Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a III-a de peste an
Anul B (A, C)
Lecturi:
Iona 3,1-5.10
1Corinteni 7,29-31
Marcu 1,14-20

Marcu 1,14-20

După ce Ioan a fost închis, Isus a venit în Galileea, predicând evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie”. Trecând pe lângă Marea Galileii, i-a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând năvodul în mare, căci erau pescari. Isus le-a spus: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. Lăsând îndată năvoadele, l-au urmat. Şi, mergând puţin mai departe, l-a văzut pe Iacob, fiul lui Zebedeu, şi pe Ioan, fratele lui, reparându-şi năvoadele în barcă. El i-a chemat îndată, iar ei, lăsându-l pe tatăl lor, Zebedeu, în barcă, împreună cu zilierii lui, s-au dus după el.

 

Există prezentare PPT pentru acest text evanghelic. Click aici.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Phil Bloom
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Eduard-Mihai Coşa
pr. Alessandro Pronzato
pr. Şerban Tarciziu
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

În lume, dar nu ai lumii

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Încă dintru începuturile creştinismului, credincioşii au simţit existenţa unui conflict cu viaţa în lume. Aceasta deoarece creştinii se ştiau ca cetăţeni ai cerului, dar care totuşi trebuie să trăiască în lume. Este cumva situaţia peştelui care trebuie să trăiască afară din apă. Valorile şi acţiunile creştinului diferă considerabil de cele ale lumii. Cum rezolvăm acest conflict?

Creştinii au răspuns acestui conflict în trei moduri. Mai întâi sunt cei care au răspuns conformându-se lumii. Motoul lor este: dacă nu pot să îi înving, mă alătur lor. Astfel de creştini participă poate cu entuziasm la slujbele de la biserică, dar gândirea lor, valorile lor, priorităţile vieţilor lor, nu diferă deloc de cele ale necredincioşilor de lângă ei. Poartă ranchiună şi încurajează ura, în loc să ierte pe cei ce le greşesc. Paul condamna această atitudine: “Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit” (Romani 12,2).

În al doilea rând sunt cei care răspund fugind de lume. Unele dintre primele mişcări monastice şi spirituale au fost motivate de dorinţa de a se izola de lume, pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. Autorul Imitaţiunii lui Cristos scria: “De câte ori am fost între oameni, m-am întors mai puţin om.” După această spiritualitate, drumul spre sfinţenie presupune evitarea contactului cu societatea şi cu semenii. Poate această metodă a funcţionat pentru eremiţi, dar cu siguranţă nu este metoda potrivită majorităţii creştinilor. Rugăciunea lui Isus pentru discipolii săi este ca ei să rămână în lume, dar fără să îi aparţină acesteia: “Lumea i-a urât pentru că ei nu sunt din lume aşa cum Eu nu sunt din lume. Nu te rog ca să îi iei din lume, ci ca să îi păzeşti de Cel Rău” (Ioan 17,14-15).

Al treilea mod de a răspunde conflictului cu lumea este trăirea după principiile creştine într-o lume coruptă – acesta este răspunsul cel mai provocator şi cel mai fidel învăţăturilor lui Cristos. Se bazează pe principiul trăirii în lume, dar fără să aparţii lumii. Pe scurt îi poţi spune detaşare. Despre aceasta ne explică Paul în a doua lectură de astăzi. “Fraţilor, eu vă spun aceasta: timpul s-a scurtat; de acum, cei care au femeie să fie ca şi cum nu ar avea, cei care plâng ca şi cum nu ar plânge, cei care se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura, cei care cumpără, ca şi cum nu ar fi stăpâni, cei care se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi: căci chipul acestei lumi trece” (1 Corinteni 7,29-31).

Paul nu îndeamnă la fugitul din lume. Nu spune oamenilor să înceteze să se mai căsătorească, să nu mai cumpere, să nu mai facă afaceri. El le spune creştinilor că trebuie să se implice în activităţile necesare vieţii, dar cu un spirit de detaşare. Trebuie să aibă aceste preocupări, dar fără să îşi investească în ele inima şi sufletul, speranţa şi încrederea. Cu alte cuvinte, Paul explică ceea ce însuşi Cristos ne-a spus: “Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le distrug şi unde hoţii le sapă şi le fură. Adunaţi-vă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le distrug şi unde hoţii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6,19-21).

Motivul pentru care nu trebuie să ne punem încrederea în ceva lumesc este că lumea aşa cum o ştim şi toate din ea sunt trecătoare. La sfârşit singura bogăţie care va valora la judecata de apoi este bogăţia virtuţilor acumulată prin actele de credinţă şi de iubire pe care le-am făcut.

Un scafandru poate trăi în apă, dar ce respiră el este aerul. La fel, credincioşii trebuie să trăiască în lume, dar în spiritul lui Cristos. Trebuie să ne implicăm profund în lume şi în societate, dar forţa care ne călăuzeşte trebuie să fie una divină, care ne ţine vii din punct de vedere spiritual. În acest an să ne angajăm să stăm aproape de Dumnezeu, să fim hrăniţi, călăuziţi şi luminaţi de cuvântul lui Dumnezeu, angajându-ne în acelaşi timp în activităţile şi datoriile legitime pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit în lume – în familie, în parohie, la şcoală sau la serviciu, în societate şi în lume.

 

* * *

 

Timpul s-a scurtat!

Autor: pr. Phil Bloom
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Lecturile de astăzi ne vorbesc despre scurtimea vieţii umane şi despre importanţa pocăinţei noastre în acest moment… nu mai încolo! Era odată un preot care ajunsese la punctul maxim al predicii sale şi dorea să fie cât mai dramatic. Privindu-şi credincioşii a spus cu glas grav: “Fiecare dintre credincioşii acestei parohii va muri!” Oamenii au fost loviţi de aceste cuvinte, doar unul a chicotit. Preotul a repetat atunci: “Fiecare om din această parohie va muri!” Credincioşii erau mai departe înmărmuriţi, gândindu-se la sfârşitul pe care – la ceasul hărăzit de Domnul – îl vor avea, doar credinciosul din spate râdea. Preotul a repetat pentru a treia oară, ca să audă din nou râsul bărbatului. Fără să se mai poată răbda, preotul l-a întrebat direct de la amvon de ce râde. Bărbatul a răspuns: “Părinte, ştiţi… eu sunt din parohia vecină.”

Să fim oneşti: mulţi dintre noi avem o atitudine similară vizavi de moarte. Întotdeauna se întâmplă la alţii, aşa că de ce să ne facem probleme? Nu luăm în serios moartea şi judecata de apoi. Sfântul Paul a recunoscut această tendinţă omenească; din acest motiv el le-a spus făţiş corintenilor: “Timpul s-a scurtat”. Paul avea prezent în minte gândul la sfârşitul lumii şi la sfârşitul vieţii. Avem şi noi nevoie de acest realism. Spre a ne ajuta în acest sens, voi aminti povestea unui bărbat care a avut parte de o experienţă dramatică a acestui “timp (care) s-a scurtat”.

Aţi auzit sunt sigur de scriitorul rus Dostoevsky. El a scris “Fraţii Karamazov” şi “Crimă şi pedeapsă” şi alte romane minunate. Ca tânăr, Dostoevsky a făcut parte dintr-un grup subversiv care la un moment dat a fost arestat şi închis. Într-o zi autorităţile i-au scos din închisoare şi le-au dat drumul în piaţa principală din Petersburg. La început ei au crezut că au fost eliberaţi, dar apoi au văzut că locul era pregătit pentru execuţie. Ofiţerii au ales trei prizonieri, i-au legat la ochi şi i-au pus la zid. Dostoevsky privea îngrozit cum armele sunt încărcate şi îndreptate către colegii săi. S-a întors spre prietenul din dreapta sa şi, deşi ştia că va nu va fi luat în serios, i-a spus să îi ceară iertare lui Cristos şi să fie curajos. Au aşteptat, dar armele nu au tras: ţarul oprise execuţia.

În romanele sale, Dostoevsky aminteşte de această experienţă a sa. Ce l-a impresionat nu a fost ce puţin mai avea atunci de trăit, ci ce ar fi făcut în ultimele cinci minute. În mintea sa, cele cinci minute fuseseră împărţite astfel: unul pentru a observa împrejurimile, pentru a sorbi culorile, formele şi sunetele; două minute pentru a se gândi ce a făcut în viaţă şi două minute pentru a se gândi ce îl va aştepta după moarte. Împărţite astfel, timpul rămas părea suficient, ba chiar prea mult.

Sfântul Paul se gândea la ceva similar când spunea: “Timpul s-a scurtat.” Nu doar că timpul trece rapid. Fiecare ştim aceasta. Dar ce voi face eu şi tu cu timpul ce ne-a rămas? Această întrebare este atât de presantă, încât Sf. Paul nu se sfiieşte să le spună soţilor să se abţină de la relaţiile conjugale: au ceva mult mai important de făcut. Amintindu-le oamenilor că timpul se scurge rapid, Paul îi urmează exemplul lui Isus. În Evanghelia de astăzi auzim primele cuvinte ale slujirii Sale publice. “S-a împlinit timpul şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape! Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie.” Peste câteva săptămâni vom auzi preotul spunându-ne aceste cuvinte când ne va pune cenuşă pe cap. În curând vom fi cenuşă. Să ne convertim şi să credem. Postul Mare va veni în curând, dar să aşteptăm pentru convertire o săptămână sau o lună ar fi obrăznicie curată. Timpul s-a scurtat! Acum este timpul pentru a ne gândi la lucrurile care contează cu adevărat: gândiţi-vă unde sunteţi acum şi cum aţi ajuns aici; apoi întoarceţi spatele răului şi îmbrăţişaţi împărăţia lui Cristos.

 

* * *

 

Bucuria timpului scurt

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Vă voi pune câteva întrebări provocatoare. Care dintre voi ar putea să-mi spună: Ce este timpul? Ce este veşnicia? Ce este viaţa? Ce este infinitul? Cât priveşte pe acesta din urmă – infinitul – Georg Cantor, matematician german (1845-1918), şi-a bătut capul până şi-a pierdut minţile şi tot n-a reuşit să-i dea o definiţie. Ca să nu avem dureri de cap în zadar, nu insist asupra răspunsurilor, fiindcă sfântul Augustin, care s-a străduit să dea o definiţie exhaustivă timpului, a rămas la concluzia: Dacă nu mă întrebi, ştiu ce este timpul; dacă mă întrebi, nu ştiu.

Dacă nu ştim ce este timpul, că este scurt, o ştim cu toţii, fiindcă şi cel mai bătrân om de pe pământ tot este înclinat să se plângă cu dreptul Iob: Scurte sunt zilele mele (14,5), sau să spună cu psalmistul: O mie de ani înaintea lui Dumnezeu este ca ziua de ieri care a trecut (Ps 89,4). Toţi suntem siliţi să tragem concluzia că suntem trecători, iar zilele noastre sunt ca o umbră pe pământ şi nu este nici o oprire (1Cor 29,15).

Lecturile de azi sunt în acelaşi ton. Iona anunţă numai patruzeci de zile de existenţă pentru marea cetate Ninive, capitala Asiriei din secolele 8-9 î.C. Sfântul Paul scrie corintenilor că timpul deja este scurt (lectura a II-a). Mai mult chiar, în evanghelia zilei am ascultat cuvintele lui Isus care spune că timpul deja a trecut, s-a împlinit, şi-a terminat menirea, iar noi trebuie să-i determinăm sensul.

Nu ne putem reţine de a nu ne întreba: De ce este atât de scurt timpul vieţii noastre şi unde duce? De ce Matusalem a trăit 969 de ani (Gen 5,27) şi omul de azi abia ajunge la 60-70 de ani? De ce Noe a trăit 950 de ani (Gen 9,29) şi atâţia alţii nu ajung nici la nouă ani, ba nici chiar la nouă luni? Ne răspunde sfântul Ioan Gură de Aur: Dacă trăim pe pământ 100, 200 sau 2000 de ani, nu este oare tot timpul vieţii acesteia numai un vis de noapte în comparaţie cu veşnicia? Ca un fum au trecut zilele vieţii mele, zice psalmistul (Ps 101,4).

Cel mai bun răspuns îl găsim tot în lecturile de azi. Iubirea infinită îl sileşte pe Dumnezeu pentru a-l atrage pe om la sine (lectura I-a); îi dă timp scurt pentru a-l determina să se convertească spre Creatorul său în graba cea mare. Acelaşi lucru îl cere şi sfântul Paul credincioşilor din Corint: drumul spre Dumnezeu nu trebuie să fie barat de nimic, nici de suferinţe, nici de bucurii, nici de sărăcie, nici de bogăţie, nici de căsătorie, nici de văduvie etc. Principiul lumii păgâne era: Carpe diem! Apucă tot ce-ţi oferă clipa prezentă! Era vorba de plăceri, onoruri, averi: Iată bucurie şi veselie, boi tăiaţi şi oi înjunghiate; îmbuibare cu carne şi beţie: “Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Is 22,13).

Principiul lumii creştine trebuie să fie: Carpe Deum! (Intră în intimitatea lui Dumnezeu!) Cine este conştient de ceea ce trebuie să aibă veşnic, se grăbeşte şi, timpul scurt devine motiv de bucurie, fiindcă poate spune cu sfântul Paul: Doresc să mor şi să fiu cu Cristos (Fil 1,23), fiindcă a muri mai devreme este un câştig (Fil 1,21). Apostolul Paul ne îndeamnă să trăim bucuria unei împliniri în timp drept garanţie a unei bucurii veşnice. Acelaşi lucru l-a cerut şi Isus ucenicilor săi când i-a trimis să predice bucuria sosirii împărăţiei lui Dumnezeu; să nu ia cu ei nici desagă, nici două haine, nici bani la chimir, să nu zăbovească pe la mese, prin case sau să salute pe cei pe care îi întâlnesc pe drum etc. (Lc 10,4); să se grăbească pentru a trăi cât mai repede bucuria împlinirii misiunii apostolice. Timpul scurt este o chemare urgentă la bucurie. Înţelegem mesajul?

Timpul este creat şi ne este dat în dar, iar prin opera răscumpărării lui Cristos devine o cucerire, deoarece Mântuitorul a distrus moartea şi a făcut să strălucească viaţa prin evanghelie (2Tim 1,10). Prin Cristos noi cucerim mult în timp scurt şi ştim din proprie experienţă că oricine se bucură mai mult de ceea ce cucereşte decât de ceea ce primeşte de pomană, asemenea femeii păcătoase care cucereşte mult în timp scurt, cum spune Isus: I se iartă mult, fiindcă a iubit mult (Lc 7,47), deşi era la picioarele lui doar de câteva clipe. În acest sens timpul este scurt, nu pentru că se sfârşeşte repede, dar pentru că prin el începe o eră nouă, legată direct de veşnicie şi Isus este această legătură dintre timpul cosmic şi veşnicie, dintre trecut şi viitor, fiindcă numai Isus este prezentul, el este cel ce este, el este însăşi împărăţia lui Dumnezeu prin învierea sa glorioasă şi în care Tatăl îşi află toată bunăvoinţa, pacea (Mt 17,3).

Timpul acesta scurt are un sens şi sensul o cheie, pe care, cine o află, îşi găseşte toată bucuria. Cheia este evanghelia; ea fiind obiectul credinţei şi al veşniciei, deoarece este obiectul iubirii şi ne conduce pe sensul unic: la credinţa în iubire. Credinţa în iubirea lui Isus faţă de noi este siguranţa speranţei noastre în înviere, în faptul că şi în noi Tatăl îşi poate găsi toată bunăvoinţa, pacea.

Timpul scurt intensifică suferinţa care dă convingerea apropiatei eliberări prin învierea Domnului. Pentru cel fără speranţă clipa este veşnicie şi viaţa un iad, de care caută să scape prin sinucidere.

În Silezia sunt nişte amvoane curioase, în formă de balenă. Predicatorul trebuie să urce la amvon prin pântecele balenei şi apoi să apară în faţa credincioşilor prin gura ei larg deschisă. Semnificaţia este următoarea: în faţa comunităţii poate să-şi deschidă gura şi să poată vorbi cu drept şi autoritate numai acela care, trecând prin mari dureri, ca prin chinurile facerii, prin care a trecut profetul Iona, a ajuns să înţeleagă necesitatea convertirii şi a experimentat eliberarea din partea lui Dumnezeu, cum spune şi tatăl din parabolă fiului mai mare: Acest frate al tău era mort şi a înviat (Lc 15,32). Isus, Fiul Tatălui veşnic, s-a făcut timp scurt (de doar 33 de ani) şi a comprimat în inima sa toată durerea, până la transpiraţia de sânge şi disperarea de pe cruce (Lc 22,44; Mc 15,34), a intrat în pântecele pământului, ca Iona în pântecele chitului) şi a ieşit prin gura mormântului, a experimentat suprema eliberare din ghearele morţii; ca urmare, fiind mai mare decât Iona (Mt 12,41), ştie ce ne cere printr-o convertire cât mai rapidă, fiindcă diavolul se coboară la noi cu mare mânie, ştiind că are puţină vreme (Ap 12,12). Şi noi să zăbovim?

Timpul scurt şi-a pus amprenta pe primele comunităţi creştine atât de mult încât ele s-au numit şi se numesc până azi parochii, adică oameni călători. Călătorul nu zăboveşte mult timp într-un loc şi nici creştinul mult timp pe pământ, fiindcă se grăbeşte să ajungă la ţintă: la Dumnezeu în patria cerească. Pe un pod indian din antichitate s-a descoperit o inscripţie dintr-un verset atribuit lui Isus, care spune aşa: Pe pod treci, dar locuinţa nu ţi-o faci pe el. Timpul este podul de trecere în veşnicie.

Timpul, cu cât este mai scurt, cu atât este mai preţios. Clipa este preţioasă ca şi viaţa unui om, a spus marele scriitor german Schiller (1759-1805). Să nu o pierdem, fiindcă de ea depinde fericirea veşnică.

Filozoful Seneca (4 î.C.- 65 d.C.) obişnuia să spună: Zgârcenia este un viciu; numai zgârcenia cu timpul este o virtute; şi adaugă: Cineva, care n-ar admite nimănui să-i răpească pământul său şi ar recurge la arme, sau cel puţin la judecători, dacă s-ar ivi cea mai mică neînţelegere între el şi vecinii săi pe tema hotarelor reciproce, lasă să-i fie răpit timpul de tot felul de oameni. Nu vei găsi pe nimeni care să consimtă să-şi împartă banii săi cu tine, dar cât priveşte timpul, îl împarte cu oricine se întâlneşte. Câtă nechibzuinţă! Un tânăr de douăzeci de ani a trăit de la naştere 10.512.000 de minute, un om matur, de cincizeci de ani, a trăit 26.280.000 de minute şi un bătrân de nouăzeci de ani a trăit 47.304.000 de minute. Să ne închipuim că fiecare minut s-ar asemăna cu o monedă care ar purta întipărită intenţia pe care au avut-o în acel moment. Intenţia bună poartă chipul lui Isus şi devine de aur; intenţia rea poartă chipul Satanei şi devine smoală. Câte minute sunt în viaţa mea cu chipul de aur al lui Isus şi câte sunt de smoală purtând chipul Satanei? Cu cele de aur pot să mă prezint la poarta paradisului, dar cu cele de smoală numai la poarta iadului.

O legendă spune că într-o zi îngerii păzitori ai oamenilor de pe pământ s-au prezentat înaintea lui Dumnezeu şi s-au plâns că nu ştiu ce să mai facă, fiindcă oamenii s-au făcut deosebit de răi, au timp pentru toate relele, numai pentru rugăciune nu. Domnul Dumnezeu i-a întrebat: Voi ce părere aveţi, ce ar trebui să fac pentru ei? Îngerii au spus: Doamne, măreşte-le ziua cu o oră şi noi le vom spune că este darul tău numai pentru ca ei să se roage. Bine, a zis Domnul. Şi ziua s-a făcut de 25 de ore. Dar oamenii nu s-au rugat. Îngerii au venit trişti să dea raportul: Doamne, oamenii tot nu se roagă. Domnul i-a întrebat iarăşi: Dar voi, ce credeţi că ar trebui să le mai fac? Îngerii şi-au dat părerea: Doamne, fă-le ziua numai de 20 de ore! Îşi vor da seama cât de scurtă este viaţa şi cât de repede vine judecata ta şi aşa se vor ruga. Domnul a aprobat cererea şi viaţa a devenit mai scurtă. Veniţi la raport, îngerii s-au plâns că oamenii sunt tot răi. Ce-i de făcut? i-a întrebat Domnul. N-au mai avut replică şi Dumnezeu

le-a spus: Rugăciunea nu este o problemă de timp, ci de iubire. Cine mă iubeşte găseşte timp suficient în 24 de oare din 24. Şi a lăsat timpul ca mai înainte.

Noi suntem conştienţi că timpul creat de Dumnezeu este al lui Dumnezeu şi trebuie să i-l dăm aşa cum şi cât ne-a dat?

Să spunem cu psalmistul: Te voi lăuda pe tine, Doamne, din toată inima mea; voi istorisi toate minunile tale (Ps 9,2); Voi vesti fraţilor mei numele tău, te voi preamări în mijlocul adunării poporului (Ps 22,23). Amin.

 

* * *

 

Cristos – logica vieţii

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Isus a venit în Galilea predicând Evanghelia lui Dumnezeu şi spunând: Timpul s-a împlinit şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape, convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!

Felul în care sf. Marcu prezintă începutul activităţii salvatoare a lui Isus nu diferă mult de cea a sfântului Matei, dar are unele remarci foarte semnificative. Înainte de toate declară că timpul s-a împlinit, adică a trecut timpul promisiunilor şi al aşteptării, Mesia a sosit şi este gata să-şi înceapă activitatea, sau, după remarca sf. Ioan: Era pe la ora 4 după amiază (din duminica trecută), care înseamnă ora plinătăţii. Cererea lui Isus: Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie constituie chemarea la plinătatea vieţii.

Evanghelia de azi (Mc 1, 14-20) pune patru probleme pe care le găsim şi în primele două lecturi, şi anume: împlinirea timpului, apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu, convertirea şi credinţa în Evanghelie. Dacă vom privi aceste probleme în lumina primelor două, vom înţelege mai bine şi ne vom încadra mai uşor în împlinirea dorinţei lui Isus: convertire şi credinţă.

Lectura I (Ion 3, 1-5. 10) ne descrie un timp precis de după exil, când poporul ales era gata să se închidă într-un naţionalism exagerat şi exclusivist. Acum apare profetul Iona şi proclamă universalitatea mântuirii şi propune doar două condiţii pentru a aparţine la poporul lui Dumnezeu: credinţa şi părăsirea păcatului; ceea ce va propune şi Isus, numai că va specifica: Iată unul mai mare decât Iona este aici (Mt 12, 41).

Şi profetul Iona propune un timp de 40 de zile, care este simbolic şi arată plinătatea, este un număr matematic cu sens teologic. Isus va posti 40 de zile, ceea ce înseamnă că a desăvârşit timpul de pocăinţă, i-a dat valoare dătătoare de viaţă.

După săpăturile recente s-a dovedit că Ninive avea circa 15 km în diametru. Oraş foarte mare, pentru acea vreme, fiind capitala imensului imperiu asirian. Adnotarea că îţi trebuiau trei zile ca să-l străbaţi, constituie o expresie care arată timpul necesar pentru a duce mesajul pocăinţei în toate cartierele lui, la toţi locuitorii.

La predica lui Iona, evreu străin, duşmanii lui Iahve cred şi se pocăiesc.

Acest fapt uimitor este un avertisiment referitor la cuvintele unui alt profet, Ezechiel, care spune că dacă Iahve l-ar fi trimis pe Ezechiel la marile popoare care vorbesc o limbă necunoscută, l-ar fi ascultat, dar israeliţii nu vor să-l asculte fiindcă sunt tari de grumaz şi cu inima împietrită (cf. 3, 4-7).

Ninivitenii reprezentau cel mai evident contrast cu israeliţii. Regele din Ninive îşi impune cea mai aspră pocăinţă şi dă ordin ca toţi să facă la fel, chiar şi animalele. Toţi l-au invocat pe Iahve, un Dumnezeu necunoscut şi străin şi s-au convertit. Ninivitenii înţeleg ceea ce Israelul n-a înţeles niciodată, anume că: pocăinţei externe trebuie să-i corespundă o convertire internă bazată pe viaţă. Chiar dacă această viaţă este înţeleasă în mod rudimentar de regele din Ninive, numai ca viaţă lungă pe pământ, el dă dovadă de credinţă când îşi impune pocăinţa pentru el şi pentru toată suflarea din oraş. Cuvintele lui: Cine ştie dacă Dumnezeu nu se va schimba, se va îmblânzi şi nu vom muri? Şi Dumnezeu a văzut faptele lor, că s-au întors de la cele rele şi s-a domolit şi nu i-a mai pedepsit cu răul cu care îi ameninţase.

Dumnezeu se lasă înduplecat, da, dar nu de cult sau jerfe sau de ceremoniile penitenţiale, criticate de atâtea ori de profeţi, ci de adevărata convertire a inimii, de schimbarea vieţii.(cf. CBL p. 781).

În lectura a II-a (1Cor 7, 29-31) sf. Paul ne vorbeşte şi el de un timp şi anume că suntem în ultima fază a istoriei de care atârnă începutul veşniciei.

Dacă ninivitenii s-au pocăit la predica lui Iona, care le arăta timpul limitat de 40 de zile, spre a-şi prelungi această viaţă, ce nu trebuie să facem noi pentru viaţa veşnică?

Nu la propovăduirea lui Paul, ci la exemplul lui care, din dorinţa de a se dedica cu totul slujirii lui Cristos, a ales celibatul. Unii dintre ucenicii săi din Corint l-au întrebat dacă n-ar trebui să facă şi ei la fel: să rămână celibi pentru a sluji Domnului. Paul le răspunde că în acestă privinţă n-a primit nici o poruncă de la Domnul, dar, dat fiind faptul că suntem în ultima fază a istoriei, este bine ca «Statul major al Bisericii» să se abţină de la toate, chiar şi de la cele permise, şi să se consacre total pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cel căsătorit va întâmpina multe necazuri şi cu greu se va putea dedica propovăduirii Cuvântului.

De aici deducem că celibatul paulin nu-i izvorât din dispreţ faţă de căsătorie, ca la gnostici (eretici) sau din comoditate, ci din motive apostolice: Isus este pe punctul de a reveni pentru a ne învia la viaţa cea nouă, veşnică. Unii aleg celibatul pentru a fi cât mai asemenea cu Cristos, alţii pentru Impărăţia cerurilor (cf. Mt 19, 12).

Căsătoria este cheia vieţii pământeşti, celibatul constituie cheia vieţii veşnice întru cât este o jertfă voluntară, responsabilă şi conştientă că slujeşte lui Cristos care vrea ca cheia vieţii din timp să se poată folosi şi la uşa veşniciei. Ţinând cont de aceste câteva premise, vom înţelege mai bine comportamentul lui Isus din evanghelia de azi (Mc 1, 14-20).

Contrar oricărui comportament rabinic din acea vreme, de a-şi accepta ucenicii după ce aceştia şi-au aranjat toate treburile lor materiale, temporale, sociale, colective sau individuale, Isus imprimă celor chemaşţi o nouă logică, parcă ilogică: cheamă şi cel chemat trebuie să-l urmeze necondiţionat, fără explicaţii, fără ca celor chemaţi să li se dea sfaturi cum să-şi aranjeze treburile de familie, de gospodărie, fără să li se garanteze hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, veniturile. Isus vine ca moartea: te cheamă şi te ia aşa cum eşti, nu-ţi mai dă răgaz pentru nimic: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor! Tu vino şi mă urmează! spune unui tânăr (Mt 8, 22). Ca şi cum toate ar fi clare şi bine aranjate, Isus cheamă şi cei chemaţi îl urmează orbeşte. De fapt, evanghelistul vrea să pună în evidenţă prin toate acestea condiţia dumnezeiască a lui Isus: numai pe Dumnezeu îl poţi urma orbeşte.

Numai un astfel de comportament poate realiza o schimbare de logică: de la cea umană la cea divină. Această schimbare de logică, nefiind de ordin intelectual, ci vital, nu se realizează prin discursuri şi argumentări subtile, ci printr-o împărtăşire a vieţii, a harului.

Chemarea este un dar vital: Voi face din voi pescari de oameni. Cu această afirmaţie, Isus vrea să le spună: Până acuma aţi prins peşti din mare şi i-aţi omorât, ca să trăiţi, de acum încolo veţi prinde oameni morţi, ca să-i faceţi vii şi să trăiţi.

Celor chemaţi Isus însuşi le-a apărut ca sensul vieţii depline prin viaţa sa unică, ceea ce l-a determinat pe ev. Ioan să spună: El era viaţa, iar viaţa era lumina oamenilor şi tuturor celor care l-au primit, l-au ascultat, au crezut în el şi l-au urmat, le-a dat putere să devină (vii cu adevărat) copii ai lui Dumnezeu şi din plinătatea lui noi toţi am primit har peste har (cf. In 1, 4. 12. 16), adică viaţă nouă în Cristos.

Nu există convertire adevărată fără credinţă şi nici credinţă adevărată fără convertire de logică. Cât de profundă trebuie să fie convertirea? Totală.

Deseori ni se propune ca model de convertire parabola «Fiului risipitor», aşa cum ne-a dat-o Isus. Acum vă propun ca model convertirea lui Petru.

Când Isus i-a întrebat pe ucenici despre părerea lumii şi a lor despre Fiul omului, Petru şi-a mărturisit credinţa: Tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu. Dar această mărturie era doar începtutul convertirii: Nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl. Descoperirea Tatălui ne ajută să ne convertim la logica lui Cristos. Când Isus le-a spus ucenicilor că merge la Ierusalim ca să fie dat pe mână celor fărădelege, batjocorât, omorât, dar va învia. Lui Petru, învierea i s-a părut figură de stil, dar logica umană cere ca: cel rău să fie pedepsit şi cel bun răsplătit. Ori, Isus făcând numai bine, i se cuvine numai recunoştinţă şi răsplată. Logica lui Petru este perfectă din puncte de vedere uman, numai că logica divină, bazată pe viaţă, înviere, este superioară. Pentru a-l scoate din logica umană şi pentru a-l introduce în logica vieţii, Isus îl admoneastează cu expresia cea mai dură: Pleacă, satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor! (Mt 16, 13-23).

Convertire înseamnă efortul, suferinţa şi chiar moartea, de a renunţa la logica noastră şi de aîmbrăţişa logica divină, logica lui Isus, logica iubirii, logica lepădării totale de păcat şi încadrare în ceea ce Tatăl ne-a descoperit, în credinţa că Isus este Fiul lui Dumnezeu şi viaţa noastră.

La logica divină ajungem, folosindu-ne de un singur instrument: de credinţa totală în înviere, fiindcă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii (Mt 22, 33).

Dacă lui Petru, care ţinea morţiş la logica sa umană, corectă de altfel, Isus îi spune: Pleacă, satano!, ce nu va spune acelora care nici măcar logica umană nu o păstrează şi săvârşesc păcatul? Nu poate fi alt răspuns decât cel al lui Isus: Plecaţi, blestemaţilor, în focul cel veşnic! (Mt 25, 41).

Petru s-a convertit total la Rusalii prin acţiunea Duhului Sfânt, Duhul vieţii.

Să-l implorăm şi noi pe Duhul Sfânt şi vom intra în «Logica divină a vieţii veşnice».

 

* * *

 

Duminica a III-a (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Probabil că nu există o predică mai bună decât “istoria” lui Iona. Rezumaţi-o astfel.

Dumnezeu vrea să acorde milostivirea şi iertarea sa tuturor, inclusiv duşmanilor săi, inclusiv păgânilor. Această mărinimie a lui Dumnezeu nu îi place lui Iona, despre al cărui comportament vreau să vă povestesc.

Dumnezeu îl trimite pe Iona să predice pocăinţa marelui oraş Ninive. Iona răspunde: “Merg”. Dar nu merge, pentru că nu vrea ca acel oraş păgân şi duşman al poporului lui Dumnezeu să fie iertat; doreşte să vadă pedepsirea lui. Se îmbarcă pentru a fugi departe; vine o furtună din cauza lui; este aruncat în mare; un peşte îl înghite şi după trei zile îl aruncă viu pe plajă.

Dumnezeu îi porunceşte din nou lui Iona să meargă la Ninive ca să predice convertirea. Acum merge. Predică o singură zi, şi totuşi avea nevoie de trei zile pentru a-l parcurge în întregime. Ninivitenii s-au convertit şi s-au întors la Domnul.

Profetul simte o mare tristeţe pentru aceasta, totuşi aştepta sub soarele dogorâtor distrugerea oraşului. Ca prin minune, creşte lângă el o plantă care îi oferă o umbră plăcută. A doua zi, planta s-a uscat, din cauza unui vierme. Iona se întristează. Atunci Dumnezeu îl ceartă: “Tu suferi şi te întristezi pentru moartea unei plante… Iar eu nu ar trebui să mă întristez pentru aceşti fii ai mei? Eu nu vreau moartea păcătosului, ci ca el să se întoarcă şi să fie viu” (prima lectură).

2. Tema

“Fă-mi cunoscute, Doamne, căile tale”.

Sau: “Arată-mi, Doamne, calea ta, ca să merg în adevărul tău”.

3. Mesajul zilei

Astăzi suntem invitaţi de mai multe ori să ne rugăm lui Dumnezeu Tatăl, ca să ne arate drumul lui Isus.

- “Învaţă-mă, Doamne, căile tale; călăuzeşte-mă în adevărul tău şi învaţă-mă… Bun şi drept este Domnul: le arată păcătoşilor calea cea dreaptă…” (psalmul responsorial).

- Astăzi auzim vorbindu-se mult despre alpinişti faimoşi, care deschid drumuri noi spre piscuri…

- Astăzi Isus, în evanghelie, deschide un drum nou spre cer! Inaugurează o cale nouă. Cu braţele întinse în formă de cruce, ca un poliţist la intersecţie, ne arată direcţia bună. Proclamă: Părăsiţi drumurile greşite (= convertiţi-vă); Mergeţi pe drumul iubirii lui Dumnezeu (= credeţi în evanghelie); Urmaţi-mă!

Trebuie să ne convertim: să părăsim căile greşite!

- Care sunt căile greşite? Acelea care ne duc la rău, la ură, la dezbinare; acelea care ne îndepărtează de Dumnezeu şi de legea sa.

- Cum trebuie să ne comportăm? Trebuie să-i imităm pe locuitorii marii cetăţi păcătoase şi păgâne, Ninive, care au crezut în Dumnezeu şi au părăsit conduita lor rea.

Trebuie să credem în evanghelia iubirii lui Dumnezeu!

- Este iubirea cea mare şi plină de milostivire a Tatălui care ne împinge la întoarcere.

- Este Fratele mai mare care a venit să ne conducă acasă, în vreme ce eram complet rătăciţi şi incapabili să descoperim calea binelui.

- El este lumina, care în întunericul misterios al vieţii luminează scopul: braţele iubitoare ale lui Dumnezeu.

Trebuie să ne decidem a-l urma pe Isus!

- Trebuie să-i imităm pe Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan, care, “imediat, lăsând mrejele, pe tatăl, totul, l-au urmat pe Isus!” Este urgentă alegerea lui Isus şi a evangheliei sale, deoarece ocazia este unică, avantajul este extraordinar, comoara este deosebit de valoroasă.

- Din când în când se vorbeşte despre vreun copil pierdut: mare este bucuria tuturora când este găsit. Tatăl ceresc are atâţia fii rătăciţi, pierduţi: unica lui dorinţă este să-i îmbrăţişeze şi să facă sărbătoarea în onoarea lor. E foarte rău să pierzi drumul către casă… să trăieşti fără părinţi.

- Isus a venit să invite toţi oamenii la casa Tatălui, la sărbătoarea veşnică, în frăţietate şi iubire universală. Isus taie panglica acestei străzi: o inaugurează în mod solemn şi îi oferă fiecărui om biletul de invitaţie.

Este o invitaţie şi pentru tine, cu numele tău. Şi tu eşti un invitat binevenit!

4. Exemple

a) Pentru a fi moştenitorii împărăţiei, trebuie să ascultăm glasul Tatălui.

Un rege bogat şi puternic avea trei fii: Valente, puternic şi mândru; Folco, isteţ şi lacom; Ionel, mic şi judecat. Regele era deja bătrân. Căruia dintre cei trei să lase împărăţia? A propus: Va urca pe tronul împărăţiei cel ce va reuşi să-mi aducă smaraldul verde!

Celor trei fraţi li s-a oprit suflarea în gură. Smaraldul verde era visul tuturor cavalerilor împărăţiei, dar toţi cei care au pornit în căutarea lui nu s-au mai întors.

- Ştiu că e ceva dificil, a continuat regele, dar ştiu că voi puteţi reuşi. Vă las trei daruri care vă vor ajuta: o spadă strălucitoare, o pungă cu monede de aur şi… o cochilie care, pusă la ureche, vă va ajuta să auziţi sfaturile mele. Alegeţi! Valente a ales spada; Folco monedele; Ionel cochilia. Apoi toţi trei au pornit să găsească smaraldul verde.

Primul obstacol a fost o pădure întunecoasă, unde stăpânea Malak cel feroce. Spada nu a reuşit să-l doboare, nici monedele să-l înduplece. Ionel a dus cochilia la ureche şi a ascultat sfatul tatălui. A cules zmeură şi afine şi a pregătit o băutură aromată şi disetantă (care să potolească setea). Cu un gest simplu şi cordial, i-a oferit-o lui Malak, care, emoţionat, i-a lăsat să treacă pe el şi pe cei doi fraţi.

Al doilea obstacol a fost lacul furtunilor. Cum să treacă dincolo? Ionel a pus din nou cochilia la ureche. A ascultat glasul tatălui, a ajuns dis-de-dimineaţă, când lacul era încă îngheţat şi l-a putut trece uşor. Valente şi Folco, ajungând când soarele era sus, au trebuit să facă un înconjur mare…

Aşa Ionel a ajuns primul la al treilea obstacol: înspăimântătoarea mlaştină a tristeţii: o întindere nesfârşită de noroi lipicios. Ionel a intrat cu curaj: era uşor şi liber, dimpotrivă, fraţii, ajungând mai târziu, apăsaţi de arme şi bani…

Când Ionel era ostenit şi ispitit să se oprească, ducea cochilia la ureche şi auzea cuvintele de încurajare ale tatălui:

- Curaj, fiul meu, marea iubire e făcută pentru idealuri mari; idealurile mari măresc şi puterile: înainte! Ori de câte ori auzea vocea tatălui, Ionel prindea curaj şi a putut să învingă mlaştina tristeţii şi a ajuns primul să cucerească smaraldul verde, şi cu el împărăţia. Atunci, plin de bucurie, a pus cochilia la gură şi din toate puterile a strigat:

- Mulţumesc, tată! (B. Ferrero, Catechesi Dossier, 4/85).

b) Exerciţiu practic

Pot fi invitaţi copiii să pună mâna în jurul urechii sau pe inimă, ca să audă mai bine şi, în tăcere, să proclame cuvintele lui Isus: “Împărăţia lui Dumnezeu este aproape; convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!”.

 

* * *

 

Duminica a III-a de peste an

Autor: pr. Eduard-Mihai Coşa
Copyright: Predici.cnet.ro

IC, sunt multe temele care s-ar putea aborda în această duminică, a III a din timpul de peste an; Cuvântul Domnului este bogat şi ne oferă o hrană consistentă pentru suflet.

Am auzit invitaţia lui Dumnezeu la convertire, am văzut preocuparea sa de a alege mereu mesageri care să comunice omenirii gândul său de iubire, voinţa sa de a-i mântui pe toţi. De fapt acesta ar putea fi în sinteză mesajul duminicii de astăzi: marea dorinţă a lui Dumnezeu de a ne umple cu tot binele pentru ca, la rândul nostru, să-l răspândim în jurul nostru. Într-adevăr, nu există pentru nimeni o mai mare bucurie decât aceea de a face binele şi, pentru aceasta, Dumnezeu se foloseşte de orice pentru a ne atrage la această bucurie.

În prima lectura, observăm acest lucru din frumoasa parabolă din cartea lui Iona. Dumnezeu îl cheamă pe Iona, adică îl cheamă pe om şi-l trimite ca să vorbească el în numele lui Dumnezeu.

Aceasta este metoda lui Dumnezeu. Se întâmplă uneori ca Dumnezeu să lipsească, “să nu fie prezent” în unele situaţii, dar vina este a omului care refuză sau întârzie să-i anunţe prezenţa; adesea, Dumnezeu ajunge cu întârziere pentru că omul îi pune piedici sau pur şi simplu refuză să colaboreze cu El. (ce experienţe ai în această privinţă ?)

În ciuda acestui fapt, totuşi planul lui Dumnezeu se realizează pentru că El este fidel promisiunilor şi milostivirii sale pe care vrea s-o reverse asupra omenirii…

Spune parabola ca Iona merge şi demască nelegiuirile şi corupţia din Ninive. Acceptă în cele din urmă misiunea de profet şi colaborează cu Dumnezeu. Are curajul să vorbească în numele lui Dumnezeu chiar dacă simţea greutatea mesajului. Trebuia să ameninţe şi să propună o cale de întoarcere…, împotriva curentului. Dar şi aceasta este o faptă de iubire. Într-adevăr, a voi binele cuiva nu înseamnă neapărat a-i vorbi de lucruri frumoase…, uneori e nevoie şi să ridici glasul, să avertizezi, să mustri…; a voi binele înseamnă să spui adevărul, să condamni un comportament pentru ca viaţa să se reînnoiască…(ceva experienţe..??!!!)

Citim în continuarea textului din prima lectură că Iona, după ce a condamnat nelegiuirile ninivitenilor şi a predicat convertirea lor, totuşi nu era pregătit pentru momentul milostivirii lui Dumnezeu. El ar fi vrut să rămână mereu la momentul severităţii, la momentul denunţărilor şi a acuzării păcatului. De aceea, în momentul convertirii ninivitenilor şi a iertării lui Dumnezeu, Iona intră în criză şi nu poate înţelege bunătatea lui Dumnezeu: o găseşte excesivă, prea abundentă. Iona devine chiar gelos văzând cu câtă bunătate îi iartă Dumnezeu pe niniviteni…, el preferând mai degrabă un Dumnezeu răzbunător şi necruţător.

De câte ori nu s-a repetat această imagine de-a lungul istoriei!!!

Putem descoperi în atitudinea lui Iona pericolul cu care se pot confrunta colaboratorii lui Dumnezeu, capcana în care pot cădea creştinii din toate timpurile. Într-adevăr, orice credincios este tentat să folosească inima lui Dumnezeu după interesele proprii, aplicând milostivirea lui Dumnezeu în primul rând pentru propriile căderi…, iar dreptatea Lui împotriva duşmanilor proprii; în schimb, cel care se încrede cu adevărat în Dumnezeu va trebui mereu să se uite pe sine, va căuta mereu să primească milostivirea divină şi la rândul său să o răspândească în jur.

Cine ştie, câtă lume nu se apropie de noi pentru a primi o rază din milostivirea lui Dumnezeu…, şi nu o găseşte !!!

Evanghelia, prin descrierea comportamentului lui Isus confirmă stilul de acţiune pe care Dumnezeu a revelat-o în mod constant în istoria lui Israel.

Isus cheamă, alege câţiva pescari din Galileea care să stea cu El, să creadă în el şi să vorbească şi altora despre experienţa lor trăită împreună.

De ce îi cheamă pe apostoli? Pentru că voinţa lui Dumnezeu este să ne angajeze şi pe noi la misiunea sa, vrea să ne facă responsabili, vrea să ne dea şi nouă să gustăm din bucuria care vine din realizarea binelui.

Dumnezeu îl cheamă pe om pentru a-i dărui…., nu pentru a-i lua ceva. Când ne cheamă pentru a face binele, deja în această chemare este conţinută bucuria pe care o vom simţi şi care este un dar imens (ne amintim de vreun exemplu ???). Dumnezeu cheamă pentru a dărui bucuria pe care numai el o posedă şi care coincide cu Iubirea Sa.

De ce Isus îi alege pe apostoli dintre pescari? De ce lui Levi, un vameş înstărit, îi cere să lase totul? Sf. Marcu spune exact ce au lăsat ucenicii în momentul chemării: instrumentele prin care îşi câştigau existenţa şi pe tatăl lor, împreună cu zilierii lui, şi au plecat după Isus.

Numai cine se face sărac are inima disponibilă să-l primească pe Dumnezeu, numai cine are mâinile goale poate primi darul lui Dumnezeu. Bunătatea lui Dumnezeu nu găseşte locaş în inimi arogante: de aceea, Dumnezeu îi caută pe cei mici, pe cei blânzi, pe cei umili….

IC, chemarea lui Dumnezeu este universală; şi noi suntem chemaţi, şi noi avem o vocaţie…. Şi vocaţia noastră este necesară pentru creşterea împărăţiei lui Dumnezeu. Şi nouă Dumnezeu ne încredinţează o misiune. Suntem conştienţi de ea…?

Astăzi se celebrează şi Sărbătoarea convertirea Sfântului Apostol Paul, în anul jubiliar, la 2000 de ani de la naşterea sa. E fascinantă istoria Apostolului neamurilor, convertirea sa, experienţa sa minunată cu Cristos, călătoriile sale…. Vai mie dacă nu vestesc Evanghelia, spunea el. Misiunea este o datorie iar împlinirea datoriei îţi umple inima de bucurie.

Astăzi încheiem şi săptămâna de rugăciune pentru unitate. Şi unitatea este o vocaţie, e o misiune…, dar, să nu uităm că ea este un har, pe care Isus îl cere Tatălui: “Ca toţi să fie una…” (cf. In 17,21-23) . Şi fiind har, nu poate fi dobândit prin strădaniile noastre. Noi trebuie doar să fim dispuşi să colaborăm cu harul, trebuie să ne dispunem să primim acest dar. Cum? Iubindu-ne unii pe alţii precum Isus ne-a iubit.

În dialogul ecumenic, în efortul pentru realizarea unităţii nu e de ajuns să ne iubim într-un fel oarecare, cu bună înţelegere, prietenească sau cu bunăvoinţă. Isus a spus “precum eu v-am iubit” iar gândul ne duce la măsura supremă a iubirii lui Cristos. Prin urmare, e nevoie de acea renunţare materială şi spirituală de ambele părţi, necesară pentru a putea “deveni una” în mod reciproc. Făcând astfel, ne situăm în cea mai buna dispoziţie pentru a primi harul unităţii.

Să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru iubirea sa cu care continuă şi astăzi să ne cheme să colaborăm cu El pentru răspândirea binelui în lume. Să-i cerem harul de a ne descoperi fiecare vocaţia proprie şi să ne dea şi forţa de a putea împlini cu fidelitate datoriile care ne revin. AMIN.

 

* * *

 

Omul este capabil cu totul (aşa gândeşte Dumnezeu…)

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Predica cea mai scurtă din întreaga istorie

Aş vrea să propun provocările oferite de Cuvântul lui Dumnezeu în această duminică în doi termeni: scurtimea; lipsa de experienţă. Deci timpi scurtaţi. “Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus”, ameninţă Iona cu un aer întunecat. “Timpul de acum a devenit scurt”, avertizează Paul uşor nerăbdător. “Timpul s-a sfârşit şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape”, proclamă solemn Isus.

Trei mesaje extrem de concise. Iona, în esenţă, spune: “S-a sfârşit”. Paul: “Trebuie să terminăm repede” Şi Isus: “Am ajuns”. Dar în timp ce ultimii doi lasă să se întrevadă că “nu este timp de pierdut, trebuie să profităm de această ocazie”, Iona dă sigură, inevitabilă catastrofa. Apropo. Predica lui Iona este cea mai scurtă înregistrată de istorie. În ebraică fraza “încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” este compusă din exact cinci cuvinte. Cinci cuvinte pronunţate cu ton sec – ca o tragere furioasă a semnalului de alarmă – care reuşesc să convertească o sută două zeci de mii de persoane pe care însuşi profetul le socoteşte irecuperabile.

Eficacitatea predicii nu este în raport cu lungimea sa, (ba chiar apare invers proporţională). Şi nici nu depinde de convingerea predicatorului (Iona este convins că nu merită oboseala, că predica sa nu slujeşte la nimic, aceia sunt păcătoşi învârtoşaţi care nu se gândesc să-şi schimbe viaţa, şi deci sunt destinaţi focului). Mi se pare că văd pe cineva surâzând şiret şi comentând: – Frumoase timpuri în care preotul rezolva aşa de repede. Astăzi, în schimb, o lungesc cu acelea pe care le numesc lecturi exegetice şi lecturi actualizante ale Cuvântului lui Dumnezeu. Pentru a nu vorbi de lista interminabilă a atenţionărilor. Nu se mai poate…

Iona, fără îndoială, s-a limitat la un singur aviz lugubru: “Peste patruzeci de zile va fi catastrofa”. Şi Paul a avertizat: “Fiţi atenţi că pe scenă se prevede deja montarea scenariului”. Chiar şi Isus s-a limitat să ne amintească un singur lucru: “Va veni ceva decisiv. Trageţi concluziile”.

Un posibil compromis între predicator şi ascultători

Apropo de fericita scurtare, s-ar putea ajunge la un compromis din ambele părţi. Preotul se obligă să fie concis ca Iona, şi ascultătorii, la rândul lor, garantează că îşi vor schimba conduita în scurt timp, într-o clipă, ca locuitorii din Ninive. La scurtimea predicatorului trebuie să corespundă un răspuns rapid, imediat, din partea destinatarilor mesajului. În sfârşit, nu este timp de pierdut. Nici de o parte, nici de cealaltă.

Cuvântul lui Dumnezeu este simplu, exigent, şi nu tolerează lungiri. Deci trebuie să ne decidem în grabă, să nu amânăm la infinit căinţa sinceră cerută. Isus însuşi nu întârzie în explicaţii detaliate când recrutează pe primii discipoli. Pare că sare peste toate pasajele intermediare, pentru a ajunge imediat la concluzie: “Urmaţi-mă…” Ei, Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan nu zăbovesc mult timp: “Îndată…” “Isus nu deschide o dezbatere definitivă”. Nici discipolii nu divaghează cerând precizări, nici nu se întind să încredinţeze motivaţiile lor.

Nici ninivitenii nu au convocat o conferinţă cu scopul de a ilustra raţiunile gestului lor. Postul pe care l-au “vestit” începea probabil de la cuvintele profetului.

Salvarea celui care nu mai are timp

Isus proclamă: “Timpul s-a împlinit”. Este vestirea împlinirii, a scadenţei inevitabile. Nu este vorba de un timp cronologic, cel indicat de ceasornic, sau înscris în calendar. Aici este vorba de kairos, nu de kronos. Şi kairos înseamnă timp oportun, (acela care este chiar al tău, îţi aparţine numai ţie, şi depinde de hotărârea ta, de alegerea ta), circumstanţă favorabilă, dar şi o măsură dreaptă. Notează un exeget: “Marcu foloseşte această metaforă pentru a arăta că, fiind plină măsura, nu mai este nimic de adăugat la timpul scurs înaintea evenimentului aşteptat” (G. Nolli). “Măsura plină”, bineînţeles, nu este cea a mâniei, cum spunea Iona, ci a iubirii răbdătoare a lui Dumnezeu.

Ca şi cum Isus ar spune: “Acesta şi nu altul este momentul vostru!” Dacă consultăm calendarul sau stelele, ne acordăm mereu răgaz. Tâlharul, pe cruce, s-a salvat (mai bine, a fost salvat) tocmai pentru că nu mai avea timp. Trebuie să mă apropiu de acest moment favorabil, să folosesc această “clipă care fuge”, să ţintuiesc alegerea mea decisivă. Convertirea vine nu pentru că mai este timp, ci pentru că nu mai este timp. Convertirea este acum, aici, astăzi.

Când avem mântuirea la gât…

Şi apropo de convertire. Nu este vorba de o schimbare parţială, superficială, şi nici “progresivă”. Mai mult decât o atitudine, sau o restructurare, este o răsturnare radicală a vieţii proprii, începând cu fundamentul. A se converti înseamnă a schimba scenariul (pentru a folosi expresia lui Paul) propriei existenţe. “Este schimbarea care nu mai poate rămâne în structurile vechi (personale, mintale, sociale): le rupe” (B. Maggioni). Structurile vechi au fost concepute pentru a sluji un alt tip de viaţă, o altă viziune a omului şi o altă reprezentare a existenţei.

Dar nu ajunge nici să schimbăm scenariul: trebuie să-l eliberez pe protagonistul abuziv care sunt eu (şi totul ar trebui să fie raportat la mine, să mă rotesc în jurul persoanei mele), să lichidez rolul vechi. Ne trebuie alte gânduri, o altă mentalitate, altă fantezie, altă inimă, gesturi total diferite. Trebuie reinventat rolul. Nu există un “program de convertire”, cum mi s-a întâmplat să aud undeva. Nu. Convertirea nu poate fi programată, pentru că este o “lovitură de scenă” (nu neapărat spectaculoasă, ca aceea care a avut loc la Ninive).

Unul se converteşte pentru că îşi dă seama că i-a ajuns apa la gât, sau, dacă preferăm, “mântuirea la gât”. Se întâmplă, de multe ori, să văd atribuit cuiva un “complex de convertit” nu prea bine precizat (alcătuit din intoleranţă, fanatism, nerăbdare, diferite durităţi, previziuni apocaliptice, trebuinţe obsesive de siguranţă, interpretări triumfaliste ale istoriei Bisericii…). Dar unul care are acest “complex” înseamnă că nu s-a convertit încă cu totul (de altfel, n-o va face niciodată…), o amână. Este “complexul” pe care îl avea Iona, care de fapt nu s-a lăsat convertit de milostivirea lui Dumnezeu.

Cei lipsiţi de experienţă fac loc fanteziei

Marele noroc al ninivitenilor a fost acela că erau “lipsiţi de experienţă”. Iona, da, era fără îndoială un expert. Ţinea la teologia sa riguroasă şi lăudată, şi ar fi preferat să moară decât să schimbe o virgulă, chiar dacă Dumnezeu i-ar fi sugerat corectarea. Pentru Iona contau mai mult convingerile religioase proprii decât persoanele. Ataşamentul faţă de principii îl făceau neuman. Avea o doctrină – şi o morală – fără inimă. În catehismul său era totul mai puţin iubirea.

Oful lui Iona este de a fi expert, un competent în ramură. De aceea îi lipseşte imaginaţia. Nu intuieşte că de la om trebuie să te aştepţi la orice: e mai rău, dar şi mai bun (şi Dumnezeu o ştie). Nu bănuieşte forţa cuvintelor pe care Dumnezeu i le-a pus în gură. Cetăţenii din Ninive, în schimb, sunt experţi în vicii şi perversiuni diferite, dar sunt incompetenţi în religie. De aceea pun în mişcare fantezia şi interpretează într-o manieră originală – şi chiar puţin ortodoxă – mesajul aruncat în faţă de acel profet insuportabil. Înţeleg că cei patruzeci de zile sunt acordate pentru distrugerea cetăţii. Dar că pentru convertire nu mai sunt patruzeci de zile: este numai astăzi.

În urechile lor, cuvintele pe care Iona le arunca cu atâta violenţă, nu erau clopote de înmormântare, ci o trezire salutară, de-a dreptul o vestire a mântuirii posibile. Ninivitenii, mai ales, au intuit că întoarcerea oferită de Dumnezeu nu este pur şi simplu o suspendare a pedepsei, ci “un act pozitiv de iubire” (T. S. Warshaw), o tentativă “disperată” sugerată de speranţă, o iniţiativă a milostivirii. Teologia expertului Iona este bazată pe “puncte ferme”. Aceea a locuitorilor din Ninive se sprijină pe un “poate” care se clatină, este improbabil (Cine ştie dacă Dumnezeu nu-şi schimbă gândul…”). Şi “poate” al lor corespunde desigur dorinţei secrete a lui Dumnezeu.

Profetul meschin mizează totul pe inflexibilitatea divină. “Dumnezeu este implacabil”, pare să anunţe cu o plăcere evidentă, “de data aceasta nu veţi reuşi să scăpaţi”. Păcătoşii din “marele oraş” mizează în schimb pe “imprevizibilitatea” divină. Mizează pe voinţa sa implacabilă de schimbare, care este şi voinţa de a crea şi de a re-crea. Profetul speră în adâncul sufletului că Domnul să nu se lase mişcat. Ei bănuiesc că, dacă îmbracă haina de pocăinţă, Dumnezeu nu va mai purta haina mâniei.

Iona, profet meschin, expert învârtoşat, continuă să nu înţeleagă că ceea ce are Dumnezeu la inimă nu este să ducă la executare condamnarea, ci viaţa. Nu-şi dă seama că “mânia lui Dumnezeu este numai tristeţea iubirii sale” (P. Ricoeur). Necredincioşii, dimpotrivă, în fantezia lor necontrolată, ajung să cultive îndoiala îndrăzneaţă că o schimbare interioară ar putea chiar să modifice cursul evenimentelor. Iona este un expert care greşeşte răsunător toate previziunile. Orientarea nu este punctul său forte. Când Dumnezeu îl trimite la răsărit, el se îmbarcă pentru apus.

Şi, apropo de Ninive, el reuşeşte să-l vadă numai în perspectiva trecutului (tocmai apusul), nu a viitorului care răsare. Întrevede grămada de moloz a nelegiuirilor, nu planta delicată a posibilităţilor. Va fi omul principiilor. Dar nu este desigur omul începuturilor, martorul speranţei. Se descoperă ca un om lipsit de perspectiva transformărilor. Locuitorii cetăţii condamnate nu au avut posibilitatea de a frecventa un curs specific, nu ştiu ce înseamnă convertirea. De aceea o improvizează, o inventează cu gesturile şi atitudinile juste. Iona, care îşi dă aere de expert, la curent cu secretele cerului, nu acceptă un Dumnezeu care îşi “pierde faţa”. Ninivitenii descoperă că sunt priviţi de Dumnezeu într-o altă manieră. Şi au curajul să se pună în faţa acelei priviri diferite, care iradiază încredere.

“Ca şi cum…”, sau ca nişte neexperimentaţi

Fragmentul lui Paul (lectura a doua) se înscrie într-o parte a scrisorii sale în care, pornind de la întrebări puse în scris de corinteni, înfruntă anumite probleme care privesc viaţa de căsătorie. Apostolul pleacă de la o presupunere: “timpul (kairos) de acum s-a scurtat”. De fapt el pare să socotească iminentă venirea a doua a lui Cristos. Totuşi, deşi punându-se în această perspectivă greşită, Paul fixează unele puncte fundamentale:

1 – “Trece faţa acestei lumi”. A fost o erupţie de har de sus care a determinat dizolvarea scenei acestei lumi. Creştinul, de aceea, nu mai reuşeşte să se adapteze cu scenariul precedent. Stilul său de viaţă este incompatibil cu o anumită ordine, cu anumite forme ale trecutului.

2 – “De acum înainte… cei ce se folosesc de lume (să trăiască) ca şi cum nu s-ar folosi de ea”. Paul nu propune o fugă nerealistă de lume, ci o relativizare a oricărei situaţii de viaţă. Creştinul “trece prin” lucruri şi diferite experienţe, şi nu se instalează în ele. Aş îndrăzni să spun le ating uşor, le trăiesc într-un mod cast. Spunea foarte bine o veche tradiţie latină (se întâmplă că trebuie să traducem în latină pentru a înţelege bine ceea ce a fost exprimat în limba noastră…): “ne in eo sistant”. Adică: atenţi să nu se stabilească în ea!

Creştinul este mereu proiectat “dincolo” şi îndreptat către “altul”. În fond Paul, vorbind ca un ne-expert (cel puţin în privinţa ultimei scadenţe), dă sfaturi juste. Şi socotesc că acel “ca şi cum” s-ar putea traduce astfel: “ca ne-experţi”. Credincioşii, deşi trăiesc în lume, sunt ne-experţi în privinţa mentalităţii dominante în această lume. Ne-experţi în privinţa reprezentărilor care se desfăşoară într-un scenariu de acum în descompunere.

Primii discipoli erau nişte incompetenţi

Dacă ne gândim bine, primii discipoli au acceptat să treacă de la experienţă la lipsă de experienţă. Ei erau competenţi la pescuit. Cât priveşte noua meserie (Pescari de oameni), nu ştiau nimic. Erau cu totul incompetenţi. “… Sunt convins că nu trebuie şi nu se poate descoperi direct propria identitate. Ea se descoperă în măsura în care se implică într-un lucru mai mare decât noi” (V. Frankl).

Discipolii, evident, nu puteau cunoaşte această afirmaţie a celebrului psihoterapeut austriac. În compensaţie, s-au lăsat atraşi fără a opune rezistenţă spre ceva mai mare decât ei, nu corespunzător cu experienţa lor, care era de-a dreptul deasupra înţelegerii lor. Dumnezeu, din partea sa, ştie că omul este capabil în toate. Chiar şi de a accepta “depăşirea”, de a se aventura pe tărâmul lipsei de experienţă.

 

* * *

 

Duminica a III-a (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

După ce l-au arestat pe Ioan Botezătorul, Isus a plecat în Galileea, predicând evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu. El spunea: “Timpul s-a împlinit; împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” Trecând pe malul Lacului Galileii, a văzut pe Simon şi pe Andrei, fratele lui Simon, aruncând mreaja în mare, căci erau pescari. Isus le-a zis: “Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni”. Lăsându-şi îndată mrejele, ei l-au urmat… (Mc 1,14-20)

Sfântul evanghelist Marcu ne prezintă, imediat după Botezul lui Isus în râul Iordan şi după Ispitirea Sa în pustiu, un foarte scurt rezumat al începutului activităţii sale publice în calitatea sa de Mesia (Cristos). Activitatea publică a debutat imediat după “ieşirea din scenă” a lui Ioan Botezătorul şi a constat în vestirea sosirii, în persoana sa, a Împărăţiei lui Dumnezeu, Împărăţie din care poate face parte oricine se converteşte şi crede în evanghelie. Chemarea primilor ucenici, care a urmat acestei vestiri, impresionează prin spontaneitatea cu care cei patru fraţi – Petru şi Andrei şi respectiv Iacob şi Ioan – răspund apelului lui Isus. Faptul de a-şi lăsa îndată mrejele şi a-l urma pe Cristos poate însemna, pe de-o parte, că ei sunt dispuşi să înceapă munca de convertire şi să creadă în evanghelie şi, pe de altă parte, să devină împreună cu Isus pescari de oameni, adică să participe la lucrarea de vestire a Împărăţiei lui Dumnezeu astfel încât tot mai mulţi oameni să aibă parte de Ea. Astfel, atât chemarea cât şi răspunsul acestor primi ucenici au caracter exemplar pentru oricare ucenic al lui Cristos.

Fraţilor, trebuie să vă spun: timpul este scurt. Pe viitor, cei ce au soţii să trăiască în aşa fel ca şi cum nu le-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge, cei ce se bucură ca şi cum nu s-ar bucura, cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni, cei ce se folosesc de această lume ca şi cum nu a s-ar folosi de ea, căci lumea, aşa cum o vedem noi, este trecătoare. (1 Cor 7,29-31)

Cele câteva fraze care alcătuiesc lectura a doua a acestei duminici sunt marcate de un ton alert care nu doar impresionează pe cititor (ascultător) ci chiar îl şi derutează puţin. Cheia de înţelegere a acestui fragment este propoziţia din versetul 29, timpul este scurt, şi îi avertizează pe destinatarii mesajului să adopte o distanţare faţă de orice realitate pământească de vreme ce se află în ajunul (în preajma) unui eveniment de răscruce pentru viaţa lor. (Distanţarea de realităţile pământeşti nu înseamnă în acest caz desconsiderarea lor, de vreme ce în capitolele precedente sfântul Pavel se pronunţa clar asupra, de exemplu, valorii vieţii de familie, etc.) Evenimentul presupus de apostol este întâlnirea cu Domnul sau cu Împărăţia Lui, întâlnire care îl aşează pe ucenic în contextul acelei realităţi care îi desăvârşeşte existenţa şi, mai mult, o face să transceandă temporalitatea.

 

* * *

 

Duminica a III-a de peste an (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Predicator: Pr. Iosif Dorcu
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 25 ianuarie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.