincinoase, hule, acestea sunt care spurcă pe om” (Mat. 16, 19).

Adevărata viaţă creştină se realizează, cu precădere, prin curăţirea inimii de orice răutate, întuneric ce întinează şi întunecă pe om. Acest “ochi” sufletesc este “chipul lui Dumnezeu” pe care omul l-a primit de la Creatorul său, este organul prin care creatura este legată de Creator. Căci precum ochiul este fereastra trupului spre lumina acestei lumi, tot aşa şi sufletul este lumina cea înţelegătoare şi veşnică.

Tot în Predica de pe Munte Mântuitorul a scos în evidenţă noutatea absolută a moralei evanghelice, prin care ne descrie o nouă atitudine faţă de bogăţiile pământeşti: “Nu vă îngrijiţi!…

Priviţi la păsările cerului, că ele nici nu seamănă, nici nu seceră…

Priviţi la crinii câmpului, că ei nici nu torc, nici nu ţes. Totuşi vă spun că nici Solomon în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Aşa că, dacă astfel îmbracă iarba de pe pământ, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, atunci cu atât mai mult vă va îmbrăca El pe voi, puţin credincioşilor? Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate aceste se vor adăuga vouă” (Mat. 6, 26-33). Aceste cuvinte ne încredinţează despre adevărul purtării de grijă a lui Dumnezeu, care nu părăseşte pe om şi nici chiar atunci când cade în păcate. Dumnezeu îşi dă pe faţă dragostea Lui către noi prin aceea că, pentru noi Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi (Rom. 5, 8). Întruparea şi jertfa Mântuitorului sunt astfel semnele iubirii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru făptura noastră. Spre a înţelege mai bine şi spre a ne convinge de acest adevăr, Isus ne trimite la crinii câmpului şi la păsările cerului, făpturi aşa de mici în raport cu omul, dar faţă de care, de asemenea, se manifestă purtarea de grijă ale lui Dumnezeu. Punându-ne înainte aceste pilde, Isus nu vrea să ne îndemne la lene, la dezinteres faţă de problemele materiale.

Mântuitorul niciodată n-a îndemnat pe ucenicii săi la lene, la inactivitate. Dimpotrivă, atât învăţătura Sa, cât şi pilda vieţii Sale cuprind un puternic îndemn la muncă. El a zis: “Tatăl Meu lucrează… şi Eu lucrez” (I. 5, 17), din gura Lui s-a auzit parabola talanţilor, în care se osândeşte sluga “leneşă” care n-a lucrat cu talantul său şi l-a îngropat în pământ. Din gura Sf. Apostol Pavel au răsunat pentru prima dată în lume cuvintele: “Cine nu voieşte să muncească, nici să nu mănânce” (II Tesal. 3, 10).

Învăţătura creştină, departe de a fi potrivnică muncii şi progresului, este susţinătoarea acestora, ci doar atât că noi suntem mai de preţ în faţa lui Dumnezeu decât toată făptura: “Au nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea?” (Mat. 5, 24). El ni le dă pe toate, şi viaţă, şi trup, şi haină, dar fără ajutorul Lui nimic nu dobândim. “De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni ziditorii”. Este o ierarhie, o ordine, o valoare în trebuinţele omului. Mai întâi şi mai presus de toate, noi trebuie să căutăm “Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui” şi apoi pe toate celelalte. Pronia dumnezeiască ni le va adăuga, căci ştie Dumnezeu că trebuinţă avem de toate acestea (Mat. 6, 33).

Cuvintele din Evanghelie: “Nu vă îngrijoraţi!” urmăresc să corecteze greşelile pe care unii oameni le săvârşesc în scopul câştigării bunurilor materiale. Într-adevăr, privind viaţa oamenilor, mai ales a celor de azi, vedem că cei mai mulţi uită că sunt fii ai lui Dumnezeu, fiinţe înzestrate cu suflet nemuritor, menite pentru viaţa veşnică. Mulţi dintre semenii noştri se coboară la treapta fiinţelor necuvântătoare. “Dumnezeul lor este pântecele”, cum zice Sf. Apostol Pavel (Filip. 3, 19). Toată grija lor se rezumă la mâncare, băutură, la satisfacerea a cât mai multor plăceri şi la adunarea a cât mai multe bunuri pământeşti. Pentru acest scop, oamenii se zbuciumă din zori şi până în noapte, adună, aleargă, se neliniştesc. Zadarnic glasul conştiinţei îi cheamă la Dumnezeu, zadarnic glasul Bisericii le face îndemnul să vină în casa Domnului la rugăciune; ei n-au timp pentru preocupările care se ridică deasupra celor văzute. Ei sunt robii plăcerilor şi ai simţurilor. Putem zice cu psalmistul: “Omul pus în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a dobitoacelor fără minte” (Psalm. 48, 21).

Trebuie să fim încredinţaţi că Dumnezeu este Făcătorul, Creatorul făpturii şi al omului, dar în acelaşi timp şi purtătorul de grijă. “În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri” (Iov 12, 9-10). Psalmul Vecerniei, 103, este în întregime un imn minunat închinat proniei lui Dumnezeu, dar îndeosebi cuvintele pe care le ascultăm cu evlavie la lăsatul serii: “Toate de la Tine aşteaptă să le dai hrană la vreme: de le-o dai, ele o primesc; de-ţi deschizi Tu mâna Ta, toate se umplu de bucurie. Iar de-ţi întorci Tu faţa Ta se ofilesc şi în ţărână se întorc” (Ps. 103, 27-31).

Dar cea mai mare dovadă a iubirii şi purtării de grijă a lui Dumnezeu este trimiterea Fiului pentru mântuirea făpturii căzute. “Aşa (de mult) a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe Unul Născut Fiul Său L-a dat ca tot ce crede într-Însul să nu piară…” (Ioan 3, 16). În două moduri se revarsă peste lume lucrarea cea purtătoare de grijă a lui Dumnezeu: mai întâi, El conservă, adică păstrează cele create. Nimic din cele create n-ar putea rezista fără pronie. În al doilea rând, El păstrează lumea spre a o mântui din puterea celui rău.

Sunt împrejurări grele în viaţa noastră, ne îngrijorăm, peste măsură, ce ne va aduce ziua de mâine, ce vom mânca, ce vom bea sau ce vom îmbrăca. Acestor gânduri, care au frământat pe om din totdeauna, le răspunde Mântuitorul Isus prin cuvintele Sf.

Evanghelii, căci “nu vă îngrijoraţi” nu este totuna cu “nu vă îngrijiţi”. Între “grijă”, care este o datorie a omului, şi “îngrijorare”, care este, uneori, pierderea credinţei, este o mare deosebire.

Faţă de pronie, oamenii greşesc, de obicei, în două feluri: unii o nesocotesc, fie tăgăduind-o de-a dreptul, fie îngrijorându-se peste măsură de trebuinţele trupului şi uitând de trebuinţele sufletului; alţii, socotind că purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne-ar scuti pe noi, oamenii, de a mai munci, fiindcă vom primi totul de la Dumnezeu. Avem un Tată în ceruri care ne iubeşte şi se îngrijeşte de noi. El ne vrea nu numai binele sufletesc, ci şi binele trupesc. Încredinţarea că Dumnezeu ne este Tată dă un nou sens vieţii noastre, tuturor eforturilor noastre, îndreptate fie spre câştigarea celor necesare trupului, fie pentru dobândirea bunurilor spirituale şi veşnice. Din perspectiva noastră de fii ai lui Dumnezeu, munca devine laudă adusă Lui, împlinirii voinţii Lui, colaborare cu El. Însă munca noastră îşi pierde valoarea şi frumuseţ ea dacă este făcută în scopuri egoiste, cu gândul de a ne asigura comorile acelea pe care molia şi rugina le mănâncă şi pe care furiile le sapă şi le fură. Să muncim pentru pâine şi să ne rugăm pentru toate şi, având “ochiul curat” vom păşi pe drumul unei vieţi sănătoase. Să nu uităm că suntem responsabili de tot ce se petrece în noi şi în afară de noi, bineînţeles, din punct de vedere moral.

Ceea ce înfăţişează Mântuitorul în Predica de pe Munte am putea rezuma într-un singur cuvânt – “fericiţi” – care se repetă de nouă ori. Prin fericire trebuie să înţelegem seninătate, încredere, optimism, mulţumire şi pace sufletească; toate sunt rezultatul eforturilor noastre pentru desăvârşirea religios-morală pe care ne-o oferă ca ideal Sfânta Evanghelie. Ceea ce dă valoare deosebită vieţii nu este fericirea superficială, care depinde de împrejurări, ci este fericirea şi satisfacţia care ne umplu sufletul şi care nu ne părăsesc niciodată. Inimile noastre tind spre o fericire statornică, netulburată de succese, care să fie adânc înrădăcinată în lăuntrul nostru, dându-ne linişte interioară, pace şi bucurie.

Această bucurie trece dincolo de mormânt. Mântuitorul răsplăteşte pe cei drepţi nu numai aici, pe pământ, ci cu mult mai mult în viaţa viitoare. Dar, pentru a ne împărtăşi de această nespusă fericire, este necesar să ascultăm porunca Mântuitorului: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mat. 6, 33). Amin.

 

* * *

 

Grijile omului

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Daca va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat.” Mt. 6,22

Evanghelia de astazi ne invata despre grijile principale ale omului pentru el si pentru sufletul sau.

Sfantul evanghelist Matei ne prezinta obligatiile pe care Isus le transmite omului pentru ca acesta sa-si pastreze sufletul curat. Si anume cu privire la: ochiul omului; stapanul la care omul trebuie sa slujeasca si Pronia divina.

I. Ochiul omului. Pentru ca lumina ochiului ne lumineaza sufletul si prin constiinta ne luminam sau ne murdarim inima. Isus ne atrage atentia ca omul este tentat sa vada lucrurile asa dupa cum le simte el si nu dupa cum sunt acestea in realitate. De aceea sa avem grija sa nu ne simintim ochii deoarece ei sunt usa prin care intra pacatul in sufletul omului si poarta de intrare a diavolului in inima sa.

Ca urmare, daca ochiul este obisnuit si antrenat pentru a urmari ispitele, placerile si ocaziile de pacat, acesta va face abstractie de celelalte aspecte ale imaginii respective, transmitand inimi (trupului) doar semnalele satisfacerii inclinarilor sale si nu intreaga imagine in deplina ei realitate. Semnale, care ajungand in mintea antrenata si ea spre ispite, va deschide poarta prin care diavolul va intra si se va aseza in sufletul respectiv. Si iata, cum, necuratia ochiului, murdareste sufletul si inima omului care nu ia permis lui Dumnezeu sa-l consilieze si sa intre in sufletul sau. In schimb, daca ochiul este antrenat spre a vedea imaginile ce se perinda, frumusetea creatiei lui Dumnezeu si maretia lui, acesta va face abstractie de imaginile care aduc ispita si va incuia poarta pentru diavol si lucrarile sale, ajutand la luminarea trupului care, dupa cum spune sfantul apostol Pavel este “templul Spiritului sfant.”

II. Dupa cum stim, omul zilelor noastre, este tentat sa se puna bine si cu diavolul care-i ofera placerile materiale si trupesti intr-un timp scurt, in aceasta viata trecatoare, aducandu-i in fata ochilor si a urechilor fel si fel de tentatii, dar si cu celalalt stapan, Dumnezeu, care-i promite cele mai mari si mai pretuite comori, nu azi si nici aici, ci in viata viitoare. Si pe care-l ingrijeste si cinsteste doar in masura in care nu-i afecteaza placerile materiale si trupesti.

Acest om este inclinat mai mult spre pamant si mai putin spre cer. De aceea Isus cere omului ca trebuie sa se hotarasca, sa nu fie duplicitar pentru ca, in caz contrar, are sansa de a-si pierde mantuirea, castigandu-si propria osanda.

Intrucat se stie ca omul, in comparatie cu animalele, este activ (spre ispita si pacat) atunci cand este satul, bogat, sanatos si ca in aceste stari isi sporeste, cu multa ravna pacatele, spre deosebire de animale, care atunci cand sunt satule dorm, sunt linistite si nu ataca pe nimeni, Isus ne atentioneaza ca, grijile sufletului, trebuie sa aiba intaietate in fata grijilor trupesti.

Cine slujeste banului, slujeste unor idoli facuti de mana omului si fiindca “banul este ochiul dracului” conform unui proverb, omul avar si zgarcit este sclavul diavolului si inchinator idolilor sai. De aceasta sclavie doreste Isus sa ne fereasca. De aceste patimi si ispite ne cere sa fugim. Chiar in sfantele Evanghelii avem exemple de rautatea celui inrobit de bani, de avere, ca: tradarea lui Isus de catre ucenicul sau Iuda Iscarioteanul, pentru 30 de arginti; invidia provocata lucratorilor din vie, pe cei care au fost platiti cu aceeasi simbrie ca ei chiar daca au lucrat numai un ceas; soldati cumparati cu bani putini pentru a raspandi minciuna ca Isus a fost furat din mormant de ucenicii sai noaptea, s.a. In lume, banul este samanta; crimelor, furturilor, hotiilor, tradarii, minciunii, inselatoriilor, a distrugerii sentimentelor sufletesti si a mutilarii sufletelor curate. Desi, s-a dovedit, nu odata, ca si daca ai o multime de bani, cu ei nu poti cumpara ceea ce doar Stapanul lumii iti poate oferi; virtutile morale si crestine. Adevaratele comori pe care le poti lua cu tine si aici si in vesnicie.

III. Tot prin aceasta Evanghelie, Isus, atentioneaza omul ca trebuie sa se lase in mainile Proniei divine, adica in Imparatia, dreptatea si grija lui Dumnezeu si toate celelalte vor veni de la sine (Mt.6,33). Din nefericire multa lume interpreteaza acesta evanghelie ca si cum, pentru a te mantui, in fata greutatilor vietii si a lipsurilor noastre sa nu intreprindem nimic, nici o actiune, asteptand ca rezolvarea acestora sa vina de la sine. Sa pice din cer toate cele care noua ne lipsesc. Chiar daca este adevarat ca toate vin de la Dumnezeu, care este in cer, ele nu vor veni daca noi nu lucram si daca nu conlucram cu cerul.

Nici Isus si nici evangheliile nu incrajeaza nemunca si nu apara pe cel lenes, din contra, ne indeamna sa muncim, dandu-ne chiar propriul exemplu cand spune: “Tatal meu lucreaza…si eu lucrez” Io. 5,17. Apoi, in pilda talantilor in care osandeste pe suga cea lenesa, care in loc sa-si inmulteasca talantul primit il ascunde in pamant. In timp ce sfantul Pavel este foarte categoric cu cei lenesi spunandu-le: “Cine nu voieste sa munceasca, nici sa nu manance !”2Tes. 3,10.

Isus vine si corecteaza greselile omului care acumuleaza bogatii peste nevoile lui si ale familiei sale, in detrimentul atator flamanzi ai acestei lumi si ii spune cum, prin averea sa, isi poate castiga virtuti si viata de veci.

Viata a dovedit, nu o singura data ca, nelinistea pentru agoniseala zilei de maine, ca si regretul pentru pierderile materiale, mici, ale trecutului, altereaza bucuria trairii prezentului. Situt fiind faptul ca, numai prezentul este timpul lucrarii noastre pentru sufletul nostru si pentru vesnicie.

De aceea sa-l rugam pe Bunul Dumnezeu sa ne dea harul pentru a intelege invataturile acestei sfinte Evanghelii dar si leacul curatirii vederii noastre spre luminarea trupului. Amin.

 

* * *

 

Predica de pe munte

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

“Să nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră gândind ce veţi mânca, ori ce veţi bea; nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca…” Totul se află în mâinile lui Dumnezeu, iar omul care merge pe căile Domnului va fi întotdeauna ocrotit.

Adevărul despre Providenţa divină, aparţine adevărurilor privitoare la fericirile religiei creştine. Dumnezeu, Stăpânul Atotputernic, a creat toată lumea văzută şi nevăzută, dar lumea, pentru a exista, are în permanenţă nevoie de puterea creatoare a lui Dumnezeu. Dacă El s-ar opri pentru o clipă din preocuparea pentru această lume, atunci Universul, toate stelele, toţi îngerii, toţi oamenii, toate animalele şi plantele, într-un cuvânt toată lumea văzută şi nevăzută, ar trăi o experienţă negativă. Domnul veghează asupra lumii, se îngrijeşte de lume, iar această grijă a Sa pentru noi o numim Providenţă divină.

Chiar şi unele popoare păgâne au crezut în Providenţa lui Dumnezeu. Filosoful Lactanţiu în opera sa: “Despre mânia zeilor” spune: “Cine neagă providenţa, acela Îl neagă pe însuşi Dumnezeu”. Cicero în tratatul său “Despre natura zeilor” scrie: “Providenţa lui Dumnezeu a creat întreaga lume cu tot ceea ce ea cuprinde şi tot Providenţa conduce în prezent. Cea mai perfectă lucrare a lui Dumnezeu este grija faţă de această lume”. Pentru aceea toate popoarele, în toate nevoinţele, se îndreptau spre dumnezeii lor aducându-le diferite sacrificii şi ofrande, cerând intervenţia lor, în diferite împrejurări.

În cuprinsul Sfintei Scripturi sunt prezentate căile Providenţei Divine. Patriarhul Iacob avea doisprezece fii, dintre care cel mai mult îl iubea pe Iosif. Fraţii l-au urât pe acesta atât de mult, încât l-au prins, l-au legat şi l-au vândut madianiţilor care călătoreau spre Egipt. În Egipt, Iosif a lucrat mai întâi ca sclav, a fost aruncat în închisoare pe nedrept, dar mai târziu a devenit mâna dreaptă a puternicului Faraon. Când a fost o foamete mare, care a durat şapte ani, fraţii lui Iosif au venit de două ori în Egipt pentru a face rost de hrană. Iosif i-a recunoscut şi s-a făcut cunoscut acestora spunându-le: «Eu sunt Iosif fratele vostru, pe care voi l-aţi vândut în Egipt… acum însă să nu vă întristaţi, nici să vă pară rău că m-aţi vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră… nu voi m-aţi trimis aici, ci Dumnezeu» (Facere 45, 2. 4-5.8).

O istorie asemănătoare s-a petrecut şi în cazul Profetului Moise. Faraon a poruncit ca toţi copiii evrei născuţi, de parte bărbătească, să fie înecaţi (Exodul 1, 22). O femeie israeliană, timp de trei luni de zile şi-a ascuns copilul, după care l-a aşezat într-un coş de papură, pe care l-a pus de o parte la marginea râului. Fiica lui Faraon a ieşit să se scalde şi auzind plânsetul copilului, l-a aflat pe malul râului. Apoi l-a îngrijit ca pe propriul ei fiu. Acesta a fost Profetul Moise, prin care Dumnezeu i-a eliberat pe iudei din sclavia Egiptului. Necunoscute sunt căile Providenţei divine!

Adevărul despre Providenţa divină este deseori consemnat în Sfânta Scriptură. «Stăpânul… şi pe cel mic şi pe cel mare, El i-a făcut şi pronia Lui e la fel pentru toţi», – citim în Cartea Înţelepciunii lui Solomon. (6, 7). În Cartea Pildelor lui Solomon, se spune: «De Domnul sunt hotărâţi paşii omului, căci cum ar putea omul să înţeleagă calea lui?» (20, 24). Psalmistul spune: «Domnul este Păstorul meu şi nimica nu-mi va lipsi» (Psalmul 23, 1). Isus Hristos vorbeşte minunat despre Providenţa Divină. «Oare nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi: voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările» (Matei 10, 29-31). Şi din nou ne învaţă Mântuitorul: «De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru…, ştie doar Tatăl vostru cel Ceresc, că aveţi nevoie de ele» (Matei 6, 25. 32).

Citind aceste cuvinte ale Mântuitorului, poate că ne întrebăm: Cum putem să trăim după cuvintele spuse de Isus acum două mii de ani? Căci nu trăiesc în paradisul ceresc, ci în această vale de lacrimi, unde zilnic trebuie să muncesc, să înfrunt diferite greutăţi, iar Hristos ne asigură că Tatăl Ceresc se îngrijeşte de noi. Cum pot fi înţelese aceste cuvinte? Isus Hristos ne învaţă, ca atunci când ne întâlnim cu diferite necazuri pe drumul vieţii noastre, să nu uităm de Dumnezeu, de Tatăl nostru, Care se află în ceruri, Care cunoaşte toate nevoinţele noastre şi Care doreşte să fim fericiţi. Acest lucru nu înseamnă că suntem privaţi de a depune vreun efort în acest sens. Însuşi Apostolul Pavel spune: «Dacă cineva nu doreşte să lucreze, atunci să nu mănânce» (2 Tesaloniceni 3, 10). Chiar şi Fiul lui Dumnezeu – Isus Hristos, a lucrat în Nazaret. Şi Preacurata Fecioară Maria a lucrat, deci, se cuvine, ca şi noi să lucrăm. Dumnezeu ne oferă hrana, dar ea trebuie căutată şi trebuie să existe o preocupare pentru ea. Păsările zboară în aer nu din plăcere, ci ca să caute hrana, pe care Providenţa divină a creat-o pe pământ pentru ele. Hristos, a făcut, ca în plasele apostolilor să se prindă mulţi peşti, dar aceştia au trebuit să-şi arunce plasele în mare, iar apoi să le tragă afară. Dumnezeu, a făcut să cadă mană din cer, dar ea trebuia culeasă în fiecare zi. Psalmistul spune: «Tânăr am fost şi am îmbătrânit şi n-am văzut pe cel drept părăsit, nici seminţia lui cerând pâine» (Psalmul 37, 25). «Domnul este Păstorul meu şi nimica nu-mi va lipsi» (Psalmul 37, 25). Fiecare dintre noi am avut ocazia să ne convingem cât de ciudate şi necunoscute sunt căile Providenţei divine.

Oamenii se preocupă în mod exagerat pentru ei şi nu de puţine ori se concentrează asupra averilor sau bunurilor materiale. Dar: “Uitaţi-vă la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte.” Noi trebuie să avem încredere în Domnul. O viaţă lipsită de credinţa în Dumnezeu este de neconceput. Copilul are încredere în tatăl său, elevul în profesor, bolnavul în medic, iar noi creştinii suntem datori să avem încredere în Tatăl nostru cel ceresc. Psalmistul spune: «Ajutorul meu e la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul» (Psalmul 124, 8). Apostolul Petru ne spune: «Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi» (1 Petru 5, 7).

Rugăciune

O, Dumnezeul meu, fă, ca să mă ofer cu toată puterea mea voinţei Tale, întemeiată pe dăruire şi iubire, neţinând seama de îndoielile care îmi strecoară în suflet minciuna şi lucruri străine de voinţa Ta, dar şi potrivnice atotputerniciei, înţelepciunii, şi iubirii Tale infinite. Fă să cred că nimic din această lume nu se închide în faţa Providenţei Tale divine, atât în mijlocul ei, cât şi în viaţa fiecărui om care trăieşte în ea. Nimic din ceea ce este, puţin sau mult, nu se întâmplă fără ca să nu fie prevăzut, dorit, permis, sau călăuzit întotdeauna de Tine, spre scopurile Tale cele mari, pe care le-ai lăsat să fie pe pământ pentru iubirea Ta faţă de oameni. Aceasta pentru a crede că Tu permiţi aici, pe acest pământ, chiar şi timpul stăpânirii ateismului şi păgânismului, timpul dureros al dispariţiei dreptăţii, al încălcării cu nepăsare din partea noastră a poruncilor Tale Dumnezeieşti, al suferinţei celor nevinovaţi, liniştiţi, lipsiţi de apărare şi neajutoraţi…

Fă să cred că ultima asprime a acestei experienţe înfiorătoare, a triumfului răului, aici pe pământ, va ţine numai un timp, şi nu totdeauna. Fie, ca să sosească cât mai curând ora Ta, timpul îndurării Tale Divine, al sfintei bucurii, clipele noilor cântări de eliberare, pace şi fericire eternă. Amin. (După Papa Pius al XII-lea)

 

* * *

 

Domnul este Tată grijuliu

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa din această duminică, punându-ne înaintea ochilor relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu bogăţia, ne aminteşte că nu putem sluji concomitent lui Dumnezeu şi banului.

Cu toţii ştim că nu suntem stăpânii noştri, fiind creaţi de Dumnezeu din nimic. Prin urmare, viaţa noastră se apropie de plinătate, libertate şi adevăr, numai în măsura în care este trăită tot mai mult după voia lui Dumnezeu. Ceea ce omul înfăptuieşte, trebuie să fie îndreptat, nu atât pentru realizarea sa personală, ci pentru lauda şi preamărirea Lui, fapt care coincide cu primirea darului mântuirii.

Atunci când mintea şi inima omului se preocupă de realizarea strict profesională, de goana după averi, creştinul scapă din vedere adevărata cale ce trebuie să o străbată spre Împărăţia cerurilor, neglijând scopul cel mai important al vieţii sale: intrarea în viaţa veşnică.

Din păcate, în zilele noastre cultura dominantă este cea a “super-marketurilor”: o mulţime de lucruri în mijlocul cărora omul se rătăceşte şi care – în ciuda faptului că îl atrag pe moment – nu îl satisfac pe deplin. Într-un asemenea climat, dacă omul nu se ghidează după învăţătura Bibliei, se va pierde, alergând după ceea ce îi “place”, îi este “comod” şi “uşor”, preocupat să facă tot mai mulţi bani.

Iubiţilor! Evanghelia nu ne cere să dispreţuim banul, ci să îi cunoaştem rostul: banul trebuie să slujească la realizarea vieţii noastre, la dezvoltarea calităţilor noastre, la înţelegerea cu cei din familie, nu să devină patronul vieţii şi să ne îndepărteze de toate valorile şi de cei dragi.

Omul care a pus banul pe primul loc în viaţă, nu-L slujeşte pe Dumnezeu şi de aceea, trebuie să priceapă că “soluţia”, “realizarea” vieţii sale se află nu în adunarea a cât mai multor bogăţii, ci în credinţa că Tatăl îl cunoaşte, îi vrea binele şi doreşte să îl conducă la adevăratul său bine, mântuirea sufletului!

Cel care ne spune că nu putem sluji simultan la doi domni, este Dumnezeu. Prin cuvintele Sale, Isus doreşte să ne clarifice că atât hrana cât şi îmbrăcămintea omului, nu reprezintă adevăratul scop al existenţei umane, nefiind lucrurile care îi dau adevăratul sens vieţii omului. Prin urmare, cu privire la “hrană” şi “îmbrăcăminte”, niciodată omul nu trebuie să se preocupe peste măsură, pentru că alipirea inimii de lucrurile materiale îi cauzează numai dezamăgiri.

Pe de altă parte, afirmaţia lui Isus ne spune că suntem chemaţi să alegem pe cine punem pe primul loc în viaţa noastră: pe Dumnezeu sau banul, pe “mamona”. De această alegere va depinde înţelegerea discursului legat de Providenţa divină (cfr. Mt. 6, 25-34).

Criticând preocuparea noastră excesivă pentru averi, Isus ne aminteşte că viaţa şi trupul sunt mult mai valoroase. Este o atenţionare care ne priveşte, dat fiind faptul că preocuparea esenţială a părinţilor constă în a le asigura copiilor confortul material necesar, ignorând aproape în totalitate educaţia lor religioasă.

Dându-ne exemplul păsărilor cerului, de care Dumnezeu se îngrijeşte, chiar dacă nu produc, Isus ne atenţionează că Tatăl se află la originea întregului univers, la originea vieţii fiecăruia, înconjurând pe tot omul cu Providenţa Sa. Dar atunci când creştinul se gândeşte numai la latura materială, uită de Domnul şi de oferta gratuită a mântuirii Sale.

Invitându-ne la rugăciune, Mântuitorul ne aminteşte că Tatăl nostru cunoaşte lucrurile de care avem nevoie, îngrijindu-se de noi. De aceea ne îndeamnă: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea şi toate celelalte vi se vor alătura vouă“.

Accentuând ideea că Dumnezeu este un adevărat Tată, care are grijă de fiii Săi, Evanghelia parcă ne-ar spune: “voi v-aţi născut (aţi venit pe lume) pentru Dumnezeu. Pe El îl interesează în chip deosebit viaţa voastră, chiar mai mult decât vă preocupă pe voi. Aţi fost creaţi pentru El, pentru fericirea şi libertatea adevărată“. Din păcate ,medităm puţin sau chiar deloc, la acest adevăr central, care priveşte eternitatea existenţei noastre.

Fraţilor! “Stăpâniţi pământul!” este porunca pe care Dumnezeu a dat-o omului (cfr. Gen. 1, 28). Este firesc ca omul să se folosească de lucrurile din lume, dar ele trebuie să stea la locul lor, adică să ne slujească şi nu să ne pierdem întreaga viaţă alergând după averi.

Omul spiritual, aflându-se la un nivel superior materiei, nu-şi poate închina viaţa averilor materiale, devenind sluga acestora.

De fiecare dată când bogăţia împiedică sau întârzie călătoria noastră către Dumnezeu şi către aproapele, înseamnă că pentru noi “mamona” este mai important decât Dumnezeu şi decât fraţii noştri. Păcatul constă în faptul că iubim mai mult creaturile (realizările personale) decât pe Creatorul lor. Isus ne învaţă că toate lucrurile trebuie să le folosim în vederea “cuceririi” ţelului nostru final, Dumnezeu (cfr. Mt. 5, 29-30).

Sensul vieţii noastre nu poate fi limitat numai la achiziţionarea cu orice preţ a bunurilor materiale şi a satisfacerii plăcerilor trupeşti. În Mt. 4, 4 Isus ne-a învăţat: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, ci cu fiecare cuvânt care iese din gura Domnului“.

Trebuie să nu ne lăsăm dominaţi de lucrurile materiale din două motive: mai întâi, pentru a cunoaşte că Tatăl nostru este bun, iubitor şi grijuliu cu noi; şi, mai apoi, pentru a realiza misiunea principală ,pe care Dumnezeu ne-a încredinţat-o, aceea de a căuta – mai înainte de toate – Împărăţia şi dreptatea Sa.

Isus nu doreşte să ne oprească de la munca noastră. De fapt, după ce l-a creat pe om, Dumnezeu l-a pus în grădina Edenului pentru a o cultiva şi îngriji (cfr. Gen. 2, 15). Domnul vrea să ne spună cum să trăim bine, pornind de la încrederea totală în El, pentru că a ne necăji pentru insuccesele pământeşti, este inutil şi dăunător, scurtându-ne viaţa: “Oare, ce-i rămâne omului din toată munca lui şi din grija inimii lui cu care s-a trudit sub soare? Toate zilele lui nu sunt decât suferinţă şi îndeletnicirea lui nu-i decât necaz; nici chiar noaptea nu are odihnă inima lui. Şi aceasta este deşertăciune!” (cfr. Ecclesiatul 2, 22-23).

Pentru noi, oamenii din mileniul trei, foarte ocupaţi şi plini de griji, de nenumărate nevoi dar şi de frici sau stres, complicarea vieţii este o constantă. Isus ne spune: “Ajunge zilei necazul ei” sau “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte vi se vor alătura vouă“. Prin urmare, creştinul trebuie să se încreadă în Providenţa lui Dumnezeu, care ştie de ce avem nevoie cel mai mult. Acest fapt nu înseamnă să ne predăm înaintea problemelor, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu, fiind încrezători în grija Lui faţă de noi.

Cei care se încred în Isus, împărtăşesc cu El experienţa gratuităţii Tatălui. Faptul că ne simţim fii iubiţi şi, prin urmare fraţi, trebuie să schimbe radical comportamentul şi relaţionarea dintre noi, în vederea construirii unei comunităţi bazate pe valorile frăţiei.

A cerceta mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Sa, înseamnă a încerca să faci voia Domnului şi a-i permite să fie Stăpânul inimii noastre. Căutarea lui Dumnezeu cauzează în mod concret o convieţuire fraternă, bazată pe slujire şi dreptate; o societate în care oamenii trăiesc ca şi fraţii şi nimănui nu îi lipseşte cele necesare.

În această lume plină de săraci, numai solidaritatea va putea face ca nevoiaşii – fraţii noştri în Cristos – să nu moară de foame. În această convieţuire frăţească, fiecare persoană se simte responsabilă faţă de cei din jur. Acest lucru se întâmplă numai dacă îl acceptăm pe Dumnezeu, ca să fie Tatăl nostru şi pe toţi oamenii… să fie fraţii noştri. Amin.