Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIII-a după Rusalii (a Vameşului şi Fariseului)
Evanghelia: Luca 18,10-14
Apostolul: 2Timotei 3,10-15

Luca 18,10-14

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
IPS Andrei Rymarenko
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Visarion Iugulescu
IPS Ioan Ploscaru
Diverşi alţi autori
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Olimpiu Todorean
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
PF Daniel Ciobotea
Diverşi alţi autori

 

* * *

 

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage. Unul era un fariseu, foarte respectat, un om cu o înaltă poziţie în societate, o persoană foarte pioasă şi religioasă; celălalt era un vameş, care aduna taxele, un proscris, nefiind prieten cu nimeni, nefiind erou pentru nimeni, un trădător şi jefuitor. Isus îndrăzneşte să îi compare pe aceşti doi oameni. Este ca şi când ar compara un sfânt cu un bandit. Comparaţia devine însă foarte relevantă atunci când auzim ca din întâmplare rugăciunile lor.

Aceşti doi bărbaţi au mers la templu ca să se roage. Separându-se de lumea agitată, ei se cufundă în rugăciunile lor. Fără ca ei să bănuiască aceasta, îi vom urmări în timp ce se roagă. Pentru că avem multe de învăţat de la ei.

 

“Aşa se ruga în sine”.

“Fariseul, stând, aşa se ruga în sine…” El stătea în picioare în timp ce se ruga, aceasta fiind poziţia obişnuită pentru evrei la rugăciune, însă dacă citim printre rânduri putem vedea faptul că fariseul nu are nici o problemă în a fi văzut. El se ruga de dragul imaginii, al publicităţii, al admiraţiei. Se gândea la sine şi la impresia pe care o va produce asupra celorlalţi. El chiar “se ruga în sine”. Cu alte cuvinte, vorbea mai degrabă cu sine decât cu Dumnezeu. Adevărata rugăciune este întotdeauna oferită lui Dumnezeu şi doar lui Dumnezeu. Nu este cazul fariseului. Rugăciunea sa era de auto-ridicare în slăvi. Aşa cum remarca cineva: “Doi oameni s-au urcat să se roage? Mai degrabă unul a mers să se laude, şi celălalt să se roage.”

 

“Dumnezeule, Îţi mulţumesc”.

Rugăciunea fariseului a început bine: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc…” Dar a stricat-o; a folosit tocmai recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru a se lăuda pe sine. I-a mulţumit lui Dumnezeu că nu este ca ceilalţi oameni. “Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig!”, spunea el. “Omule, uită-te la mine – ce bun sunt!” Nu vedem această atitudine astăzi la alţii şi în special la noi? Atitudinea sunt-mai-sfânt-decât-tine care îi spune lui Dumnezeu: “Îţi mulţumesc, Doamne, pentru că nu fur de la partenerii mei de afaceri. Îţi mulţumesc pentru că sunt alb şi nu negru. Îţi mulţumesc pentru că sunt cinstit şi curat, spre deosebire de alte persoane care se comportă ca animalele. Îţi mulţumesc pentru că trăiesc în America şi nu în Bangladesh! Îţi mulţumesc pentru că locuiesc într-un cartier liniştit şi respectabil şi nu într-o mahala murdară. Îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca alţi oameni, mai ales nu ca acel vecin al meu care duminica dimineaţa merge să joace golf în loc să meargă la biserică!”

 

“Dumnezeule, fii milostiv…”

Să privim acum la vameş. Stând singur, nu îndrăznea să îşi ridice ochii spre cer; îi era prea ruşine. În loc de aceasta, privea spre pământ, şi, bătându-şi pieptul într-un gest de penitenţă, se ruga. Se poate să fi fost un tată iubitor şi un bun prieten, dar nu s-a gândit să menţioneze deloc aceasta. Se vedea pe sine prin ochii lui Dumnezeu doar aşa cum îl vede Dumnezeu pe el. Se ruga: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Se privea pe sine nu ca pe un simplu păcătos, ci ca pe păcătosul prin excelenţă. Aşa cum fariseul s-a declarat pe sine singurul sfânt din lume, vameşul s-a declarat ca fiind cel mai mare dintre păcătoşi. În final, acest om, care şi-a recunoscut propriul păcat, a ajuns mai aproape de Dumnezeu decât fariseul care nu putea vedea nimic decât propria lui puritate.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. El nu avea în ce să se încreadă decât în mila lui Dumnezeu. Nu a căutat în altă parte ajutor decât la mila lui Dumnezeu. Ştia că oameni precum fariseul nu sunt milostivi cu el, dar credea că Dumnezeu este milostiv. Singura sa rugăminte a fost: “Dumnezeule, fii milostiv!” Fără această rugăciune creştinismul ar fi o filozofie, o istorie, un cod, dar nu o religie care mântuieşte.

 

Mila lui Dumnezeu.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.” Depindem mereu de mila lui Dumnezeu. Nu putem niciodată să îl abordăm prin pretenţii, ci doar apelând la mila Sa. Aceasta este cerere pe care Dumnezeu nu o va refuza vreodată. Observaţi cât de mult face parte de această cerere din cultul divin răsăritean! Cât de des în timpul Liturghiei repetăm rugăciunea vameşului: “Doamne, îndură-te spre noi (miluieşte-ne)!” Faimoasa “rugăciune a lui Isus” nu este altceva decât o adaptare a acestei rugăciuni: “Doamne Isuse, Fiul Dumnezeului celui Viu, ai milă de mine, păcătosul”.

O frumoasă istorioară ne prezintă o mamă cerându-i lui Napoleon să îi cruţe viaţa fiului ei, condamnat la moarte. Împăratul i-a amintit atunci de crimele de care se făcea vinovat fiul; dreptatea cerea ca viaţa să îi fie curmată. “Înălţimea Voastră”, a spus femeia printre lacrimi, “nu dreptate ci milă cer.” “Nu merită milă”, a primit ea răspuns de la Napoleon. “Dar Înălţimea Voastră, dacă ar merita-o atunci nu ar mai fi milă.” “Da, cât este de adevărat acest lucru”, a spus împăratul. “Voi avea milă.”

Nu îndrăznim să stăm în faţa tronului lui Dumnezeu şi să cerem să ni se dea ceea ce merităm. Singura noastră cerere este aceasta: “Doamne, îndură-te spre noi” (Kyrie Eleison). Iar miracolul este că există milă. În chiar inima universului pulsează iubirea lui Dumnezeu. “Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”, a spus Isus. Un păcătos spunea odată: “Dacă aş fi Dumnezeu nu l-aş ierta niciodată pe un om care a păcătuit cât am păcătuit eu”. Păstorul său i-a răspuns: “Dar nu eşti Dumnezeu. Mila lui Dumnezeu este mai mare decât orice ne-am putea imagina noi.” “Doamne, îndură-te spre noi!”

C. S. Lewis ne spune o interesantă poveste în cartea sa “Marele divorţ”. Un grup de fantome făcea o excursie din iad sus în rai, cu speranţa de rămâne acolo permanent. I-au întâlnit pe cetăţenii raiului, iar una dintre fantome a fost surprinsă să găsească acolo un om care pe pământ fusese judecat şi executat pentru crimă. “Aş vrea să ştiu”, explodă fantoma, “ce cauţi tu aici, criminalule, în timp ce eu, un stâlp al societăţii, un cetăţean demn şi decent, sunt obligat să umblu pe străzile de jos, în fum şi miros greu, şi trăiesc într-un loc asemenea unei cocini.” Prietenul din rai încearcă să îi explice că a fost iertat, că atât el cât şi cel pe care l-a ucis au fost reuniţi în faţa scaunului de judecată al lui Cristos. Însă fantoma din iad spune: “Nu pot să accept aşa ceva!” Şi strigă din răsputeri: “Drepturile mele! Trebuie să am aceleaşi drepturi ca ale tale!” “O, nu!”, continuă să îl convingă prietenul din rai. “Să nu îţi doreşti drepturile! Dacă ar fi fost după drepturile mele, nu aş fi ajuns niciodată aici. Nu drepturile tale trebuie să ţi le doreşti, ci ceva mult mai bun. Mila lui Dumnezeu.”

De aceea ne rugăm atât de des: “Doamne, îndură-te spre noi”. Această rugăciune, rostită cu cât de puţină credinţă, va deschide calea pentru iertarea lui Dumnezeu şi pentru venirea Împărăţiei Sale în inimile noastre. Sf. Isaac Sirianul scria în secolul al VI-lea: “Nu spune niciodată că Dumnezeu este drept. Dacă El ar fi drept, tu ai fi în iad. Bazează-te doar pe nedreptatea Sa care este milă, iubire, iertare.”

Ziua de astăzi este numită în calendarul bisericesc “Duminica Vameşului şi a Fariseului”. În seara trecută am început să folosim Triodul – cartea liturgică pe care o vom folosi pe perioada întregului Post Mare ce va începe peste trei săptămâni. Biserica a ales în mod foarte înţelept această parabolă pentru a ne ajuta să ne pregătim din punct de vedere spiritual pentru Post. Deoarece parabola spusă de Domnul astăzi nu este de fapt despre doi oameni care au mers la templu să se roage. Este despre Dumnezeu şi despre cum priveşte El păcatul şi virtutea – cum ne priveşte El pe noi, pe mine şi pe tine. “Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.”

 

Rugăciune.

“Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Amin.”

 

* * *

 

Mândria şi smerenia

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

Cu duminica aceasta, numită a Vameşului şi Fariseului, intrăm în periodul liturgic al Triodului, care, pe lângă cele şapte săptămâni ale postului mare, cuprinde şi trei săptămâni premergătoare acestuia, săptămâni a căror menire este de a ne trezi în suflet dispoziţiile, sentimentele corespunzătoare intrării în postul Sfintelor Paşti.

În pilda vameşului şi fariseului, pe care Biserica ne-o oferă astăzi spre meditare, Mântuitorul pune în lumină două feluri de rugăciune, diametral opuse: rugăciunea îngâmfată a fariseului şi rugăciunea smerită a vameşului, a păcătosului sincer cu sine în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul e că fariseul se cufundă şi mai mult în păcat, pe când vameşul, se înalţă, se purifică prin împăcarea cu Dumnezeu.

De fapt, rugăciunea fariseului nici nu se poate numi rugăciune, deoarece acest păcătos nici nu-L laudă pe Dumnezeu – deşi aparent îi mulţumeşte -, nici nu recunoaşte că este păcătos şi nici nu cere nimic, pentru că se crede pe sine desăvârşit, drept, virtuos, mai presus de ceilalţi oameni. În loc să se ocupe de propria sa mizerie sufletească, pe care din cauza mândriei nu o vede, se ocupă de păcatele altuia, ale vameşului de lângă el, pe care îl acuză înaintea lui Dumnezeu.

Mai mult, în mândria sa, se poartă obraznic cu Dumnezeu, îndrăznind să se laude cu faptele sale bune, nesocotind că, pe de o parte, omul tot ceea ce face, datorează harului lui Dumnezeu fără de care nu poate face nimic, iar, pe de altă parte, orice faptă bună care nu izvorăşte dintr-o intenţie curată, adică din smerenie şi din iubirea faţă de Dumnezeu, nu are nici o valoare în faţa Lui. Era tocmai cazul fariseilor care se rugau stând la răspântia uliţelor, sau făceau milostenie în văzul lumii, ca să apară darnici, şi îşi smoleau feţele ca să arate oamenilor că postesc.

Cu totul altfel este rugăciunea vameşului. Acesta, copleşit de conştiinţa propriei păcătoşenii şi nevrednicii în ochii lui Dumnezeu, stând retras la o parte şi necutezând nici măcar să-şi ridice ochii din pământ, se căieşte din adâncul inimii şi, bătându-şi pieptul, îşi mărturiseşte vinovăţia, implorând iertare de la bunul Dumnezeu: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca XVIII,13).

Efectele diametral opuse ale acestor două feluri de rugăciune ni le spune Însuşi Isus: “Vă zic: acesta s-a pogorât îndreptat la casa sa, iar nu acela: căci tot cel ce se înalţă se va smeri, iar cel ce se smereşte se va înălţa” (Luca XVIII,14).

Faţă de nici un alt păcat nu s-a pronunţat Mântuitorul cu atâta necruţătoare asprime ca faţă de mândrie. A iertat-o pe desfrânata Maria Magdalena, i-a luat apărarea femeii prinsă în adulter, l-a iertat pe Petru care se lepădase de trei ori de El; l-a tratat cu bunăvoinţă până şi pe Iuda, mustrându-l cu blândeţe. “Prietene pentru ce ai venit ?” (Matei XXVI,50). Pe toţi păcătoşii i-a iubit şi i-a miluit, numai pe farisei i-a tratat cu asprime, mustrându-i şi biciuindu-le fără cruţare, în public, mândria şi făţărnicia. Pentru că, în faţa Lui, care era adevărul şi smerenia întrupată, ei întruchipau ipocrizia şi trufia, făcându-se prin aceasta discipolii Satanei, care, stăpânit de trufie, a refuzat să se supună lui Dumnezeu, Creatorul şi Stăpânul său, şi să-L slujească, iar prin minciună i-a îndemnat şi pe protopărinţi la un act de mândrie, prin neascultare, şoptindu-le că, dacă vor călca porunca, vor deveni ca nişte dumnezei. Iată de ce, Mântuitorul le adresează fariseilor acele usturătoare “vai vouă”, numindu-i “morminte spoite pe dinafară şi înăuntru pline de putreziciune”, “povăţuitori orbi” (căci mândria orbeşte mintea), “nebuni”, “şerpi”, “pui de năpârcă”, “făţarnici” care “înghit cămila şi strecoară ţânţarul”, şi care “spală blidul numai pe dinafară ca să apară curat” (Matei XXIII passim).

Şi nici nu se putea să nu arate atâta dezgust pentru măndrie El, Isus Cristos, cea mai desăvârşită icoană a smereniei. Fiind El “strălucirea măririi şi icoana fiinţei lui Dumnezeu” (Evrei I,3), “S-a nimicit pe sine, luând chipul robului (…) ascultător făcându-se până la moarte şi încă până la moartea Crucii” (Filipeni II, 6-8). Se apleacă şi spală picioarele apostolilor, chiar şi ale lui Iuda vânzătorul; tace când e batjocorit, bătut şi răstignit. Singur El ne-a putut spune, tuturor: “Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre” (Matei XI, 29).

Dar, precum păcatul mândriei stă în fruntea păcatelor capitale, pentru că din el, ca dintr-o sămânţă, răsar şi se dezvoltă toate celealte păcate, tot astfel smerenia stă în fruntea celor şapte virtuţi principale, cărora le insuflă viaţă. Iar dacă mândria este pricina şi începutul osândei, smerenia este începutul mântuirii, deoarece, în vreme ce mândria îl orbeşte pe om ca să nu-şi vadă defectele şi păcatele, cufundându-l astfel tot mai adânc în abis, smerenia, făcându-l pe om să se recunoască pe sine aşa cum este, slab şi supus greşelii, îi insuflă o continuă luptă cu sine şi o tot mai mare încredere în ajutorul lui Dumnezeu la care recurge neîncetat, convins că fără El nu poate săvârşi nici un bine pentru mântuire. Păcătosul smerit îşi dă seama de adevărul că “un car de fapte bune tras de mândrie duce la iad, pe când un car de păcate tras de smerenie duce în rai” (Sf. Bernard), deoarece smerenia conduce sufletul la recunoaşterea propriei nevrednicii şi mizerii spirituale, la căinţă adevărată şi deci la reînnoire, la împăcarea cu Dumnezeu, la convertire. El ştie că “celor mândri, Dumnezeu le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă dar” (I Petru V, 5).

Smerenia este scutul care face sufletul invulnerabil la atacurile diavolului. Patericul, o carte cu întâmplări din viaţa sfinţilor, ne istoriseşte din viaţa Sfântului Macarie cel Mare că diavolul l-a întâmpinat odată pă sfânt zicându-i: “Multă silă îmi faci, Macarie, şi nimic nu pot face împotriva ta. Căci, iată, orice faci tu şi eu fac. Tu posteşti: dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu niciodată nu dorm. Un singur lucru este cu care mă birui. Care este?, îl întreabă sfântul. Smerenia ta, şi pentru aceasta nu pot nimic împotriva ta” (p.135 – Apud Ilarion V.Felea, Duhul Adevărului, ed. a II-a Arad, 1943 p.40).

Urmându-L îndeaproape pe Isus, Sfinţii au pus la temelia vieţii lor smerenia. Astfel, Sfântul Francisc de Sales, deşi avea o fire impulsivă, printr-o continuă stăpânire de sine deveni un model de smerenie şi blândeţe. Într-o zi, în prezenţa unei persoane, Sfântul fu atacat cu tot felul de insulte denigratoare. El însă îşi păstră tot timpul calmul fără a scoate un cuvânt. La sfârşit, persoana martoră la scenă îl întrebă, mirată, cum de nu a ripostat. “M-am temut să nu pierd tot ce am adunat în douăzeci de ani”, răspunse Sfântul.

Din viaţa Sfântului Vincenţiu de Paul ni se istoriseşte că, aflându-se la curtea regelui Ludovic al XIII-lea, prinţul de CondŽ îl invită să ia loc lângă dânsul. Sfântul, cu smerenia-i cunoscută, se scuză motivând: “Mi-e destulă onoarea dacă Alteţa Voastră mă suferă în prezenţa Sa, pe mine care nu sunt decât fiul unui sărman ziler.” Prinţul îi răspunse: “Moribus et vita nobilitatur homo.” (Prin moravuri şi viaţă se înnobilează omul.) Răspuns princiar pe care ar trebui să şi-l ia drept deviză oricine aspiră la putere şi conducere în stat.

Întrebat de cineva care este cea dintâi virtute, Sfântul Augustin răspunse: Smerenia. Şi a doua? Smerenia. Dar a treia? Smerenia, îi răspunse, şi a treia oară, Sfântul.

Da, smerenia stă la temelia tuturor virtuţilor, căci, o spune tot Patericul, “Smerenia pe mulţi, fără nici o osteneală, i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul cel desfrânat, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au mântuit; iar osteneala şi faptele cele bune îl pierd pe om dacă nu are smerenie, căci acestea pe mulţi i-a atras la mândrie şi au pierit, precum a pierit şi fariseul care se lăuda şi se mândrea cu faptele cele bune” ( op. cit., p.41).

Faţă de învăţătura lui Isus despre smerenie şi faţă de pilda sfinţilor privitor la această virtute, ne întrebăm: care este locul pe care îl ocupă ea în viaţa noastră? Rugăciunile, faptele noastre şi toată atitudinea noastră faţă de Dumnezeu şi aproapele sunt ele, oare, pătrunse şi animate de smerenie, sau, dimpotrivă, sunt stăpânite şi viciate de germenul trufiei ? Unde este smerenia mea, dacă, în loc de a-mi ţine mereu în faţa ochilor oglinda propriilor scăderi şi păcate, pentru ca privind mereu în ea să nu uit ce sunt, şi astfel să mă străduiesc a mă îndrepta şi stăpâni, judec şi acuz mereu şi fără cruţare greşelile şi atitudinea aproapelui, uzurpând astfel lui Dumnezeu dreptul de judecător, care îi aparţine exclusiv Lui ?

Isus ne-a poruncit: “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu ce judecată veţi judeca, veţi fi judecaţi; şi cu ce măsură veţi măsura, vi se va măsura. Şi de ce vezi păiuţul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău nu o simţi ? (…). Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi păiuţul din ochiul fratelui tău” (Matei VII, 1-3,5). Singur Dumnezeu, care străbate în cele mai tăinuite ascunzişuri ale sufletului, poate vedea tot ce se petrece în conştiinţa fiecăruia, precum şi modul în care omul îşi motivează în forul propriei conştiinţe atitudinea sa, în vorbe şi fapte. De aceea, singur El poate judeca negreşelnic. Pe de altă parte, poate tocmai în momentul când eu acuz cu asprime o vorbă sau un gest al semenului, vădit greşite, el s-a îndreptat, căindu-se şi mărturisindu-şi vina, cum s-a întâmplat de fapt şi cu vameşul. De aceea, cât de înţelept este să ne ocupăm numai de mizeria noastră sufletească, asemenea Sfintei Tereza de Lisieux, care spune: “Între mine şi aproapele pun vălul păcatelor mele şi, astfel, când mă uit la el şi vreau să-l judec, nu văd decât păcatele mele şi mă judec pe mine însumi.”

Să facem la fel şi noi.

Astăzi când Biserica, prin pilda de smerenie şi pocăinţă a vameşului, ne deschide “uşile pocăinţei”, să urmăm îndemnul din condacul zilei: “Să fugim de vorba cea obraznică a fariseului şi să ne învăţăm înălţimea graiurilor umilite ale vameşului, strigând cu pocăinţă: Mântuitorul lumii, ai milă de robii Tăi.” Şi întotdeauna, dar mai ales în această perioadă de pregătire la Post – şi în Post -, să ne rugăm în spiritul rugăciunii din Ceaslov, a Sfântului Efrem Sirul, pe care preotul o recită zilnic: “Doamne şi Stăpâne al vieţii mele, nu-mi da spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de domnie şi al grăirii în deşert. Iar spiritul curăţiei, al umilinţei, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-mi-l mie, robului Tău. Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu; căci binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.”

 

* * *

 

Despre mîndrie şi smerenie

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Prin aceasta se va cunoaşte cîte capete are această înfricoşată fiară a mîndriei şi prin care cei înţelepţi şi iscusiţi vor înţelege cît de pestriţ şi primejdios este acest păcat.

Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: “Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu” (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: “Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14).

În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile… Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este “amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora”. Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26).

Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: “Taci tu, să vorbească faptele tale” (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: “Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu…?”. Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi,

După ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43).

Bine a zis Sfîntul Efrem Sirul despre acest tîlhar: “O, tîlharule, şi al raiului tîlhar! Multe ai furat în viaţa ta, iar acum, prin puţine cuvinte zise din inimă, ai furat cu limba raiul! O, tîlharule preaînţelept care ai ştiut să furi cu limba raiul pentru că te-ai smerit şi ţi-ai recunoscut păcatul. O floare timpurie a Crucii lui Hristos!” Vedeţi cît de mare este puterea smereniei? Ea singură poate ucide mîndria şi izbăveşte de osîndă sufletele noastre, cînd nu mai putem face alte fapte bune.

Iată, fraţii mei, după cum vedeţi, rugăciunea vameşului din Sfînta Evanghelie de azi se aseamănă cu rugăciunea fericitului tîlhar de pe cruce. Că şi acela, ca şi vameşul din Sfînta Evanghelie, nu cu multe cuvinte s-a rugat, dar a strigat la Dumnezeu din adîncul inimii sale şi cu mare smerenie. De aceea a auzit: Astăzi vei fi cu Mine în rai! La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi,

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie. De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită “a Vameşului şi a Fariseului”, ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie.

A doua Duminică pregătitoare este numită “a Fiului Risipitor”. Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită “a Înfricoşatei judecăţi”, cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte “a izgonirii lui Adam din rai”. Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.

Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii.

Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Fraţii mei, să fugim de cumplitul păcat al mîndriei, care a aruncat o parte din îngeri în iad şi a scos pe primii oameni din rai. Să fugim de mîndria diabolică care a umplut pămîntul de secte, de oameni necredincioşi, răzvrătiţi şi răi, şi iadul de suflete condamnate la osîndă veşnică. În locul mîndriei să alegem smerenia lui Hristos, smerenia vameşului, smerenia sfinţilor, lepădînd orice cuget de slavă deşartă, de laudă personală şi de îngîmfare.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

 

* * *

 

Vameşul şi fariseul

Autor: IPS Andrei Rymarenko
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

“Vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18,13).

Involuntar, gândul ne duce la Evanghelia de săptămâna trecută. Era vorba de asemenea despre un vameş – Zaheu. Am văzut cum Domnul i-a schimbat sufletul. Am văzut cum, după o viaţă întreagă în păcat, s-a pocăit; şi cum a fost gata să dea jumătate din averea sa săracilor, şi să dea înapoi împătrit tuturor celor pe care i-a nedreptăţit. Şi fără îndoială a făcut acest lucru. Involuntar, Zaheu şi vameşul din Evanghelia de astăzi se contopesc într-o singură imagine, într-o singură persoană. În fond, amândoi erau vameşi, oameni păcătoşi, şi amândoi s-au pocăit. Dacă acceptăm că Evanghelia de astăzi este continuarea Evangheliei de duminica trecută, că vameşul de astăzi, bătându-şi pieptul, este cu adevărat Zaheu, cel puţin din punct de vedere psihologic, atunci ni se va dezvălui un mare adevăr, o mare lecţie în viaţa celui care se pocăieşte. Vedeţi, noi toţi trebuie să ne pocăim.

Toată nedreptatea pe care a făcut-o Zaheu, a făcut-o pentru câştig, pentru a domina. Şi atunci când această dominaţie a avut loc, şi el se considera un om puternic – chiar în acel moment a venit Adevărul lui Dumnezeu. Adevărul lui Dumnezeu ne spune că dacă o persoană stă în pântecele mamei timp de nouă luni, stă apoi în pântecele pământului, dacă este în putere, optzeci de ani, ceea ce este peste aceştia fiind osteneală şi durere (Psalmul 89,10). Şi în final, prin moarte omul trece pentru totdeauna în pântecele vieţii veşnice.

Zaheu a văzut acum toate acestea: a înţeles toată nebunia lui, drumul lui greşit în viaţă. Şi atunci a început să caute o cale de scăpare. În această stare se afla el când a trecut Cristos pe acolo. Pentru el, acesta era un rabin. Nu putea să meargă pur şi simplu la El, şi nici nu dorea. Mai întâi a dorit să afle ce fel de rabin era. Vedem sicomorul şi apoi îl vedem în sicomor pe Zaheu, pe acest om care era practic un demnitar al poporului evreu. Şi vedem mulţimea. Să ne imaginăm prin ce trecea acest om mândru. Însă Cristos s-a apropiat şi a spus: Astăzi vom fi împreună, voi intra în casa ta. Şi când Cristos a fost în casa lui, El i-a revelat acea putere care i-a umplut imediat inima. Atunci Zaheu i-a spus: Dau averea mea săracilor, şi celui pe care l-am înşelat îi dau înapoi împătrit (cf. Luca 19,1-10). Şi a făcut toate acestea.

Dar ce se întâmplă acum? Stă în templu şi îşi bate pieptul, spunând: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Împreună cu el se mai află cineva în templu, poate egalul său în societate – un fariseu. El stă acolo şi, în contrast cu el, cu totală satisfacţie spune: Am făcut totul, am făcut asta şi asta, am… De ce nu a spus vameşul: Şi eu am făcut aceasta. Am dat jumătate din averea mea. La cutare i-am dat înapoi împătrit. De ce nu a spus aceasta? Dimpotrivă, el a spus: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”

Ideea este că Domnul l-a înzestrat cu un dar – i-a deschis inima. Dar când şi-a reluat viaţa activă, s-a întâmplat o tragedie: obişnuinţa… obişnuinţa. Omul lui interior era sclavul obişnuinţei; şi această obişnuinţă era o forţă teribilă. Involuntar, au apărut gânduri de zgârcenie şi setea de a câştiga tot mai mult. Privirile lui se aflau sub ispita care venea din gânduri. Inima care a fost eliberată de Cristos a redevenit deodată murdară. Şi el a simţit toate acestea. “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!” Ce să facă?

Astăzi Biserica ne aduce în faţă toată forţa acestui moment psihologic, toată forţa acestei întrebări: ce trebuie să facem? Şi cu o forţă similară, ne dă răspunsul la această întrebare prin învăţăturile Sfinţilor Părinţi. De fapt Sfinţii noştri Părinţi ne arată cu exactitate ce se petrecea în sufletul vameşului. Deoarece conştiinţa lui era acum liberă, eliberată de Cristos, inima lui era deschisă, avea pace în inima lui. Voinţa lui era de asemenea liberă, şi libertatea era în Dumnezeu. Însă distanţa dintre inimă şi Dumnezeu este păcatul. Şi iată că vameşului i s-a întâmplat să îi apară umbre în inimă, şi a început să strige după ajutorul Domnului.

Cum vin aceste umbre? Ne explică Episcopul Teofan Pustnicul într-una dintre scrisorile sale. Gândul vine, şi dacă nu pune stăpânire pe sentimentele inimii, atunci încă nu este păcat. Vine şi, aşa cum zăpada de astăzi mâine se topeşte, nici el nu va mai exista, şi inima rămâne curată. Şi chiar dacă gândul pune stăpânire pe inimă, şi intră în inimă – nici atunci nu este încă o nenorocire; mai există un moment în care poţi striga: “Doamne, fii milostiv mie!”, şi inima va fi curată. Dar când gândul a intrat deja în inimă, şi când ai spus deja: “Doresc”, atunci apare umbra. Prin simplul fapt că a intrat umbra, are loc acceptarea şi acţiunea. Atunci vine căderea. Gândul a devenit acţiune, şi s-a produs căderea. Şi odată ce ai căzut din punct de vedere spiritual, păcatul a intrat în inimă, o faptă a fost realizată, persoana s-a îndepărtat de Dumnezeu şi a început să sufere, aşa cum se întâmplă în cazul unui om care a căzut fizic. Ştim ce mare tragedie o reprezintă suferinţa spirituală. Mândria, lăcomia, ambiţia, toate felurile de pofte îl macină pe om şi îl chinuie. Inima unui astfel de om se împietreşte.

Acest lucru s-a întâmplat după ce Zaheu vameşul şi-a recunoscut păcatul şi s-a căit. Cristos i-a iertat păcatul. Conştiinţa lui a devenit liberă. Însă acum trebuia să se întoarcă la munca lui, la viaţa lui; şi atunci au apărut gândurile, şi din gânduri s-au născut sentimentele. Ce să facă? El a strigat: “Doamne, fii milostiv mie, păcătosului; nu lăsa să se întâmple acest lucru”. Şi Domnul a dat Harul ca acest lucru să nu se întâmple, şi l-a salvat pe păcătos. Ce trebuie să facem noi pentru a primi acest Har? Este nevoie de un exerciţiu activ al voinţei. Duminica următoare Sfânta Biserică ne va învăţa cum să îl dobândim.

 

* * *

 

Vameşul şi fariseul

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: AMDM.info

Peste trei săptămâni vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, Postul cel mare în care, prin rugăciune, prin înfrânare şi pocăinţă ne vom curăţi sufletele de păcate. De aceea, începând de astăzi, prin cântările şi rugăciunile de la Sf. Slujbe, Biserica ne pregăteşte, treptat, pentru întâmpinarea cu cuviinţă a Sfântului şi Marelui Post. Este vorba de o pregătire specială, care se desfăşoară după anumite slujbe cuprinse în cartea liturgică numită Triod, fapt pentru care cele zece săptămâni care ne despart de măritul praznic al Învierii poartă numele de “perioada Triodului”. Este o perioadă de neîncetate strădanii duhovniceşti – pocăinţă, rugăciune şi fapte bune -, prin practicarea cărora înlăturăm ce este rău în noi şi primim cu sufletul curat pe Cel ce a biruit moartea, prin Înviere, ca să înviem şi noi către o viaţă nouă.

Dar pe lângă slujbele impresionante din cartea Triodului, Biserica a rânduit şi citirea unor pericope evanghelice la Sf.

Liturghie, alese tocmai în vederea refacerii vieţii noastre duhovniceş ti. În această primă duminică din Perioada Triodului s-a rânduit citirea unei pericope scurte, dar plină de învăţătură, şi anume parabola Vameşului şi a fariseului, rostită de Mântuitorul.

Presupunem că întâmplarea n-a fost imaginată de Mântuitorul, ci a fost luată din viaţa de toate zilele, în vremea când trăia El însuşi pe pământ, pentru că toţi cei ce apar în paginile Sf. Evanghelii au fost persoane reale, prezentate de Mântuitorul ascultătorilor Săi şi tuturor celor ce vor auzi sau vor citi cuvântul Său peste veacuri ca modele nemuritoare, pozitive sau negative, actuale oricând şi oriunde.

Motivul rostirii acestei parabole, precum şi cei cărora le era adresată sunt arătate în cuvintele: “Către unii care aveau despre sine încredinţarea că sunt drepţi şi priveau de sus pe ceilalţi, a rostit Isus pilda aceasta” (Luca 18, 9). Scopul pildei este arătat, deci în mod clar. Ea biciuia păcatul mândriei celor ce se credeau drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi oameni. Erau vizaţi fariseii, pe care nu o dată i-a certat Isus, numindu-i “morminte văruite”, “pui de năpârci” etc. Sunt vizaţi toţi fariseii, din toate timpurile, care sunt sau li se pare că sunt cu ceva mai buni, că au dreptul să blameze şi să dispreţuiască pe alţii, numindu-i “răi”, “oameni pierduţi”, pentru că nu urmează plăcerile lor.

“Doi oameni, spune pilda, s-au suit la Templu ca să se roage, unul fariseu, celălalt vameş” (Luca 18, 10). Faptă necesară şi vrednică de laudă. Căci ce poate fi mai de folos şi mai necesar pentru un suflet omenesc decât să-l preamărească pe Dumnezeu prin rugăciune în casa Sa. Căci rugăciunea este o înălţare după fire, cu duhul. E o suire a minţii şi a inimii către Dumnezeu, o mutaţie în conştiinţă, care duce după sine schimbare în întreaga făptură.

Fariseul era un om ce făcea parte dintr-o grupare religioasă care se străduia să păzească cu stricteţe toate prevederile legii vechi cu privire la posturi, spălări rituale şi alte obligaţii faţă de templu. Ei puneau accentul pe păzirea formelor exterioare ale legii, pe litera ei, fără să încerce să-şi însuşească fondul sau duhul ei, prin ridicarea vieţii lor spirituale pe o treaptă mai înaltă, concretizată în dragoste faţă de Dumnezeu şi de semeni. Tocmai pentru că erau “împlinitori ai legii” numai după cele din afară, pe când inima lor rămânea plină de mândrie, de invidie şi de pofte, Mântuitorul îi mustră cu asprime.

Această purtare a lor ne-o demonstrează convingător însuşi fariseul din evanghelia de astăzi. Îndată ce a intrat în templu, el este stăpânit de duhul mândriei, începe să-şi arate virtuţile către cer, prezentându-se pe sine astfel: “Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş… Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din tot ce câştigă” (Luca 18, 11-12).

Cu alte cuvinte, fariseul încearcă să-şi dea singur un certificat de comportare corectă, să se autorecomande lui Dumnezeu, căruia îi vorbea de la egal la egal, uitând cuvintele înţeleptului Solomon care sfătuia: “Să te laude altul şi nu gura ta, un străin şi nu buzele tale” (Prov. 27, 2). Deci, mândria făcea parte integrantă din fiinţa fariseului, îi definea personalitatea.

Fariseul pare mulţumit de el însuşi. Şi totuşi, pătimeşte chiar în interiorul lui. Pătimeşte de răul fundamental, de începutul păcatului, de mândrie, de orgoliu, de acel păcat despre care Sf. Ioan Scărarul merge până la a socoti că “cel trufaş nici nu mai are nevoie de demon, el a ajuns să-şi fie singur demon şi duşman”.

Fariseul se iubeşte pe sine atât de mult, încât iubirea pentru ceilalţi şi pentru Dumnezeu se mistuie, se pierde în sine. El şi-a devenit sieşi idol. “Eu însumi idol m-am făcut”, cum spune Sf. Andrei Criteanul. În rugăciunea lui sunt prezenţi şi Dumnezeu, şi aproapele, şi el însuşi. Dar Dumnezeu este invocat pentru a-I mulţumi că i-a dat lui, fariseului, să nu fie ca ceilalţi oameni păcătoşi; pe apropele îl pomeneşte pentru a-l ponegri şi osândi; pe sine pentru a se înălţa.

Cu totul diferit ni se prezintă atitudinea şi rugăciunea vameşului, om încărcat cu păcate, dispreţuit ca şi Zaheu, pentru păcatele legate de însuşi munca lui de vameş, dar care, tocmai de aceea vine la templu, mânat de acea frământare a conştiinţei care l-a determinat şi pe Zaheu Vameşul să-L caute, să-L vadă pe Isus.

Această frământare a conştiinţei îl face să nu îndrăznească nici măcar ochii să şi-i ridice la cer, către Tatăl ceresc, pe care ştia că L-a supărat prin faptele sale.

“A stat deoparte şi nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul zicând: Dumnezeule, fii milostiv, mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Deci vameşul, prin atitudinea lui, ca şi prin această rugăciune scurtă, îşi confruntă viaţa cu poruncile dumnezeieşti şi cere smerit îndurare de la Dumnezeu. Nu se laudă cu nici una din faptele sale bune, pe care, desigur, le va fi făcut şi el, ci le trece sub tăcere, nu condamnă pe nimeni, ci dimpotrivă, doar pe el, apelând la milostivirea lui Dumnezeu, simţindu-se nevrednic să se apropie de altarul Său.

Rugăciunea lui e o durere, un suspin izbucnit din inima plină de căinţă.

Mântuitorul, după ce pune în paralelă pe aceşti doi oameni, pe care îi judecă după cele “dinlăuntrul lor”, după inima lor, îşi încheie parabola cu o sentinţă: “zic vouă, că acesta (vameşul) s-a coborât la casa sa mai îndreptat decât acela (fariseul). Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine, se va înălţa” (Luca 18, 14). Cu alte cuvinte, vameşul “s-a îndreptat” şi s-a “înălţat” prin smerenie iar fariseul s-a osândit prin mândrie.

Ne putem da seama uşor că Mântuitorul a vrut să scoată aici în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.

După învăţătura Bisericii noastre mândria, adică preţuirea de sine peste măsură, cu cele două componente ale ei, nesocotirea lui Dumnezeu şi desconsiderarea aproapelui, ocupă primul loc între cele şapte păcate numite “capitale”, care, la rândul lor, fac parte din păcatele socotite “grele” sau “de moarte”.

Mândria este un permanent focar de păcate, un izvor de nenorociri nu numai pentru cel stăpânit de ea, ci şi pentru cei din jur. Ea a prăbuşit pe Lucifer şi pe îngerii lui, întrucât a vrut să fie asemenea lui Dumnezeu, ajungând din slava cerului în prăpastia iadului şi prefăcându-i din îngeri luminaţi, în diavoli întunecaţi.

Din mândrie a pierdut Adam raiul; din mândrie şi din dorinţă de stăpânire asupra altor popoare au pierit atâţia conducători în decursul veacurilor.

Una e judecata lui Dumnezeu, alta e judecata oamenilor.

Fariseul nu s-a văzut “fariseu”, dar vameşul s-a văzut “vameş”: păcătos, neliniştit de starea lui, nemulţumit de el însuşi. El nu-şi dă sentinţa dreptăţii, nu se mântuieşte pe sine, ci strigă ajutor de la Dumnezeu şi Dumnezeu îi răspunde: “Mai îndreptat s-a întors acesta”. Mai îndreptat nu pentru că se văzuse el “drept”, ci pentru că văzuse drept, exact starea unui suflet care strigă după ajutor.

În viaţa duhovnicească, “cazi singur dar nu te ridici singur”. Îţi întinde cineva mâna şi împreună te ridici. Strigătul însuşi e începutul ridicării. De aceea zice Mântuitorul că vameşii şi păcătoşii merg înainte în Împărăţia lui Dumnezeu. Aici se descoperă taina, puterea pocăinţei, a căinţei – smerenia.

Există şi azi atâţia oameni stăpâniţi de păcatul mândriei, împreunată cu dorinţa nestăpânită şi nejustificată prin vreun merit personal, de-a ajunge numaidecât la mărire şi laudă în societate.

Întâlnim destui oameni chinuiţi fără încetare de aroganţă, invidie şi ură faţă de semenii lor, oameni ce stau într-o permanentă izolare şi înstrăinare faţă de societatea în mijlocul căreia trăiesc, închişi în turnul propriei lor mândrii şi ambiţii deşarte. Omul mândru – expresie a egoismului negativist, separatist şi antisocial-, nu acceptă pe nimeni să fie ca el, şi cu atât mai mult, mai presus de el, considerându-se superior celor din jur. Arogant faţă de subalterni, invidios faţă de colegii săi merituoşi, duşman al superiorilor, intrigant şi vanitos, omul mândru nu-şi poate găsi pacea interioară şi echilibrul sufletesc.

Viaţa de toate zilele ne arată că mândria lor se va prăbuşi, adeverindu-se cuvântul Scripturii care zice că: “Domnul a surpat pe cei mândri cu scaunele lor şi a pus pe cei blânzi în locul lor” (Siroh. 10, 15) şi că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har”(Iacob 4, 6; I Petru 5, 5).

Cu totul altfel se prezintă virtutea smereniei, pe care am putea să o definim, ca o recunoaştere a faptului că noi atârnăm întru toate de Dumnezeu, că suntem nedesăvârşiţi şi supuşi păcatului. Smerenia este virtutea care te face să ai în permanenţă conştiinţa că nu eşti desăvârşit, te face să-ţi recunoşti greşelile şi să ceri iertare de la Dumnezeu, prin rugăciune. De aceea pe bună dreptate scria Sf. Ioan Gură de Aur că “smerenia face din om înger şi-i înalţă sufletul la cer”, iar Fericitul Augustin, fiind întrebat care este drumul cel mai sigur pentru a dobândi împărăţia lui Dumnezeu, a răspuns: “Primul drum este smerenia, al doilea smerenia şi al treilea tot smerenia”.

În adevăr, după cum mândria este începutul oricărui păcat, tot aşa şi smerenia este temelia tuturor virtuţilor. Este o virtute exclusiv creştină, pe care păgânii nu au cunoscut-o, niciunul dintre filosofii lumii vechi n-a predicat-o. Ea a fost propovăduită pentru prima oară de Domnul Isus Hristos, atât prin cuvânt, cât şi prin pilda vieţii Sale. Adevărata ei valoare stă în faptul că însuşi Mântuitorul, după ce a luat “chip de rob” prin întrupare, “s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte şi încă moarte pe cruce” (Filip 2, 8), după cum spune Sf. Apostol Pavel.

Domnul Isus Hristos a pus în practică această virtute la Cina cea de Taină, când a spălat picioarele ucenicilor Săi, poruncindu-le ca “precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi” (Ioan 13, 15). Şi tot El a zis: “Învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 29). Iar Sf. Apostol Pavel se consideră pe sine” cel dintâi între păcătoşi” (I Tim. 1, 15), sau, “cel mai mic între apostoli şi chiar nevrednic de acest nume, fiindcă în tinereţe a prigonit Biserica lui Dumnezeu, arătând că toată strădania lui misionară nu este de la sine, ci i s-a dat prin harul lui Dumnezeu” (I Cor. 15, 9-10).

Virtutea smereniei a împodobit, în decursul veacurilor primare, atâţia sfinţi şi mucenici; în faţa unei lumi păgâne, pline de mândrie şi desconsiderare a demnităţii umane, ea a cucerit sufletele şi a îmblânzit neamurile barbare. Ea este virtutea specifică tuturor acelora care s-au identificat întru totul cu Hristos şi au trăit în duhul învăţăturii Lui, au lucrat cu dăruire şi în tăcere pentru binele omului şi al societăţii.

Smerenia a fost floarea minunată care a încolţit în sufletele nobile ale adevăraţilor înţelepţi ai lumii, care prin eforturi deosebite au contribuit, cu razele binecuvântate ale învăţăturii lor, la progresul material şi spiritual al omenirii. În duhul smereniei au trăit, au muncit şi au luptat înaintaşii noştri, eroi ai neamului şi ai credinţei.

Cu toţii trebuie să ştim că smerenia ne deschide uşa şi izvorul harului. Ne deschide uşa pentru a ne aşeza la locul nostru, în starea noastră adevărată, exact ceea ce suntem faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni. Faţă de semeni, cum zice Sf. Apostol Pavel: “Socotind pe altul mai în cinste decât pe mine” (Filip. 2, 3), şi aşa primesc, învăţ de la toţi. Faţă de Dumnezeu, de făptura lui, îi ofer posibilitatea de a mă zidi din nou. Căci El este nu numai Judecătorul, ci mai întâi pe veci Ziditorul meu care mă poate înnoi radical şi mereu, chiar din moarte. Şi această conştiinţă îmi dă speranţă, bucurie, viaţă.

Pentru aceasta, pilda citită astăzi trebuie să ne fie un îndemn şi pentru noi pe de o parte, ca să nu cădem, în anumite împrejurări ale vieţii, în păcatul fariseului, iar pe de altă parte, ca să ne străduim să urmăm exemplul luminos al vameşului care şi-a recunoscut păcatele şi a cerut iertare “cu duh umilit, inimă înfrântă şi smerită” (Ps. 50, 19).

Să recunoaştem că nu suntem decât nişte fiinţe mărginite, cu nimic mai buni sau mai inteligenţi decât alţii, că suntem supuşi greşelii şi în această situaţie suntem datori să cerem iertare, ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu, Părintele tuturor.

Să nu ne atribuim niciodată calităţi şi merite pe care nu le avem, sau le avem într-o măsură redusă, ci dimpotrivă, să fim exigenţi cu noi înşine, să ne supunem unei autoexaminări riguroase, să căutăm să ne depăşim în muncă şi în practicarea virtuţilor privind la exemplele luminoase pe care ni le oferă istoria sau unii din semenii noştri de azi. Să fim stăpâniţi mereu de sentimentul de dragoste, de înţelegere şi bunăvoinţă faţă de toţi oamenii, indiferent de neam, de credinţă, de grad de cultură sau poziţie socială, ca împreună cu ei să fim lucrători pentru binele omului şi al societăţii. Să nu ne lăsăm conduşi de ambiţii personale şi interese egoiste care distrug unitatea familiei, a instituţiilor şi a neamului. Să nu dispreţuim pe nimeni, nici chiar pe păcătoşi, aşa cum a făcut fariseul, căci ar însemna să-l judecăm pe Dumnezeu însuşi, care a dat unuia cinci talanţi, altuia doi şi altuia numai unul. Dimpotrivă, să încercăm să-i ajutăm şi pe cei cu talanţi mai puţini sau pe cei care au apucat pe un drum greşit în viaţă, să le întindem o mână de ajutor, să-i ridicăm şi să-i facem folositori societăţii.

Iar când venim la biserică, mai ales în aceste zece săptămâni ale Triodului, să ne curăţim inima de orice umbră de mândrie, iar în locul ei să aşezăm mai multă dragoste, mai multă bunătate, mai multă smerenie, ca astfel să ne întoarcem acasă ca şi vameşul, adică mai “îndreptaţi”, “mai înnoiţi” cu duhul. Să repetăm totdeauna rugăciunea vameşului din Evanghelia de azi: “Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosul”, un model veşnic de rugăciune scurtă, sinceră şi smerită.

În acelaşi timp, să rostim şi sfânta rugăciune a Sf. Efrem Sirul, un adevărat model de rugăciune a smereniei, care se rosteşte în toată perioada Triodului: “Doamne, şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale. Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi să văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor”. Amin.

 

* * *

 

Vameşul şi Fariseul

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Învăţaţi de la Mine că sunt şi blând şi smerit cu inima!

Fraţi creştini,

Maica noastră Sfânta Biserică ne pregăteşte în duminica aceasta a vameşului şi a fariseului pentru sfântul şi marele post. Începe cu o pildă foarte minunată, pilda vameşului şi a fariseului unde este condamnată mândria, păcatul cel mai mare şi cel dintâi păcat care a fost făcut de îngeri, de Lucifer iar apoi de oameni. Nici un păcat nu este mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu ca mândria, nici un păcat nu este mai mare ca acesta. Mare păcat este înaintea lui Dumnezeu minciuna, urât este păcatul desfrânării, al sodomiei, al onaniei, grozav păcat este uciderea, batjocoritoare este beţia.

Mânia lui Dumnezeu urmăreşte pe cei ce ghicesc, pe cei ce vrăjesc şi descântă, mare păcat este necredinţa, deznădejdea, sinuciderea. Mari păcate sunt chefurile, cântecele lumeşti, jocurile. Toate aceste păcate, ne spune Dumnezeu, că de nu le vom părăsi, vom fi aruncaţi în ziua judecăţii Domnului Hristos în iazul cu foc şi pucioasă, iar osânda aceea se numeşte moartea a doua.

Mai mare păcat însă decât toate acestea este mândria. Să ştiţi că pe toţi păcătoşii de orice fel îi iartă Dumnezeu dacă se vor pocăi şi se vor îndrepta. Ba mai mult, Dumnezeu îi urmăreşte pe oamenii păcătoşi pas cu pas în toată clipa vieţii lor ca să-i întoarcă la calea cea bună, la calea mântuirii, pentru că Dumnezeu este iubire: “Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

“Spune-le pe viaţa Mea – zice Domnul Dumnezeu – că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască, adică să aibă viaţă veşnică! Întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce voiţi să muriţi casa lui Israel, adică creştinilor!”

De aici vedem că Bunul Dumnezeu Atotputernicul îi cheamă pe păcătoşi la pocăinţă, la mântuire, pe care o dă gratis celor ce se întorc la El. Există însă o singură categorie de păcătoşi spre care Dumnezeu nu numai că nu-şi întinde mila chemării Sale la pocăinţă, dar le stă împotrivă aceştia sunt cei mândri. De ce oare?

Nu din cuvintele noastre vom dovedi acest lucru, ci din cuvintele lui Dumnezeu. Cei mândri, încrezători în ei înşişi, sunt nesuferiţi chiar celor ce-i înconjoară. Dar cât de nesuferit trebuie să fie cel mândru înaintea Creatorului care l-a făcut! De aici poate oricine pricepe de ce le stă Dumnezeu împotrivă celor mândri. Dar să vedem ce este mândria.

Mândria este încrederea omului în sine însuşi, în puterea sa, în averea sa, în hainele sale, în frumuseţea sa, în înţelepciunea sa. Omul mândru, cu nimeni nu se împacă decât cu cei ce-l linguşesc şi-l laudă, încolo pe toţi îi vorbeşte de rău, pe toţi îi dispreţuieşte. Omul mândru de va primi de la cineva vreun ajutor la nevoie, nu mulţumeşte aceluia. Dar el, de-i va da cuiva un ajutor, pretinde să-l laude în gura mare.

Omul mândru în cugetul inimii sale şi de crede în Dumnezeu, cum zice el, chiar când se roagă ia o atitudine de sfidare a lui Dumnezeu, adică un fel de dispreţ. Omul mândru, când se roagă, porunceşte lui Dumnezeu, îşi laudă singur calităţile pe care nu le are, iar gândul că ar fi păcătos e departe de el. Omul mândru nu suferă învăţătura bună dacă-i faci o mustrare pentru a se îndrepta, el provoacă scandal, iar dacă cere cuiva vreun sfat spre învăţătură, după ce l-a primit, îl auzi spunând: “asta o ştiam şi eu!”

Ne spune Dumnezeu că iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor, însă mândria este începutul tuturor răutăţilor. Din cauza mândriei a fost aruncat din cer satana cu îngerii lui. Acum să vedem de ce este aşa de mare păcatul mândriei.

Sfânta Scriptură ne spune că orice dar bun şi orice dar desăvârşit vine de la Părintele luminilor, adică de la Dumnezeu. Va să zică, noi, făptura omenească, oricine am fi, orice bun avem, orice calitate, fie frumuseţe, fie sănătate, fie bogăţie omenească, fie inteligenţă sau credinţă mare, fie răbdare multă pentru Hristos şi Evanghelia Sa, sau alte fapte bune creştineşti, le avem dăruite de la Dumnezeu, precum zice: “Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dăruit nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El”.

Va să zică orice bun avem noi nu este al nostru, ci al lui Dumnezeu. Dacă te lauzi, te mândreşti cu ce nu-ţi aparţine, aceasta se numeşte mândrie, iar Dumnezeu pe bună dreptate le stă împotrivă celor mândri.

Judecaţi şi dumneavoastră şi veţi vedea că ce spun e drept. Deci, ce va face Dumnezeu celor ce se laudă cu ce nu le aparţine? El va pedepsi pe toţi cei mândri după dreptate, căci Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor ce sunt în fiecare om şi în tot universul. Ce lucru ai tu, omule, pe care să nu-l fi primit, şi dacă l-ai primit de ce te lauzi ca şi cum l-ai fi avut tu?

Una din poruncile lui Hristos, este aceea de a fi smerit, căci iată ce ne învaţă: “Iubiţi-vă unii pe alţii cu o dragoste frăţească, fiecare să dea altuia întâietate, nu umblaţi de lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite, să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, iar dacă te abaţi de la porunca smereniei, atunci, oricine ai fi, îţi va sta Dumnezeu împotrivă”.

La proorocul Ieremia cap. 49, v. 16, zice Domnul: “Înfumurarea ta, îngâmfarea inimii tale, te-a rătăcit şi chiar de ţi-ai aşezat cuibul tot atât de sus ca al vulturului şi de acolo te voi prăbuşi, zice Domnul!” Vedeţi mândria inimii, vedeţi din ce cauză a rătăcit lumea de la dreapta credinţă. Să ştiţi că pricina rătăcirii lumii nu se datorează atât de mult păcatelor făcute cât înfumurării şi îngâmfării inimii lor, fiindcă s-au socotit singuri înţelepţi, au înnebunit, zice Sfântul Apostol Pavel.

Lumea, întocmai ca un om nebun, a ajuns pentru păcatul mândriei să rătăcească în gândurile ei întunecându-se în inima sa. A schimbat adevărul cu minciuna şi astfel a căzut închinându-se făpturilor în locul Făcătorului, iar Dumnezeu a lăsat-o să cadă în pângărire, cuprinsă fiind de pofte nesăţioase, aşa încât, schimbându-şi firea, şi bărbaţii şi femeile se tăvălesc în cele mai scârboase plăceri.

Citiţi cu atenţie tot capitolul amintit şi să nu ne mai mirăm de ce sunt atâţia nebuni, de ce s-au ivit atâţia care zic că nu există Dumnezeu şi că nu mai este nimic după moarte. Iată mândria unde i-a dus, făcându-se şi înălţându-se ei ca Dumnezeu. Spun că omul este totul, că a descoperit şi că a făcut atâtea maşinării şi mari progrese. El uită, din cauza mândriei, că toate câte le au la îndemână, fie înţelepciune, fie materie primă, le au de la Dumnezeu. Dacă ar fi smeriţi, ar vedea că nu sunt în stare să facă un fir de păr în plus omului.

Tot din mândrie au rătăcit unii de la dreapta credinţă, lepădându-se de Biserică, de preoţie, de toate Sfintele Taine. Dacă aţi avut vreodată ocazia să staţi de vorbă cu vreun sectant, un rătăcit, imediat poţi să-l cunoşti de câtă mândrie, de câtă înfumurare şi îngâmfare este stăpânit. Ei, rătăciţii, în loc să-şi vadă bârna din ochiul lor, văd gunoiul din ochii altora şi numai ce îi auzi zicând că ei nu mai fac păcate de când au plecat de la biserică şi că preoţii sunt nişte păcătoşi, iar creştinii ortodocşi la fel.

Citind puţin prin Sfânta Scriptură şi prin alte cărţi, lor li se pare că sunt la înălţime ca vulturul şi că nimeni nu ştie ce ştiu ei. De aici vine dispreţul de semenii lor. Ei s-au împărţit în multe grupări şi au început să aiureze zicând că au descoperit tainele lui Dumnezeu, iar dacă nu vom zice şi noi ca ei, mânia lui Dumnezeu ne aşteaptă. Iată înfumurarea şi mândria cea drăcească.

Fraţi creştini, vrând Bunul Dumnezeu să ne ferească de păcatul mândriei şi totodată vrând să ne arate cât de mult urăşte pe cei mândri, ne-a dat mai multe pilde, atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament.

În Vechiul Testament, ne dă pildă de un împărat anume Iehonia, fiul lui Ioachim, împărat al iudeilor: “Pe viaţa Mea – zice Domnul – că, chiar dacă Iehonia, fiul lui Ioachim, împăratul lui Iuda, ar fi un inel de pecetluit în mâna Mea cea dreaptă, l-aş scoate şi de acolo!” Şi drept este că acest împărat a fost lepădat de Dumnezeu, ca să ia aminte toţi cei mândri. Nişte inele de pecetluit în mâna dreaptă a lui Dumnezeu au fost apostolii cei dintâi ai lui Hristos, precum şi urmaşii lor până la sfârşitul veacurilor. Însă care dintre ei s-au îngâmfat, s-au mândrit în inima lor, au fost lepădaţi de Dumnezeu, cum a fost Iuda Iscarioteanul şi, după Iuda, până în zilele noastre, o mulţime de preoţi şi predicatori, oameni morali de altfel, au dispreţuit pe semenii lor. Acestora le-a stat Dumnezeu împotrivă, iar ei au rătăcit şi au fost lepădaţi ca nişte cârpe murdare.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că noi, creştinii, suntem o pecete a apostoliei în Domnul. Va să zică Pavel era un inel de pecetluit, iar creştinii sunt pecetluiţi de inele ca acesta. Deci, dacă pe inele le leapădă Dumnezeu când se mândresc, cu atât mai mult pe cei ce sunt pecetluiţi dacă ei cad în păcatul mândriei. La proorocul Obadia cap. III, v. 4 zice Dumnezeu aşa: “Dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşezat cuibul între stele, te voi arunca jos”, iar la proorocul Amos cap. IX, v. 2, zice: “Chiar de s-ar sui în ceruri, şi de acolo îl voi doborî”.

Auziţi, fraţi creştini, în ceruri de s-ar sui mândrul, şi de acolo îl va arunca Domnul, căci El nu minte. Grozav păcat este mândria. Noi, creştinii, prin Tainele sfinţitoare ale lui Dumnezeu, suntem fii şi fiice ai Lui, moştenitori ai împărăţiei cerurilor, căci prin Sfintele Taine ne urcăm în ceruri. Însă de vom cădea în păcatul mândriei, şi din ceruri vom fi doborâţi, adică de la înălţimea aceasta a sfinţeniei, cum spune Domnul Hristos.

Iată ce a zis Domnul despre unele cetăţi: “Tu, Capernaume, care până la cer te-ai înălţat, până la iad te voi pogorî!” În altă parte zice: “A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie şi a înălţat pe cei smeriţi!” Înaintea lui Dumnezeu, orice jertfă ar face cel mândru, oricât de mare şi de scumpă ar fi, poate să dea săracilor pomeni mari, mese întinse, din cauza mândriei şi a neascultării Evangheliei precum şi a poruncilor lui Hristos, toate faptele bune nu sunt primite la Dumnezeu. Orice bine ai face e în zadar. Este întocmai cum ai pune apă într-un vas spart şi ar curge jos: când te duci să bei e tot gol. Aşa sunt cei mândri, lipsiţi de mila lui Dumnezeu. De aceea cei mândri nu pot suferi mustrarea celor înţelepţi, căci sunt plini de duhul diavolesc al mândriei.

De multe ori se întâmplă că din cei de jos se ridică unii la ranguri mari în lumea aceasta, mai ales în zilele noastre. Vedem cum băieţii şi fetele de ţărani de la coada sapei, ce au purtat opinci până ieri, alaltăieri, s-au ridicat, ajungând doctori, profesori, ingineri, din care cauză au căzut în mândrie, li s-au urcat fumuri la cap, le e ruşine de rudele, de prietenii cu care au copilărit şi chiar cu părinţii lor. Iată cum se văd ei pe sus ca vulturii la înălţime. Şi mai ales prin căsătorie îşi aşează cuibul cât mai sus printre stele. Dar pe mulţi îi dărâmă Dumnezeu într-o clipă, căci ajung în starea cea mai nenorocită şi de plâns aducându-şi aminte de unde au plecat şi privind cu suspine spre cer, la Marele Creator, Dumnezeu.

Iar pe cei care nu se trezesc nici din astfel de nenorociri îi aşteaptă focul gheenei, cum zice Domnul Hristos: “Şerpi, pui de năpârci, cum veţi scăpa de focul gheenei?!” Vedeţi dar, fraţi creştini, că duhul mândriei duce la piere veşnică. Naţiuni mari, împărăţii puternice care au stăpânit lumea, atunci când s-au mândrit, s-au prăbuşit ca şi când n-ar fi fost niciodată, pentru că le-a stat Dumnezeu Atotputernicul împotrivă.

Toate păcatele la un loc să ştiţi că nu fac cât mândria înaintea lui Dumnezeu. De ce? Fiindcă mândria este un păcat direct împotriva lui Dumnezeu, care ne dă toate darurile bune şi tot ce avem noi.

Dacă un om păcătuieşte împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu, dar dacă păcătuieşte împotriva Domnului Dumnezeu cine-l va mai putea scăpa, cine se va mai ruga pentru el! Nimeni!

Prin păcatul mândriei, majoritatea lumii a ajuns vrăjmaşă lui Dumnezeu. Şi, după ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Pe cine-l mai rugăm de iertare, la cine mai putem striga ca să ne ierte şi să ne primească?! În ochii lumii nu pare aşa de mare păcatul mândriei, de aceea nici nu-l socoteşte; dar, după câte am auzit de la Domnul, mândria este pricina tuturor răutăţilor din lume şi pricina căderii din împărăţia cerurilor, de la mântuire.

De păcatul mândriei se ruda proorocul David să-l scape Dumnezeu, zicând: “Iartă-mi Doamne, greşalele pe care nu le cunosc şi păzeşte, de asemenea, pe robul Tău de mândrie, ca să nu stăpânească ea peste mine, şi atunci voi fi fără de prihană, nevinovat de păcate mari!” Iar în alt loc zice: “Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule!” Aşa se rugau oamenii sfinţi înaintea lui Dumnezeu, fiindcă erau smeriţi. Nu se socoteau buni, drepţi sau fără de păcate, ci cei dintâi păcătoşi.

Dacă mândria este atât de păcătoasă înaintea lui Dumnezeu şi este osândită cu foc nestins, smerenia e aşa de mare şi aşa de plăcută lui Dumnezeu încât pe ea o numeşte podoabă. De aceea zice: “Tot aşa şi voi, tinerilor, să fiţi supuşi celor bătrâni şi toţi în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenie”. (I Petru V, 5).

Da, să ştiţi, fraţi creştini, că nimica nu e mai plăcut lui Dumnezeu, ca smerenia. Toate virtuţile creştineşti sunt bune însă fără smerenie n-au nici o valoare. Smerenia este temelia de piatră a tuturor virtuţilor creştineşti. Bune sunt milosteniile, rugăciunile, mergerea regulată la biserică, postul, spovedania păcatelor, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, citirea Bibliei, propovăduirea învăţăturii Evangheliei, dar fără smerenie nu au nici o valoare.

Poţi să dai toată averea săracilor, dacă o dai din slavă deşartă, ai pierdut. Credinţa, nădejdea şi dragostea, ca şi celelalte fapte bune ce decurg din acestea, sunt ca o îmbrăcăminte, căci ne spune Sfântul Apostol Pavel: “Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului”. Va să zică toate virtuţile creştineşti sunt ca îmbrăcămintea, iar smerenia e ca o podoabă.

Aţi văzut vreodată la sărbători naţionale ofiţeri împodobiţi cu decoraţii diferite, medalii de aur şi argint sau diferite insigne ca podoabe pe îmbrăcămintea lor. Aţi văzut poate arhierei şi preoţi împodobiţi cu medalioane şi cruci, cu lănţişoare de aur purtând la gât. Aşa şi creştinilor s-a poruncit ca podoaba lor pe deasupra îmbrăcămintei cu virtuţile, să fie smerenia.

Fără această podoabă, creştinul nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, este ca un mormânt văruit, este ca un fariseu făţarnic. Dacă vreţi dovadă, am auzit din Sfânta Evanghelie de astăzi. Fariseul avea fapte bune, credea în Dumnezeu, se ducea la biserică, însă era mândru. Mândria, lauda de sine sunt ca un foc ce arde totul, nimicind toate faptele bune.

Dar vameşul, deşi foarte păcătos, fiindcă s-a smerit în inima sa şi s-a căit făgăduind că se va îndrepta, a fost iertat de Dumnezeu. De aceea a zis Domnul Hristos că cine se înalţă va fi smerit, iar cine se smereşte va fi înălţat.

Fraţi creştini, să căutăm a ne cumpăra şi noi această podoabă ce ne face cinste, ce ne laudă şi ne înalţă înaintea lui Dumnezeu. Să ne dezbrăcăm de duhul mândriei care ne lipseşte de slava cerească. Să ne agonisim smerenia care nu costă nici un ban. A avea această podoabă trebuie ca în cugetul inimii să te socoteşti că eşti cel dintâi păcătos, aşa cum zicea despre sine Sfântul Apostol Pavel. Când împlineşti toate poruncile lui Hristos, să zici: “sunt un rob netrebnic, am făcut ce eram dator să fac”.

Dacă eşti smerit, frate şi soră creştină, tu nu mai poţi să umbli în felul lumii plin de mândrie, care n-a auzit niciodată Cuvântul lui Dumnezeu, tu nu mai poţi să umbli cu ei, să mai faci ca ei. Ca să ne dovedim smerenia, trebuie s-o arătăm prin cugetele inimii, prin vorbe, prin fapte, precum ne spune: “Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din duh de slavă deşartă, ci în smerenie fiecare să primească pe altul mai presus de el însuşi. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Să aveţi în voi gândul acesta care era în Hristos Isus”.

Aşa este smerenia, ea nu te lasă să te socoteşti mai bun decât altul, chiar cât de păcătos ar fi el, ci tu să te socoteşti în inimă şi mai păcătos. Smerenia nu-l lasă pe creştin să se laude cu faptele lui şi, când ar vrea să facă aceasta, îl trimite la Hristos să-L vadă şi să audă că El, când făcea bine, le poruncea cu dinadinsul să nu spună nimănui. Când lumea îl numea bun, răspundea: “Ce-Mi zici bun? Bun este singur Dumnezeu!”

Astfel, smerenia inimii nu-ţi dă voie să te compari cu cei mai răi din lume, ci smerenia te trimite să te compari cu Isus Hristos, cu Maica Domnului, să vezi cum s-a purtat Maica lui Dumnezeu, cum s-a îmbrăcat ea în lumea aceasta, ce podoabe a pus ea în urechi, în mâini, pe cap; smerenia te trimite să te compari cu apostolii, cu mucenicii care toată viaţa şi-au înfrânat poftele trupului, luptându-se cu păcatul.

Smerenia te trimite să-i vezi în nevoile lor pe cei apăsaţi, pe cei bolnavi, să le speli bubele, să suferi mirosul cel greu, să stai la căpătâiul lor, să scoţi murdăria de sub ei şi fără de cârtire să-i ajuţi în toate nevoile lor, iar celor lipsiţi care n-au ce le trebuie să le sari în ajutor. Aşa este smerenia. Da, fraţilor şi surorilor, să ne dezbrăcăm de lucrurile blestemate, de fardurile de pe faţă, de pe mâini, de pudră şi roşu, de cercei şi brăţări, de privirile trufaşe şi de toate podoabele şi modele ce atrag bărbaţii în păcate, căci toate acestea fac parte tot din mândria satanei.

Să gândim modest, să vorbim modest, să ne îmbrăcăm modest, să fim cât mai simpli în toate: aceasta este smerenia plăcută lui Dumnezeu. Femeile să se roage cu capul acoperit, cu ruşine şi sfială, să vorbească cu respect în faţa bărbaţilor lor, nu să le poruncească. Femeia smerită, dacă vrea să se mântuiască, trebuie să observe cu atenţie toate aceste sfaturi. Ştiu că nu toţi pot înţelege aceasta; unora li se pare un lucru greu de împlinit. Dar când se vor trezi în iad, aşa cum s-au trezit mulţi în urma cutremurelor şi a altor catastrofe pe care le-a trimis Dumnezeu, îşi vor aduce aminte de toate acestea şi acolo vor suspina în zadar. Aceasta se întâmplă tot din pricina mândriei, căci nu pot să înţeleagă şi li se pare greu de îndeplinit.

Când într-un corp sângele e stricat, răsuflă prin piele în diferite părţi ale trupului. Tot aşa şi mândria răbufneşte în afară dinlăuntru, din inimă şi din minte. Astfel, după cum bubele sunt expresia sângelui stricat, tot aşa şi mândria din afară este expresia gândurilor dinlăuntru. Învăţându-ne smerenia, Dumnezeu ne spune: “Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu mai este în el, căci tot ce este în lume este pofta trupului, pofta ochilor, nu este de la Tatăl, ci din lume, şi lumea trece cu poftele ei. Dar cine face voia Tatălui rămâne în veac”.

Va să zică luxul, mândria, nu sunt de la Dumnezeu, ci de la lumea necredincioasă, e scornitura diavolilor, a duhurilor necurate care au adus în lume răul. Pentru lumea necredincioasă, mândria este ca o hrană, deoarece mai repede se lipsesc unele femei de mâncare bună, numai să le rămână bani pentru a se împodobi, să aibă cu ce se mândri. Aşa s-au împodobit în haine scumpe şi în parfumuri mulţi bogaţi; aşa petrecea zi şi noapte în chefuri bogatul nemilostiv din Sfânta Evanghelie, care până la urmă a moştenit văpaia cu foc nestins.

Aşa ne spune Duhul Sfânt că va fi lumea la sfârşitul veacurilor, trufaşă, plină de mândrie şi neascultătoare de Dumnezeu şi de Cuvântul Lui. Pretutindeni, la sate şi la oraşe, duhul mândriei stăpâneşte şi a fugit din lume Duhul lui Dumnezeu. De aceea s-au încuibat toate duhurile rele, toate răutăţile în lume, că nu mai are cine să călăuzească. Dacă e firesc să vedem cu ochii noştri, să auzim cu urechile noastre ce n-au văzut şi n-au auzit strămoşii noştri, e firesc să aşteptăm din zi în zi căderea şi sfârşitul acestui veac păcătos, căci din cauza mândriei lumea va fi prăbuşită în cuptorul cu focul cel nestins.

Deci să ne pregătim, fraţilor şi surorilor, să întâmpinăm a doua venire a Domnului Hristos, care va fi ca fulgerul ce se arată de la răsărit spre apus; să ne pregătim a-L întâmpina pe Domnul întru smerenie, ca El să ne înalţe pe toţi în slava Sa cea cerească.

Să lăsăm lumea cea deşartă, căci nici un folos nu avem de la ea, şi, din duminica aceasta, să începem pregătirea sufletească, ca, începând sfântul şi marele post, să ne împodobim cu toate podoabele smereniei şi hainele virtuţilor, spre mântuirea sufletelor noastre.

Rugăciune

Doamne şi Stăpânul vieţii noastre, Cela ce Te-ai smerit până la moarte ca să ne înveţi pe noi căile Tale şi să ne scapi de duhul mâniei, dă-ne, Doamne, inimă smerită, căci recunoaştem că suntem păcătoşi înaintea Ta; nu putem noi să îndeplinim datoriile noastre pentru atâtea binefaceri care ni le dăruieşti nouă, căci ne saturi din masa Ta bogată, ne hrăneşti sufletele şi trupurile, iar noi nimic nu facem şi nu-Ţi aducem slava şi cinstea care se cuvin Ţie.

Porunceşte Tu, Stăpâne, duhurilor necurate să nu ne mai ispitească iar noi niciodată să nu mai cădem în păcatul mândriei şi să Te vedem înaintea ochilor noştri, blând şi smerit, arătându-ne căile Tale mai departe. Amin.

 

* * *

 

Duminica Vameşului şi a Fariseului

Autor: IPS Ioan Ploscaru
Copyright: Editura Viaţa Creştină

Duminica de astăzi se numeşte “Duminica Vameşului şi a Fariseului“. Foarte probabil că mulţi dintre dumneavoastră nu ştiţi ce înseamnă acest titlu. Cuvântul fariseu vine de la cuvântul aramaic “faras” şi înseamnă ales, om mare, aşa că pe vremea lui Isus, fariseii erau consideraţi oameni aleşi. Fariseii căutau laudele lumii, nu se rugau în casă, ci ieşeau la colţurile uliţelor şi se rugau cu voce tare, ca oamenii să spună: “Ce om bun, evlavios”, dar ei în suflet nu erau aşa. De aceea, Isus le zice: “Vai vouă fariseilor făţarnici, că sunteţi ca mormintele spoite, care dinafară sunt curate, dar înăuntru sunt pline de putreziciune”.

Dacă mergem într-un cimitir, vedem cavouri frumoase de marmură, cu flori şi fotografii, candele care ard permanent, dar dacă am deschide un astfel de mormânt am vedea oase goale şi duhoare de cadavre, de aceea Isus Cristos le zice fariseilor: “voi sunteţi ca mormintele (…)”. Mântuitorul le dă sfaturi apostolilor: “Voi să nu fiţi ca făţarnicii, care se duc la colţurile străzilor să fie lăudaţi, ci când vă rugaţi, intraţi în cameră şi rugaţi-vă în ascuns, iar Dumnezeu cel ce vede toate va răsplăti la arătare. Când postiţi, să nu faceţi ca fariseii care-şi smolesc feţele cu alifie să pară trişti şi slăbiţi, să ştie lumea că ei postesc, ci când postiţi, spălaţi-vă faţa şi nu vă arătaţi oamenilor că postiţi, căci Dumnezeu care vede în ascuns, va răsplăti la arătare”.

Fariseii s-au ridicat de la început împotriva lui Isus Cristos, din trei motive: că stă la masă cu vameşii şi păcătoşii, că nu ţine sâmbăta şi că iartă păcatele. “Cum poate Isus să ierte păcatele?”. Isus a spus paraliticului coborât prin acoperişul casei: “Iertate îţi sunt păcatele”, adică, “Eu îţi iert păcatele”. Fariseii, care erau de faţă, s-au indignat: “Cum poate acesta să ierte păcatele? Este altceva dacă cineva îţi iartă o datorie de bani, pe care o va plăti el, dar să ierţi păcatele, aceasta nu se poate”. Isus i-a întrebat pe farisei: “Ce-i mai uşor, să zici ţi se iartă păcatele, sau să zici unui paralitic ridică-te, ia-ţi patul şi du-te la casa ta?”. Amândouă erau lucruri mari, căci numai Dumnezeu poate ierta păcatele şi tot numai Dumnezeu poate vindeca pe cineva la comandă. Dar, Isus continuă: “Ca să ştiţi că Fiul Omului are putere de a ierta păcatele, zise paraliticului, ia-ţi patul şi du-te acasă!”. Această minune era într-o zi de sâmbătă şi fariseii s-au scandalizat.

Tot aşa, au urmărit fariseii pe Isus la vindecarea femeii gârbove, care a venit la templu. Isus i-a zis doar atât: “Stai drept”; femeia s-a vindecat. Toţi s-au scandalizat că a vindecat-o sâmbătă, ca şi cum a vindeca dintr-o boală pe cineva ar fi o muncă. Isus nu a muncit, a spus doar un cuvânt. Oare prin aceasta a călcat sâmbăta? Isus a vindecat pe orbul din naştere, despre care părinţii lui s-au temut de farisei să recunoască vindecarea.

Fariseii îl acuzau pe Isus că mănâncă cu vameşii şi păcătoşii. Pe timpul acela, evreii erau sub stăpânire romană, iar vameşii, care erau evrei, adunau impozitul. Impozitele se plăteau la poduri şi în pieţe, pentru marfa adusă. Oraşele erau înconjurate de ziduri, iar la porţile oraşelor se aflau vameşii care încasau taxele de intrare. Vameşii vărsau sumele încasate în visteria romanilor, de aceea evreii îi considerau trădători.

Levi, Apostolul Matei de mai târziu, era vameş. Isus l-a văzut stând la vamă şi i-a zis doar atât: “Vino după Mine”. El a lăsat totul: banii, averea şi a mers după Isus. Poate pentru a-şi lua adio de la prieteni, a făcut o masă la care a invitat pe ceilalţi vameşi, dar şi pe Isus şi apostolii Săi. Când au văzut fariseii că Isus a acceptat să meargă la masă cu vameşii, au zis ucenicilor: “De ce Învăţătorul vostru mănâncă la masă cu vameşii?”. Isus le răspunde: “Nu sănătoşii au nevoie de doctor, ci bolnavii; am venit să chem la pocăinţă pe cei păcătoşi, nu pe cei drepţi”.

Isus trecea într-o zi prin lanurile de semănături. Era ziua sabatului, iar ucenicii fiind flămânzi, au început să smulgă spice de grâu, le sfărâmau şi mâncau boabele. Fariseii, care urmăreau pe Isus în permanenţă, i-au zis: “De ce ucenicii tăi adună spice sâmbăta?”. Isus le răspunde: “N-aţi citit că David, când a flămânzit, a intrat în templu şi a mâncat din pâinile punerii înainte, care nu era voie să le mănânce decât marii preoţi?”.

Fariseii cer lui Isus să dovedească că el este Mesia. Cum să dovedească? Să le dea o minune din cer? Isus le spune: “Poporul acesta cere semn din cer, însă nu i se va da semn, decât semnul lui Iona prorocul, căci precum Iona a stat în pântecele peştelui trei zile, tot aşa Fiului Omului va sta în pântecele pământului trei zile!”.

Fariseii întreabă de un alt lucru, prin care vor să-l prindă pe Isus cum respectă legea: “Este voie ca omul să se despartă de femeia sa pentru orice pricină?”. Isus îi întreabă ce zice Scriptura. “La început Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia”, adică un bărbat şi o femeie. Dacă Dumnezeu ar fi crezut că bărbatului îi trebuie trei femei, i-ar fi făcut trei femei, sau dacă femeii i-ar fi trebuit doi bărbaţi, ar fi făcut doi bărbaţi. “Iată, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup. Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă”. Isus readuce căsătoria la sfinţenia ei originală. El continuă: “Cel ce-şi lasă femeia şi se căsătoreşte cu alta păcătuieşte, femeia lăsată dacă se căsătoreşte cu altul păcătuieşte”. Când unul dintre soţi moare, cel rămas văduv se poate căsători, dar divorţ în biserică nu există.

Altă acuză ce aduceau fariseii lui Isus era dacă poporul evreu este obligat să plătească bir romanilor, sau nu. Dacă zicea că este bine, atunci ar fi spus că este prieten cu Cezarul, iar dacă ar fi spus să nu plătească, l-ar fi dat pe mâna autorităţilor ca trădător. Fariseii au venit la Isus şi l-au întrebat: “Învăţătorule, ştim că nu cauţi la faţa omului, se cade a plăti dare Cezarului, sau nu?”. Isus le răspunse: “Pentru ce mă ispitiţi? Aduce-ţi-mi un ban! Al cui este chipul? Al Cezarului. Aşadar, daţi Cezarului ce este al cezarului şi ce este a lui Dumnezeu lui Dumnezeu!”.

În evanghelia de azi, citim că doi oameni s-au suit la templu să se roage, un fariseu şi un vameş. Înaintând în templu, fariseul se ruga aşa: “Doamne, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate, nu sunt ca acest vameş”. Vameşul sta departe, nu îndrăznea nici ochii să-i ridice spre cer; îşi bătea pieptul, zicând: “Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului”. Isus continuă: “Vă spun că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela” (Lc. 18, 14-14). Vameşul a ştiut să se umilească, pe când fariseul căuta laudele şi preţuirea oamenilor, şi s-a întors acasă plin de orgoliu şi mândrie.

Isus încheie: “Oricine se înalţă pe sine va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine va fi înălţat!”. Amin!

 

* * *

 

Vameşul şi Fariseul

Autor: Diverşi alţi autori
Traducere: Mons. Angelo-Narcis Pop
Copyright: L`Osservatore Romano

Nimeni nu se poate declara drept înaintea lui Dumnezeu; ne naştem toţi în păcat şi nimeni nu este scutit de greşeli mai mult sau mai puţin grave; fiecare persoană trebuie să se recunoască păcătoasă, să se deschidă harului lui Dumnezeu şi să nu judece pe alţi. Isus condamna frecvent la farisei faptul că se considerau drepţi şi superiori din punct de vedere spiritual faţă de alţii. Această orbire spirituală este plină de pericole, deoarece cine este înclinat să observe păcatele altora, foarte dificil le va vedea pe ale sale. Cu privire la aceasta Isus ne invită “să scoatem mai întâi bârna din ochiul nostru, pentru a putea astfel să vedem paiul din ochiul aproapelui“. În cartea Înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah ni se spune: “Domnul ascultă rugăciunea celui nedreptăţit… rugăciunea celui smerit străbate norii” (Sir. 35,16). Iar Psalmul 34 afirmă: “Domnul este aproape de cei cu inima zdrobită… Cei ce-şi găsesc la ei scăparea nu vor fi osândiţi” (Ps. 34,23). Sfântul Pavel spre sfârşitul vieţii îi scrie lui Timotei…”…eu de acum sunt gata pentru jertfă şi timpul despărţirii mele a sosit. M-am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul drumului, am păzit credinţa. De aici încolo, îmi stă înainte cununa dreptăţi, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea El Dreptul judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea lui” (II Tim. 4,6-8).

O subliniere specială găsim în parabola pe care Sf. Luca ne-o propune în Evanghelia de azi. “Isus spunea - subliniază parabola – pentru unii care aveau prea multă încredere în ei înşişi; se credeau drepţi şi dispreţuiau pe alţii“. Fariseul era un membru al acelei comunităţi religioase riguroase, asupra căreia adesea porneau săgeţile lui Cristos, chiar dacă era curentul cel mai deschis şi “cel mai spiritual” al iudaismului. Isus loveşte în decăderile care sunt prezente în formele cele mai înalte de spiritualitate. Acest fariseu stă drept, în poziţie solemnă de rugăciune care apare ca şi un gest de autosuficienţă. Fariseul în realitate nu se roagă la Dumnezeu, ci se gândeşte la el însuşi; rugăciunea sa nu este o laudă adusă lui Dumnezeu ci o laudă se sine. Vameşul este acel om urât de ceilalţi deoarece aduna taxele, un funcţionar fiscal ce colabora cu o putere străină, aceea romană. Este evidentă provocarea pe care Isus o aruncă bunăvoinţei ascultătorilor săi. Vameşul devine astfel modelul celui care se roagă perfect, persoana considerată ca demnă de dispreţ de către opinia publică, devine un model de imitat, în timp ce reprezentantul uneia din cele mai stimate mişcări religioase, fariseul, este un exemplu de refuzat. Adevărata imagine a celor două personaje izvorăşte din modul lor de rugăciune: începe fariseul cu enumerarea meritelor sale, cu conduita dreaptă şi respectată. Acest om este ferm convins că balanţa sa de plăţi faţă de Dumnezeu este în favoarea sa. El plăteşte zeciuiala, ajunează de mai multe ori pe săptămână. Se consideră adevăratul model al omului perfect care respectă legea. Cu totul diferită este rugăciunea acelui adunător de taxe urât de toţi; este rugăciunea unuia care se simte păcătos: ai milă de mine căci sunt păcătos. Vameşul nu este modelul omului religios, ci dimpotrivă a omului de credinţă, care aşteaptă de la Dumnezeu iertare şi mântuire. În timp ce fariseul nu are nimic de cerut de la Dumnezeu, ci se laudă pe el însuşi, vameşul nu ştie nici măcar să facă lista păcatelor pentru care vrea să ceară iertare, îşi bate pieptul şi zice doar: “Dumnezeule ai milă de mine păcătosul“. Este rugăciunea săracului care se supune cu totul milostivirii lui Dumnezeu. Iar Isus îl primeşte şi îl mântuieşte. Pentru o confruntare între cei doi este mai bine să recitim cuvintele lui Isus scrise de Sf. Ev. Luca: “Eu am venit să chem nu pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi… Voi farisei prezentaţi dreptatea voastră înaintea ochilor oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre: ceea ce pentru oameni este superior, este o oroare în ochii lui Dumnezeu.” Isus Sirah a scris: “rugăciunea celui umil străpunge norii, şi până nu ajunge acolo nu se lasă… “(Sir.35,17). Rugăciunea fariseului dimpotrivă răsună în templu, învăluieşte pe cel ce se roagă într-o mantie de ipocrizie, nu urcă spre Dumnezeu pentru că este destinată doar omului.

Sf. Ev. Luca subliniază: “Isus a spus această parabolă pentru unii care se considerau drepţi şi dispreţuiau pe alţii” (Lc.18,9). Isus ţintea rădăcina însăşi a oricărui păcat, mândria. Iluzia că se pot mântui singuri, cu propriile merite, fără ajutorul lui Dumnezeu. De aceea Isus concluzionează cu această frază lapidară care ilustrează răsturnarea destinelor celor doi: “cel ce se înalţă va fi umilit, şi cel ce se umileşte va fi înălţat” (Lc.18,14). În ochii lui Dumnezeu are loc o schimbare capitală: aureola de care Fariseul se îndrăgosteşte, este în realitate întuneric, iar sărăcia şi mizeria vameşului este lumina mântuirii.

Prelucrare după Angelo Vigano-Salesiano

 

* * *

 

Duminica Vameşului şi a Fariseului

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Din înţelepciunea sa de veacuri, Sfânta Biserică a rânduit Postul Mare, un timp binecuvântat de Dumnezeu în care fiecare om este chemat să se îndepărteze de grijile cotidiene şi să se apropie în tăcere de misterul divin. Dumnezeu ne cheamă în şoaptă, este intim apropiat fiinţei noastre şi în acelaşi timp, ori de câte ori îl căutăm cu puterea logicii lumii contemporane, acelaşi Dumnezeu “tace” şi ne lasă singuri cu iluziile propriilor cunoştinţe care nu dau răspuns aşteptărilor noastre celor mai intime. Postul înseamnă tăcere şi ascultarea şoaptei lui Dumnezeu. Postul înseamnă a depăşi condiţia noastră de fiinţe dependente de materie şi a ne “spiritualiza” cu ajutorul înfrânării şi rugăciunii. Iată de ce perioada Postului Mare, numită şi perioada Triodului – după cartea liturgică ce cuprinde imnografia sacră a acestei perioade – ne pregăteşte treptat pentru drumul pe care îl avem de urmat şi ne descoperă mai întâi adevărata semnificaţie a rugăciunii. Suntem chemaţi să ne îndepărtăm de grijile şi apăsarea lumii materiale, pentru a pătrunde treptat în misterul vieţii spirituale şi a ne apropia de Dumnezeu. Această trecere de la un stil de viaţă la altul nu este uşor de făcut, de aceea Biserica, în înţelepciunea Cuvântului lui Dumnezeu şi experienţa Părinţilor vieţii spirituale, a pregătit credincioşilor săi o perioadă intermediară, de adaptare, în care medităm la adevărurile legate de viaţa spirituală ascendentă şi la Dumnezeu.

Isus – Învăţătorul divin care desăvârşeşte Revelaţia – ne propune o pildă plină de semnificaţii şi de sensuri ce pot fi pătrunse de fiecare dată din ce în ce mai profund, astfel încât “Cuvântul lui Dumnezeu” citit în Spiritul în care a fost scris, rămâne un izvor nesecat pentru cel ce îl caută pe Dumnezeu. Acest lucru îl observăm şi în cazul textului Evangheliei de astăzi…

În prima săptămână pregătitoare suntem invitaţi să medităm asupra rugăciunii. Rugăciunea este dialogul omului cu Dumnezeu, prin care se dă un răspuns iubirii ce se dăruieşte pentru noi, se ascultă Cuvântul şoptit de Dumnezeu omului; omul îi poate aduce în schimb puţina capacitate de iubire pe care o are, încercată şi aceasta de iluziile lumii materiale şi de către egoismul propriu. Ce înseamnă rugăciunea şi care este poziţia reală a omului faţă de Dumnezeu?

Evanghelia de astăzi ne prezintă două personaje: vameşul şi fariseul. Două personaje din timpul şi locul trăit de Mântuitorul nostru Isus Hristos şi în acelaşi timp modele umane mereu prezente în istorie. Amândoi trăiesc până în zilele noastre. Poţi să-i întâlneşti, să-i priveşti de aproape şi să asculţi cum se adresează lui Dumnezeu în rugăciunile lor.

Fariseul: Un domn bătrân din elită, emancipat, cu maniere, fără mustrări de conştiinţă. De regulă este dat, ca şi un exemplu pentru ceilalţi. Personajul biblic este specializat în Sfânta Scriptură la şcoala rabinică. Este zelos şi meticulos păzind prescrierile Legii, ba chiar mai mult, oferă zeciuială şi din ceea ce nu este obligat să dea. Din propria lui iniţiativă posteşte de două ori pe săptămână. A venit la templu ca să-I mulţumească lui Dumnezeu, dar şi pentru a trece în revistă calităţile care îl fac să se simtă “mai drept” decât alţii în faţa lui Dumnezeu. Nu face acest lucru în mod ostentativ, ca alţii să-l asculte. În fond este plin de respect faţă de Dumnezeu şi face atât de mult pentru a fi pe placul Legii. Se roagă “în sinea lui” (Luca 18, 11). Rugăciunea sa este după modelul multor servitori ai lui Dumnezeu, profeţi şi drepţi ai Vechiului Testament. Oare nu este voie să-I mulţumeşti lui Dumnezeu, că nu eşti un răufăcător, desfrânat, sau un decăzut? Tocmai acest lucru îl face fariseul.

De cealaltă parte vameşul. Pentru evreii acelor timpuri cuvântul “vameş” reprezenta o sentinţă. Îl rosteşti, dar deja caracterizezi şi condamni un om: un decăzut faţă de regulile morale şi un păcătos care s-a făcut complice cu duşmanii propriei lui naţiuni. Avid de bani, trage pielea de pe oameni profitând de prima ocazie care i se arată. Se însoţeşte cu păgânii, iar cu fiii poporului ales este aspru. Cu siguranţă nu păzeşte nici măcar două treimi din Legea lui Moise, căci nu are cum. În munca pe care o desfăşoară, este cu neputinţă acest lucru. Totuşi, are o anumită credinţă din moment ce a venit la templu şi aceasta nu pentru a se lăuda, ci pentru a se ruga. Interesantă rugăciune: vameşul se bate în piept şi spune “Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul” (cf. Luca 18,13).

Nu este prima dată când Evanghelia ne descrie un caz în care drepţii legilor şi obiceiurilor făcute de oameni sunt acuzaţi de Isus pentru automulţumirea lor şi incapacitatea de a trece dincolo de litera Legii, în timp ce păcătosul convertit este eliberat de vinovăţia sa, uneori dat exemplu ( vezi Luca 7, 36; 19, 1; Ioan 8, 1). Revenind în zilele noastre, acest lucru pare a neîndreptăţi pe cel ce împarte totul cu Dumnezeu şi umblă pe căile Lui. Oare să nu fie important faptul că cineva păzeşte poruncile lui Dumnezeu, participă în mod regulat la Sfânta Liturghie şi merge constant la biserică, că se apropie de Sfintele Sacramente, se roagă, posteşte şi face opere de caritate? Să nu ia în considerare Dumnezeu aceste lucruri? Nu merită un mic semn de mulţumire? Nici un cuvânt de apreciere, nici un gest de recunoştinţă, ci doar o cerinţă din ce în ce mai mare (Matei 5, 20). Este de ajuns însă, să se afle înaintea Sa un păcătos, care s-a trezit după o viaţă de desfrâu şi acum se bate în piept rostind sincer un singur: “iartă-mă”, şi acesta se întoarce îndreptăţit la casa sa. Pe de altă parte cerul întreg se bucură mai mult de această întoarcere, decât de toţi drepţii socotiţi la un loc care nu au nevoie de ispăşire şi convertire (Luca 15, 7).

Dar în pilda vameşului şi a fariseului de astăzi se mai observă ceva: fariseul îl dispreţuieşte pe vameş, se face judecător al aproapelui său şi nu se mai cercetează pe sine; de aceea nu-şi dă seama de greşelile şi tendinţele spre păcat – omeneşti de altfel – care îl atrag spre un şi mai mare păcat – mândria. Comportamentul fariseului vine în contradicţie cu rugaciunea plină de modestie a vameşului. Nu numai că fariseul se consideră drept în faţa lui Dumnezeu, ci îl acuză cu dispreţ pe cel de lângă el, judecându-l după aparenţe: «Dumnezeule, îţi mulţumesc, că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş» (Luca 18, 11). Este o ispită foarte subtilă care poate încolţi în inimile noastre. Ne supraapreciem pe noi înşine, suntem conştienţi de binele pe care-l facem, ne socotim “drepţi”. Când îngenunchem pentru a ne ruga căutăm să scoatem în evidenţă faptele cele bune şi ascundem sau minimalizăm greşelile (care întotdeauna sunt mici, fără de voie şi provocate de “ceilalţi”), ca să strălucim asemenea unui ciob de oglindă printre pietre.

În astfel de situaţii ne raportăm la alţii şi îi judecăm, ori Mântuitorul spune: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci, cu judecata, cu care judecaţi, şi voi veţi fi judecaţi; şi cu măsura, cu care măsuraţi, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă» (Matei 7, 1-2). Iar «cine se înalţă pe sine, va fi umilit» (Matei 23, 12), “primii sunt ultimii şi ultimii se dovedesc a fi cei dintâi ” (Luca 13, 30).

Ultimul, ca şi cel din urmă se consideră vameşul, căci nu se compară cu nimeni. Dacă cântăreşte ceva, ca într-o balanţă, atunci măsoară sfinţenia lui Dumnezeu şi propria sa slăbiciune. Fiind conştient de faptul că se află în faţa Perfecţiunii absolute, nu are curajul să-şi ridice ochii lui la cer. Se bate doar cu pumnul în piept spunând: “Dumnezeule, fii milostiv mie păcătosului !” (Luca 18, 13). Ceea ce este bun în noi provine de la Dumnezeu şi facem cu adevărat binele numai dacă conlucrăm cu voinţa divină. De aceea se cuvine ca orice act bun pe care-l înfăptuim să fie însoţit de umilinţă.

Fariseul este orgolios; fariseul nu are nevoie de nimic din partea lui Dumnezeu. El singur îşi construieşte propria sa perfecţiune morală. Se sfinţeşte singur. Se înalţă tot mai mult, mulţumindu-I lui Dumnezeu câteodată, că poate să se situeze mai presus de ceilalţi oameni. Fariseul cunoaşte ca nimeni altul Sfânta Scriptură. A învăţat foarte multe despre Dumnezeu. Din păcate, chipul lui Dumnezeu prezent în aşteptările fariseului nu este icoana adevăratului Dumnezeu.

Vameşul prezintă o cu totul altă postură. Teoretic, nu ştie prea multe despre Dumnezeu, ba chiar a umblat departe de căile Domnului. Dar tot ceea ce cunoaşte, se referă la poziţia sa: este un om care a greşit şi privind în adâncul sufletului său îşi dă seama de enorma distanţă dintre el şi Creatorul său. Dumnezeul vameşului din Evanghelia de astăzi, este mai aproape de adevăratul chip al Creatorului şi Stăpânitorului a toate; este reprezentantul carităţii şi al îndurării, nemărginit, necuprins, El reprezintă Oceanul Îndurării lipsit de ţărmuri. Dacă nu ar fi fost credinţa în Acesta, atunci omul nu ar fi venit la templu. Vameşul ştie că este păcătos. Nu există în el nici o virtute care să-l facă plăcut în faţa cerului. Dimpotrivă, nu vede nici o ieşire din această stare. Totuşi din viaţa, pe care o duce, nu se retrage, nu disperă, dar din gura lui nu iese nici o fagăduinţă de îndreptare. A adus în faţa lui Dumnezeu pustiul vieţii sale, din care nu vede vreo scăpare, şi care-l cutremură, îl înspăimântă şi-l nelinişteşte, pe care ar dori să-l îndepărteze cât mai degrabă de la el. În adâncul sufletului său se trezeşte adevărata părere de rău care îl îndeamnă spre convertire. Este o părere de rău ce se trezeşte din umilinţă – după Sfântul Vasile cel Mare virtutea virtuţilor. Umilinţa ne ajută să cunoaştem adevărul despre noi şi, odată cunoscut, trezeşte adevărata părere de rău care acceptă o îndreptare şi speră să obţină iertare pentru trecutul său. Vameşul nu face promisiuni pentru că ceva mai presus de cuvinte îl îndeamnă de acum înainte în viaţă. De acum este un convertit la calea cea bună, a rupt radical cu trecutul său păcătos şi urmează o altă cale.

Cei care se cred drepţi pe sine nu acceptă faptul că au greşit, iar atunci când valorile lumii iluzorii în care trăiesc se prăbuşesc, părerea de rău ce apare – un sentiment de culpabilitate patologic – nu îi permite să vadă o scăpare şi refuză calea de îndreptare care i se propune. Este cazul lui Iuda care se crede drept, chiar dacă lumea ideilor sale a falimentat; el nu vede scăpare ci îşi pune capăt zilelor. A recunoaşte greşeala este primul pas spre îndreptare.

Vameşul a aflat în schimb o ieşire fericită. Începe să se roage. Rugăciunea sa este plină de umilinţă, chinuitoare şi nespus de tristă, dar nu este lipsită de speranţă. Dumnezeu, al cărui chip îl poartă în sufletul său, este acel Dumnezeu, care a revelat oamenilor în cuvintele Sale şi în Persoana lui Isus Cristos, Îndurarea şi Bunătatea. De acest Dumnezeu te poţi apropia chiar şi atunci, când toţi cei din jurul tău te resping, nu te respectă, te batjocoresc sau te ocolesc. Te poţi apropia chiar şi de păcătoşi. Ajunge doar, să fii faţă de aceştia simţitor, să iei în mod conştient greutatea păcatelor lor asupra ta, nearuncând vina pe alţii. Vameşul se bate în piept cu un gest, pe care şi noi îl ştim: “din vina mea”. El spune: “Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul” (cf. Luca 18, 13).

«Vă spun vouă – şi-a încheiat Isus pilda Sa – acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela» (Luca 18, 14).

Suntem chemaţi «să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea feţei Lui» (Efeseni 1, 4.), iar descoperirea greşelilor, sau păcatelor noastre, nu înseamnă, că Dumnezeu nu ne iubeşte, ori că faţă de cel drept îl preferă pe păcătos. Cu toţii, buni sau răi, suntem copiii Lui. Pe toţi, indiferent de comportamentul nostru, ne cuprinde cu grija şi iubirea Lui. Dacă cei păcătoşi par a fi privilegiaţi, aceasta se întâmplă nu pentru că sunt păcătoşi, ci pentru că sunt ameninţaţi de căderea în întunericul veşnic al păcatului – infernul.

Oare am putea considera pe o mamă rea, atunci când, aceasta, aparent, uitând de ceilalţi copii ai ei, petrece zile şi nopţi lângă patul aceluia care se află bolnav? Îi criticăm pe salvatorii care în toiul nopţii îşi părăsesc familia, pentru a salva un om aflat în boală sau în primejdie care se zbate între viaţă şi moarte?

Vameşul, s-a aflat plăcut în faţa lui Dumnezeu, nu datorită păcatelor sale. Dumnezeu a fost mişcat de pustiul acestuia, şi pe care vameşul a venit să I-l mărturisească. A fost sensibilizat de buna voinţă a acestuia, în urma căreia a mărturisit, că nu s-a răcit cu totul inima sa. O astfel de iubire poate să experimenteze orice om care recunoscându-şi propria stare păcătoasă, apelează la bunătatea lui Dumnezeu.

Ce trebuie să înţelegem astăzi din Cuvântul lui Dumnezeu adresat nouă peste timp? Suntem chemaţi să descoperim rugăciunea adevărată care porneşte din adâncul sufletului. Ori în intimitatea fiinţei noastre îl vom descoperi pe Dumnezeu care ne-a chemat spre existenţă, ne menţine în viaţă şi ne iubeşte. Vom descoperi faptul că tot ceea ce facem bun înfăptuim cu ajutorul lui Dumnezeu, în timp ce prin propriile noastre puteri tindem doar spre rele, chiar dacă ne ascundem după masca bunelor intenţii. Plini de umilinţă şi de speranţă să avem puterea de a ne recunoaşte aşa cum suntem, pentru a ne ridica ochii spre cer zicând : «Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!»

Rugăciune

O, Doamne, ce bine am făcut dacă sunt păcătos? Oare am făcut vreun bine eu nevrednicul? Sunt fiul lui Adam…, iar prin viaţa mea decăzută am adăugat păcate la păcatul lui Adam. Însă Tu Preaîndurătorule, m-ai iubit nu pentru că sunt vrednic, ci pentru a mă aduce din nou la Tine. Când caut ceea ce este al meu, aflu numai minciună şi păcat. În afară de păcate, toate celelalte pe care le văd în mine sunt ale Tale.

Doamne, nu mie, ci numelui Tău îi aduc mărire şi laudă. Fă să trăiesc pentru iubirea şi dreptatea Ta, pentru că eşti bun şi îndurător. Tu ai alungat de la mine propriile mele fantasme, iar în locul acestora mi-ai oferit harul Tău, pe care Te rog, ajută-mă să-l fructific în aceasta viaţă spre lauda şi mărirea Ta de-a pururi. Amin.

 

* * *

 

Vameşul şi Fariseul

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiţi credincioşi,

Pentru a înţelege tema centrală a parabolei cu vameşul şi fariseul, pe care am ascultat-o astăzi, trebuie să avem în vedere introducerea Privitor la unii care erau încredinţaţi în sinea lor că sunt drepţi…(Lc. 18,9) şi prima parte a concluziei: Vă spun că acesta s-a întors acasă drept iar celălalt nu, (18,14).

Punctul central al problemei se află în cuvintele “drepţi”, “încredinţaţi” şi se poate formula astfel: Cum se poate mântui cineva? Care este calea care duce la mântuire? Este vorba, cu alte cuvinte, despre marea problemă a îndreptăţirii. Cine este îndreptăţit să se mântuiască şi cine nu.

La întrebarea: Cum se poate mântui omul? Fariseii, cel puţin cei pe care Isus îi are în vedere în această parabolă, răspundeau: observând Legea! Isus răspunde: Nu! Mântuirea nu vine din observarea Legii, ci din cu totul altceva; este un dar al lui Dumnezeu care pretinde, ca şi condiţie necesară şi suficientă, numai credinţa (nu întâmplător, imediat, înainte şi după parabola cu vameşul şi fariseul Luca spune ceea ce a zis Isus: “Credinţa ta te-a mântuit“).

În rugăciunea fariseului, subiectul este “EU” (eu ajunez, eu plătesc zeciuiala, eu nu sunt ca alţii); în rugăciunea vameşului, subiectul este “Dumnezeu” (Doamne, ai milă de mine); de o parte omul este protagonistul mântuirii, iar de cealaltă parte, Dumnezeu. Suntem pe două culmi diverse: de o parte Legea, de cealaltă parte Evanghelia. Se înţelege, prin urmare, importanţa locului unde te afli. Este vorba de a te pune în partea cea mai corectă, căci un creştin nu trebuie să trăiască în regimul Legii în locul Evangheliei, în Vechiul Testament în loc de Noul Testament, cu o conştiinţă de sclav în loc de o conştiinţă de fiu.

Dar unde este diferenţa? Unde greşeşte fariseul? În faptul că el crede că faptele bune sunt cauza îndreptăţirii, în vreme ce, chiar şi atunci când sunt sincere, ele nu sunt decât efectul. Nu este o diferenţă minimală. Este vorba de a hotărî dacă Dumnezeu este dator sau creditor în raportul Lui cu omul. În rugăciunea fariseului (şi în a oricărui om care crede că o să se mântuiască prin propriile sale merite) există tentativa, inconştientă dar reală, de a inversa rolurile dintre om şi Dumnezeu, de a forţa, pentru a spune aşa, de a-l constrânge pe Dumnezeu, creatorul a toate, să fie debitor.

Ni se deschide o fereastră pentru a înţelege sensul implicării personale în opera de mântuire; ea este un răspuns, o consecinţă logică, dar necesară. Pentru un copil, a respira cu propriii plămâni este o consecinţă a faptului că s-a născut, dar este necesar pentru a rămâne în viaţă. Prin credinţă şi Botez am fost generaţi pentru o nouă viaţă, am intrat într-o lume nouă, cea inaugurată de Isus prin moartea şi învierea sa.

Dar aici stăpâneşte o logică nouă. Nu se mai spune: trebuie să fac sau să evit a face cutare lucru, altfel nu mă mântuiesc, ci: trebuie să fac sau să evit a face cutare lucru pentru că sunt mântuit, pentru că, păcatul este absurd: “Cum adică, să păcătuim, deaorece nu mai suntem supuşi Legii, ci harului? Nicidecum” (Rom. 6,15). Este ca şi cum am insera moartea în viaţă, este ca o sinucidere! “Prin botez dar am fost înmormântaţi cu el, într-o moarte, pentru ca, după cum Cristos a înviat din morţi prin măreţia Tatălui, tot aşa să trăim şi noi într-o viaţă nouă” (Rom. 6,4)

Iubiţi credincioşi,

Această nouă logică este logica iubirii: trebuie să iubesc pentru că am fost iubit. Este iubirea lui Cristos care mă împinge să fac fapte bune, să mă sacrific, să dăruiesc; nu mai suntem în logica fariseilor: îţi dau pentru ca tu să-mi dai, ci în logica evanghelică care se exprimă astfel: îţi dau pentru că tu mi-ai dat. Gratuitatea darului lui Dumnezeu străluceşte acolo unde trebuie. Creatura, acceptându-se ca şi creatură, permite lui Dumnezeu să fie Dumnezeu şi să ne iubească precum un Dumnezeu: Noi îl iubim pe Dumnezeu pentru că El ne-a iubit mai înainte. Abia acum credinţa se înţelege prin caritate şi fapte bune: dacă Dumnezeu ne-a iubit, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii, şi nu numai din gură ci prin fapte de viaţă.

În lumina a tot ceea ce am spus până acum, apare clar că păcatul fundamental, ba mai mult, rădăcina oricărui păcat este ne-iubirea, refuzul iubirii. Este recăderea din lumea lui Dumnezeu, în care am fost transferaţi prin credinţă şi Botez, în lumea, sau, mai bine zis, în infernul eului, din sfera Spiritului în cea a trupului, din omul nou în omul vechi, din libertate în sclavie.

O astfel de recădere poate avea două forme, în aparenţă opuse, dar amândouă capabile să ne excludă din Împărăţia lui Dumnezeu: o formă, să-i spunem aşa, vulgară şi grosolană, ce constă în a face propriu zis păcatul, prin a fi nedrepţi, adică imorali, adulteri, hoţi, avari etc.; o altă formă, mai subtilă şi mai rafinată, constă în a face binele, dar a-l face pentru propriul avantaj, pentru a câştiga drepturi sau merite, pentru a te face văzut, pentru a te erija în judecătorul altora. Prima formă este nedreptatea, cealaltă este falsa dreptate. În Evanghelie găsim mereu aceste două forme opuse una alteia: prima este formată din păcătoşi – cei bolnavi – şi a doua din cei care “se cred drepţi” şi de aceea cred că nu au nevoie de medic. În parabola noastră prima poziţie este cea a vameşului, iar a doua, cea de fariseu.

Acum lucrul cel mai important pe care Evanghelia ni-l spune este următorul: dintre cele două categorii de oameni, cea mai departe de mântuire nu este prima, ci a doua, nu nedreptatea, ci auto-îndreptăţirea. Vameşul s-a întors acasă drept spre deosebire de celălalt. Se înţelege acum concluzia parabolei care vorbeşte despre umilinţă (pentru că cine se va înălţa va fi umilit, iar cine se umileşte va fi înălţat): toate formele de nedreptate, sunt păcate din pasiune, dar falsa dreptate este un păcat din orgoliu. Păcătosul care se recunoaşte păcătos, precum vameşul, devine un “flămând de dreptate”, prin urmare, deschis pentru a o primi, falsul drept este, în schimb, sătul de propria dreptate şi nu simte nevoia dreptăţii care vine de la Dumnezeu.

Devine foarte clară legătura dintre parabolă şi cele spuse cu privirea la copii, imediat în Evanghelia lui Luca: Cine nu primeşte împărăţia lui Dumnezeu ca şi un copilaş nicidecum nu va intra în ea. Cum primeşte un lucru un copil, spre exemplu mâncarea care îi este dată, necesarul pentru a merge la şcoală, o mângâiere din partea părinţilor? Cum îl primeşte? Îl primeşte – şi este adevărat – ca pe ceva ce îi este datorat; cine poate să spună că, atunci când copilul vrea ceva, nu îl ascultă? Dar atenţie: îi este datorat copilului din ce cauză? Pentru iubirea părinţilor, nu pentru meritele sale sau pentru că îşi câştigă dreptul cu sudoarea muncii sale, doar este copil; cel mai mare drept al său – natura însăşi l-a învăţat – este să fie iubit. Haideţi să recunoaştem: de multe ori copiii speculează şi asupra acestei iubirii. Ei bine, şi Dumnezeu ne permite să facem la fel cu El, dacă acţionăm cu sinceritatea şi simplitatea inimii. Este mulţumit atunci când ne folosim de faptul că ne iubeşte şi că merităm această iubire: Aminteşte-ţi de iubirea ta pentru noi, Aminteşte-ţi că eşti tatăl nostru; Aminteşte-ţi de Avraam, aminteşte-ţi de Isus! Aminteşte-ţi de… îi spunem de multe ori.

Iubiţi credincioşi,

Doi oameni s-au dus la Templu să se roage: noi suntem acei doi oameni; unul şi altul în acelaşi timp, la fel ca vameşul suntem realmente păcătoşi şi, la fel ca fariseul, ne credem drepţi.

Ce trebuie să facem după ce am ascultat cuvântul Evangheliei de astăzi? Ce se pretinde de la noi, pentru a ne putea întoarce acasă cu adevărat “drepţi”, cu senzaţia că privirea lui Dumnezeu este aţintită cu dragoste asupra noastră la fel cum era asupra vameşului?

“Cu inima - scrie Pavel la Rom. 10,10 – se crede pentru obţinerea dreptăţii şi cu gura se face mărturisirea credinţei pentru a avea mântuirea”.

Ei bine, noi credem astăzi cu toată inima şi mărturisim cu toată puterea că Tu, Doamne, ne iubeşti, cu toate că suntem păcătoşi; că ne-ai îndreptăţit gratuit în Isus Cristos, pentru a face onoare celui care a murit şi înviat pentru noi.

Credem că Îţi sunt pe plac faptele noastre bune făcute ca răspuns la iubirea Ta, pentru că Tu pui în mâinile noastre darurile Tale, ca şi cum ar fi fost meritele noastre.

De aceea, ne facem umili şi mici, precum copiii, în faţa acestui mister şi Îţi spunem: Da, Părinte, suntem astfel, pentru că aşa Îţi place Ţie. De aceea noi credem, credem, credem doar în Tine. Amin.

 

* * *

 

Duminica Vameşului şi a Fariseului

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

În Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah, ni se spune că Dumnezeu are o slăbiciune pentru cei umili şi îi ascultă atunci când îi cer ajutorul: “Nu va primi Domnul pe cel care asupreşte pe sărac, dar rugăciunea celui asuprit o va asculta. Nu va trece cu vederea rugăciunea sărmanului şi nici pe văduvă când I se va jelui. Oare nu curg lacrimile văduvei pe obraz? Strigarea ei asupra celui care i le-a stors va fi auzită. Cel care slujeşte lui Dumnezeu, cu bunăvoinţă va fi primit şi rugăciunea lui până la nori va ajunge. Rugăciunea celui smerit va pătrunde norii şi nu se va mângâia până nu va ajunge acolo” (Eccl. 35, 14-18). Acest fapt este explicat pe larg în pericopa de astăzi.

Evanghelistul Luca ne informează că Isus spune parabola din această duminică “pentru unii care se credeau drepţi (cei mai buni) şi-i dispreţuiau pe alţii“. În acest sens, Mântuitorul relatează ataşamentul a doi oameni care urcă la Templul din Ierusalim, ca să se roage: un fariseu – expert al Scripturilor – şi un păcătos, vameşul. Cel dintâi este tratat de toţi oamenii cu respect, în timp ce al doilea – care a acceptat să se alieze cu romanii care asupreau poporul evreu – era considerat un trădător. Domnul ne prezintă “două extreme”: seriozitatea, cinstea imensă – pe de o parte – răutatea şi corupţia absolută, pe de alta.

Aceasta este realitatea aparentă: aceea pe care o constată oamenii şi o percepem cu toţii. Din fericire, Dumnezeu judecă altfel. Totul se clarifică în clipa rugăciunii, căci înaintea Domnului, aparenţele se năruiesc şi rămâne substanţa. În rugăciune, criteriul de evaluare se schimbă şi înţelegem că: sufletul nostru poate fi curat sau murdar, cinstit sau fals; mintea noastră poate fi îngustă sau largă – dispusă să caute adevărul şi să îl urmeze…

Fariseul

În Templu, fariseul se aşează în primele rânduri, ca toţi să-l vadă, rugându-se astfel: “Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca şi ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig” (Lc 18, 11-12). Din cuvintele sale, rezultă că el îi mulţumeşte Creatorului pentru că nu este asemenea celorlalţi oameni, ci este “mult mai bun” decât majoritatea şi respectă Legea întru totul. De fapt, în rugăciunea sa, nu-L pune în centru pe Dumnezeu, ci pe sine, cu toate realizările sale. Evanghelia ne aminteşte că: “El se ruga în sine“: contează doar părerea sa. Nu intră în dialog cu alţii sau cu Dumnezeu. Toţi sunt hoţi, adulteri, păcătoşi… Uită că Isus a venit exact pentru cei din urmă (săraci, păcătoşi) ca să-i învie la viaţă… Mai mult, el nu consideră că are nevoie de Domnul, nu se recunoaşte creatură limitată, care poate fi împlinită numai de puterea divină. Fariseul nu recunoaşte că ar fi primit totul de la Dumnezeu şi nici nu-I cere ceva Domnului, ci numai Îi povesteşte realizările sale pe baza cărora consideră că merită să fie răsplătit. Nu se opreşte aici, ci îi dispreţuieşte pe cei care nu sunt ca şi el. Pentru a se lăuda, simte că trebuie să-i ponegrească pe alţii, creând ulterioare dezbinări. Consideră că nu trebuie să schimbe nimic în viaţa sa.

Fariseul este cel care se prezintă înaintea Creatorului cu logica sa, cu gândurile şi părerile sale, dorind să i le impună lui Dumnezeu. Doreşte să facă din Domnul “un subaltern al său”, să-i dea lecţii. Uită că este el, cel care depinde întru totul de Dumnezeu! Prin urmare, este el, cel care hotărăşte cine sunt bunii şi răii, eliminându-i pe toţi cei care nu sunt ca şi el.

Considerându-se un expert al Bibliei, de fapt, nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, care se descoperă doar celor umili. Nu a înţeles că darurile Domnului (sănătatea, viaţa fericită, mântuirea) nu se pot cumpăra sau câştiga, ci sunt oferite gratis, celor care Îl urmează. Fariseul nu a înţeles că omul care-i elimină pe fraţii săi din viaţa lui, îl elimină şi pe Dumnezeu. Apostolul Petru ne spune că Dumnezeu nu le ascultă rugăciunile bărbaţilor care nu-şi apreciază soţiile. Logica este simplă: cum putem cere iubirea şi ajutorul lui Dumnezeu, dacă refuzăm să-i iubim pe cei de lângă noi?

Vameşul

Vameşul? Şi el se prezintă înaintea Domnului. Se retrage, ca să nu fie observat. Nici nu ştie cum să se roage după regulile timpului… poate doar să repete cele dintâi cuvinte ale Ps. 50: “Doamne, ai milă de mine, păcătosul“. El nu-şi ridică ochii la cer, nu are ceva bun, ca să-I ofere Domnului şi nici nu-i trece prin minte să se compare cu alţii. Ştie că este într-o situaţie gravă de păcat. Inima lui este plină de durere, pentru că L-a supărat pe Dumnezeu şi a nedreptăţit (furat) atâtea persoane. El doreşte ca viaţa sa plină de trădări şi falimente, să se schimbe în una de solidaritate şi să treacă sub comanda lui Dumnezeu. El se opreşte la intrarea în Templu, priveşte în jos, se căieşte de păcatele sale şi-i cere Domnului să-l trateze cu milă. Acest om, conştient de comportamentul său, care nu este întru totul în linie cu voia Domnului, îi cere Tatălui ceresc să-l ajute, să-l ierte, să-i dea curajul şi puterea să se schimbe. În altă ordine de idei, rugăciunea vameşului este ascultată, tocmai pentru faptul că acest om îşi recunoaşte greşelile faţă de semenii săi şi a hotărât să fie mai bun. El nu doreşte să-I impună lui Dumnezeu punctul său de vedere, ci se încrede în iubirea şi mila Domnului faţă de el.

N.B. Să nu uităm că vameşul era un om realizat, care se îmbogăţise pe spinarea altora. Avea tot ce îi trebuie, în afară de fericire. Este important pentru el, ca să continue să caute… Numai pentru că şi-a făcut timp şi s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, a aflat mântuirea. Noi ce căutăm? Unde căutăm?

Dacă era un vameş dispreţuit de lumea comună, dar şi de unii dintre cei care contează… cum de putea să meargă singur la Templu? Putem crede, că asemenea multor oameni din zilele noastre, se bucura de “protecţie”, datorită puterii şi relaţiilor pe care le avea. El era apreciat de cei din “gaşca” sa, ca fiind unul de încredere, care nu se amestecă în afacerile altora, care ştie să tacă atunci când trebuie… Şi el, asemenea fariseului, trăieşte pentru sine: împotriva legii lui Dumnezeu şi împotriva legii fraternităţii. În ciuda acestor rele, vameşul se umileşte înaintea Domnului, îşi recunoaşte păcatele şi cerându-I ajutorul, arată că se încrede în bunătatea Lui. Isus ne spune că recunoaşterea păcatelor este lucrul care ne apropie de Dumnezeu şi ne deschide calea către mântuire!

Judecata lui Isus

În verdictul Său, Isus ne informează că Dumnezeu-Tatăl s-a bucurat de rugăciunea vameşului păcătos şi nu a primit rugăciunea orgolioasă a fariseului. Chiar dacă toţi au fost de partea fariseului, Isus s-a aşezat de partea vameşului, deşi multora nu le-a convenit exemplul Său.

Isus ne informează că acest om păcătos, a primit darul iertării… intrarea în viaţa veşnică. Aşa este Domnul! Îi primeşte pe toţi cei care aleargă la El şi-i povestesc necazurile proprii, cerându-I ajutorul. De fapt, Isus ne spune că adevărata rugăciune o face omul care – în ciuda păcatelor şi a necazurilor sale – aleargă la Dumnezeu, i le povesteşte şi-şi pune viaţa în mâinile Lui, cerându-I ajutorul şi îndurarea.

“Evanghelia” pe înţelesul nostru

Această pericopă ne invită să ne întrebăm dacă suntem “farisei” sau “vameşi”? Noi putem să adaptăm acest text biblic la situaţia zilelor noastre. Iată un exemplu: doi studenţi intră în biserică. Primul se aşează în rândul din faţă şi-i mulţumeşte lui Dumnezeu că nu este ca şi ceilalţi tineri, ci este cel mai bun din clasă. Al doilea se aşează lângă colegii săi şi în mintea sa, se căieşte de faptul că mereu face câte o năzbâtie, că nu-şi face întotdeauna temele, că îi supără des pe părinţi, chiar dacă îşi propune întotdeauna să se schimbe… şi îi cere lui Isus să îl ajute să fie mai bun. El recunoaşte că îi este greu să-i ierte pe cei care îl supără, că îi este aproape imposibil să fie cuminte la facultate şi să asculte de părinţi întru totul, dar îi cere lui Isus puterea să fie mai bun.

Care rugăciune este ascultată de Domnul?

Cel dintâi student are impresia că se adresează lui Dumnezeu, dar imediat vorbeşte doar despre el, despre calităţile şi realizările sale. El uită de Domnul pentru că se evidenţiază doar pe sine. Într-un fel se crede “Dumnezeul” lui, nemaiavând nevoie de o altă autoritate. Deci, nu se roagă!

Fraţilor! Dumnezeu ne cunoaşte şi nu este nevoie să ne lăudăm înaintea Lui. El cunoaşte calităţile dar şi defectele, greutăţile şi necazurile noastre. El ştie totul despre noi şi ne iubeşte, aşa cum suntem! Domnul primeşte rugăciunea celui de-al doilea pentru că acesta, îşi recunoaşte greşelile şi cu sinceritate, cere ajutorul Domnului, pentru că îi este greu să trăiască după învăţătura Evangheliei şi nu întotdeauna reuşeşte.

Vă amintiţi că Isus a spus această pericopă pentru cei care pretindeau că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi? A dispreţui, înseamnă a crede că o altă persoană nu are nici o valoare, nici o demnitate şi nici nu merită să trăiască sau să fie luată în considerare. A trata cu dispreţ, înseamnă a-i judeca şi a-i condamna pe alţii, convinşi fiind că noi suntem cei mai buni. Este ataşamentul omului “nebun” care stabileşte de unul singur, cine este bun şi cine este rău, substituindu-se lui Dumnezeu – sau şi mai grav – alungând puterea iubirii şi milei lui Dumnezeu, care ne tratează pe toţi, ca pe fiii Săi iubiţi.

Cu siguranţă, fariseul şi primul student îşi făceau datoria, dar greşeala lor constă în faptul că îi dispreţuiau pe cei, pentru care Isus şi-a dat viaţa. Oare devenim mai buni atunci când îi desconsiderăm şi-i batjocorim pe cei de lângă noi? Fraţilor, cine face astfel, demonstrează că nu a înţeles Evanghelia, care pune în centru iubirea, înţelegerea, iertarea, slujirea şi ajutorarea tuturor.

Buni sau răi, cu toţii suntem fiii lui Dumnezeu. Pe toţi ne cheamă Tatăl la mântuire. Nu îi place Domnului, atunci când fiii Săi se dispreţuiesc. El apreciază dacă ne recunoaştem greşelile şi dacă hotărâm să-I cerem ajutorul, ca să fim mai buni. Trebuie să recunoaştem că mereu avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, pentru a birui problemele vieţii şi pentru a creşte în iubire faţă de cei dragi.

Dumnezeu îi ajută pe cei umili

Apostolul Petru ne spune “că Dumnezeu se împotriveşte celor mândri şi celor smeriţi le dă har“. Numai cei umili (cei care cred că au nevoie de ajutorul Lui) pot să-L urmeze cum se cuvine pe Isus! Din păcate, suntem cu toţii ispitiţi să ne afirmăm, să ne lăudăm sau să ne evidenţiem… Fraţilor! Trebuie să ne căim de păcatele noastre şi să recunoaştem că numai Isus poate să ni le şteargă, să le elimine şi să le ierte. Doar El ne poate mântui!

Dumnezeu ne cere să renunţăm la mândria noastră. Acest fapt este mai greu decât cucerirea lumii întregi, dar exact acest lucru ni-l cere Domnul: să încercăm să ne schimbăm noi… în loc să pretindem să-i schimbăm pe alţii. Să ne convingem că fără ajutorul lui Dumnezeu, acest lucru este imposibil. Să credem că numai puterea şi harul Lui ne pot reînnoi şi ajuta să ne îndreptăm cu hotărâre către mântuirea noastră. Acesta este adevăratul sens al umilinţei.

În lumea noastră – dominată de mândrie – această poziţie nu este uşor de înţeles, uneori nici de cei din casa noastră, din jurul nostru. Din această cauză trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să ne ajute şi să fim consecvenţi în a face binele şi răbdători, cu slăbiciunile celor de lângă noi.

Greşim amarnic atunci când ne comparăm cu alţii

Orice om judecă eronat, crezându-se mai bun decât alţii şi prin urmare, greşeşte când îi condamnă, judecă, acuză şi dispreţuieşte pe semenii săi. De fapt, pornind de la acest text din Evanghelia după Luca, papa Paul al VI-lea afirmă: “Compararea cu alţii, ne face îngăduitori faţă de noi şi orgolioşi faţă de aproapele: mă refer la pericopa fariseului şi a vameşului, atunci când cel dintâi spune despre sine: “Eu nu sunt ca toţi ceilalţi”, în timp ce vameşul nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii la cer şi-i cerea Domnului să se îndure de el” (Predica, 9 februarie 1967).

Dorinţa de a ne compara cu alţii pentru a ne evidenţia, ne face să greşim amarnic: privim la alţii ca la nişte rivali, duşmani şi nu ca la nişte fraţi, cu care trebuie să ne solidarizăm! Este clipa când ne despărţim de aproapele şi de Dumnezeu. Este momentul căderii în prăpastia singurătăţii şi a nefericirii. Creştinul ar trebui să urmeze smerenia lui Moise, care ales fiind de Dumnezeu, obiectează că este nevrednic.

Dacă suntem sinceri, trebuie să recunoaştem că nimic din ce avem, nu ne aparţine pe vecie. Viaţa noastră am primit-o în dar. Fericirea, calităţile noastre, sănătatea şi frumuseţea trupească sunt tot atâtea daruri cu care Dumnezeu ne-a înzestrat. Dacă pe de o parte, Dumnezeu ne cere ca să administrăm bine darurile Sale, dreptatea ne îndeamnă să-L lăudăm pe Cel care ne-a dat aceste daruri. Să învăţăm de la Maria care – recunoscând că tot ceea ce are este darul lui Dumnezeu şi nefiind orgolioasă – se declară slujitoarea Domnului.

Fraţilor!

Atunci când mergem duminică de duminică la biserică şi nu considerăm că trebuie să schimbăm inima şi viaţa noastră în bine, ne comportăm asemenea fariseului. Farisei sunt toţi cei din zilele noastre care nu simt că au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, care nu-I cer nimic, care se bazează doar pe puterea lor. Sunt cei preocupaţi doar de progresul ştiinţific, crezând că de aici le vine mântuirea. Sunt cei care îi desconsideră pe alţii, mai ales pe cei care postesc şi se roagă sau se încred în Dumnezeu mai mult decât în ei înşişi. Să ne ferim ca să nu cădem în astfel de păcate! Amin.

 

* * *

 

Dumnezeule, fii indurator mie, pacatosul

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

In evanghelia de astazi, Isus, ne prezinta modelul de rugaciune a doi oameni care merg in Sinagoga sa se roage:

Fariseul este omul cu o pozitie privilegiata, respectat si perceput de catre intreaga societate ca fiind si o persoana foarte pioasa. Calitati pe care, face tot posibilul sa si le afiseze.

Vamesul este omul care, prin slujba sa, este perceput de societate ca un pacatos notoriu, un jecmanitor, pentru ca odata cu strangerea darilor pentru imparat, isi facea si el parte. Din aceasta cauza nu avea prieteni, lumea il ocolea si-l considera tradator de tara.

Urmarindu-le rugaciunea vom constata ca inima lor este diametrala opusa cu perceptia lor de societate si ca lumea, in general, percepe ceea ce omul vrea sa-i ofere, fiind judecat dupa aspectele sale externe. Ceea ce este normal neavand posibilitatea a ajunge la gandurile si sufletul aproapelui nostru.

Fariseul si in Sinagoga se afiseaza intr-un loc unde sa poata fi vazut de oameni incercand, si prin aceasta pozitie, sa-si intareasca perceptia si chiar sa-si construiasca una si mai buna incat cei care-l privesc sa-l admire si mai mult. Iar daca auzim modul cum acesta se roaga vom vedea ca, desi incepe bine,: “Doamne, iti multumesc…” continuarea este cu totul altceva, de parca ar vrea sa-l pacaleasca pe Dumnezeu, la fel cum ii poate pacali si pe oameni cu care vine in contact. El nu se roaga ci mai degraba se lauda cat este el de drept, de cinstit, scotandu-si in evidenta doar acele calitati care-l avantajeaza, chiar acuzandul pe vames ca este hot si pacatos.

Dar inainte de a asculta si rugaciunea celuilalt personaj al Evangheliei sa amintim aici ca, rugaciunea omului, trebuie sa contina trei aspecte si anume:

1. Rugaciunea de marire prin care omul lauda pe Dumnezeu pentru ca l-a creeat si pentru ca ii descopera mereu frumusetile a inca unei zile binecuvantate;

2. Rugaciunea de multumire pentru tot ceea ce ne-a dat si ne da, noua si familiei noastre: sanatate, pace, liniste sufleteasca, intelepciune si ajutor in tot ceea ce facem;

3. Rugaciunea de cerere prin care se cere pentru noi si pentru cei cuprinsi in rugaciunile noastre, hrana spirituala pentru suflet si sanatate pentru trup.

Si acum dupa ce stim ce trebuie sa contina rugaciunea, sa vedem cum este rugaciunea “pacatosului notoriu” cum l-a numit cineva. Acesta se aseaza in Sinagoga la un loc mai retras, ca sa nu fie vazut de prea multa lume si cu lacrimi in ochi, batandu-si pieptul, se adreseaza lui Dumnezeu cu smerenie si cere sa fie iertat pentru pacatele pe care le-a facut, considerandu-se pe sine cel mai mare pacatos.

Acest vames procedeaza dupa cum ne spune si Issac Sirul cand se refera la dreptatea si mila lui Dumnezeu: “Nu spune niciodata ca Dumnezeu este drept. Daca el ar fi drept cu tine, atunci tu ai fi in iad! Bazeaza-te doar pe mila lui Dumnezeu, care este iubire si iertare” asa dupa cum ne cere si noua sa fim cu aproapele nostru, prieten sau dusman.

Si, iata cum, prin atitudinea celor doi, fata de ei insisi si implicit fata de Dumnezeu, unul a primit usurare iar altul osanda.

De aceea rugaciunea noastra trebuie sa fie smerita si sincera pentru ca prin ea avem minunatul prilej de a sta de vorba cu Creatorul nostru, care ne stie asa cum suntem, nu asa cum vrem noi sa parem.

Fariseul nu numai ca nu s-a rugat dar si-a facut si mai mari pacate prin mandria si laudele sale. Dupa cum mandria este inceputul tuturor pacatelor, asa smerenia este mama tuturor virtutilor si cea mai sigura cale a omului spre mantuire. Amin.

 

* * *

 

Bunătatea lui Isus vindecă răutatea sufletului pătimaş

Autor: PF Daniel Ciobotea
Copyright: Ziarul Lumina

În Sfânta Evanghelie care se citeşte la Liturghia din Duminica a XXXII-a după Rusalii vedem cum schimbarea modului de a fi al unui bogat poate să-i aducă mântuirea, atunci când din lacom devine milostiv, arătând pocăinţă şi fapte de pocăinţă.

Pacea, bucuria şi fericirea nu se dobândesc doar prin acumulare de bunuri materiale

Zaheu vameşul este singurul bogat, dintre cei prezentaţi de Sfântul Evanghelist Luca, care se mântuieşte, chiar dacă înainte de întâlnirea cu Mântuitorul Isus Hristos era preocupat doar de îmbogăţire, asuprind mulţi oameni şi răpind avutul lor.

În vremea Mântuitorului, vameşii, adică acei oameni desemnaţi de regimul roman de ocupaţie să adune taxele pentru Imperiu, erau în general dornici de îmbogăţire, colectând cu lăcomie de la populaţie mai multe biruri decât se cuvenea ori decât permitea legea.

Unul dintre aceştia, Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon şi împrejurimi, era un om urât de popor pentru lăcomia lui şi invidiat pentru bogăţia pe care o adunase. El se îmbogăţise repede, dar în mod necinstit sau nedrept.

La un moment dat, însă, în viaţa vameşului Zaheu s-a trezit un dor de schimbare. El şi-a dat seama că nu era atât de fericit pe cât spera să fie când luase hotărârea de a aduna multe averi, indiferent de mijloace. Bogăţiile adunate de el nu-l mulţumeau sufleteşte. Simţea că omul este mai mult decât materie, că pacea, bucuria şi fericirea nu vin numai din acumulare de bunuri materiale în jurul omului, ci, mai ales, prin sporirea bunătăţii spirituale din interiorul omului, din sufletul său.

Astfel, în sufletul lacom şi nedrept al lui Zaheu vameşul apare o dorinţă de schimbare. De aceea, el, un om bogat, dar mic de statură, se urcă într-un dud, pentru a reuşi să-L vadă pe Isus din Nazaret Cel ce schimbase vieţile atâtor oameni. Deşi fapta lui Zaheu ar părea, mai degrabă, inspirată de curiozitate, totuşi, în adâncul său, acesta simţea şi credea că Mântuitorul Isus Hristos poate să-l elibereze de patima lăcomiei de averi şi să-i dăruiască o nouă cale vieţii sale, calea mântuirii. Dovada că Zaheu era mânat de o căutare sinceră şi de o tainică dorinţă de schimbare a vieţii, constă tocmai în faptul că Mântuitorul Hristos, Cunoscătorul sufletelor oamenilor, din mare mulţime de oameni, l-a chemat numai pe el pe nume şi i-a spus că doreşte să fie primit în casa lui.

Mântuitorul Isus Hristos nu judecă pe nimeni în mod pripit, după aparenţe, cum face opinia publică superficială

Drumul pe care îl deschide Isus este calea mântuirii. Cine-L caută şi-L întâlneşte pe El simte cum Dumnezeu îi schimbă viaţa. Hristos oferă întotdeauna o nouă şansă celor care Îl caută şi le răspunde acestora într-un mod foarte adesea nou, surprinzător şi neaşteptat. Aşa s-a întâmplat cu Zaheu, mai marele vameşilor, un om bogat, lacom şi mândru, un om nedrept şi asupritor al semenilor săi.

Trecând prin Ierihon, Mântuitorul Hristos este atent la mulţimea care îi iese în cale, îi vede nu numai pe cei de aproape sau pe cei din faţa Lui, ci şi pe cei de departe sau de pe marginea drumului. Privind spre Zaheu, Mântuitorul Isus Hristos nu a văzut în el doar un om mic de statură şi un curios urcat într-un copac, ci şi un suflet în căutare şi dornic de schimbare spirituală. De aceea, Isus i-a spus: “Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta”. O invitaţie neaşteptată adresată unui vameş, spre mirarea tuturor celor care-l cunoşteau pe Zaheu ca fiind un om rău şi lacom. Aşadar, Mântuitorul Hristos exprimă în văzul şi auzul tuturor dorinţa Sa de-a intra în casa cuiva care n-ar fi îndrăznit niciodată să-I adreseze o astfel de invitaţie.

Prin urmare, Evanghelia ne spune că această atitudine a lui Isus a provocat imediat mirare şi murmur în mulţime. Cum am spune astăzi, opinia publică a reacţionat negativ la gestul neaşteptat al Mântuitorului Isus Hristos. Poate că toţi cei care cunoşteau faptele rele ale vameşului Zaheu erau îndreptăţiţi să se mire că Isus “a intrat să găzduiască la un păcătos”. Totuşi, Mântuitorul Isus Hristos nu judecă pe oameni ca şi opinia publică, pentru că El a venit în lume să-i ajute pe oameni înainte de a-i judeca, a venit să-i vindece de patimi şi să-i ridice din păcate, după cum spune El Însuşi: “n-am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (cf. Ioan 12, 47).

Bunătatea lui Hristos a pătruns dincolo de răutatea lui Zaheu

Evanghelia ne arată, în continuare, cum şi-a înnoit sufletul Zaheu vameşul, după ce Mântuitorul Hristos a intrat în casa lui. Vedem că acest vameş lacom devine darnic, se schimbă radical, dar nu pentru că a fost mustrat cu asprime, ci pentru că a fost onorat cu o cinste neaşteptată. Prezenţa lui Isus în casa sa l-a copleşit. De ce? Pentru că i s-a acordat o onoare sau o preţuire pe care ştia că nu o merită. Hristos l-a cinstit pe un păcătos care nu merita cinstire din partea oamenilor, întrucât era necinstit în relaţiile cu ei. Totuşi, milostivirea şi copleşitoarea bunătate a lui Hristos a pătruns atât de puternic dincolo de întunericul şi răutatea păcatului lăcomiei care stăpânea sufletul acestui vameş, încât a răscolit în el dramul de bunătate care-i mai rămăsese şi a reaprins în el cărbunele omeniei, acoperit de cenuşa şi zgura păcatului. Când acest aproape stins cărbune al bunătăţii a fost aprins de focul iubirii milostive şi salvatoare a lui Hristos, din el a ţâşnit lumina unei vieţi noi pentru Zaheu: “iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit”. Tăciunele aproape stins din cauza lăcomiei a devenit îndată torţă înflăcărată de dărnicie!

Vedem aici marea înţelepciune a Mântuitorului Isus Hristos sau dumnezeiasca Lui bunătate de Mare Duhovnic, singurul duhovnic desăvârşit, Care vindecă şi eliberează sufletele păcătoşilor, recuperează pe cel pierdut, eliberează pe cel împătimit şi ridică pe cel căzut.

Zaheu, lacomul şi zgârcitul, devine milostiv, deoarece a căutat şi a întâlnit milostivirea nesfârşită a lui Dumnezeu. Omul rău a devenit om bun, pentru că s-a întâlnit cu bunătatea lui Dumnezeu. Omul nemilos a devenit om milostiv faţă de săraci, pentru că s-a întâlnit cu Dumnezeu Preamilostivul.

Văzând această schimbare în viaţa lui Zaheu, Mântuitorul Hristos a cuprins în această stare nouă de viaţă şi familia acestuia, arătând astfel cum o familie poate fi părtaşă la binecuvântarea lui Dumnezeu dăruită unui membru al acesteia.

“Iar Isus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el (Zaheu) este fiul lui Avraam.” De ce a mai adăugat, oare, Mântuitorul şi cuvintele: “pentru că şi el este fiul lui Avraam”? Nu era suficient să spună: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”?

Aceste cuvinte ale Mântuitorului ne descoperă explicaţia autoinvitării Sale în casa lui Zaheu. A fi numit fiul lui Avraam înseamnă a avea credinţă. Aşadar, în ciuda păcătoşeniei sale, când Zaheu s-a căţărat în dud (sicomor), el a urcat acolo având credinţa că Isus îl poate binecuvânta şi îi poate schimba viaţa. Această credinţă, pe care numai Dumnezeu-Omul a putut-o citi în adâncul sufletului lui Zaheu, ca fiind o deschidere a acestuia pentru o relaţie nouă, sfântă, a lui cu Dumnezeu, a atras atenţia Mântuitorului Hristos. Aşadar, întrucât mai întâi harul lui Isus Hristos a atins tainic sufletul lui Zaheu, a dorit Hristos să intre şi în casa lui Zaheu, pentru a împlini şi proclama mântuirea şi vindecarea sufletului acestuia.

Bunătatea milostivă a lui Dumnezeu eliberează pe oameni de lăcomie

În Evanghelia din “Duminica lui Zaheu” vedem că Dumnezeu schimbă inimile oamenilor, nu atât prin pedepse, boală, necazuri ori mustrări, cât mai ales printr-o copleşitoare bunătate care se arată oamenilor păcătoşi, adesea, în mod neaşteptat şi nemeritat. Însă, milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu se arată foarte adesea peste cei mai mari păcătoşi, nu doar pentru convertirea acestora, ci şi ca un îndemn pentru toţi oamenii, care trebuie să devină cât mai buni, mai milostivi, să caute asemănarea cu Dumnezeu Multmilostivul.

Pe de altă parte, pocăinţa care se arată prin schimbarea spirituală a lui Zaheu vameşulnu este o pocăinţă care se manifestă doar ca regret pentru relele săvârşite, ci şi o schimbare în bine a modului de a gândi, de a simţi şi de a făptui. Nici Hristos Domnul nu l-a mustrat pe Zaheu, nici Zaheu nu a mai rostit cuvinte de pocăinţă sau cerere de iertare, ci, copleşit de iubirea milostivă a lui Isus, păcătosul a trecut direct la faptele pocăinţei şi ale îndreptării, adică la faptele bune pe care le săvârşeşte cineva când îşi schimbă viaţa în bine şi dobândeşte un suflet bun.

Din episodul întâlnirii Mântuitorului Hristos cu vameşul Zaheu învăţăm şi noi că putem să ne schimbăm viaţa în bine din proprie iniţiativă, nu aşteptând să fim pedepsiţi, nici certaţi cu boală, cu suferinţă ori cu mustrări, ci cugetând la multa bunătate a lui Dumnezeu şi la dorinţa Lui de a intra în casa sufletului nostru. Cum şi când ne putem noi schimba în bine? În foarte multe chipuri şi în orice moment. De pildă, când vedem un om mai credincios decât noi, să nu-l invidiem, ci să ne hotărâm să avem şi noi credinţă mai puternică; când vedem un om mai harnic şi mai darnic decât noi, să ne hotărâm să fim şi noi mai harnici şi mai darnici; când vedem că un om are o viaţă mai curată decât noi, că trăieşte în sfinţenie, să ne hotărâm să ne curăţim şi noi viaţa de păcate. Făcând aşa, auzim şi noi cum răsună tainic în sufletele noastre cuvintele lui Hristos Domnul: “Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul credinţei”!

Isus Mântuitorul ne caută necontenit pe fiecare dintre noi, ca şi noi să-L căutăm pe El, Izvorul vieţii fericite

Evanghelia acestei duminici este plină de învăţături duhovniceşti, iar concluzia ei, exprimată prin cuvintele Mântuitorului: “Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” este un motiv de nădejde şi încurajare pentru noi toţi.

Orice om care rămâne în păcat este un om pierdut, dacă nu se pocăieşte. Pocăinţa, însă, înseamnă o schimbare a vieţii, o trecere de pe calea pierzării pe drumul mântuirii, de la fapte rele la fapte bune.

Evanghelia acestei duminici ne arată cum convertirea unui om păcătos s-a produs pentru că i s-a arătat acestuia o bunătate şi o onoare nemeritate. Ea ne ajută să înţelegem că multa blândeţe şi multa bunătate a lui Dumnezeu sunt un îndemn tainic la pocăinţă, la schimbare în bine. Mulţi oameni, deşi mai păcătoşi decât alţii, primesc multe daruri de la Dumnezeu. Deşi sunt răi, totuşi le merge bine, iar unii se întreabă: cum de le merge bine acestor oameni atât de răi sau de lacomi?

Răspunsul poate fi că Mântuitorul Isus Hristos aşteaptă ca bunătatea, milostivirea şi dărnicia Lui să-i determine într-o zi pe cei mai păcătoşi să-şi schimbe viaţa, să se convertească, nu din cauza fricii sau a temii de pedeapsă, ci datorită bunătăţii lui Dumnezeu, Care iubeşte pe orice om şi doreşte ca nimeni să nu piară, ci să se mântuiască, adică să vină la El, în mod liber, cu dorinţa de mântuire, de viaţă veşnică fericită, în iubirea Preasfintei Treimi.

Să-L rugăm pe Hristos Domnul să ne ajute să ne schimbăm şi noi viaţa nu numai când trecem prin necazuri, ci şi când primim daruri şi binecuvântări nemeritate de la Dumnezeu. Să devenim buni şi să săvârşim fapte bune ca roade ale bunătăţii Lui lucrătoare în noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

 

* * *

 

Discreţia, minunatul detaliu al sfinţeniei

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Ziarul Lumina

Uşile pocăinţei deschide-mi, Dătătorule de viaţă! Că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului, cu totul spurcat; ci, ca un îndurat, curăţeşte-l, cu mila milostivirii Tale. (din cântările Triodului)

Această frumoasă alcătuire liturgică din rânduiala Utreniei anunţă începutul unei noi perioade din cursul anului bisericesc, cea a Triodului, perioadă ce cuprinde zece săptămâni, asemănătoare cu o scară pe care urcăm, treaptă cu treaptă, spre Sfintele Paşti. Iar treptele “scării” sunt evidenţiate mai ales de cele zece duminici care marchează, de fapt, începutul săptămânilor: patru pregătitoare – a Vameşului şi a fariseului, a Fiului risipitor, a Izgonirii lui Adam din rai şi a Înfricoşatei Judecăţi; şase ale Postului Mare – a Ortodoxiei, a Sfântului Grigorie Palama, a Sfintei Cruci, a Sfântului Ioan Scărarul, a Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca şi a Floriilor.

Fericit creştinul care nu lipseşte de la nici o Sfântă Liturghie, având, astfel, privilegiul să urce duhovniceşte şi în această perioadă, pas cu pas, fără întreruperi ale firului liturgic! Căci, se ştie, o rupere a unui fir (orice fel de fir!) presupune facerea unui nod, iar firul înnădit nu mai are subţirimea şi eleganţa celui fără noduri. De aceea, vă fericim pe toţi cei care arătaţi dragoste faţă de Sfânta Biserică, îndemnându-vă să fiţi prezenţi mereu, fără întrerupere, la Sfintele Liturghii.

În această duminică păşim, cu ajutorul Domnului, pe prima treaptă a “scării” Triodului, în duminica cunoscută îndeobşte sub numele de “a vameşului şi a fariseului”. Cunoaşteţi cu toţii pilda lor, cum s-a rugat fiecare: fariseul cu mândrie şi aroganţă (de fapt, nu s-a rugat, ci s-a lăudat…), iar vameşul cu smerenie, cu umilinţă şi, mai ales, cu discreţie.

Cât de plăcut este înaintea Domnului omul discret!

Ne propunem, în continuare, cu ajutorul Domnului, să vorbim despre discreţie, ca cel mai plăcut şi frumos detaliu al smereniei. Potrivit dicţionarelor explicative, cuvântul “discreţie” are două sensuri: 1. Discret este omul care ştie să păstreze o taină; 2. Omul rezervat, reţinut în vorbe şi acţiuni, care nu atrage atenţia, nu şochează…

În cazul vameşului, pe care dorim să-l luăm drept exemplu, desigur, ne interesează cel de-al doilea sens. Aşadar, vameşul, cu toată păcătoşenia pe care o mărturisea (păcătoşenie reală, poate!), s-a dovedit a fi discret, adică simplu, lipsit de afişaj, căci s-a rugat fără zgomot, într-un loc retras, fără a rosti vorbe multe şi mari, ci cu lacrimi zicând doar “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. Urmarea o ştiţi, din cuvintele Mântuitorului – “s-a întors la casa lui mai îndreptat decât acela”, decât fariseul. Cuvântul “îndreptat” are aici sens de “mântuit”, pentru că, în limbaj doctrinar ortodox, atunci când vorbim de mântuire personală, sau subiectivă, folosim termenul de îndreptare.

Iată cât de plăcut este înaintea Domnului omul discret!, după cum şi nouă ne sunt foarte dragi acei semeni pe care-i vedem şi-i simţim că fac cu discreţie orice lucru, fie că sunt veseli, fie că sunt trişti; când vorbesc sau cântă, când fac o faptă bună şi mai ales când se roagă…

Un minut de discreţie valorează mai mult decât o oră de înţelepciune

Ca o mică ilustrare a virtuţii discreţiei, amintim acum o pildă sugestivă din Pateric: “Spunea Avva Daniil: «Ne-am dus odată la Avva Pimen şi am gustat împreună şi după ce am gustat împreună, ne-a zis nouă: Mergeţi de vă odihniţi puţin, fraţilor. Deci s-au dus fraţii să se odihnească puţin şi eu am rămas să-i vorbesc deosebi şi, sculându-mă, am venit la chilia lui. Deci, dacă m-a văzut că vin la el, s-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit, că aceasta era lucrarea bătrânului – a le face toate în ascuns»”.

“S-a pus pe sine ca şi cum ar fi dormit…”, adică n-a vrut să ştie ucenicul că el se roagă, dorind să fie discret… Aşadar, discreţia, minunat detaliu al smereniei, este foarte importantă pe scara virtuţilor! Căci spune un proverb ce merită a fi reţinut: “Un minut de discreţie valorează mai mult decât o oră de înţelepciune”. Auziţi? Discreţia preferată înţelepciunii! Iar un alt proverb spune despre opuşii celor smeriţi că “indiscreţii nu au loc nici în iad”! De aceea, credem că virtutea discreţiei trebuie s-o vedem cu deosebire la vameşul pe care ni-l dă exemplu Mântuitorul, încercând, desigur, s-o imităm şi noi, fie în biserică, fie acasă, fie la serviciu, pe stradă sau în oricare alt loc, în bucurie sau tristeţe, în sănătate şi boală, deţinători de funcţii mari, sau în condiţia de simpli cetăţeni.

“Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii…”

Spre vieţuirea în discreţie ne cheamă şi Sfântul Apostol Pavel în câteva cuvinte pe care le-am citit pe fugă de multe ori poate. Iată ce le spune la un moment dat corintenilor (şi nouă, tuturor, desigur): “Şi pe aceasta v-o spun, fraţilor: «Că de acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au femei să fie ca şi cum n-ar avea; şi cei ce plâng, ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar fi stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin; căci chipul lumii acesteia trece…” (I Corinteni 7, 29-31).

“Vremea se scurtează”, adică timpul acestei vieţi este foarte preţios; din clipa în care corintenii au fost încreştinaţi, se impunea să conştientizeze importanţa “vremii vieţii” în lucrarea mântuirii. De aceea, li se atrage atenţia să nu se ataşeze mai mult decât e necesar de cele lumeşti, căci chipul lumii acesteia trece… Sfaturi întru totul valabile şi pentru noi, cei de astăzi. Numai că trebuie să vedem în sfatul marelui Pavel şi o invitaţie la discreţie. Cu alte cuvinte, ar vrea parcă să ne spună: “Faceţi-le pe toate ca şi cum nu le-aţi face”, adică discret, fără zgomot, fără văicăreală, fără afişaj… Tainic, delicat, cu deplină smerenie! Adică nu indiscret ca fariseul, care cu mult zgomot şi lăudăroşenie s-a postat într-unul dintre locurile cele mai din faţă ale Templului, spre a fi văzut şi aplaudat. Lui şi celor asemenea lui se potriveşte avertismentul Mântuitorului: “Adevăr vă grăiesc, îşi iau plata lor!” (Matei 16, 16). “Îşi iau plata” ei singuri, aici, pe pământ, nemaiavând ce nădăjdui la trecerea pragului în veşnicie! De aceea, rugăciunea (şi orice faptă bună) trebuie făcută urmând îndemnul Mântuitorului Isus Hristos: “Iar când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, că acestora li se pare că prin vorbăria lor vor fi ascultaţi…” şi iarăşi: “Când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii…”. Şi altele asemenea, despre care citim în Evanghelia după Matei (Predica de pe munte).

Împlinind, astfel, chemarea la discreţie făcută nouă de Mântuitorul Isus Hristos prin exemplul vameşului, nădăjduim că va spune şi despre noi, după fiecare Sfântă Liturghie, s-a întors mai îndreptat la casa lui, iar la apusul vieţii pământeşti, mântuit, adică învrednicit a intra în Casa cerească a Tatălui.

pr. prof. univ. dr. Vasile Gordon