Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXIII-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Malahia 3,19-20
2Tesaloniceni 3,7-12
Luca 21,5-19

Luca 21,5-19

Iar unora, care vorbeau despre templu că este ornat cu pietre frumoase şi daruri votive, le-a spus: “Cât despre lucrurile acestea pe care le admiraţi, vor veni zile în care nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie dărâmată”. Ei l-au întrebat: “Învăţătorule, când vor fi acestea şi care va fi semnul că ele se vor întâmpla?”El le-a zis: “Fiţi atenţi să nu fiţi înşelaţi căci vor veni mulţi în numele meu, spunând: «Eu sunt!» şi: «Timpul este aproape». Nu vă luaţi după ei. Când veţi auzi despre războaie şi revolte, nu vă temeţi, căci trebuie să se întâmple acestea mai întâi, însă nu va fi îndată sfârşitul”. Apoi le spunea: “Se va ridica un popor împotriva altui popor şi un imperiu împotriva altui imperiu. Vor fi cutremure mari şi, în diferite locuri, foamete şi epidemii; vor fi fapte înfricoşătoare şi semne mari din cer.Dar, înainte de toate acestea, vor pune mâna pe voi şi vă vor persecuta; vă vor purta prin sinagogi şi închisori, vă vor duce în faţa regilor şi guvernanţilor din cauza numelui meu. Aceasta va fi pentru voi o ocazie de a da mărturie. Întipăriţi-vă în minte: să nu vă preocupaţi cum vă veţi apăra, căci eu vă voi da grai şi înţelepciune cărora nici unul dintre duşmanii voştri nu le va putea rezista şi nici răspunde. Veţi fi trădaţi de părinţi, de fraţi, de rude şi prieteni şi vor ucide pe unii dintre voi; veţi fi duşmăniţi de toţi din cauza numelui meu. Dar nici un fir de păr de pe capul vostru nu se va pierde. Prin statornicia voastră vă veţi mântui sufletele.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
Diverşi alţi autori
pr. Ernest Munachi Ezeogu

 

* * *

 

Teologia sfârşitului

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Revelaţia a afirmat mereu, iar azi ştiinţele confirmă din plin, că această lume va avea sfârşit. Dar când, cum şi pentru ce, nu ştim. Isus ne-a spus clar că acest mister îl deţine numai Tatăl ceresc (Mt 24,36).

Oamenii sunt curioşi şi dornici să cunoască mai mult: timpul când lumea se va sfârşi, cum şi prin ce se va sfârşi; prin foc, cum spune sfântul Petru (2Pt 3,7) sau prin legea entropiei, cum susţine ştiinţa, adică prin răcirea soarelui şi prin morfoza galaxiei noastre; prin impactul cu alte corpuri cereşti; prin autodistrugere atomică etc. Prea puţini sunt acei care privesc sfârşitul din punct de vedere teologic, adică prin prisma credinţei. Dar dacă acest lucru îl deţine doar Tatăl ceresc, cum el este autorul lumii, creator din iubire, se va contrazice pe sine, adică va distruge cu ură ceea ce a creat cu iubire şi cu atâta înţelepciune? Totuşi, parcă pentru a adânci misterul, Isus îşi pune această întrebare, din care am putea deduce că sfârşitul va fi ca o pedeapsă pentru păcat, pentru necredinţa oamenilor: Când va veni Fiul Omului va mai găsi oare credinţă pe pământ? (Lc 18,8). Oare lipsa de credinţă va grăbi sfârşitul sau iubirea îndurătoare, ca oamenii să aibă timp de pocăinţă, aşa cum spune sfântul Petru (2Pt 3,9), îl va îndepărta tot mai mult? Tot Mântuitorul Cristos a legat imaginea sfârşitului lumii de sfârşitul Ierusalimului şi a spus: Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii (Mt 24,28). Când Ierusalimul a devenit ca un stârv, au venit acvilele romane şi l-au nimicit. Ceea ce ar însemna că atunci când lumea va deveni ca un cadavru şi omul fără credinţă este mort, deşi pare că trăieşte, vor veni vulturii cerului, adică îngerii şi vor suna din trâmbiţe, vor anunţa sfârşitul celor răi şi învierea celor drepţi.

Totuşi, semnele sfârşitului, aşa cum apar din evanghelia zilei, deşi par înfiorătoare pentru unii, pentru alţii sunt pline de mângâiere la gândul că Dumnezeu însuşi se va implica direct în acest act. El este începutul şi sfârşitul, alfa şi omega (Ap 1,8). Din acest motiv putem afirma că sfârşitul este cuprins în început şi, întrucât începutul a fost un act al iubirii şi al înţelepciunii divine, în urma căruia Creatorul s-a bucurat când a constatat că toate sunt foarte bune (Gen 1,31), cum ar fi posibil ca la sfârşit să le facă flenduri şi ţăndări? Credem şi sperăm, sperăm şi credem că sfârşitul va fi ca începutul, că Tatăl va constata că lucrarea Fiului, de restaurare a lumii în urma păcatului şi de desăvârşire prin Duhul Sfânt, va fi mult mai minunată.

Atât lectura I (Mal 4,1-2), cât şi evanghelia (Lc 21,5-19), ne spun că sfârşitul lumii va fi Ziua Domnului. Fiecare zi este a Domnului, dar aceasta din urmă va fi prin excelenţă a sa. Ziua Domnului va avea oare vreo asemănare cu ziua de duminică, sărbătoare a învierii? Va fi Ziua Domnului, ziua în care va veni să-şi arate domnia prin slujire, prin împărţire de daruri, prin manifestarea supremă a iubirii sale, o zi de fericire totală? Aşa credem şi aşa nădăjduim.

Domnul va veni cu slavă pe norii cerului, înconjurat de îngerii şi sfinţii săi (Lc 27). Va fi o venire triumfală, imposibil de descris în cuvinte omeneşti; de aceea cuvintele Scripturii sunt adresate imaginaţiei noastre care poate întrece descrierea realizată de cuvinte. Întreaga creaţie îi va aduce omagiile cele mai alese, nu numai pentru a compensa lipsurile de care a dat dovadă la prima venire, când i-a oferit găzduire doar într-un grajd, cât mai ales pentru a-şi arăta disponibilitatea de a apăra în faţa porţilor iadului valorile pe care Cristos le-a cucerit prin jertfa crucii sale.

Domnul va veni să facă dreptate aleşilor săi.

Sfântul Francisc de Sales spune: În ziua judecăţii, dacă ar trebui să aleg între Dumnezeu şi mama mea, l-aş alege pe Dumnezeu; sunt sigur că el va fi mai drept şi mai bun decât ea. Dar, ca şi noi să ajungem la această siguranţă, trebuie să ne înscriem în rândul sfinţilor prin viaţa de fiecare zi. Atunci vom înţelege că nici o suferinţă de pe pământ n-a fost prea grea şi nici zadarnică.

În ziua aceea, Ziua Domnului, se vor afirma în istorie două lucruri: adoraţia datorată lui Dumnezeu şi stima datorată drepturilor fiecărui om. Originalitatea Bibliei constă tocmai în aceea că leagă în mod indisolubil cele două dimensiuni ale “dreptăţii”, anume: fără Dumnezeu, omul nu ajunge la adevărata dreptate umană şi fără efortul de dreptate umană, omul nu ajunge la adoraţia adevărată (a lui Dumnezeu). Adoraţia şi dreptatea se sprijină una pe alta şi sunt cheia de boltă a istoriei (Achile Degeest).

Efortul de dreptate umană este pus în evidenţă de munca onestă. Acela care nu munceşte nici pentru propria pâine, nu dă dovadă de efort pentru dreptatea umană. Sfântul apostol Paul cere primilor creştini, cei care nu muncesc, să nu mănânce. Însăşi munca pentru bucata de pâine de fiecare zi constituie un efort pentru dreptatea finală. De aceea, se cere ca munca să fie un mijloc de unire între oameni, ea să se bazeze pe iubire, stimă şi respect, cu scopul de a perfecţiona fiinţa umană, aducând-o la stagiul dorit de Creator: asemănarea cu Tatăl şi cu Fiul – Tatăl meu munceşte şi eu muncesc (In 5,17). Omul se reflectă în rodul muncii sale. A-l frustra pe om de rodul muncii (prin furt, cerşetorie, parazitism, şantaj etc.) înseamnă a-l frustra nu numai de chipul său, de fiinţa sa, de personalitatea sa, de sfârşitul său demn, ci înseamnă a-l frustra de asemănarea sa cu Dumnezeu, înseamnă a-l frustra de coeziune, de iubire, de respect, de demnitate şi de pace cu ceilalţi oameni. Pe de altă parte, găsim că multor patroni le face multă plăcere să audă îndemnul scripturistic: Munciţi! Cine nu munceşte, să nu mănânce! dar le provoacă mare neplăcere când aud cum Biserica spune cu insistenţă: Plătiţi just munca oamenilor! Nu înşelaţi muncitorul! Şi, dat fiind faptul că se uită plata justă a muncii, profetul Malahia spune: Toţi cei trufaşi şi toţi cei care săvârşesc fărădelegea vor fi ca paiele, se cred mari şi tari, însă ziua care vine îi va mistui şi nu va mai rămâne din ei nici rădăcină, nici ramură, adică neamul nedrepţilor se va stinge.

Muncind cinstit pentru ca Ziua Domnului să ne găsească pregătiţi, înseamnă a face apostolat. Ucenicul este îndemnat de Isus să nu se îngrijească de apărarea sa. De ce? Felul său de a munci spune mai mult decât cuvântul apărării; felul său cinstit de a trăi pe temelia credinţei, speranţei şi carităţii nu mai au trebuinţă de apărare. Aceste virtuţi trăite dau valoare faptelor, muncii, vieţii sale; statornicia sa trebuie să izvorască din convingerea că viaţa omului are un sens în viitor, că îl aşteaptă un nou fel de a fi şi că acest viitor este strâns legat de angajarea tuturor şi a fiecăruia în parte prin munca de fiecare zi, pentru a aduce în Ziua Domnului pâinea şi vinul, roade ale pământului şi ale muncii oamenilor ca să devină jertfă curată, plăcută Domnului.

Desigur, Ziua Domnului nu va veni spre a pedepsi pe cei răi, ci spre a răsplăti pe cei buni: pentru voi, care vă temeţi de numele meu, zice Domnul, va răsări soarele dreptăţii; el va aduce vindecarea pe aripile lui. Iar Isus ne spune: Rămâneţi statornici şi veţi dobândi viaţa – Eu sunt viaţa (In 16,6). A-l dobândi pe Isus înseamnă a dobândi pe Dumnezeu însuşi. Are cineva pretenţie la mai mult?

Vor fi necazuri şi mai mari, dar menirea lor este de a grăbi sosirea acestei zile a dreptăţii şi a răsplăţii prin care se va naşte o lume nouă, conformă voinţei divine (Mt 19,28). Când se fac pregătiri pentru o sărbătoare mare se munceşte mult şi cu cât sărbătoarea se apropie, cu atât se zoreşte mai mult cu treaba. Aşa va fi la sfârşit: o naştere dureroasă, dar miraculoasă.

Marele cugetător şi savant francez, Pascal, spunea: Omul este ca o trestie, cel mai slab element din natură, însă este o trestie care cugetă şi judecă. Nu este de trebuinţă ca universul întreg să se înarmeze pentru a-l nimici, o exhalare de vapori, o picătură de apă este prea de-ajuns pentru a-l ucide. Dar chiar şi atunci când universul îl striveşte, omul este mai nobil decât acela care îl ucide, fiindcă el ştie să moară, cunoaşte avansul pe care îl are asupra lui, în timp ce universul nu ştie nimic din toate acestea. În felul acesta toată demnitatea omului stă în gândire. De aceea trebuie să depindem, nu de spaţii şi nici de durată, dar de silinţa de a cugeta bine. Iată principiul moralei!

Da, să cugetăm bine la valoarea noastră, la atotputernicia care ne-a creat, la dragostea care ne-a răscumpărat, la dreptatea care ne aşteaptă şi atunci, cunoscând adevărul eliberator, vom putea spune cu sfântul Paul: Cupio mori et esse cum Christo – Doresc să mor şi să fiu cu Cristos. Omul trebuie să fie ca fructul copt, să se desprindă de ramura care l-a purtat spre a fi independent şi liber. Libertatea noastră este în Dumnezeu şi Ziua Domnului va constitui ziua independenţei noastre pe veci. Să ne pregătim ca să o sărbătorim cum se cuvine, cu toată bucuria şi fericirea fără de sfârşit. Amin.

 

* * *

 

Nici o frică: este numai… sfârşitul lumii

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu aruncăm apă peste acel cuptor

Ar fi bine să nu minimalizăm prea mult. Şi nici să nu atenuăm, să calmăm, să îndulcim, să moderăm. “Ziua fierbinte ca un cuptor” anunţată de Malahia, nu este, în mod banal, o zi de vară, cu căldura toridă, aerul irespirabil, zăpuşeală insuportabilă. Este vorba despre “ultima zi”. Descrisă, desigur, după imaginile unei culturi determinate şi cu un limbaj şi imaginile luate din arsenalul apocaliptic, mereu bine utilizat. Totuşi nu trebuie să ne legănăm în imagini uşoare. Acel “cuptor” nu trebuie confundat cu o saună benefică. Şi la orizont nu apare imaginea liniştitoare a “bunului Dumnezeu”. Apare, pur şi simplu, Dumnezeu. Care va supune judecăţii istoria şi evenimentele sale, oamenii şi faptele lor. Care va descoperi viclenia ascunsă în inimi.

Este greu ca fraza “toţi cei mândri şi toţi cei care comit nedreptate vor fi ca paiele” să se poată interpreta în sensul că cei orgolioşi vor primi un tratament favorabil şi responsabilii nedreptăţilor şi ai diferitelor nelegiuiri vor primi o răsplată specială. Paiele nu sunt ornamentale. Paiele indică inconsistenţa, reducerea la nimic, destinaţia pentru foc. “Pentru voi, dimpotrivă, cinstitorii numelui meu, va răsări cu raze binefăcătoare soarele dreptăţii”. Va fi oportun numai să specificăm că acea categorie privilegiată a “cinstitorilor numelui meu”, asupra cărora ca o auroră atât de aşteptată răsare “soarele dreptăţii” nu cuprinde pe aceia care au mereu pe buze numele lui Dumnezeu sau cei care se înşeală că ajunge să îmbrace simboluri religioase.

Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt cei care iau în serios exigenţele sale. Se angajează să fie constructori ai Împărăţiei, făcători de pace, martori ai fraternităţii, purtători de iertare. Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt cei care nu se pleacă în faţa idolilor, nu se lasă orbiţi de nici o falsă măreţie umană, rezistă în faţa celor puternici, în faţa răutăţii, aroganţelor, în faţa arbitrilor celor puternici care se socotesc egali cu unicul Domn. Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt credincioşii care se abţin hotărât de la orice manipulare şi instrumentalizare a numelui lui Dumnezeu. Cinstitorii numelui lui Dumnezeu sunt cei care trăiesc în logica şi în practicarea iubirii, se luptă deschis împotriva nedreptăţii, sunt păzitorii demnităţii şi sfinţeniei omului (a oricărui om), sunt solidari cu cei slabi, devin transparenţa milostivirii Tatălui.

În sfârşit, între “soarele dreptăţii” şi “cuptorul care arde” este o diferenţă care nu se poate reduce la o chestiune de nuanţă. Între cei mândrii şi cinstitorii numelui lui Dumnezeu, între cei ce săvârşesc nedreptatea şi oameni care fac binele, este o diferenţă de tratament din partea lui Dumnezeu care priveşte soarta ultimă, nu aspectele marginale. A fi respinşi, refuzaţi, nu înseamnă pur şi simplu a fi un pic neglijaţi. Malahia vorbea cu un limbaj şi imagini care nu mai sunt ale noastre. Totuşi nu putem să ne prefacem că nu înţelegem.

O privire… “dincolo”

Isus, în acea zi, nu voia să aprecieze capodoperele artistice. “Frumoasele pietre” ale templului şi “darurile votive” nu-l atrăgeau. Privirea sa se ducea dincolo. Şi nu era desigur un spectacol încurajator: “Vor veni zile în care din tot ceea ce admiraţi, nu va rămâne piatră peste piatră care să nu fie distrusă”. Piatră peste piatră… Templul – care din casă a lui Dumnezeu şi loc de rugăciune devenise un motiv de orgoliu, de prezumţie, de falsă siguranţă naţională, cât şi piaţă unde se făceau bune afaceri – va deveni o grămadă de moloz. Dar nu pentru aceasta va fi încă sfârşitul lumii.

Câte alte construcţii, expresie a puterii sfruntate, ambiţiei, rodul nedreptăţii şi a jafurilor, trebuie încă să se prăbuşească! Sfârşitul lumii, a unei anumite lumi clădite pe violenţă şi minciună, nu a venit încă, este deja pe cale să se înfăptuiască, cel puţin în optica lui Isus. Anumite clădiri solemne sunt gata deja să trosnească, anumite fotolii sunt gata deja să se prăbuşească, anumite măşti sunt gata să cadă, anumite ipocrizii sunt deja denunţate impetuos de cuvântul său. Privirea lui Isus continuă să vadă dincolo de faţadele cele mai frapante, scenele cele mai impunătoare, monumentele glorioase, să pătrundă aparenţele. Dacă ai avea curajul să înfrunţi, astăzi, acea privire neliniştită, care anticipă “ziua cea din urmă”…

Politicianul pe creasta valului va înceta să numere maldărele de voturi de preferinţă. Şi îşi va da seama că un milion de preferinţe a numeroasei clientele nu întrunesc în mod necesar preferinţa lui Dumnezeu. “Steaua” nu se va simţi asigurată de aplauze. Şi va înţelege că pentru judecată, în acea zi, nu vor fi aplauze, nu va conta popularitatea. Judecata se va desfăşura în tăcere. Şi Dumnezeu nu va avea nevoie nici să vorbească. Va fi suficientă tăcerea sa pentru a indica primirea sau refuzul. Actorul, cel care recită viaţa sau un rol ierarhic, va fi conştient că hainele colorate, fardul cu care s-a machiat, nu-l vor apăra de acea privire. Va fi despuiat şi el, fără a respecta ierarhiile. Şi va fi vorba de privire, nu de truc. Va fi vorba de ceea ce este sub veşmintele colorate.

Bogatul lacob îşi va da seama că nu vor fi casetele de siguranţă să salveze ceva. Va trebui să umple viaţa cu ceva bun, adevărat, util pentru alţii, nu casa de bani. Dar şi eu trebuie să accept, astăzi, acea privire pătrunzătoare. Şi să nu aştept ziua finală pentru a vedea sfărâmându-se măreţii artificiale, construcţii ridicole, siguranţe care se clatină, adăposturi false, valori de doi bani, comerţ de prost gust şi de o provenienţă dubioasă. Trebuie să încep, astăzi, să demolez şi să dărâm ceea ce este fals, nesigur, puţin transparent, puţin relevant din punct de vedere evanghelic. Şi să încep, astăzi, să realizez ceva care va fi salvat în ziua cea din urmă.

“Nu va rămâne piatră peste piatră…”. Nu va rămâne pagină peste pagină. Cuvânt peste cuvânt. Operă peste operă. Fişă peste fişă. Discurs peste discurs. Articol peste articol. Apariţie peste apariţie (înţeleg apariţiile televizate). E de ajuns o privire. Şi grămada de paie creşte nemăsurată. Totuşi este mai bun focul astăzi, decât “Cuptorul aprins” mâine.

Fiecare la locul său

Nici o agitaţie, impune cu o oarecare duritate Paul creştinilor din Tesalonic. Fiecare la locul său. El însuşi, apostolul, încercase înainte să forţeze un pic timpurile. Acum remediază acea eroare de perspectivă, propunându-se ca model al unei aşteptări care nu se joacă cu frenezia sterilă, în agitaţia neconcludentă, în fanatismul apocaliptic, ci în activitate.

Cristos, când se va întoarce (şi nimeni nu cunoaşte data; şi cine crede că o ştie, o ştie greşit), va trebui să găsească pe fiecare dintre noi la locul său de muncă, cu mâinile – nu cu limba! – în acţiune. Cel mai bun mod de a câştiga veşnicia constă în a ne câştiga cu onestitate şi oboseală pâinea pe care o mâncăm aici pe pământ. Sfârşitul lumii, perspectiva vieţii de dincolo, nu permite nici o evaziune de la obligaţiile noastre pământeşti.

Eu trebuie să trăiesc şi să muncesc în optica zilei din urmă, nu stând s-o aştept pasiv sau într-o frenezie apocaliptică (care este cea mai rea formă de inerţie şi lipsă de credinţă). A construi casa în mod provizoriu este diferit de a refuza de a o construi cu scuza că va fi distrusă. Eu nu merg la biserică pentru că mi-e teamă de sfârşitul lumii, sunt descurajat, decepţionat, înşelat, plictisit, dar pentru că vreau să încep să creez o lume nouă. A crede nu înseamnă a sări peste timpul prezent pentru a sistematiza cu gândul şi fantezia viaţa de dincolo, ci a primi, prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu, un proiect de transformare a zilei de astăzi.

Nu-mi este permis să camuflez prăbuşirea iluziilor mele sub vălul credinţei în viaţa de dincolo. Nu-mi este permis să maschez înfrângerile, amărăciunile, incapacităţile, obsesiile, lipsa de responsabilitate sau neîmplinirile istorice sub trucul unui fatalism presărat cu religiozitate. Adevăratul credincios este Paul care îşi câştigă existenţa ţesând corturi. Cortul este imaginea prin excelenţă a provizoratului (opus construcţiei grandioase a templului). Şi totuşi avem impresia că tocmai acea lucrare modestă, precară, fragilă, pusă împreună cu abilitate şi iubire, este expresia unei munci umile în învăţarea dreptăţii, este în măsură să întreacă proba duratei, nu numai să reziste până la ziua din urmă, dar şi să “ţină” în acea zi.

 

* * *

 

Legea muncii a repaosului şi a odihnei

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

La începutul acestei Liturghii am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, care ne-a spus: “Planuri de pace am, şi nu de zurbavă ori de calamităţi” (Antifonul introductiv). De fapt, citind noi Evanghelia de astăzi, care nu este decât o parte din cuvântările escatologice ale lui Isus, am putea-o lua drept o vestire de nenorociri, pentru că ne vorbeşte despre războaie şi răzmeriţe, despre răscoale şi cutremure de pământ, despre foamete şi ciumă. Însă în realitate, acesta este un mesaj al păcii. Evanghelistul Luca vrea să spună că nenorociri de tot felul de calamităţi vor mai fi încă, pentru că toate acestea fac parte integrantă din istoria omenirii, şi pe care nu le-a adus Isus.

Ceea ce a adus Isus este mai degrabă posibilitatea de a depăşi toate acestea prin credinţa în numele Său: “Nici un păr din cap nu vi se va pierde. Prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre”. Cu toate acestea noi nu putem tăgădui cu toată sforţarea lui Luca de a face mai puţin dramatic şi mai conform situaţiei Bisericii din vremea sa discursul lui Isus – acesta ne pune în faţă un adevăr foarte auster: “Nu va rămânea piatră peste piatră”, nu numai din zidurile templului din Ierusalim, şi nici numai din acel edificiu mai mare care este mecanismul lumii: “Chipul acestei lumi trece” a fost concluzia pe care Sfântul Paul a tras-o din aceste discursuri (1Corinteni 7,31).

În lume, viaţa ucenicului, capătă dintr-odată un aspect nou: este viaţa de aşteptare şi de veghere, este viaţa călătorului, a pelegrinului, nu a celui înscăunat şi sedentar. Ce s-a întâmplat atunci? Se pare că în una dintre primele comunităţi creştine – cea din Tesalonic – existau credincioşi care trăgeau din acea idee o urmare imediată: nu are nici un rost să mai trudeşti, să mai munceşti, să mai produci, din moment ce totul este trecător. Mai bine să trăim zi de zi, fără nici o obligaţie pe termen lung, şi în caz că nu vom avea ce mânca vom putea recurge la expediente dintre cele mai năstruşnice. Unora ca acestora, apostolul le răspunde în cea de-a doua lectură de azi: “… unii dintre voi trăiesc în neorânduială, nu lucrează nimic, ci se ţin de nimicuri. Îndemnăm pe oamenii aceştia şi îi sfătuim în Numele Domnului nostru Isus Cristos să-şi mănânce pâinea lucrând în linişte. Când eram la voi vă spuneam lămurit: ‘Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce’”.

La începutul fragmentului citit, Paul aminteşte pilda sa personală spunând: “N-am mâncat de pomană pâinea nimănui, ci lucrând şi ostenindu-ne am muncit zi şi noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi”. Cunoaştem şi din alte surse că Paul muncea într-adevăr (făcea corturi) pentru ca prin munca lui să-i poată ajuta pe fraţii lipsiţi de cele absolut trebuincioase sau chiar de o meserie. Aşa ceva era o noutate pentru oamenii din Corint sau din Tesalonic. Cultura din care făceau ei parte dispreţuia munca brută, cu braţele, socotind că este degradantă pentru om şi că o atare muncă trebuie lăsată pe seama sclavilor şi a idioţilor.

Paul însă cunoaşte şi o altă cultură, Biblia, care îi oferă pilde cu totul contrare acestora. Prima pagină din Biblie îl prezintă pe însuşi Dumnezeu ca model de urmat în câmpul muncii: Dumnezeu lucrează şase zile întregi şi numai în a şaptea se odihneşte, stabilind în felul acesta – bineînţeles simbolic – legea muncii: dreptul atât la muncă cât şi la odihnă. Toate acestea mai înainte de apariţia păcatului. Prin urmare munca nu este o pedeapsă survenită în urma păcatului, ci face parte din însăşi firea lucrurilor. Drept pedeapsă avem numai suferinţa şi oboseala pe care o îndurăm în urma unei munci grele. Munca manuală este tot atât de respectabilă ca şi cea intelectuală ori chiar spirituală. Muncii manuale Isus îi dedică vreo douăzeci de ani (presupunând că a început să muncească la vârsta de 13 ani), şi pentru munca apostolică foloseşte de-abia doi sau trei ani, tocmai pentru acea muncă pentru care venise în această lume.

În zilele noastre, toţi oamenii admit necesitatea şi demnitatea muncii manuale şi nu mai puţin a celei intelectuale, însă părerile sunt împărţite atunci când vine vorba despre munca în sine şi locul ei în viaţa de toate zilele. Esenţialmente, pentru Karl Marx, munca este o alienare. Muncind, omul se obiectivizează în produs, se preschimbă în acesta, deoarece esenţa lui se reduce la forţă de muncă, şi din moment ce în societatea actuală rodul muncii este sustras muncitorului, însăşi realitatea lui este sustrasă; el se află pauperizat şi ca atare alienat. Noi nu descalificăm tot ceea ce a spus Marx despre muncă, numai pentru că nu ar fi unul dintre ai noştri. Aşa cum spunea Paul că le este dator grecilor, care erau păgâni, tot aşa Biserica îi este datoare lui Karl Marx, care a fost ateu, deoarece numai lui îi datorează interesul suscitat pentru problemele muncii şi ale muncitorilor, ca de altfel şi toate ideile lui bune în această privinţă: “Biserica, – spune Conciliul Vatican II – recunoaşte că mult ajutor a avut şi va avea, chiar şi din partea celor care i s-au opus şi care au persecutat-o” (Gaudium et Spes 44).

Însă viziunea pe care o are Biserica despre muncă diferă de cea a lui Marx, pentru că diferă şi concepţia pe care o are Biserica despre om. Omul nu este o forţă de muncă, ci un fiu al lui Dumnezeu, destinat unei desăvârşiri veşnice, care nu se alienează în muncă, ci se realizează, pentru că “Faptele sale îl vor urma” (Apocalips 14,13). Munca, fie executată independent ori subordonată altora, aparţine imediat persoanei, care-i imprimă natura sa, ca un sigiliu, supunând-o voinţei proprii. În mod obişnuit, prin muncă omul îşi procură pâinea cea de toate zilele pentru el şi pentru toţi ai săi, comunică cu alţi oameni, practicând o adevărată dragoste, şi în felul acesta colaborează la completarea creaţiei divine. Credinţa ne spune că oferind lui Dumnezeu munca, omul se asociază la opera răscumpărătoare a lui Cristos, care muncind la Nazaret cu propriile lui mâini, a conferit muncii cea mai înaltă distincţie. De aici, fiecărui om îi revine dreptul la muncă ca şi obligaţia de a munci cu credinţă.

În raport cu condiţiile create, societatea are menirea de a-i ajuta pe cetăţeni pentru ca aceştia să poată afla un loc de muncă corespunzător pregătirii lor intelectuale şi profesionale. Pe lângă aceasta munca trebuie remunerată, în aşa fel încât să garanteze mijloace suficiente care să permită omului şi familiei sale o viaţă demnă pe plan material, social, cultural şi spiritual, corespunzătoare activităţii şi gradului de randament economic al fiecăruia, ca şi aportului adus binelui obştesc” (Gaudium et Spes, 67). Prin urmare, munca nu este altceva decât participarea la acţiunea creatoare a lui Dumnezeu şi la acţiunea răscumpărătoare a lui Cristos, fiind în acelaşi timp însăşi realizarea omului.

Însă munca mai înseamnă şi altceva foarte deosebit: oboseală, necaz, izvor de certuri şi conflicte; cu alte cuvinte munca este o problemă, care asumă această valenţă negativă a pedepsei, aşa cum citim în Cartea Genezei: “În sudoarea frunţii tale îţi vei mânca pâinea”, adică în urma păcatului. Istoria lui Cain şi a lui Abel este istoria tragică a primului conflict de muncă, pe care Biblia îl explică şi îl analizează cu toată claritatea: “Abel era cioban, iar Cain era plugar” (Geneză 4,2). Deci contrast de interese: plugarii au fost totdeauna duşmanii cei mai înverşunaţi ai ciobanilor. Pentru a ne face o idee despre aceasta, este suficient să ne amintim de luptele epice ale coloniştilor americani, împotriva ciobanilor din Vestul Sălbatic. Ciobanii au trebuinţă de spaţii mari şi libere, de păşuni spre a-şi paşte turmele; însă plugarii trebuie să-şi îngrădească terenul cultivat, spre a fi ferit de animale, atât plantele cât şi pomii fructiferi de curând sădiţi. Prin urmare, cea dintâi crimă s-a datorat unui conflict de muncă.

Acesta este un simbol, din care Biserica trage concluzia că ceea ce periclitează raporturile în muncă şi determină neînţelegerile în societate (inegalităţi, exploatări, violenţe etc.) nu poate fi decât păcatul omului, nu o voinţă perversă ori “mitică” a societăţii. Aici nu se înţelege numai păcatul lui Adam, ci păcatul ca atare în toate formele sale, a cărui rădăcină comună are un nume precis: egoismul. Astăzi putem individualiza cu uşurinţă două manifestări ale acestei realităţi negative a muncii. Prima este lipsa locurilor de muncă, şomajul, lipsa de ocupaţie cu toate dramele evocate de acestea: drame economice din cauza dificultăţii de a procura familiei cele trebuincioase pentru trai; drame morale şi psihologice, datorate exploatării şi dependenţei, care creează această stare mizerabilă.

Omul fără ocupaţie se simte inutil, iar câteodată îşi pierde chiar şi stima de sine ca şi de toţi membrii familiei sale, care sunt înclinaţi să atribuie toată starea lor deplorabilă incapacităţii ori lipsei lui de iniţiativă, comparându-l cu alţii mai norocoşi decât el! În faţa acestui rău, a acestui neajuns care şerpuieşte periodic prin societatea noastră, creştinul trebuie să dezvolte un mare sentiment de responsabilitate şi de solidaritate. Să solicite şi să sprijine reforme, care să reducă plaga şomajului; să se achite conştiincios de toate obligaţiile, să fie solidar cu orice iniţiativă concretă în favoarea celor năpăstuiţi şi persecutaţi de soartă.

Dacă primul rău este şomajul, lipsa de lucru, al doilea este munca dusă până la exces. Din păcate, există un exces în muncă datorat lipsei de bani, slabei retribuţii, mai ales acolo unde este de întreţinut o familie numeroasă. Însă nu despre aşa ceva vom vorbi aici, ci despre acea muncă ridicată la rangul de idol al vieţii, care ocupă spaţiul tuturor zilelor săptămânii, chiar şi al celor de sărbătoare. Aici este vorba despre acea muncă neîntreruptă, care obsedează, despre munca de zi şi noapte, care-l face pe om să nu se poată dedica familiei câtuşi de puţin! Câte căsnicii nu a distrus acest idol al super-muncii, care nu poate fi altul decât mamona, adică idolul banului. Unora ca acestora trebuie să le vorbim în limbajul lui Isus: “Munca este pentru om, nu omul pentru muncă!” “Ce-ţi foloseşte chiar dacă ai câştiga lumea întreagă?”

Trebuie să învăţăm a ne dezlipi inima de munci nejustificate de nici o necesitate, pentru a nu deveni sclavii muncii. Trebuie să avem tăria şi înţelepciunea de a ne spune nouă înşine: “Ajunge cu asta!” Ceea ce câştig zilnic este suficient necesităţilor actuale ale familiei mele, prezintă chiar şi o discretă certitudine pentru viitor; familia are trebuinţă, mai întâi de toate, de mine şi numai în al doilea loc de bani, iar eu am trebuinţă şi de Dumnezeu, din care cauză nu mă pot coborî la nivelul unui animal de povară, care nu ştie nici să se roage şi nici să reflecteze. Aceasta mi-o propune Dumnezeu însuşi, care a instituit Legea muncii şi a odihnei: “Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul, dar în ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici o lucrare, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici străinul care stă în casa ta” (Exod 20,9-10). Copiii le cer părinţilor această odihnă. Să-l convingem pe tatăl de familie, care deseori greşeşte în această privinţă, în dragostea sa rău înţeleasă faţă de copii, că există ceva mai bun decât banul, de care familia sa are absolută trebuinţă.

Acum soseşte momentul în care munca omului ajunge la altarul lui Dumnezeu, atunci când noi îi vom oferi Domnului pâinea şi vinul, rodul muncii noastre. Rodul nu numai al muncii agricultorului care l-a produs, ci al muncii tuturor, deoarece, la rândul lui, agricultorul are nevoie de maşini şi de unelte pentru a-şi putea munci ogorul; are nevoie de îmbrăcăminte şi de tot ceea ce industria îi poate pune la îndemână. Aşadar, noi vom oferi toată munca omului: munca cea ascunsă a gospodinelor, care pregătesc hrana de toate zilele, cea a oamenilor muncii de pe ogoare, din fabrici, ateliere, uzine şi birouri, a oamenilor care lucrează în companiile de transport: autobuze, căi ferate, aviaţie, până chiar şi a oamenilor de ordine, care dirijează circulaţia prin intersecţiile din oraşele aglomerate.

Cristos îşi asumă toată această muncă a noastră, o asociază jertfei sale răscumpărătoare, pentru a ne-o restitui peste puţin, ca “hrană a vieţii veşnice”, dătătoare de viaţă, spre a ne putea relua mâine munca obişnuită, cu bucurie şi nădejde în aşteptarea celei “de-a opta zile” fără de apus, care va fi odihna cea veşnică în împărăţia lui Dumnezeu.

 

* * *

 

Ceasul prezent al veşniciei

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Nu ştiu dacă aţi trăit vreodată sentimentul că din orele unei zile una ar fi fost altfel, nu ar fi aparţinut parcă acelei zile, sau că din zilele unei săptămâni una ar fi “lipsit”, nu ar fi fost numărată alături de celelalte. Cred că se poate întâmpla să experimentăm asta, chiar şi fără a fi conştienţi, dacă de exemplu trăim momente sau zile total diferite de cele care le înconjoară, ca atunci când avem un ceas de fericire într-o zi plină de amărăciune.

Am ajuns cu gândul la cele spuse mai sus tocmai pentru că mi se pare că, în mod asemănător, din cele douăsprezece luni ale unui an, una ar lipsi; astfel, anului (cu unsprezece luni) iar lipsi chiar luna a unsprezecea, adică tocmai cea în care ne aflăm, o lună ce parcă nu aparţine acestui timp şi acestui pământ. Nu ştiu cât de firesc este un astfel de sentiment, dar a apărut spontan citind cuvântul Domnului din această duminică şi privind în urmă, începând de la sărbătorilor primelor zile ale acestei luni. Dacă pe 1 şi 2 noiembrie ne-am îndreptat ochii inimii spre fraţii noştri aflaţi dincolo de acest timp şi acest pământ, privirea ne-a rămas aţintită tot dincolo de graniţele acestei lumi şi duminica trecută, când Isus mărturisea că există înviere şi viaţă veşnică, iar fraţii Macabei confirmau acest adevăr prin martiriul lor admirabil. Astăzi se pare că suntem invitaţi să facem un nou pas în aceeaşi direcţie.

Cele mărturisite de Cristos în Evanghelia duminicii trecute despre soarta omului şi destinul veşnic fericit la care este chemat, exprimă totodată şi condiţia sa trecătoare în această lume. Iată că în această duminică ni se aminteşte că aceeaşi condiţie, trecătoare, este proprie şi lumii înseşi, iar noi, conştienţi de aceasta, trebuie să descoperim modul în care trebuie să trăim în această lume.

Isus, aflat în prejma templului aude admiraţia faţă de măreţia acelei lucrări, o admiraţie ce pare să exprime convingerea că o asemenea lucrare trebuie şi merită să dăinuiască. El însă, departe de a împărtăşi aceeaşi admiraţie, prevesteşte tocmai contrariul aşteptărilor celor prezenţi, şi anume, dărâmarea templului. Motivul pentru care face o astfel de dezvăluire este, ca şi altădată, unul pedagogic: voia să le trezească interesul pentru a lua aminte la viaţa lor. Reacţia celor prezenţi este imediată, dorind să afle timpul şi semnele unei asemenea grozăvii. Isus însă nu le satisface curiozitatea ci, lăsând la o poarte sfârşitul templului, le vorbeşte despre sfârşitul lumii şi, anticipând parcă o nouă întrebare din partea acestora privind timpul şi semnele acestor evenimente, nu le răspunde, ci îi atenţionează să nu se lase înşelaţi. Motivul este cât se poate de simplu: important nu este ca ei să ştie timpul sfârşitului, ci să se pregătească pentru acel ceas.

Sunt trei adevăruri pe care Cristos le dezvăluie în mod direct în Evanghelie de astăzi: primul este căderea templului înfăptuită de altfel mai apoi, în anul 70; al doilea este despre drama lumii, adică războaiele, calamităţile naturale şi bolile care sfârtecă acest pământ mereu; iar cel de-al treilea este despre drama creştinului, adică persecuţiile, nedreptăţile şi multele înşelătorii ce riscă să-i distragă acestuia atenţia şi grija de a-l aştepta pe Domnul.

Timpul prevestit de Isus este şi cel în care trăim noi: căci drama lumii o recunoaştem cu uşurinţă privind în jurul nostru; drama creştinului o simţim mai ales în dificultatea de a trăi cum vrea Dumnezeu într-o lume în care se trăieşte mai degrabă împotriva voinţei lui Dumnezeu. Tocmai de aceea nu sunt puţini cei care, văzând nedreptăţile din lume, se întreabă: Dar unde este Dumnezeu? Oare ne-a uitat? Oare ne-a părăsit?

În mod surprinzător poate, tocmai la aceste întrebări parcă fără răspuns, care macină atâtea inimi, găsim răspuns în lecturile acestei duminici. Căci prevestind toate acestea Cristos ne dovedeşte că tot ceea ce se întâmplă nu este necunoscut lui Dumnezeu (aşa cum nu i-a fost necunoscută distrugerea templului). Dumnezeu nici nu este indiferent faţă de această lume, nici nu ne-a uitat, nici nu ne-a părăsit, chiar dacă noi nu-l simţim aproape. Evanghelia şi prima lectură ne confirmă tocmai această prezenţă a lui Dumnezeu în lume, o prezenţă misterioasă, ascunsă, dar activă, care lucrează în mod continuu şi cu mare grijă aşa încât nici un fir de păr de pe capul nostru să nu se piardă. Dumnezeu ţine într-adevăr mereu frâiele istoriei veghind asupra lumii şi ocrotind mereu pe cei care-l iubesc şi-i rămân aproape.

Iar dacă prezenţa lui Dumnezeu în lume este acum misterioasă, la timpul potrivit, timp hotărât de Dumnezeu însuşi, prezenţa sa în lume va fi cunoscută de toţi prin arătarea lui Cristos ca Judecător al lumii, o arătare care va semăna teama în inimile celor care îl refuză şi nu-l iubesc pe Dumnezeu, iar trupurile lor vor fi nimicite. Această arătare însă va fi prilej de bucurie pentru toţi cei care îi vor rămâne fideli şi va fi timp de dreptate pentru toţi cei care, urmându-l pe Cristos, au acum parte de nedreptate şi suferinţă.

Această prezenţă în lume a lui Dumnezeu este sigură, deşi nevăzută ochilor noştri trupeşti, şi această certitudine trebuie să trezească în inimile noastre două atitudine fundamentale. În primul rând liniştea în faţa tulburărilor şi nedreptăţilor din lume, o linişte ce izvorăşte din convingerea că Dumnezeu este peste toate şi mai ales conduce toate spre binele celor care-l iubesc pe el (Rom 8,28). În al doilea rând trebuie să trezească o dorinţă serioasă de angajare în construirea lumii şi mai ales a propriei vieţi (cfr. L2), o lucrare perseverentă, bună şi dreaptă a noastră ce trebuie să o împlinim întăriţi de convingerea că Domnul vede toate şi răsplăteşte tot ce este făcut (ca)pentru el. O astfel de lucrare este de fapt tocmai mărturia pe care Cristos ne cerem să o dăm despre el (cf. Ev), mărturia noastră în faţa lumii despre credinţa ce-o avem în prezenţa lui Dumnezeu în lume, o mărturie care poate şi trebuie să trezească în semenii noştri aceeaşi credinţa care conduce la mântuire.

Să învăţăm aşadar să privim dincolo de această lume şi acest timp tocmai pentru a şti să trăim cât mai bine acest timp în această lume. Trăind astfel timpul de acum el va deveni deja începutul veşniciei.

 

* * *

 

Unde trăieşte Dumnezeu?

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Josh era un bărbat care nu mai călca pe la biserică. Le argumenta astfel prietenilor lui: din moment ce Dumnezeu se află în sufletul fiecăruia ce nevoie mai este să meargă cineva la Biserică? Preotul lui paroh a aflat cum gândea şi s-a hotărât să îi facă o vizită. Preotul a apărut la uşa casei lui Josh într-o seară rece de iarnă, găsindu-l pe acesta lângă şemineu. Josh l-a invitat să stea lângă el, aşa că s-au aşezat amândoi lângă foc. Preotul nu a început să îi vorbească despre mersul la biserică, deşi Josh presupunea că pentru aceasta venise. Au vorbit despre vreme. Între timp preotul a scos din foc o bucată de lemn şi a pus-o lângă şemineu. Amândoi se uitau cum flăcările scad în intensitate, apoi se sting, pentru ca la final să rămână un tăciune stins, acoperit cu cenuşă. Josh a priceput mesajul. S-a întors către preot şi i-a spus: “Părinte, duminica aceasta voi fi în biserică.” Asemenea acelei bucăţii de lemn, şi noi avem nevoie de comuniunea cu fraţii de credinţă pentru a menţine în noi focul credinţei. Avem nevoie de biserică.

Josh este exemplul unui extremism. Mai există însă un extremism: al celor care consideră că Dumnezeu este prezent doar în biserici şi în slujbele de la biserică. Despre astfel de oameni citim în pericopa evanghelică de astăzi. Nu ni se spune clar cine sunt ei, dar unii erau probabil dintre discipolii lui Isus. Ei sunt fascinaţi de splendoarea Templului din Ierusalim construit de Irod în 46 de ani. Pentru aceşti oameni, templul este locul lui Dumnezeu pe pământ, iar podoabele lui arată cât de puternică este credinţa oamenilor. Vă imaginaţi şocul care s-a citit pe feţele lor atunci când Isus le-a spus că acest templu va fi distrus şi nu va mai rămâne piatră pe piatră? Şi aşa cum a prezis Isus, Templul de la Ierusalim a fost distrus în anul 70 de armata romana, sub comanda lui Titus.

Afirmaţia lui Isus despre Templu este semnificativă nu doar pentru oamenii de atunci ci şi pentru creştinii din orice timp. Trebuie să ne amintim că poporul Ierusalimului, care a construit şi decorat Casa lui Dumnezeu, era acelaşi popor care a plănuit şi distrugerea Fiului lui Dumnezeu. Dacă îl vedeau pe Dumnezeu în pietrele şi aurul Templului, cum puteau să nu îl recunoască pe Fiul Lui, în carne şi oase? Când un templu devine atât de impozant încât oamenii nu mai pot să îl vadă pe Dumnezeu decât în el, a venit timpul distrugerii lui. Cum poate cineva explica faptul că înflorirea creştinismului în Evul Mediu a fost asociată cu o cultură în care viaţa umană şi drepturile omului erau nesocotite? Gândiţi-vă la războaiele religioase, la torturarea şi uciderea liberilor cugetători, la arderea suspecţilor de vrăjitorie şi la traficul de sclavi. Nu cumva oamenii exaltau cu atât mai mult templul ca şi casă a lui Dumnezeu, cu cât preţuiau mai puţin persoana umană făcută după chipul Său?

Dar nu ar trebui să fie aşa. Credinţa noastră cere să recunoaştem prezenţa lui Dumnezeu în persoana umană, precum şi în templu. Sfântul Paul aminteşte corintenilor că ei sunt la fel de sacrii ca templul; că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt. “Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? [...] Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu şi că nu sunteţi ai voştri?” (1Corinteni 3,16; 6,19). Creştinul care, asemenea discipolilor din Evanghelia de astăzi, îl vede pe Dumnezeu în grandoarea templului dar nu şi în oameni, are doar pe jumătate dreptate. Creştinul care, ca Josh în povestirea noastră, îl vede pe Dumnezeu în persoana umană dar nu în templu, are din nou doar pe jumătate dreptate. Evanghelia de astăzi ne provoacă deci să îl vedem şi să îi slujim lui Dumnezeu la templu, când ne strângem să îi aducem împreună cult, dar şi fiecare după ce am plecat la casele noastre. Să nu uităm de asemenea că trebuie să îl respectăm pe celălalt nu pentru că ar merita el, prin ce face, ci pentru că Dumnezeu din el merită. În acest fel, vieţile noastre la biserică şi în afara bisericii vor deveni un act continuu de slujire a aceluiaşi Dumnezeu, prezent în sufletul omului şi deopotrivă în templu.