Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Nehemia 8,1-6.8-10
1Corinteni 12,12-30
Luca 1,1-4; 4,14-21

Luca 1,1-4; 4,14-21

Deoarece mulţi au încercat să alcătuiască o istorisire a faptelor care s-au împlinit printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care de la început au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului, după ce am cercetat toate de la început cu grijă, m-am gândit să ţi le scriu şi eu în mod sistematic, preabunule Teofil, ca să te convingi de temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit. Isus s-a întors în Galileea, cu puterea Duhului, şi faima lui s-a răspândit în tot ţinutul dimprejur. Iar el învăţa în sinagogile lor şi era lăudat de toţi. A venit la Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat în sinagogă, după obiceiul lui, în zi de sâmbătă, şi s-a ridicat ca să citească. I s-a dat cartea profetului Isaia şi, deschizând cartea, a găsit locul în care era scris: Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului. A închis apoi cartea, a dat-o slujitorului şi s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau îndreptaţi spre el. A început apoi să le vorbească: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
FSC
pr. Şerban Tarciziu
pr. Claudiu Dumea

 

* * *

 

Cuvânt şi viaţă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Conciliul Vatican II numeşte altarul şi amvonul cele două mese. Atât la altar cât şi la amvon se distribuie credincioşilor hrana spirituală menită să întreţină viaţa cea nouă, viaţa îngerească din om. Cuvintele tale, Doamne, sunt duh şi viaţă (cf. In 6,63). La altar, Isus însuşi reprezintă, reînnoieşte şi ne reaminteşte de jertfa crucii, chemându-ne să ne jertfim şi să acceptăm rodul propriei sale jertfe; la amvon ne vesteşte adevărul doctrinei sale prin glasul ambasadorilor săi. La altar, prin atotputernicia Duhului Sfânt şi prin cuvintele mistice, sunt transformate darurile oferite în trupul şi sângele lui Isus; la amvon, prin acelaşi Duh şi prin puterea sacramentală a cuvântului evanghelic, sunt transformaţi credincioşii pentru a deveni trupul mistic al lui Cristos (cf. 1Cor 12,27).

Din cauza apropierii minunate care există între cele două mese, sfântul Augustin ne îndeamnă să ne apropiem atât de una cât şi de alta cu aceeaşi veneraţie. Eu vă întreb, fraţilor, care dintre aceste două realităţi vi se pare mai mare în demnitate, cuvântul lui Dumnezeu sau trupul (euharistic) al lui Isus Cristos? Dacă voiţi să daţi un răspuns adevărat, veţi răspunde, fără îndoială, că (mai demn) este cuvântul lui pe care îl auzim la predică, el nu va apărea nicidecum de mai puţină valoare şi vrednic de respect decât trupul său. De aceea, atenţia pe care o punem ca să nu cadă nimic la pământ din trupul lui Isus Cristos prezentat nouă la Masa Sfântă trebuie s-o punem pentru a nu permite să cadă din inima noastră, prin gânduri sau vorbe, cuvântul lui Isus Cristos. Să ne amintim de grija preacuratei Fecioare Maria care păstra cu maximă atenţie în inima ei toate cuvintele lui Isus şi cele spuse de alţii despre el (Lc 2,19).

În ordine cronologică, prioritatea o are cuvântul, fiindcă el a fost la început la Dumnezeu şi el a voit să se identifice cu el – Dumnezeu era Cuvântul (In 1,1) -; pe urmă s-a făcut trup şi a locuit între noi (In 1,14); apoi s-a făcut pâinea coborâtă din cer (In 6,33); ca apoi la Cina cea de Taină ni se dă ca Euharistie (Mt 26,26-27), având menirea de a ne uni cu Cuvântul de la început.

Poporul lui Israel, în momentele cele mai tragice, îşi afla mântuirea, încurajarea, speranţa în cuvântul Domnului (lectura I-a). Cuvântul, când este primit cu bucurie şi păstrat cu grijă, dă naştere unei sărbători şi unei bucurii eliberatoare debordante, ca în cazul preacuratei la vizita făcută Elisabetei, când sufletul, adică întreaga ei fiinţă se revarsă în acel Magnificat (Lc 1,46) mai mult decât îngeresc, fiindcă a simţit cum adevărul a prins rădăcini în firea ei şi a făcut-o liberă. Sfântul Ioan evanghelistul ne asigură că şi noi putem ajunge la cunoaşterea adevărului care ne face liberi (In 8,23); liberi de păcat, de cătuşele diavolului, de frica iadului, de prejudecăţile omeneşti, de frica morţii şi de necesităţile vieţii, fiindcă nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu (Dt 8,3; Mt 4,4; Lc 4,4). Isus, având încredere deplină în cuvântul Tatălui, s-a învrednicit de o masă după postul celor patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi la care i-au slujit îngerii (Mt 4,11).

La nunta din Cana, sfânta Fecioară Maria spune slujitorilor să facă tot ce le va spune Isus; ei, ascultând, au avut fericirea de a bea din vinul minunat (In 2,9). Pentru Isus, voinţa Tatălui a fost hrana de toate zilele (In 4,34), mobilul suprem al voinţei sale pe pământ (In 6,38); dar ca să fim adevăraţi copii ai Tatălui, trebuie să ascultăm cuvântul lui Isus. Aceasta este voinţa sa exprimată clar pe muntele cel înalt: Pe dânsul să-l ascultaţi! (Mt 17,5).

Primii creştini, înţelegând voinţa Tatălui, copiau cu mult zel şi respect cele patru evanghelii, le purtau cu ei şi le voiau alături chiar şi în mormânt. În Pătimirile sfântului Filip, episcop de Heracleea, se spune că pe timpul persecuţiei împăratului Diocleţian, un judecător păgân voia să convingă un grup de creştini să arunce evangheliile în foc; nereuşind, a încercat să-i constrângă la aceasta. Crudule judecător, i-a zis unul dintre ei, chiar dacă ai reuşi să confişti toate Scripturile noastre, astfel încât să nu mai rămână nici urmă din ele, fiii noştri le vor afla întipărite în inimile lor. Scoate, dacă mai poţi, această evanghelie interioară scrisă în sufletele noastre!

Poporul creştin este noul popor al lui Dumnezeu născut din cuvântul lui Cristos. Acest popor nu poate trăi decât în măsura în care se hrăneşte cu cuvântul dătător de viaţă.

Când unii creştini dintre cei dintâi rătăceau de la învăţătura Scripturii, apostolii interveneau cu lămuriri suplimentare. Sfântul Paul (lectura a II-a) corectează atitudinea lor greşită faţă de efectele cuvântului divin din Biserică; el arată cum acest cuvânt divin a zămislit şi a dat naştere unei Biserici carismatice. Noi, ca şi primii creştini, nu trebuie să ne axăm atenţia în principal pe manifestările externe. Cel care ne uneşte este Duhul şi nu manifestările externe, spectaculoase, fascinante, ademenitoare etc. Nu trebuie neglijat Duhul în favoarea acestor manifestări, oricât ar fi ele de spectaculoase şi de miraculoase. Nu minunilor trebuie acordată cea mai mare atenţie, ci Duhului care le înfăptuieşte şi le dă viaţă. Altfel, ne bucurăm şi ne delectăm de minuni, ca de un spectacol de circ sau de un foc de artificii, fără să simţim o adevărată schimbare a vieţii în mai bine. Cuvântul Domnului trebuie să ne aducă tot mai multă unire; el, fiind valoarea supremă a credinţei noastre, unirea este necesară pentru a-l apăra de mulţimea duşmanilor văzuţi şi nevăzuţi. Carismele sunt armele necesare acelora care se angajează cu pasiune pentru apărarea cuvântului evanghelic.

Isus de pe pagina evangheliei de azi.

Toţi îl ascultau şi-l preamăreau pe Tatăl.

Cuvântul rostit de mântuitorul Isus este evanghelia – vestea cea bună – a răscumpărării noastre (Fap 13,26). Proclamând evanghelia, Isus ni-l descoperă pe Tatăl, ne descoperă cuvintele şi voinţa lui (In 8,28; 12,50). Ce lucruri minunate ne-a spus Isus despre iubirea Tatălui care ne vrea fiii săi adoptivi (1Pt 1,3), care vrea să facă din noi, deşi păcătoşi, moştenitori ai împărăţiei sale şi să ne adresăm lui cu frumoasa rugăciune Tatăl nostru care eşti în ceruri, prin care ni se deschide perspectiva infinită a paradisului şi a vieţii veşnice (Mt 6,9 ş.u.)!

Pentru ce dorm unii la predică? Ei când vor avea timpul şi curajul să înfăptuiască ceea ce acum nu au răbdare să asculte? Când îi vor dărui inima lui Isus ca să facă din ea un vas ales în care să poată sălăşlui cuvântul Tatălui, dacă acum îşi astupă urechile? La primirea sfintei Împărtăşanii observăm cum ministrantul ţine patena sub bărbia fiecărui credincios, ca să nu cadă eventual vreo părticică pe pământ, dar îngerul păzitor este acela care ţine patena la urechea credinciosului, ca să nu cadă şi să nu se profaneze cuvântul Domnului. Din păcate, unii îşi astupă urechile prin somn, alţii prin indiferenţă, alţii îl primesc pentru a-l critica, unora le intră printr-o ureche şi le iese prin alta etc. şi aşa se pierde viaţa cea nouă.

Când Isus a vorbit lumii despre Euharistie, unii dintre ucenicii săi, neînţelegându-i cuvântul, l-au părăsit. Când i-a întrebat pe cei doisprezece apostoli: Şi voi vreţi să plecaţi, Petru, întrezărind în cuvântul lui Isus taina vieţii, i-a răspuns: Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. Noi am cunoscut şi am crezut că tu eşti Cristos, Fiul Dumnezeului celui viu (In 6,66-69). Petru voia să-i spună: Chiar dacă nu înţelegem Euharistia, înţelegem cuvântul tău dătător de viaţă.

Noi îl înţelegem? De fapt, nu ni se cere să înţelegem ceea ce depăşeşte capacitatea raţiunii noastre, dar ni se cere să credem în iubirea aceluia care înţelege tainele lui Dumnezeu, fiindcă numai în el sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei lui Dumnezeu (Col 2,3); putem înţelege că sămânţa cea mai bună pentru un agricultor destoinic este aceea care rodeşte însutit; putem înţelege că prin cuvântul lui Isus virtuţile rodesc faptele cele mai alese şi mai plăcute lui Dumnezeu.

Preacurata, care a păstrat în inima ei cuvântul Domnului şi a rodit atâta credinţă, speranţă, caritate şi umilinţă, să ne ajute şi pe noi, ca să fim asemenea ei! Amin.

 

* * *

 

Bine aţi venit la Evanghelia după Luca

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Într-o zi, la un curs de biblic, unul dintre participanţi a întrebat: “De ce există patru Evanghelii în loc să fie una singură?” Cu siguranţă, lucrurile ar fi mult mai simple cu o singură Evanghelie. Tot ce am citi din acea singură Evanghelie ar fi adevăr clar. Dar cu patru Evanghelii, care adesea diferă semnificativ între ele, situaţia poate fi chiar generatoare de confuzie. Dacă ne gândim mai bine, ne dăm totuşi seama că lucrurile ar fi fost mai triste dacă am fi avut o singură Evanghelie. Cu una singură ar fi fost ca şi cum ar exista un singur mod de a-l înţelege pe Isus. Având însă patru Evanghelii, fiecare spunându-ne într-o versiune proprie povestea vieţii lui Isus şi a misiunii Lui, devine mai uşor pentru noi să vedem că nici o relatare despre Isus nu poate să exprime exhaustiv întregul adevăr despre cine este El. Ca fiinţe umane limitate, noi putem spune doar o parte despre Dumnezeu.

Aceasta ne aminteşte de povestea celor şase orbi care s-au hotărât să afle cum este elefantul. Primul bărbat a pus mâna pe laterala elefantului şi a spus că este asemenea unui zid. Al doilea a pus mâna pe un fildeş şi a spus că este ca o suliţă. Al treilea a atins trompa şi a spus că este ca un şarpe. Al patrulea piciorul şi a spus că e ca un copac. Al cincilea urechea şi a spus că e ca un evantai. Al şaselea coada şi a spus că e ca o frânghie. Vă puteţi imagina cearta care a pornit între ei când au început să discute despre cum arată un elefant. Fiecare dintre ei a insistat că celălalt greşeşte. Dar adevărul este altul: da, şi unul are dreptate, dar şi ceilalţi au dreptate. Fiecare dintre ei a atins cu adevărat elefantul, dar nici unul nu cunoaşte realitatea totală a acestui animal. Şi chiar dacă ai pune la un loc cele şase “imagini” percepute de orbi tot nu ai putea forma din ele o imagine reală a ceea ce este elefantul.

După Conciliul Vatican al II-lea, lecturile evanghelice de duminica au fost împărţite într-un ciclu de trei ani: anul A pentru Evanghelia lui Matei, anul B pentru Marcu şi anul C pentru Luca. Evanghelia lui Ioan este citită în anumite duminici de-a lungul celor trei ani, cum ar fi duminicile din perioada pascală. Acum suntem în anul C, anul lui Luca. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem anul acesta este: ce aspect al misterului lui Cristos îl subliniază Luca, diferit de celelalte Evanghelii? Un biblist sublinia cu un cuvânt aspectul pe care îl subliniază, relativ la Cristos, fiecare Evanghelie. Matei subliniază măreţia lui Cristos (care vindecă cu cuvântul, nu îi atinge pe oameni, nu îi este foame niciodată, nu se enervează niciodată…). Marcu subliniază puterea lui Cristos (care dovedeşte că este Mesia prin actele sale de putere şi autoritate asupra forţelor naturale şi demonice). Luca subliniază milostivirea lui Cristos (care iese înaintea mulţimilor, a celor abandonaţi, a străinilor şi a femeilor). Iar Ioan subliniază misterul lui Cristos (care a fost cu Tatăl din veşnicie şi a venit în lume pentru a revela acest mister, adevărul care conduce la viaţă).

Astăzi începem lectura din Evanghelia lui Luca. La început (1,1-4), Luca ne spune de ce a scris Evanghelia: pentru a-i explica lui Teofil, probabil un oficial roman, ce înseamnă creştinismul. Aţi încercat vreodată să îi explicaţi cuiva ce înseamnă creştinismul? Mulţi cred că creştinismul înseamnă păcat şi judecată, rai şi iad; şi că Dumnezeu este un poliţist ceresc care ne monitorizează constant mişcările, notând păcatele noastre în cartea Sa şi aşteptând să ne arunce în focul iadului imediat ce vom trece “dincolo”. Luca vede altfel lucrurile. Pentru el, creştinismul are de-a face mai degrabă cu iubirea şi îndurarea lui Dumnezeu decât cu pedeapsa.

De aceea, vorbindu-i lui Teofil despre credinţa creştină, Luca găseşte întâmplarea din sinagoga din Nazaret ca fiind foarte elocvent. În această întâmplare, pe care o găsim doar în Evanghelia lui Luca, Isus face o declaraţie solemnă despre misiunea Sa în lume. Am putea să îi spunem Manifestul lui Isus. Oamenii care vor să pornească o revoluţie încep de regulă prin a-şi declara un manifest. Karl Marx a început cu publicarea manifestului comunist. Martin Luther a început cu publicarea celor 95 de teze ale sale. Isus a început o revoluţie a îndurării şi iubirii. Iar în Evanghelia de astăzi El şi-a publicat manifestul creştin:

Duhul Domnului este asupra mea: pentru aceasta m-a uns să duc săracilor vestea cea bună; m-a trimis să proclam celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redau libertatea celor asupriţi; să vestesc un an de îndurare al Domnului (4,18-19).

În aceste foarte puţine cuvinte vedem cum îşi înţelege Isus misiunea în lume, potrivit lui Luca. Care este sarcina lui Isus? Este “să ducă săracilor vestea cea bună; să proclame celor închişi eliberarea şi celor orbi recăpătarea vederii, să redea libertatea celor asupriţi, să vestească un an de îndurare al Domnului”.

În Evanghelia lui Matei, Isus vorbeşte despre “săracii în duh”, dar Luca spune simplu: “săraci”. Isus, în Evanghelia lui Luca, este interesat nu doar de aspectele spirituale ale vieţii umane, ci şi de aspectele materiale şi sociale. Aici vedem iubirea şi îndurarea lui Isus întinzându-se la toţi cei care au nevoie. După Învăţător, la fel trebuie să facă şi discipolii. Noi, cei care purtăm numele lui Cristos – numindu-ne creştini – trebuie să trăim după manifestul lui Cristos. Este misiunea noastră, ca persoane dar şi ca o comunitate, să ducem Vestea Bună săracilor din societatea noastră. Evanghelia de astăzi ne provoacă să ne întindem mâinile în solidaritate practică cu cei din jurul nostru care sunt vizibil dezavantajaţi. Creştini fiind, noi trebuie să fim interesaţi nu doar de salvarea sufletelor oamenilor ci şi de salvarea trupurilor lor, a sănătăţii lor, a caselor şi slujbelor lor. Vestea Bună nu este doar pentru suflet, ci şi pentru trup. Vestea Bună este pentru fiecare persoană şi pentru întreaga persoană, trup şi suflet.

 

* * *

 

“Pentru a vesti săracilor Evanghelia”

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iasi
Copyright: Predici.cnet.ro

Ne-am pregătit la ascultarea acestei pericope evanghelice repetând refrenul psalmului responsorial, acel act de credinţă: “Cuvintele Tale, Doamne, sunt Duh şi viaţă”. Din aclamaţia Evangheliei, Liturghia a desprins câteva cuvinte, propunându-ni-le ca temă de reflecţie: “Domnul m-a uns să duc săracilor vestea cea bună”. Aici este vorba despre profeţia lui Isaia, profetul pe care Isus şi-L aplică Lui însuşi. Aşa cum ne spune evanghelistul Luca, Isus a rostit aceste cuvinte în sinagoga din Nazaret, la începutul misiunii Sale publice, şi conţin oarecum un titlu la începutul întregii Evanghelii: “Aceasta este misiunea Mea – pare a spune Isus – şi aceştia sunt destinatarii!” Importanţa unor astfel de cuvinte pentru a înţelege spiritul Evangheliei este aşadar imensă, pentru că de aceasta depinde în mod direct înţelegerea Fericirilor: “Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor”.

Aici va trebui să ne punem câteva întrebări: Ce este Evanghelia care se vesteşte? Cine sunt săracii cărora li se vesteşte? Pe buzele lui Isaia, care le spunea acele cuvinte conaţionalilor săi deportaţi în Babilonia, Vestea cea Bună era asigurarea că Iahve, Dumnezeul lor, va lua în mâna Sa soarta poporului Său, aşa cum a făcut în Egipt, când l-a izbăvit de robia Faraonului; Ierusalimul, Cetatea Sfântă, va fi reconstruită; toţi cei robiţi se vor reîntoarce cu aceeaşi bucurie cu care copilul se avântă spre sânul mamei sale, şi, reîntorşi în cetate, vor fi mângâiaţi. După reîntoarcere, aşteptarea nu a încetat, ci s-a dilatat spre un orizont şi spre o realitate mai mare şi mai misterioasă, adică spre o suveranitate a lui Dumnezeu exercitată de aproape, personal, pe pământ.

Atunci când Isus, în sinagoga din Nazaret, a închis sulul cărţii şi a spus: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care aţi ascultat-o cu urechile voastre”, a fost ca şi cum ar fi spus direct: “Făgăduinţa cea de demult a lui Dumnezeu a ajuns la împlinire; astăzi, prin Mine, se realizează acea Nouă Stăpânire a lui Dumnezeu pe pământ”. Cu alte cuvinte, El îşi repeta chemarea: “Pocăiţi-vă pentru că împărăţia lui Dumnezeu a ajuns la voi”.

Această împărăţie înseamnă acceptarea Stăpânirii Domnului care nu se exprimă prin dominare, prin impunerea legilor, ci mai degrabă prin eliberarea de toate de toate sclaviile; se exprimă prin pacea şi bucuria duhului, aşa cum spune Sfântul Pavel. Pentru cei săraci acesta este un mesaj al bucuriei, întrucât într-o împărăţie a lui Dumnezeu vor fi abrogate acele legi riguroase şi neomenoase care să mai permită celor bogaţi şi puternici să aibă întotdeauna dreptate, să-l mai jecmănească pe cel slab şi neajutorat, dar cu toate acestea să pretindă şi titlul onorific de “binefăcători”. În noua Împărăţie raporturile vor fi răsturnate: cei de pe urmă vor fi întâi iar primii vor fi ultimii, şi aceasta nu în sensul că cei bogaţi vor fi lipsiţi de averile lor, iar din mulţimea săracilor se va ridica o nouă aristocraţie privilegiată, ci în sensul că s-a schimbat în favoarea celor săraci şi asupriţi dimensiunea evaluării: munca acum este valoarea, nu puterea omului, nu averea.

Şi acum o altă întrebare, adică a doua: “Cine sunt săracii cărora li se vesteşte Evanghelia?” Cu alte cuvinte, ce fel de sărăcie este aceea care aici, ca şi în restul Evangheliei, este declarată fericită? Unii răspund că aceasta ar fi o stare socială, adică pur şi simplu a nu avea bunuri, a fi la cheremul altora (adică oprimaţi, exploataţi) aşa cum era Lazăr din parabolă; sentimentele şi meritele personale nu contează deloc; ceea ce contează este că Dumnezeu este suveran drept, şi ca orice suveran drept (cel puţin în mentalitatea Orientului Antic), El trebuie să ia apărarea celor lipsiţi de apărare (J. Dupont).

Alţii spun: “Este o atitudine spirituală, un fel de sărăcie, care presupune sărăcia de fapt însă nu necesară, şi oricum nu poate fi identificată cu ea” (A. Gelin). Noi luăm şi una şi alta de bune şi vom spune că este o atitudine interioară bazată pe o stare de fapt sau tinde spre aceasta: este sărăcia fără nici un fel de adăugiri la textul Fericirilor din Evanghelia lui Luca, şi a sărăciei în duh din Evanghelia lui Matei, luate împreună.

Sărăcia evanghelică nu poate fi primită în toată greutatea ei decât privind cu ambii ochi. Cei doi evanghelişti au evidenţiat în ambele cazuri un aspect real al sărăciei pe care o înţelegea Isus; întregul trebuie recuperat alăturând cele două părţi ale concepţiei despre sărăcie: a lui Luca şi a lui Matei. O sărăcie “numai cu duhul” nu ar da dreptate concretizării atâtor insistenţe ale lui Isus care pune împărăţia lui Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, şi dacă este nevoie, cere renunţarea la ceea ce are omul. Nu dă dreptate faptului că Isus îi preferă pe săraci, pe cei slabi şi bolnavi, după cum nu lămureşte nici pentru ce anume tocmai cei săraci au fost primii care au primit Vestea cea Bună a lui Isus, şi au fost primele mădulare ale Bisericii. Însă o sărăcie care ar fi “numai de fapt” ar exclude chiar mai multe lucruri din Evanghelie. De pildă, ce ar însemna îndemnul de a deveni ca pruncii, atât de aproape de Fericirea Sărăciei? Pentru ce “Magnificat” îi pune faţă-n faţă pe cei puternici cu cei umiliţi şi nu cu cei săraci? Pentru ce Isus îi pune faţă-n faţă pe cei mici cu cei înţelepţi şi nu cu cei bogaţi?

Isaia, la care a recurs Isus pentru a-şi exprima misiunea Sa, ne ajută să descoperim săracii din Evanghelie. Aceştia sunt săracii lui Iahve, cei săraci “în faţa lui Dumnezeu”, care în întristarea şi în sărăcia lor îşi amintesc de El, în care îşi pun toată încrederea şi nădejdea; aceia care nu se încred în carele lor de luptă şi în puterea cailor, şi nici în faptele lor de dreptate. Această sărăcie înseamnă a putea sta cu faţa senină înaintea lui Dumnezeu, a păstra acea conduită a vameşului din templu, a avea aceleaşi dispoziţii spirituale cu Maria, sau ca prima comunitate creştină de după Paşti: “smeriţi sub Mâna puternică a lui Dumnezeu”. Sărăcia evanghelică nu poate fi separată de umilinţă. Sfântul Francisc din Assisi, marele cântăreţ al Doamnei Sărăcii, a înţeles aceasta foarte bine.

Poate că astăzi nu este mai puţin important să ne îndreptăm atenţia asupra acestei sărăcii smerite decât asupra sărăciei materiale. În viaţa Bisericii există situaţii sau momente de sărăcie. Prima lectură ne-a prezentat tocmai unul dintre aceste momente. O mână de oameni, “rămăşiţa lui Israel”, împreună cu Ezdra şi cu Neemia, s-au reîntors în Ierusalim din robia babilonică; s-au adunat într-o piaţă în jurul căreia nu se aflau decât ruine şi dărâmături. Totul trebuie luat de la capăt, în mijlocul unor popoare ostile care nu privesc cu ochi buni această comunitate ce se încăpăţâna a se adapta obiceiurilor tuturor. Cât de îndepărtată este splendoarea vremurilor lui David şi Solomon! … Ei ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi încep a plânge cu hohote! … Iată, aceasta este situaţia sărăciei în istoria lui Israel, mai apropiată Bisericii de astăzi decât s-ar părea. Marea cultură, minunata ştiinţă (sau mai bine spus ceea ce se crede ca atare), au întors spatele Bisericii şi s-au instalat pe jilţul de judecată. Pe zi ce trece creştinii devin tot mai mult o minoritate, şi nu arareori sunt ridiculizaţi, cedând în faţa anumitor aberaţii! … Cât de mult ne-am îndepărtat de fastul unui adevărat creştinism!

Trăirea acestei situaţii de sărăcie înseamnă a ne încrede numai în Domnul şi mai cu seamă a iubi şi a ierta, aşa cum făceau primii creştini, care au fost mult mai izolaţi şi mai persecutaţi decât noi, despre care s-a scris că îi scuzau pe toţi şi nu acuzau pe nimeni, ba chiar se rugau pentru călăii lor (Eusebiu: Istoria Bisericii). Împotrivirea lor faţă de compromis şi apostazie nu făcea altceva decât să apară şi mai luminoasă această împotrivire a lor faţă de ură şi de resentiment.

Înfăşurând sulul cărţii, în ziua aceea Isus a spus: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta”. Acum şi noi să închidem Cartea Evangheliei din care am citit toate acestea, însă nu cu gândul de a se sfârşi toate aici, ci într-un oarecare sens de a începe totul din acest moment: “Dacă ştiţi toate aceste lucruri (că împărăţia lui Dumnezeu aparţine săracilor), fericiţi veţi fi dacă le veţi pune în practică”. Cuvântul lui Dumnezeu se reînnoieşte ori de câte ori cineva îl ascultă şi îl pune în practică. Astăzi, acel Cuvânt pronunţat de El în acea zi se prelungeşte în Biserică şi mai durează încă. Cu alte cuvinte, trebuie să ştim că şi noi suntem crainicii trimişi spre a vesti săracilor mesajul fericirii.

Sfânta Împărtăşanie, pe care o vom primi peste câteva minute, să facă în aşa fel încât Duhul Domnului, adică Duhul lui Isus din Nazaret, să coboare asupra noastră spre a putea împlini şi noi – aşa ca El – această Scriptură.

 

* * *

 

Duminica a III-a din Timpul de peste an

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Ne 8,2-4a.5-6.8-10)

Suntem în anul 444 a.C şi la Ierusalim, pentru prima dată după exil (terminat în 538), poporul lui Israel s-a adunat pentru a celebra împreună o liturgie a Cuvântului, urmată de o masă, tot împreună. În textul considerat, care vorbeşte despre promulgarea legii de către preotul şi învăţatul Ezdra, avem structura tradiţională a unei adunări liturgice. Cu bucurie se celebrează alianţa, cu privirea însă îndreptată spre viitor: poporul înalţă laude lui Dumnezeu (v. 6), apoi Ezdra, de pe podiumul pe care era, deschide Cartea Legii şi nişte lectori aleşi proclamă texte din cartea Deuteronomului în faţa întregii adunări liturgice care ascultă în tăcere. După terminarea citirii textelor urmează explicarea lor prin actualizarea lor în ceea ce priveşte observarea religioasă a alianţei (v. 4 şi urm.). Poporul, ascultând Cuvântul lui Dumnezeu care solicită angajamentul personal, se deschide la convertire – îşi plânge păcatul şi trădările faţă de alianţă (v. 9). Ezdra intervine atunci şi, recunoscând căinţa sinceră a poporului, îi invită pe toţi la bucurie, la sărbătoare şi la masa în cinstea Domnului, “fiindcă această zi este consacrată Domnului” (v. 10). Trebuie renunţat la orice doliu sau plânset deoarece Dumnezeu a iertat toate păcatele şi a avut milă de poporul său.

Lectura a II-a (1Cor 12,12-31a)

Textul paulin descrie comunitatea creştină ca şi Trup al lui Cristos. Densitatea ecleziologică este surprinzătoare. Iată unele detalii caracteristice.

Trupul este “UNUL”, deşi în el există o bogată pluralitate şi diversitate de membre. Fundamentul trupului rămâne numai Cristos: “tot astfel şi Cristos” (v. 12). Astfel, Apostolul ne conduce imediat la esenţial: comunitatea creştină nu este doar “ca şi” un trup, ci este TRUPUL lui Cristos. Înainte de a dezvolta comparaţia, Paul indică toate motivele care fac ca noi să fim Trupul lui Cristos: botezul şi darul Duhului Sfânt (v. 13). Deci, pe primul loc este comuniunea cu Domnul: acesta este esenţialul care motivează atât diversitatea cât şi multitudinea membrelor. În al treilea rând, Paul ne spune că diferenţele sociale (a fi sclav sau liber) sau cele religioase (a fi evrei sau păgâni) îşi pierd importanţa şi sunt abrogate. Apoi afirmă că celelalte diferenţe se crează pe alte baze: noile diferenţe prezente în comunitate sunt slujiri, misiuni, nu demnităţi sau/şi motive de dezbinare.

Originalitatea fiecărui credincios nu este aşadar spre avantajul personal, ci al întregii comunităţi: diferenţele sunt necesare. Trupul nu ar fi ceea ce este dacă nu ar fi compus din membre diferite; tot astfel şi comunitatea creştină: în Biserică fiecare îşi are rolul imposibil de înlocuit, asemenea fiecărei celule din trupul uman. Adevărata ameninţare împotriva unităţii Bisericii, deci, nu vine din diversitatea darurilor Duhului, ci din încercarea unuia dintre daruri de a fi deasupra celorlalte sau din refuzul aceluiaşi dar de a sluji sau de a nu avea nevoie de celelalte: «Ochiul nu poate spune mâinii: “nu am nevoie de tine”; nici capul picioarelor: “nu am nevoie de voi» (v. 21).

Evanghelia (Lc 1,1-4; 4,14-21)

Luca, după ce a expus scopul evangheliei sale – ca un scriitor serios şi demn de crezare – narează episodul de la Nazaret. Evanghelistul situează discursul în sinagogă la începutul activităţii publice a lui Isus, făcând din el discursul inaugural şi programator al Mesiei. Cristos citeşte textul din Is 61,1 (şi urm.) modificându-i însă sensul: face textului profetic o lectură actualiza(n)tă care accentuează lucrarea de eliberare a mântuirii: “Astăzi s-a împlinit această Scriptură pe care voi aţi auzit-o cu urechile voastre” (v. 21). Isus, fără a face aplicaţii morale/moraliste, atrage atenţia asupra evenimentului pe care el îl împlineşte: venirea sa împlineşte aşteptările profetului. Astfel El se proclamă Mesia, se identifică cu aşteptarea aceluiaşi, aşteptare care se împlineşte “astăzi” în persoana sa.

“Astăzi”-ul este noutatea lui Isus. Cu El au început “timpurile cele din urmă” care se continuă în Biserica timpurilor noastre. Iar misiunea pe care Isus o inaugurează este îndreptată în special către cei săraci, către cei din urmă (ultimii). Aşa cum spune Isaia, Isus îndreaptă “vestea cea bună” păcătoşilor, celor marginalizaţi şi persecutaţi, în orice condiţie socială ar fi ei, deoarece Dumnezeu îi iubeşte pe oameni fără a face diferenţe. Pentru Cristos fiecare om este preţios: nu există în faţa lui Dumnezeu marginalizaţi; din contră, pentru dânsul cei din urmă sunt primii care intră în posesia împărăţiei cerului şi, deci, a vieţii adevărate. Doar “vestea” lui Isus poate să mişte inima omului (re)dându-i demnitatea şi capacitatea de a spera: acestea mai ales celor din urmă, marginalizaţi.

 

* * *

 

Duminica a 3-a de peste an

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu vorbeşte cu poporul

“Ezdra a citit legea de dimineaţă şi până la amiază pe locul de dinaintea porţii apelor, în faţa bărbaţilor şi a femeilor şi în faţa celor care erau în stare să o înţeleagă. Tot poporul a fost cu luare aminte la citirea Cărţii Legii” (Neemia. 8, 2-6; 8-10)

“Noi toţi am fost botezaţi într-un singur duh. Iudei sau greci, sclavi sau liberi…” (1Cor. 12, 12-31)

“În urmă, a închis cartea, a dat-o slujitorului şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă aveau privirile aţintite spre El. Atunci a început să le spună: Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit.” (Lc. 1, 1-3; 4, 14-21)

Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. În ea Dumnezeu rupe tăcerea, intervine şi se pronunţă. În Biblie Dumnezeu nu vorbeşte atât despre Sine însuşi, cât mai mult despre om. Sau mai bine spus, vorbeşte despre El numai în raport cu omul. Cel de pe urmă cuvânt al Bibliei, nu este un cadru speculativ sau estetic, ci este pronunţat atunci când Dumnezeu, în Isus Cristos, (Cuvântul său), spune că dragostea Sa faţă de om este definitivă şi asigurătoare. Acest cuvânt al lui Dumnezeu este adresat mai cu seamă unui popor. Interlocutorul lui Dumnezeu, aşadar, nu este omul, individul, ci un popor întreg.

Biblia nu trebuie considerată ca un fel de dicţionar, de răspunsuri, din care fiecare om să-şi poată extrage propriile idei şi tot ceea ce-i convine pentru propria-i cultură religioasă, pentru propria-i evlavie sau chiar polemici împotriva adversarilor. Biblia riscă de a se extenua, atunci când devine obiectul unei cercetări individualiste. Mai trebuie ţinut cont că Biblia este cartea unei comunităţi, a unui popor şi că nu poate să fie înţeleasă aşa cum trebuie, decât numai în cadrul bisericesc. Prin urmare, Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu. Dar şi cuvântul comunităţii adresat lui Dumnezeu.

O pildă caracteristică şi sugestivă a acestei lecturi “populare” a Bibliei ne este oferită de textul lui Neemia din prima lectură. În Vechiul Testament avem mai cu seamă, patru mari adunări, care, mai mult sau mai puţin, urmează prima schemă, adică aceea de pe Muntele Sinai, în care a apărut aşa zisa “biserică a pustiului”. Aici pot fi evidenţiate trei momente fundamentale: – Dumnezeu convocă poporul, – îi vorbeşte, – încheie un legământ cu el.

După adunarea de pe Muntele Sinai, către anul 1200 î.C. avem adunarea de la Sihem, în care poporul este chemat de a lua o hotărâre, de a alege între Dumnezeu şi idoli. Apoi vine adunarea lui Iosua (anul 622) şi descoperirea Cărţii Legii (probabil Deuteronomul). Iar în cele din urmă adunarea lui Ezdra (în jurul anului 398), adică exact aceea care este propusă şi astăzi. În această carte este descris actul inaugural al noii comunităţi israelite, după reîntoarcerea din robia babilonică.

“Cu acea dată se începe o nouă fază istorică, pentru întregul Israel, un timp de mai marcantă prezenţă a lui Dumnezeu în mijlocul poporului prin Cuvântul Său. Şi aceasta, numai prin descrierea unei liturghii solemne unde este convocat tot poporul, nu numai bărbaţii, dar şi femeile şi copiii. Este o zi profetică, o zi în care sunt scoase în evidenţă calităţile preoţeşti şi profetice ale întregului popor nu numai a reprezentanţilor cultului.” (Enzo Bianchi)

Templul a dispărut. Distrugere. Mormane de dărâmături. Amintiri înfricoşătoare de umiliri şi suferinţă. Nu mai există nimic. Dar cu toate acestea Cuvântul lui Dumnezeu a rămas! Şi asta este suficient pentru a-i chema la adunare pe cei împrăştiaţi. În jurul Cuvântului lui Dumnezeu, se reînsufleţeşte un popor. Se recompune o comunitate, se îndreaptă cu scopul de a-şi reafla propria ei identitate. Aici aflăm pentru prima dată despre ridicarea unui amvon, a unei tribune, de unde trebuie predicat cuvântul.

După o binecuvântare solemnă, începe citirea. Este o citire lungă care continuă toată dimineaţa. În succedarea versetelor, cuvintele sunt nu numai traduse, dar chiar însoţite de explicaţii. Este o traducere parafrazată şi fidelă cu toate că este liberă a textelor biblice (acest fel de traducere după sens se va numi “targum”). Important este ca poporul să înţeleagă. Cea mai mare parte dintre oameni, de acum nu mai cunoşteau ebraica, motiv pentru care s-a simţit nevoia traducerii în limba ebraică. Cu acea ocazie s-au înregistrat şi reacţiile poporului în faţa acelui mesaj al Cuvântului: teama şi bucuria.

Cuvântul lui Dumnezeu, asemenea spadei cu două tăişuri, este un cuvânt care pătrunde, străpunge şi face să simtă durerea. Este cuvântul care descoperă faptele, chiar şi intenţiile cele mai secrete ale minţii şi ale inimilor. Este un cuvânt revelator, întrucât descoperă mai întâi de toate dezordinea care se află în inima noastră. Smulge vălul aparenţelor noastre şi demască toate ipocriziile noastre. În faţa cuvântului totul rămâne descoperit, lipsit de apărare. Într-un asemenea caz atitudinea naturală este aceea a fricii.

De fiecare dată când se stabileşte un contact cu Dumnezeu, omul nu are de făcut altceva decât să-şi recunoască propria-i păcătoşenie şi să se pocăiască, aşa ca Isaia, pentru că numai aşa va simţi sfinţenia divină. Însă Cuvântul lui Dumnezeu îşi aduce roadele lui chiar şi printr-un plâns mântuitor. Este ca sămânţa cea bună, aruncată în brazda amărăciunii, fecundată de lacrimi, care aduce roade în bucurie. “Nu vă întristaţi, pentru că bucuria Domnului este tăria voastră!” Iar bucuria Domnului vine din faptul că şi-a aflat un popor. Un popor care este al Lui, care-i aparţine. O comunitate zidită de cuvântul Lui, care este dispusă ca să ia în serios acest cuvânt. Prin urmare, un popor pe care El poate conta în orice clipă.

Deci, pe scurt, aici avem: – un popor care plânge pentru că a păcătuit; – un popor care se bucură (“Mergeţi şi mâncaţi mâncăruri grase şi beţi vinuri dulci”); – bucuria Domnului care devine tăria poporului. În sinagoga din Nazaret, Isus ne oferă una dintre pildele cele mai convingătoare de felul cum trebuie citit cuvântul. Această liturghie este cu adevărat exemplară nu numai prin faptul că cele scrise în Scriptură se referă la Cristos şi că s-au realizat în persoana Lui, dar pentru că toate acestea se referă la timpurile noastre, la actualitate. Cuvintele profetului, de demult îşi află actualitatea lor în cele spuse de Isus: “Astăzi s-a îndeplinit Scriptura aceasta!”. Fiecare dintre noi, aparţinând noului popor al lui Dumnezeu, este chemat a actualiza textul cel vechi al Scripturii. În cazul acesta ne vom adăpa cu toţii la acelaşi izvor împreună cu aceeaşi clauză de neînlocuit, pentru că numai în Duhul Sfânt putem citi Biblia.

 

* * *

 

Duhul Domnului este asupra mea

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Antifona de la începutul sfintei Liturghii de azi, anticipând bucuria de la sfârşit, ne îndeamnă: Cântaţi Domnului cântare nouă, cântaţi Domnului tot pământul! La întrebarea: Pentru ce să-i cântăm? Tot antifona ne răspunde: Pentru strălucirea şi măreţia care este înaintea lui, pentru puterea şi frumuseţea din lăcaşul lui (Ps 95,1.6).

Privindu-l pe Isus în sinagoga din Nazaret (Lc 1,1-4; 4,14-21), vom descoperi strălucirea şi măreţia pe faţa lui, iar în lăcaşul lui, în suflet, vom contempla puterea şi frumuseţea.

În strălucirea, măreţia, puterea şi frumuseţea lui Isus Cristos, Domnul nostru, ne introduce prima lectură (Ne 8,2-4a. 5-6.8-10).

Într-o zi de sărbătoare, Legea lui Moise pe care Esdra a citit-o în faţa poporului pe toată durata dimineţii, a dus la formarea unui popor nou cu un nume tehnic: poporul iudeu, cunoscut până azi. El are ca tată pe Esdra; ca dată a naşterii este sărbătoarea Corturilor din anul 398 înainte de Cristos. Noul popor a luat naştere într-o zi de sărbătoare prin reînnoirea alianţei cu Dumnezeu. Esdra impune obligaţia păstrării ei şi formulează un document iscălit de reprezentanţii comunităţii şi pe care îl sigilează ca document istoric (cf. Ne c. 10;. CBL pag. 392).

Rămăşiţa poporului întoarsă din exilul babilonic la Ierusalim îşi găseşte noua identitate şi unitate în cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că poporul, auzind cuvântul lui Iahve, este pătruns până în adâncul sufletului şi plânge, este semn că Legea conţine viaţa lui şi l-a dus la convertire. Numai convertirea dă sărbătorii caracterul ei de bucurie şi de caritate (cf. MAC pag. 1030).

Cu Isus din sinagoga din Nazaret în zi de sărbătoare (sâmbăta) începe să se arate strălucirea şi măreţia unui nou popor: poporul creştin, care îl are pe Dumnezeu ca tată. Realizarea acestui popor nou, Isus o atribuie Duhului Sfânt: Duhul Domnului este asupra mea. El m-a trimis, spre deosebire de lumea veche care a început tot prin Duhul Domnului care însă plutea deasupra apelor şi a apărut viaţa (Gen 1,2).

Textul evangheliei de azi vrea să arate că întreaga speranţă a Vechiului Testament că va veni puterea, va veni întreg Duhul lui Dumnezeu şi va face să se schimbe faţa pământului, fiindcă toţi oamenii vor fi pătrunşi de cunoaşterea lui Dumnezeu în totalitate, aşa cum apele acoperă fundul mărilor (cf. Hab 2,14), s-a împlinit. Această lume nouă începe cu Isus Cristos în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei divine (cf. Col 2,3). Isus s-a ridicat să citească; i s-a dat cartea, a deschis-o şi a citit. Mântuitorul arată că şi-a asumat toată spiritualitatea V.T. şi apoi s-a aşezat, dispus să o desăvârşească, invitându-i pe ascultători să colaboreze. “Cu ochii îndreptaţi la Isus începătorul şi desăvârşitorul credinţei noastre” (Evr 12,2), ascultătorii extaziaţi, îi contemplă înţelepciunea prin care face înţelepte inimile celor simpli şi le deschide să primească înţelepciunea Tatălui. Îi contemplă înţelegea prin care descoperă minţilor noastre voinţa lui Dumnezeu. Îi contemplă sfatul pe care îl putem explica prin termenii biblici de lumină şi călăuză spirituală. Îi contemplă tăria care susţine credinţa care ne întăreşte spre a rezista celui rău, ne dă curajul de a mărturisi prin cuvinte şi prin fapte că el este Domnul. Îi contemplă ştiinţa prin care îi introduce în cunoaşterea tainelor împărăţiei lui Dumnezeu (Nu este vorba de o cunoaştere intelectuală, ci de a face experienţa lui Dumnezeu scriind în inimile credincioşilor cuvintele lui Isus, le reaminteşte celor distraţi şi uituci, dă tuturor sensul vieţii). Îi contemplă evlavia care călăuzeşte dorinţele şi faptele în raport cu Dumnezeu şi aproapele. Îi contemplă frica de Dumnezeu sau teama sfântă, acea atitudine spirituală care nu se reduce la teama omului în faţa transcendenţei şi a sfinţeniei divine, ci exprimă conştiinţa aceluia care se simte atât de iubit de Dumnezeu că nu poate trăi în afara logicii şi exigenţelor legământului sau legăturii dintre Tatăl şi Fiul omului (cf. Vino, Duhule Sfinte! Ed. Presa Bună, Iaşi 1997, pag. 91-103).

Iată că celor care aşteptau venirea Duhului lui Dumnezeu pe pământ, Isus le vesteşte că misterul deja a început să se înfăptuiască: Azi s-a împlinit această Scriptură şi oricine o poate verifica. Cuvintele şi gesturile lui Isus invită la cunoaştere. Închizând cartea, arată că s-a închis perioada istorică a prezicerilor din Vechiul Testament, o dădu (cartea) slujitorului, să o poată verifica oricine şi să o transmită mai departe ca pe o mărturie a spiritualităţii trecutului. Se aşeză. Gestul arată instaurarea unei noi orânduiri bazată pe o întâlnire personală cu el.

Isus a dovedit în istorie că este cu adevărat cuvântul viu al lui Dumnezeu care realizează minuni de viaţă: “Viu este cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător” (Evr 4,12) prin Duhul Sfânt mereu prezent asupra lui. El oferă oamenilor credinţa, speranţa şi iubirea ca daruri scoase din comoara înţelepciunii divine destinate să zidească Biserica şi să asigure moştenirea ce se cuvine celor sfinţi (cf. Fap 20,32; 1Tes 2,13; DV 21). Castitatea (fecioria), sărăcia şi ascultarea sunt daruri scoase din comoara ştiinţei divine şi stau la baza trăirii sfaturilor evanghelice şi au menirea să prorocească împărăţia viitoare în care oamenii vor fi asemenea cu îngerii lui Dumnezeu (cf. Mt 22,30).

Acesta este scopul evangheliei pe care sfântul Luca îl pune chiar la începutul mărturiei sale, ca orice teofil, adică iubitor de Dumnezeu, să-şi dea seama personal de soliditatea argumentelor: Cristos nu-i un carismatic, el este izvorul tuturor carismelor şi prin Duhul Sfânt este împărţitorul lor. Acest lucru, citit în sufletul lui Isus de cei prezenţi în sinagogă, i-a făcut să se uimească de cuvintele pline de har rostite de el.

Carisma, aşa cum am definit-o în duminica trecută, este un dar al lui Cristos dat omului prin Duhul Sfânt, ca la rândul său să-l ofere altor oameni cu toată iubirea, cu scopul de a realiza comuniunea dintre membrii Bisericii şi prin această realizare să se instaureze acea sărbătoare în care lacrimile convertirii să asigure fericirea fără apus: învierea.

Sfântul Paul (Lec. a II-a: 1Cor 12,12-31a) continuă şi azi tema carismelor. Printre altele el enumeră credinţa, considerată drept temelia minunilor, capabilă să înfăptuiască lucruri impresionante; profeţia, care este ceva asemănător cu predicile noastre, fiindcă are menirea să instruiască, să îndemne; vorbirea limbilor, a acelor limbi necunoscute sau mai puţin cunoscute, fără a se înţelege fenomenul limbilor de la Rusalii, ci, aşa cum întâlnim în religiile misterelor, folosirea la serviciul de cult a unui limbaj arhaic şi tainic (arcan) (cf. CBL pag. 1612-1613).

În calitate de ferment al istoriei pentru înfăptuirea împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica este chemată să realizeze unitatea lumii prin promovarea valorilor spirituale în spirit ecumenic: primeşte şi oferă ceea ce duce la unitatea catolică: carisma divină, adică iubirea.

Isus s-a aşezat ca să rămână cu noi.

Într-atât şi-a respectat Dumnezeu creaţia încât pentru a intra şi a interveni într-însa i s-a supus. S-a smerit şi s-a furişat printre noi luând ca şi noi calea naşterii din femeie şi trup cu adevărat omenesc [...]. Lumea n-a fost creată în temeiul moralei producătorului (esenţial contabilă şi comercială: “Îţi dau, dacă îmi dai”) ci, din contra, în temeiul dăruirii şi spre binele exclusiv al consumatorului. Până la urmă, Făcătorul se lasă de-a pururi consumat în Euharistie (cf. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1997, pag. 208-209). S-a aşezat şi a rămas ca prin Euharistie să ne împartă din strălucirea, măreţia, puterea şi frumuseţea sa, făcându-ne noul popor al lui Dumnezeu, Trupul Mistic al lui Cristos, fii ai împărăţiei Tatălui, dăruindu-ni-l pe acela care este mereu asupra lui, pe Duhul Sfânt, ca să fim în faţa lui Dumnezeu mireasma lui Cristos, după cum spune sfântul Paul (2Cor 2,15), adică împărţitori de carisme.

Acum să ne întrebăm din nou: Avem motive să-i cântăm cântare nouă?

Avem. Dar, ca noi înşine să fim cântarea nouă, imnul viu din sânul creaţiei, să-i înălţăm o sfântă rugă: Dumnezeule atotputernic şi veşnic, călăuzeşte viaţa noastră după voinţa ta, pentru ca în numele Fiului tău preaiubit să ne învrednicim a fi tot mai bogaţi în fapte bune (LR), ca să avem de unde oferi tuturor fraţilor noştri, pentru a realiza convertirea, recunoscând că toţi suntem săraci, dar Duhul Sfânt, fiind al săracilor Părinte dătător de cele sfinte, ne poate face părtaşi de fericirea sărbătorii veşnice. Amin.

 

* * *

 

Duminica a III-a de peste an

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cu câţiva ani în urmă, într-o şcoală din Roma, profesorul de literatură a dat această temă: “Vi-l prezint pe cel mai bun prieten al meu”.

Un băiat, A.P., a scris: “Am descoperit frumuseţea Evangheliei într-o seară în care stăteam la pat, bolnav. Eram acasă la bunicul şi, ca şi cum nu aş fi avut nimic de făcut, am întrebat:

- Bunicule, îmi aduci Evanghelia?

La început, bunicul a murmurat puţin, dar apoi a cedat şi mi-a adus-o. Am răsfoit-o neatent, aşa cum faci cu o revistă, apoi am început să citesc. Am citit un capitol, am citit două… Şi între timp treceau minute, ore.

… Şi aşa, două ore mai târziu, citisem o mare parte din ea. De atunci, iau Evanghelia şi o deschid la o pagină oarecare, sperând să găsesc ceva ce am nevoie mai mare, şi… parcă ar înţelege dorinţele mele şi ştie să îmi citească gândul. Într-adevăr, deschid şi găsesc partea din Evanghelie a cărei lumină îmi foloseşte cel mai mult în momentul respectiv.

De multe ori, lucrurile pe care le citesc în Evanghelie le visez noaptea şi dimineaţa îmi amintesc acea parte pe care am citit-o în vis:

Dar cei care au scris Evanghelia îşi imaginau că scrierile lor vor fi citite cu atâta atenţie, atâta iubire? Sperau aceasta? (Dintr-un pliant al Apostolatului rugăciunii)

2. Tema

Cartea pe care o iubesc mai mult este Evanghelia lui Isus.

3. Mesajul de astăzi

Doamne, învaţă-ne să iubim cuvântul tău; ajută-ne să-l înţelegem bine, ajută-ne să-l urmăm, pentru că este cuvântul iubirii tale.

Evreii iubeau cuvântul Domnului.

- Toată ziua trebuia să fie luminată de cuvântul lui Dumnezeu. La răsăritul soarelui, cât se putea distinge un fir alb de unul negru, evreul recita cea mai importantă lege: “Ascultă, Israele: IHWH este Dumnezeul nostru, IHWH este unul singur. Iubeşte-l pe IHWH, Dumnezeul tău, din toată inima ta, cu toată puterea ta, cu toată viaţa ta…” Seara, când reuşea să observe trei stele pe cer, evreul recita din nou acest nucleu central al cuvântului lui Dumnezeu.

- Şi munca trebuia să fie luminată de Legea lui Dumnezeu. Dimineaţa, înainte să o înceapă, în pauza de la prânz şi de la apus, evreii, repetând câteva fraze din Biblie, îl binecuvântau pe Domnul şi cereau ocrotirea sa. Şi în timpul muncii se opreau uneori pentru a-şi aminti de legea Domnului, şi legau cu două cureluşe două cutiuţe în care erau fragmente din Lege: una pe braţul stâng, aproape de inimă; alta în faţa ochilor, pe frunte.

- Şi hainele trebuiau să amintească de legea lui Dumnezeu. La capetele hainelor şi a mantalelor, evreii puneau ciucuri în mijlocul cărora se afla un fir albastru, asemănător culorii cerului, imagine a tronului lui IHWH. Aşa îşi aminteau de stăpânirea Domnului şi se angajau să păzească legile sale.

- Şi casa trebuia să fie ocrotită de cuvântul lui Dumnezeu. Când intra şi când ieşea din casă, evreul ridica mâna dreaptă şi atingea un mic pergament pe care erau scrise fraze din Biblie. În casa sa ardea întotdeauna o lumină aproape de dulapul unde era păzit cu grijă sulul din piele pe care era scris cuvântul Domnului. Dacă sunt prezenţi şapte oameni, cei care au vocea mai melodioasă îl iau de două mânere decorate, îl deschid şi îl citesc cu solemnitate religioasă.

Noi iubim cuvântul Domnului.

- Şi noi, creştinii, mai ales în biserică, avem gesturi religioase prin care este exprimată iubirea noastră faţă de Biblie, a cărei parte principală este constituită din Evanghelie. (Amintiţi-le copiilor să urmărească cu atenţie cele mai obişnuite gesturi de respect faţă de Cartea sfântă: ridicarea în picioare la Evanghelie, incensarea, sărutul final etc.).

Iubim Biblia pentru că ne aduce mesajul de iubire fidelă şi milostivă a Domnului.

- Evanghelia este vestea cea bună pentru fiecare dintre noi: Isus ne aduce eliberarea, lumina, bucuria mântuirii, manifestarea deplină a bunătăţii infinite a lui Dumnezeu, Tatăl nostru (cf. Evanghelia de astăzi).

4. Exemple

a) De fiecare dată când mergea acasă la un coleg, fiul scriitorului Sinclair Lewis găsea o bunică absorbită în citirea Bibliei. Nu a rezistat curiozităţii şi l-a întrebat într-o zi pe prietenul său:

- Vrei să-mi spui de ce citeşte bunica de fiecare dată Biblia?

- Nu ştiu, a răspuns acesta, probabil îşi pregăteşte şi ea examenele!

Răspunsul acestui băiat american este mai profund decât pare la prima vedere: într-o zi, la examenele finale, vom fi întrebaţi dacă ne-am îndeplinit cu grijă datoria de a primi cuvântul lui Dumnezeu, pentru a-l pune apoi în practică.

b) Am întrebat, odată, un copil arab:

- Ce ai învăţat azi la ora de Coran?

El s-a luminat la faţă şi mi-a spus fraza pe care a învăţat-o din Cartea sfântă. Atunci i-am cerut:

- Scrie pe nisip cuvintele pe care le-ai învăţat, ca să le pot înţelege mai bine şi eu.

M-a privit aproape terorizat şi mi-a spus:

- Nu! Cuvântul lui Dumnezeu se scrie în minte şi în inimă, nu se scrie pe pământ! (A. GASPARINO, La messa cena del Signore).

 

* * *

 

Duminica a 3-a de peste an Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 1,1-4; 4,14-21

1

1-4 Mai mulţi au încercat deja să alcătuiască o relatare a faptelor care s-au petrecut printre noi, aşa cum ni le-au transmis cei care, de la început, au fost martori oculari şi au devenit slujitori ai cuvântului.

După ce m-am informat cu grijă asupra tuturor faptelor, chiar de la început, m-am hotărât şi eu, scumpul meu Teofil, să scriu pentru tine o expunere ordonată, ca să te convingi de trăinicia învăţăturii pe care ai primit-o.

4

Isus îşi începe lucrarea

14-15 Isus, împins de puterea Duhului Sfânt, s-a întors în Galileea şi s-a dus vestea despre el în tot ţinutul dimprejur. Învăţa în sinagogile lor, slăvit fiind de toţi. 16 Apoi a venit la Nazaret, unde fusese crescut şi după obiceiul său, a intrat într-o zi de sâmbătă în sinagogă şi s-a ridicat să citească.

17 I s-a dat cartea profetului Isaia. Deschizând cartea, a găsit locul unde era scris:

18 «Duhul Domnului este asupra mea,

el m-a sfinţit prin ungere

ca să vestesc săracilor evanghelia,

m-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima,

să propovăduiesc celor prinşi în război eliberarea

şi celor orbi vederea, să dau celor asupriţi libertatea

19 şi să vestesc anul de îndurare al Domnului».

20 Închizând cartea şi dând-o slujitorului, s-a aşezat, iar ochii tuturor din sinagogă era aţintiţi asupra lui. 21 Atunci a început să le spună: «Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi».

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

În această duminică începem lectura semi-continuă a Evangheliei după sfântul Luca în Ciclul C al Liturgiei Bisericii. Ni se prezintă un text care combină două relatări bine diferenţiate. De fapt, ambele părţi aparţin la capitole şi contexte foarte diferite:

- Versetele 1-4 din capitolul 1: Prologul Evangheliei după sfântul Luca.

- Versetele 14-21 din capitolul 4: Începutul activităţii publice a Domnului.

În prolog, Luca se adresează unui anume “Teofil”. Nu ştim dacă este un personaj real istoric din timpul lui sau dacă este o formă literară pentru a-i include pe toţi cititorii din toate timpurile. Teofil, care înseamnă “iubiţi de Dumnezeu” sau “cei care-l iubesc pe Dumnezeu”, am fi fiecare dintre noi ca şi cititori ai Evangheliei Domnului nostru. Este interesant de observat obiectivul lui Luca atunci când scrie evanghelia sa: mai întâi afirmă că alţii au făcut asta deja anterior; în al doilea rând, el se hotărăşte să studieze cu atenţie ceea ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, pentru a pune asta în scris şi a-l face cunoscut pentru ca să se cunoască adevărul. Există în Luca un adevărat şi remarcabil efort istoric. Ceea ce s-a întâmplat nu este o fabulă sau o poveste fantastică, ci este istorie, istorie reală şi concretă. Luca povesteşte toate în Evanghelia sa şi în cartea Faptele Apostolilor.

În prima parte a capitolului 4 ni se relatează ispitirea lui Isus în deşert. După această întâmplare se situează partea a doua a textului de astăzi: Isus începe misiunea sa, activitatea sa publică printre oameni… Cum face asta? Se întoarce în Galileea şi începe să înveţe în toate sinagogile. Lumea îl cunoaşte în fiecare zi mai mult. Într-o zi se întoarce la Nazaret şi în zi de sâmbătă, stând în sinagogă, citeşte textul profetic din Isaia care ni se prezintă astăzi.

Până aici nimic deosebit. Era obişnuit ca bărbaţii adulţi să poată citi în celebrarea de sâmbătă. Interesantul apare atunci când Domnul închide cartea. Toţi aşteaptă să vadă ce anume va “predica”. În acest moment şi cu puţine cuvinte Isus ratifică misiunea sa: “Aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit acum s-au împlinit astăzi”. Îşi aplică sieşi profeţia pe care tocmai a citit-o şi proclamat-o. Domnul este realmente Mesia care îl are pe Duhul Sfânt, care a fost ales şi trimis pentru a duce săracilor vestea cea bună, pentru a vesti celor închişi libertatea şi celor orbi vederea, pentru a-i răscumpăra pe toţi cei care sunt maltrataţi şi, în definitiv şi ca sinteză, pentru a vesti că El este Mântuirea care toţi aşteptau.

Pentru a ţine cont: Autorul celei de-a treia evanghelii, al Evangheliei după sfântul Luca, continuă istoria sa teologică într-o a doua scriere, un al doilea volum care este cartea Faptele Apostolilor. Merită de comparat “prologurile” ambelor scrieri pentru a observa cu claritate această afirmaţie.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Fap 1,1-2; Mt 4,12-17; Mt 13,53-58; Is 61,1-2.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea într-un dicţionar biblic cuvântul “Eliberare, a elibera, libertate, liber”.

Întrebări pentru lectură

- Câte părţi are textul de astăzi?

- Cum se poate împărţi?

- Cui îi este adresat?

- Cine este acest “Teofil”?

- Ce-i comentează Luca lui Teofil?

- Ce pretinde să facă Luca prin Evanghelia lui? Pentru ce o scrie?

- Este prima scriere despre Isus sau se pare că deja se cunosc altele?

- Ce face Domnul după evenimentul ispitirilor în deşert?

- Ce face în mod concret atunci când se află în Galileea?

- Cum reacţionează oamenii?

- Ce fac ei de obicei sâmbetele?

- Ce profet este invitat Isus să citească într-una din aceste sâmbete?

- Ce spune textul din profetul Isaia?

- Ce va face Duhul lui Dumnezeu?

- Pentru ce îl alege şi-l trimite pe “profet”?

- Cum se sintetizează toată misiunea “profetului” prezentată în acest text din Isaia?

- Pentru Isus: cine este acest “profet” care este ales şi care are o misiune de împlinit?

- În ce formă Domnul îşi aplică profeţia vestită în Isaia?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Mă identific eu cu “Teofil”?

- Mă simt un “favorizat al lui Dumnezeu” şi sunt unul din cei care-l “iubesc pe Dumnezeu”?

- Descopăr eu că sfântul Luca îmi cere astăzi să-mi povestească tot ceea ce s-a întâmplat în privinţa lui Isus?

- Caut să-mi fundamentez credinţa în adevărul istoric esenţial pe care mi-l relatează Cuvântul lui Dumnezeu?

- Studiez cum trebuie adevărurile de credinţă pentru ca ele să fie solide în viaţa mea şi în inima mea?

- În viaţa mea zilnică mă las inundat “de puterea Duhului lui Dumnezeu”?

- Îl las pe Isus ca să mă înveţe?

- Caut să-l cunosc pe Isus şi învăţătura lui?

- Îl redescopăr în fiecare zi pe Domnul ca Mesia cel ales şi trimis de Dumnezeu?

- Cum pot să vizualizez astăzi că Isus realmente vine să aducă săracilor vestea cea bună, să-l elibereze pe cel închis, să dea vederea celui orb şi să-i răscumpere pe cei care sunt maltrataţi în diferite forme?

- Ce implică pentru mine astăzi fraza: “Acesta este timpul pe care Dumnezeu l-a ales pentru a ne da mântuirea”?

- Ce trezeşte în mine siguranţa şi prezenţa lui Isus când afirmă că s-a împlinit scriptura pe care a proclamat-o?

- Caut să particip la misiunea lui Isus fiind eu însumi, în ciuda limitelor şi păcatelor mele, cel care se interesează de cei săraci, de cei închişi, de cei orbi şi de cei maltrataţi?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a ajuta la trezirea răspunsului rugăciunii vă prezentăm un text din Documentul Conclusiv de la Aparecida care face referinţă la textul nostru biblic:

APARECIDA 152. Isus ne-a transmis cuvintele Tatălui său şi Duhul este cel care aminteşte Bisericii cuvintele lui Cristos (cf. In 14,26). Deja, de la început, discipolii au fost formaţi de Isus în Duhul Sfânt (cf. Fap 1,2); în Biserică, este Învăţătorul interior care conduce la cunoaşterea adevărului total, formând discipoli şi misionari. Acesta este motivul pentru care ucenicii lui Isus trebuie să se lase conduşi în mod constant de către Duhul Sfânt (cf. Gal 5,25), şi să-şi însuşească pasiunea pentru Tatăl şi pentru Împărăţie: să vestească săracilor Vestea cea Bună, să-i vindece pe cei bolnavi, să-i mângâie pe cei întristaţi, să-i elibereze pe cei închişi şi să vestească tuturor anul de îndurare al Domnului (cf. Lc 4,18-19).

Acest număr din Documentul pe care l-am prezentat se află într-o parte care se denumeşte “Animaţi de Duhul Sfânt”. Toată reflecţia se învârte în jurul acţiunii Duhului Sfânt în inima şi în viaţa discipolului misionar.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru contemplaţie căutăm astăzi vreo frază care să ne permită să sintetizăm tot ceea ce am meditat în primii trei paşi. Dăm câteva exemple cu verbul “a vrea”:

- Vreau să continuu să cunosc mereu adevărul Evangheliei…

- Vreau să fiu realmente un adevărat Teofil…

- Vreau să-l cunosc profund pe Isus…

- Vreau împreună cu Isus să vestesc săracilor, celor închişi, celor orbi şi celor maltrataţi vestea cea bună…

- Vreau să trăiesc timpul ca spaţiu de mântuire…

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Să întăresc formarea mea personală pentru a cimenta bine credinţa pe care Domnul mi-a dăruit-o. Să încerc apoi lecturi adecvate sub îndrumarea cuiva care este pregătit.

Propunere comunitară

- Căutaţi împreună cu grupul vostru o angajare concretă de slujire şi/sau evanghelizare faţă de cei săraci, închişi, orbi sau maltrataţi. Încercaţi să fie în propriul loc sau ambient de viaţă. Poate să fie o activitate punctuală sau, uneori mai bine, susţinută în timp.

 

* * *

 

Duminica a III-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus s-a întors, întru puterea Duhului, în Galileea şi ştirea despre El s-a răspândit în tot ţinutul acela. El învăţa în sinagogile lor, fiind lăudat de toţi. Şi s-a dus în Nazaret, unde fusese crescut, şi a intrat, după obiceiul său, în ziua sâmbetei în sinagogă şi s-a ridicat să citească. I s-a dat cartea profetului Isaia; şi, deschizând cartea, a găsit locul unde e scris: “Duhul Domnului este asupra mea, căci El m-a uns să duc vestea cea bună săracilor; m-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc prinşilor în război eliberarea şi orbilor vederea; să-i izbăvesc pe cei striviţi şi să vestesc un an de îndurare a Domnului.” Apoi, închizând cartea, a dat-o slujitorului şi s-a aşezat. Ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi asupra lui. Atunci a început să le vorbească: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre”. (Lc 4,14-21)

Iată-ne în sinagoga de la Nazaret. Arheologii ne-au arătat că aceste mici edificii publice, construite, în mod obişnuit, din trei încăperi dintre care una era despărţită de încăperea centrală de o perdea (aidoma Sfintei Sfintelor din Templul de la Ierusalim). În această încăpere se aflau depozitate cărţile sfinte. Încăperea centrală era dominată de un pupitru de la care era proclamat în mod solemn textul sfânt în ziua de sabat. Şefului sinagogii îi revenea să desemneze persoana care va citi şi va explica textul biblic al acelei zile de sabat.

În ziua de sabat despre care sfântul Luca ne vorbeşte, Isus a fost desemnat să ia cuvântul şi nu putem să nu remarcăm minuţiozitatea cu care evanghelistul a construit secvenţa într-un echilibru perfect, ca într-o oglindă: Isus s-a ridicat (v.16) şi apoi s-a aşezat (v.20); a deschis cartea (v.17) şi apoi a închis-o (v.20); iar la mijlocul acestei secvenţe a situat citatul din Isaia care descria ungerea mesianică. În mod obişnuit predicatorul, care nu era neapărat un “profesionist”, oferea o explicaţie textului citit parafrazând principalele sale afirmaţii. În ziua aceea s-a întâmplat un lucru ne mai auzit. Isus nu a dat nici o explicaţie referitoare la eliberarea celor închişi sau vindecarea orbilor. Întreaga aşteptare a omenirii se concentra în aceste fraze al bătrânului Isaia, iar Isus spune doar atât: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre!

În acea clipă totul se răstoarnă: aceste promisiuni pe care sfântul Luca le-a evocat în episoadele Copilăriei lui Isus (în acele minunate cântări, al Mariei, al lui Zaharia şi al lui Simeon) se realizează, prin simpla prezenţă a celui care tocmai a citit profeţia. Isus nu dă explicaţii de genul “Scriptura se împlineşte pentru că ea despre mine vorbeşte…”. El oferă mai curând indicii şi îi lasă liberi pe ascultătorii săi să constate ce se întâmplă în jurul lui.

Urmarea va arăta, desigur, că putem avea ochi şi să nu vedem nimic.

 

* * *

 

Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului este puterea voastră

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Tema lecturilor biblice din Liturghia de astăzi este cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Ne-am pregătit să ascultăm aceste cuvinte din Evanghelie repetând la psalmul reponsorial: “Cuvintele tale Doamne, sunt duh şi viaţă”. La aclamaţia de dinaintea Evangheliei, liturgia a desprins câteva cuvinte din însuşi fragmentul evanghelic pe care ni l-a propus ca temă pentru reflecţia noastă la această predică: “Domnul m-a trimis să duc săracilor vestea cea bună”.

Cuvintele au fost rostite de profetul Isaia iar Isus şi le-a aplicat sieşi. Isus a rostit aceste cuvinte, citându-l pe profetul Isaia, în sinagoga din Nazaret, chiar la începutul viaţi sale publice şi constituie, de fapt, programul întregi sale activităţi publice. Aceasta este misiunea mea, vrea să spună Isus, să răspândesc vestea cea bună, vestea aducătoare de bucurie; cine sunt destinatari acestui mesaj de bucurie? Săracii.

În ce constă această veste bună, aducătoare de bucurie?

Pe buzele profetului Isaia, aceste cuvinte adresate conaţionalilor săi deportaţi în Babilon (cf. Is 61,1 ş.u.) era într-adevăr o veste bună, anume că Iahve, Dumnezeu lor, îşi întoarce din nou faţa către poporul său, că îi va scoate din robie cu braţ puternic şi mână tare, ca odinioară pe strămoşii lor din robia Egiptului. Se vor întoarce cu bucurie în patrie. Ierusalimul, cetatea sfântă, va fi reconstruit. De asemenea, şi templul. Dumnezeu va domni din nou asupra poporului său. Dar odată înfăptuite aceste profeţii, Isaia face o nouă profeţie. Va veni vremea când Dumnezeu va domni nu numai asupra unui singur popor, printr-un servitor al său, care va avea multe de suferit, inclusiv moartea, şi își va întinde domnia până la marginile pământului. Va întemeia o împărăţie în care, pe lângă evrei, vor intra toate popoarele păgâne. “Astăzi, le spune Isus ascultătorilor săi în sinagoga din Nazaret, s-au împlinit aceste cuvinte ale Scripturii pe care le-aţi auzit cu urechile voastre”. Această împărăţie universală a lui Dumnezeu a sosit, e în mijlocul vostru, profeţia lui Isaia s-a împlinit în mine. Eu, servitorul suferind al lui Iahve, care am venit să instaurez această împărăţie a lui Dumnezeu, în care sunt invitate să intre toate neamurile pământului.

Din păcate, ascultătorii lui Isus din sinagogă n-au voit să creadă în cuvintele Scripturii rostite de Isaia şi reluate de Isus. Evreii aveau o repulsie faţă de “goimi”, față de păgâni, de neevrei. În curtea din templul din Ierusalim există o barieră dincolo de care ar trece un neevreu, un păgân, ar fi ucis pe loc. Cum? Îşi ziceau ascultătorii lui Isus, păgânii puşi alături de noi? Să fie aduşi să aducă jertfă alături de noi, să ne spurce templu? Ei dacă întâlneau un păgân pe drum, treceau de partea cealaltă a drumului, ca să nu se spurce. Preotul şi levitul din parabola lui Isus poate că ar fi dorit să-l ajute pe omul lăsat aproape mort în mijlocul drumului de tâlhari, dar nu puteau atinge un samaritean considerat păgân, excomunicat exclus de la împărăţia lui Dumnezeu şi de la mântuire. Dar când Isus, în sinagoga din Nazaret, a adus în continuare vorba despre Ilie, pe care Dumnezeu l-a trimis la văduva din Sarepta Sidonului, la o păgână, şi nu la vreo văduvă evreică, deşi erau multe văduve în Israel, şi despre profetul Elizeu care l-a vindecat pe Naaman Sirianul, pe un păgân lepros, şi nu pe vreun lepros evreu, deşi erau mulţi leproşi şi în Israel, dând de înţeles că Dumnezeu îi preferă, îi simpatizează mai mult pe păgâni decât pe cei care făceau parte din poporul sfânt al lui Dumnezeu, ascultători lui Isus s-au înfuriat, ieşindu-şi din minţi: “S-au sculat, l-au scos afară din cetate, şi l-au dus pe sprânceana templului, pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce jos în prăpastie, dar Isus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo” (Lc 4,29-30).

Iată un exemplu negativ, de refuz, de respingere cu înverşunare a cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură: omul vrea să opună propria gândire, propria logică, gândirii, logicii lui Dumnezeu.

Dar avem în liturgia de azi şi un exemplu pozitiv, frumos, impresionant, de atitudine corectă, de respect, de ascultare, de acceptare, de supunere faţă de cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Acest exemplu îl avem în prima lectură a Liturghiei. Textul biblic ne duce cu mintea la Ierusalim. Era probabil în anul 444 î.C. Poporul evreu, eliberat prin decretul dat de Cirus, se întoarce în patrie sub conducerea lui Esdra şi Nehemia. Dar ce spun eu poporul evreu? Nu mai erau un popor, ci o adunătură de oameni fără căpătâi; mulţi fuseseră decimaţi în anii îndelungaţi de captivitate, mulţi rămăseseră în Babilon, ştiind că nu mai au la ce să se întoarcă acasă. Când se întorc la Ierusalim nu mai găsesc, după 77 de ani, nimic. Templul e o grămadă de dărâmături. Zidurile cetăţii prăbuşite. Un spectacol dezolant: numai ruine, distrugere, pustiu. Nu mai au nimic în care să-şi pună speranţa; şi totuşi mai au ceva care îi poate salva: e cuvântul lui Dumnezeu, e legea lui Moise, e Sfânta Scriptură. Nu e vorba de refăcut, de rezidit doar templu şi cetatea Ierusalimului, ci e vorba de rezidit de refăcut un popor, sub toate aspectele: social, politic, economic, religios, din această rămăşiţă a lui Israel, din această turmă răvăşită, împrăştiată de oi. Poporul se reface în mijlocul cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Scripturii.

Întotdeauna, în istoria Israelului, poporul evreu a creat, s-a recreat în perioadă de restrişte , de criză, de răvăşire, în jurul cuvântului lui Dumnezeu, în jurul Scripturii. Aşa s-a întâmplat după ieşirea din Egipt, acea adunătură fără căpătâi care a fugit noaptea, a ajuns un popor, poporul lui Dumnezeu, la poalele Sinaiului, când Moise a citit în faţa întregii adunări cuvintele Legii pe care a primit-o de la Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat pe vremea regelui Iosia (622 î.C.), când regele a redescoperit cartea Legii lui Moise, din care a citit în faţa întregului popor adunat. Aşa s-a întâmplat pe vremea lui Esdra – profetul, şi Nehemia – comandantul, cum am auzit la prima lectură. În toate aceste situaţi găsim trei momente fundamentale. Primul: Dumnezeu convoacă poporul, comunitatea; al doilea: Dumnezeu îşi adresează cuvântul său prin citire din Sfânta Scriptură; al treilea: după ce i-a adresat cuvântul, Dumnezeu sigilează sau reînnoieşte alianţa prin care poporul, comunitatea promite să pună în practică cuvântul ascultat.

Dar să analizăm mai atent ce s-a petrecut la Poarta Apelor, la Ierusalim, unde a avut loc scena descrisă în prima lectură. Mai întâi s-a ridicat o tribună înaltă, un fel de amvon, pentru ca toţi cei de faţă să-l vadă bine pe vorbitor şi să audă bine ce se spune. Înainte de a începe lectura, preotul Esdra, a rostit o binecuvântare, o rugăciune ca Dumnezeu să-l lumineze şi să înţeleagă bine cuvântul său. Rugăciunea a însoţit în continuare citirea cuvântului lui Dumnezeu. Poporul ridică mâinile: în Biblie ridicarea mâinilor indică gestul care însoţeşte rugăciunea. Absolut tot poporul, bărbaţi, femei, copii erau prezenţi la această celebrare a cuvântului lui Dumnezeu. Toţi au recunoscut în cuvântul Scripturii prezenţa lui Dumnezeu; de aceea ,în semn de respect, când s-a deschis cartea spre a se citi din ea toţi s-au sculat în picioare. Mai mult, l-au recunoscut pe Dumnezeu în cuvântul Scripturii, pe Domnul şi stăpânul lor unic şi absolut, de aceea au îngenuncheat şi s-au aruncat cu faţa la pământ, gesturi de adoraţie rezervate numai lui Dumnezeu. Citirea şi explicarea cuvântului lui Dumnezeu au durat de dimineaţă până la amiază, mult, cu toate acestea toţi au ascultat cu cea mai mare atenţie şi interes, fără să obosească, fără să se plictisească

Cuvântul lui Dumnezeu a avut în ei un ecou puternic, a provocat în primul rând credinţă, adeziune la cuvântul auzit; de aceea îl întrerupeau din când în când pe vorbitor şi strigau în cor: Amin! Amin!, adică, da aşa este, credem, acceptăm totul. Mai mult, cuvântul lui Dumnezeu i-a străpuns la inimă. Ascultându-l, au descoperit în ei toate păcatele, nelegiuirile, infidelităţile pe care le săvârşiseră. Cuprinşi de căinţă, de regret au început să plângă în hohote, astfel încât Esdra şi leviţii nu mai reuşeau să-i oprească: “Nu mai bociţi, nu mai plângeţi! Căci tot poporul plângea auzind cuvintele Legii”. Dar tristeţea şi lacrimile lor se transformă în lacrimi de bucurie: e bucuria care se naşte din iertarea pe care Dumnezeu o acordă celor care îşi plâng cu sinceritate şi căinţă păcatele. Drept care celebrarea s-a lăsat cu un ospăţ de sărbătoare: “Duceţi-vă de mâncaţi cărnuri grase şi beţi băuturi dulci… Şi tot poporul s-a dus să mănânce şi să bea”. Dar toţi au simţit că bucuria lor nu este deplină dacă nu i-au parte la bucuria lor şi cei care erau trişti, fiindcă nu aveau ce mânca. Drept care le-au trimis şi lor o porţie de mâncare şi un urcior cu vin. Din cuvântul lui Dumnezeu, în mod necesar, se nasc fapte de caritate faţă de aproapele.

Iată învăţătura completă despre felul cum trebuie să trăim cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură pe care îl citim individual sau pe care îl ascultăm la celebrările comune, mai ales la sfânta Liturghie.

Să preţuim şi să iubim Sfânta Scriptură. Nu există familie la musulmani care să nu aibă în casă Coranul, cartea lor sfântă. E de neconceput ca din familiile noastre să lipsească Biblia, Sfânta Scriptură, să ne facă de râs sectarii.

Primi creştini nu aveau tipar, o copiau la mână, şi nu numai că purtau tot timpul Evanghelia la ei, dar voiau s-o aibă cu ei şi în mormânt. Sfânta Tereza a pruncului Isus purta permanent cărticica cu Evangheliile sub haină, în dreptul inimii. Sfânta Scriptură nu se citeşte ca un roman sau ca o carte de poveste. Lectura trebuie să fie însoţită de rugăciune, altfel nu înţelegem nimic din ea. Înainte de a deschide Cartea Sfântă, Sfântul Ioan Gură de Aur se ruga astfel: “Doamne Isuse Cristoase, deschide ochii inimi mele ca să pot înţelege şi împlini voinţa ta… luminează ochii mei cu lumina ta”. Iar sfântul Efrem ne sfătuieşte: “Înainte de orice lectură, roagă-te şi imploră-l pe Dumnezeu ca să ţi se descopere”. Cuvântul lui Dumnezeu e hrană pentru suflet. Ne-o spune Isus: “Nu numai cu pâine se hrăneşte omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Ca şi Euharistia: “Mâncăm carnea lui (Cristos) şi bem sângele lui în dumnezeiasca Euharistie, dar şi în citirea Scripturilor” (Sfântul Ieronim).

În aceste momente, Dumnezeu ne-a convocat, ne-a adunat în biserică. În prima parte a Liturghiei, el ne-a vorbit când s-a citit din Sfânta Scriptură. În continuare, în a doua parte, el reînnoieşte cu noi legământul său prin sângele jertfei lui Cristos: acesta este potirul sângelui meu. Am început celebrarea bătându-ne pieptul cu căinţă în inimă: “din vina mea, din vina mea, din prea marea vina mea”. O vom încheia cu ospăţul de bucurie al sfintei Împărtăşanii la care Cristos ne oferă pâinea şi vinul, trupul şi sângele său. Şi să nu uităm că bucuria noastră nu va fi deplină, dacă nu vom bucura pe cineva dintre cei care sunt în întristare.