Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXXII-a de peste an
Anul C (A, B)

Lecturi:
2Macabei 7,1-2.9-14
2Tesaloniceni 2,16-17; 3,1-5
Luca 20,27-38

Luca 20,27-38

Apoi au venit la el unii dintre saducei, care spun că nu este înviere, și l-au întrebat: “Învățătorule, Moise a scris: dacă cineva are un frate însurat care moare fără să aibă copii, fratele lui să ia femeia și să ridice urmași fratelui său. Erau deci șapte frați. Primul, însurându-se, a murit fără copii. Cel de-al doilea și cel de-al treilea au luat-o de soție. Și toți cei șapte au murit și nu au lăsat copii. În cele din urmă, a murit și femeia. Așadar, la înviere, cui îi va fi femeia soție? Pentru că toți șapte au avut-o de soție”. Isus le-a răspuns: “Fiii lumii acesteia se însoară și se mărită; însă cei considerați vrednici de lumea cealaltă și de învierea din morți nu se vor însura și nici nu se vor mărita, pentru că nu mai pot de acum să moară; sunt asemenea îngerilor și sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morții învie, o arată și Moise în textul despre rug, când îl numește pe Domnul: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacob. Însă Dumnezeu nu este al celor morți, ci al celor vii, întrucât toți trăiesc pentru el”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Șerban Tarciziu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Mihai Blaj

 

* * *

 

Învierea morților

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Credința în viața veșnică dăinuie de când există lumea. Mezii și perșii din antichitate își aruncau morții pe câmp, ca să-i mănânce fiarele sălbatice și păsările cerului, crezând că sufletul poate afla odihna veșnică numai după descompunerea trupească. Locuitorii insulei Borneo îngropau de vii o mulțime de sclavi împreună cu cadavrul șefului lor, ca să-i însoțească sufletul în viața de dincolo. Romanii puneau o monedă în gura mortului ca plată cuvenită lui Caron la trecerea sufletului cu barca peste râul Acheron, ca apoi să intre în Hades.

Nu se cuvine să punem Biblia în același cadru cu documentele superstițioase și idolatre ale popoarelor păgâne, ea este revelația divină a Creatorului. Deși credința în viața veșnică se desprinde de pe primele pagini, în care se spune despre cei care mureau că au trecut să se adauge la strămoșii lor (Num 20,24 etc.), credința în înviere este de dată mai recentă. Întrevăzută sau dorită în cartea lui Iob (19,1-23-27); dezvoltată mai clar în cartea lui Daniel (12,2); clară și precisă în cartea Macabeilor (2Mac 7,12-29), expusă în lectura I. Ca și în cărțile lui Iob și Daniel, tot așa și în cartea Macabeilor, credința în înviere s-a născut din grele suferințe, din necesitatea imperioasă a dreptății.

Cu toate acestea, deși majoritatea evreilor din vremea Mântuitorului credeau în învierea trupului, existau totuși mulți care o negau, mai ales saduceii care admiteau nemurirea sufletului și viața veșnică, dar considerau învierea ca pe o inovație și ca pe o absurditate. Acest lucru se vede clar din triumfalismul cu care saduceii pun problema, spre a-l pune în dificultate pe Isus în cazul celor șapte frați care au avut aceeași femeie ca soție și a cui va fi la înviere (Mt 22,25-29). Acești saducei formau latura cultă a arhiereilor. Cultura lor religioasă a fost impregnată mult de cultura elenistică, ce susținea că sufletul, tocmai pentru a avea viață veșnică, este necesar să se elibereze de trup, fiindcă o înviere a trupului ar însemna moartea sufletului, condamnarea lui de a rămâne în sicriul material al trupului. Din acest motiv apostolul Paul, când a predicat atenienilor în Areopag despre învierea morților, ei i-au spus cu ironie: Lasă, te vom asculta altădată (Fap 17,32). Isus le va reproșa saduceilor că nu au credință în învierea trupurilor datorită cunoașterii insuficiente a Scripturilor.

Morții vor învia fiindcă evoluția omului pe pământ își va atinge ținta finală când conștiința umană va atinge culmea dezvoltării sale prin cunoașterea binelui și răului (Gen 3,5) care a fost pricina căderii, prin cunoașterea adevărului care dă omului adevărata libertate (In 8,32). Căsătoria nu va mai fi necesară pentru înmulțirea neamului omenesc, fiindcă viața cea nouă adusă de Isus și împărtășită oamenilor, mai ales prin Euharistie, își atinge culmea prin opera Duhului Sfânt care l-a înviat pe Cristos din morți și va face vii și trupurile acelora care au crezut în cuvântul lui Isus (Rom 8,11). Chiara Lubich spune: Bobul de grâu moare sub brazdă, ca să se înmulțească, noi trebuie să murim, ca să ne înmulțim, desigur, nu ca pe pământ, dar ca în ceruri, ca îngerii lui Dumnezeu, ca acei care posedă cunoașterea vieții. Dacă omul de pe pământ ar cunoaște taina vieții, n-ar fi necesară căsătoria pentru înmulțire. Dumnezeu, care este însăși viața în esența ei unică, se înmulțește, nu ca divinitate, ci sub un număr indefinit de forme de viață, el rămânând mereu unul și același în trei persoane. La ce se puteau referi cuvintele lui Isus, adresate ucenicilor: Voi care ați lăsat case, soții, frați, surori, mame, tați veți primi însutit și veți moșteni viața veșnică (Mc 10,30), dacă nu la secretul vieții și al înmulțirii îngerești? Aceasta nu-i o dogmă a Bisericii, dar răsplata de a primi copii însutit, superiori celor lăsați pe pământ, presupune ceva deosebit tot în domeniul vieții, adică o cunoaștere superioară.

Ignorarea Scripturilor, ca și frica de chinurile trupești, i-a determinat pe mulți să respingă ideea învierii. Ideile materialiste despre lume au format falsa concepție despre viață și anume că învierea și viața veșnică, susținute de religie, constituie o evadare de la datoriile față de viața terestră. Din contra, religia pune un accent deosebit pe faptul că Dumnezeu este autorul vieții pământești și i-a încredințat-o omului ca pe o maximă responsabilitate și numai de dânsa depinde viața nouă și cea veșnică prin înviere. Păcatul este cel mai mare dușman al învierii.

Omul, în sufletul căruia apasă povara fărădelegii și în mintea căruia povara ignoranței este cât o piatră de moară, nu poate dori cu sinceritate învierea altora, dar despre sine nici nu vrea să audă că va muri.

Omul crede în înviere când nu se teme de moarte; și nu se teme de moarte când sufletul său este curat, ca sufletul nevinovat al unui prunc (Mt 18,3), când are parhesia, adică acces liber spre Dumnezeu, ca sufletele celor șapte frați Macabei. Cei care vor fi ca pruncii, găsiți vrednici să intre în împărăția lui Dumnezeu, vor dori învierea trupurilor pentru a avea o mantie a sufletului croită și brodată de cele șapte daruri ale Duhului Sfânt în toată strălucirea lor cerească, fiindcă și pe acest pământ ele fac sufletul desăvârșit, asemenea preacuratei Fecioare Maria plină de har (Lc 1,28), de aceea trebuie ca trupul acesta supus putreziciunii să se îmbrace în neputrezire (1Cor 15,53). Tu ești vrednic de a trăi… Este atât de dulce viața și lumina este atât de frumoasă, îi ziceau călăii martirului Pionius (secolul al III-lea); dar el le-a răspuns: Da, aceasta o știu însă creștinul este în căutarea altei vieți mai bune. Lumina este frumoasă însă noi dorim lumina adevărată; mai știm și aceasta că pământul este frumos, fiindcă este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu. Dar dacă renunț la toate acestea, să nu credeți că o fac din cauza dezgustului sau a disprețului, ci pentru că eu cunosc și alte bunuri și frumuseți mult mai mari și mai atrăgătoare. Și fiindcă n-au reușit să-l determine să se lepede de credință, călăii l-au dus la locul de execuție pentru a-l arde pe rug. Pionius a strigat din mijlocul flăcărilor: Mor bucuros ca tot poporul să știe că după moarte va urma învierea trupului.

Pentru a-și dovedi atotputernicia iubirii sale în fața creaturilor conștiente de integritatea lor – trup și suflet – este necesar să existe învierea din ziua de apoi, ca moartea să fie învinsă – Dușmanul cel din urmă, care va fi nimicit, este moartea (1Cor 15,26) -, spune sfântul Paul; și nu avem nici un motiv de a nu-i da crezare din moment ce Cristos a înviat.

Concluziile să le tragem din lectura a II-a: rugăciunea continuă, grija față de propovăduitorii adevărului, folosirea vieții ca mijloc de întâlnire cu Domnul care întârzie, dar nu va uita să vină, așa cum cei care cred în cuvântul lui nu uită să se hrănească cu preasfânt trupul și sângele lui, ca să aibă viață veșnică și să învie în ziua de apoi.

Nădejdea noastră nu poate fi mai mică decât a psalmistului David care spune:

Îl am mereu în fața mea pe Domnul.
El stă la dreapta mea și nu mă clatin.
De aceea se bucură inima mea
și tresaltă de veselie sufletul meu,
chiar și trupul meu se va odihni întru nădejde.
Căci tu nu vei lăsa sufletul meu în lăcașul morților,
nici nu vei îngădui ca cel drept al tău
să vadă putrezirea.
Îmi vei arăta cărarea vieții,
bucurie deplină de la fața ta și desfătări la dreapta ta, în veci
(Ps 16/15,8-11)

Fiul psalmistului, Solomon, spune la rândul său: Nu Dumnezeu a făcut moartea și nici nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii sunt izbăvitoare; întru ele nu este sămânță de pieire și moartea nu are putere asupra pământului. Cuvioșia este nemuritoare, iar nedreptatea duce la moarte (Înț 1,13-15).

 

* * *

 

Duminica a XXXII-a (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Predici.cnet.ro

În timpul persecuției lui Antioh împotriva poporului israelit, au fost arestați șapte frați împreună cu mama lor. Regele Antioh a poruncit să fie loviți cu biciul și cu vâna de bou silindu-i astfel să mănânce carne de porc, care era oprită de legea lor. Unul dintre ei… a spus regelui înainte de a muri: “Tu nelegiuitule, tu ne scoți din această viață, dar regele universului ne va învia la o viață veșnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui!” (Mac 7,1-14)

Istoria acestei mame evreice, arestată împreună cu cei șapte copii ai săi și obligată, ea și copiii ei, de un tiran să-și încalce obiceiurile religioase, este deosebit de emoționantă. Omul modern pare a fi mai sensibil față de “încălcarea drepturilor elementare ale omului” (deși cazuri similare nu lipsesc nici în zilele noastre), iar în fața unei astfel de relatări nu poate să nu simtă o adâncă durerea în suflet.

Lecția pe care, totuși, ne-o dă această istorie este dublă. Pe de-o parte, admirăm eroismul acestor credincioși care apără cu prețul vieții acel Cuvânt inspirat care le-a orânduit viața (Legea lui Moise). Pe de altă parte, din reproșurile adresate persecutorului de acești eroi, întrezărim o credința de nezdruncinat în învierea către viața veșnică, învierea acordată ca o răsplată pentru fidelitatea lor. Nu peste mult timp Învierea lui Isus Cristos va da conținut acestei credințe.

Isus le-a spus saduceilor, care neagă învierea morților: “…Cei care vor fi găsiți vrednici să aibă parte de lumea viitoare și de învierea morților… sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moștenitori ai învierii. Iar că morții trebuie să învie, însuși Moise ne-a dat de înțeles în locul unde vorbește despre tufișul arzând, când îl numește pe Domnul: Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac și Dumnezeul lui Iacob. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii, căci pentru el toți sunt vii!” (Lc 20,34-38)

Fragmentul evanghelic al acestei duminici ne pune în fața unei controverse cu privire la existența unei vieți dincolo de moarte (controversă care se bucură și astăzi de același interes). Vorbind despre acest subiect înainte de propria sa moarte, Isus ne arată că învierea fiecăruia se înscrie în planul mântuitor al lui Dumnezeu. Întreaga noastră viață se dovedește astfel a fi prinsă în această dinamică: după o viață de credință și de iubire trăită pe pământ suntem chemați să participăm la slava în care Isus Cristos Înviat se află.

Acestei învățături fundamentale îi putem adăuga o alta. De vreme ce oamenii, după moarte, sunt asemenea îngerilor și nu se mai căsătoresc, nu putem oare vedea în acest pasaj acea dimensiune eshatologică a celibatului consacrat? Celibatul în vederea Împărăției Cerurilor (Mt 19,12) prefigurează tocmai starea de înviere, stare la care până și cei cu vocație la viața de căsătorie trebuie treptat să se pregătească.

Fără a manifesta nici cea mai mică desconsiderare pentru condiția noastră terestră, această pagină a Evangheliei pune în evidență aspectul ei temporar: locuința noastră definitivă se află în cer (Ev 13,14).

 

* * *

 

Fantezia lui Dumnezeu și problemele neghioabe ale oamenilor

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Ceva ce călăii nu reușesc să înțeleagă

Două istorii, protagoniștii sunt șapte frați. Una este serioasă. Cealaltă, cea inventată de saducei, ar vrea să propună o problemă subtilă, vicleană, care este în schimb pur și simplu ridicolă. În acest al doilea caz nu putem lua în serios pe cei șapte frați preocupați numai de a-și asigura o descendență și care consideră femeia nu ca un subiect al unei povești de iubire, ci ca un instrument de folosit numai pentru a avea un fiu. De-a dreptul respingătoare apare întrebarea-cursă centrală: Această femeie deci, la înviere, a cui va fi soție? Pentru că trădează o mentalitate juridică de posesie, o revendicare a dreptului de proprietate în privința unei persoane.

Să ne oprim, mai degrabă, la episodul descris de a doua carte a Macabeilor și care se încadrează în perioada de represiune feroce a regelui Antioh Epifanul (167 î.C.), de origine și educație greacă, împotriva poporului care se opune abuzului de a distruge tradițiile strămoșilor și cultul unicului Dumnezeu, substituindu-l pe acesta cu cel al lui Zeus – mai seducător și mai la zi. Cei șapte frați, încurajați de mama lor – iată o femeie asupra cărui rol saduceii din toate timpurile nu vor reuși să schițeze un “caz” elegant, util să sprijine ideile lor împrumutate de la cel mai învechit conservatorism – apar “rezistenți”. Regele, deși cu toate amenințările și ademenirile, momelile și torturile, nu reușește să îi înduplece. “Biciul și vinele de bou” se dovedesc neputincioase.

Antioh poate să chinuie trupul lor, să smulgă viața lor, dar nu reușește să extirpe, să stingă valorile pe care le păzesc în adâncul inimii lor, și pentru care sunt dispuși să-și verse sângele până la ultima picătură. Cei șapte frați posedă un tezaur, un secret, care deși nu anesteziază trupul lor supus la torturile cele mai crude, îi face mai puternici decât regele și zbirii săi. Acest secret de nezdruncinat este credința în cealaltă viață, într-un alt rege (“…regele lumii, după ce vom muri pentru legile sale, ne va învia la o viață nouă și veșnică”). Este tipic gestul celui de al treilea frate care “a scos deîndată limba și a întins cu curaj mâinile…” Se predă, dezarmat, instrumentelor de tortură și, în același timp, se sustrage din puterea lor. Se declară în mod provocator “insensibil”. Este ceva în el care scapă de prinderea bestială a călăilor. Pot dispune de mădularele sale, să le maltrateze oribil, să le scotocească cu furie oarbă, să le profaneze, dar secretul prețios rămâne de neatins, intact. Ni măcar intuit.

Nu este rezistență fără demnitate

Desigur nu toate manifestările de fidelitate sunt de prețuit ca cea oferită de cei șapte frați Macabei. Există fidelitate și fidelitate. Este o fidelitate dificilă, costisitoare, plătită cu viața, care se referă la valori esențiale, de nezdruncinat. Și este o fidelitate ușoară, plăcută, bine remunerată, care ne aduce scutiri și privilegii, și costă numai o plecăciune, și se interesează de aspecte marginale, probleme formale, atitudini exterioare. Al treilea frate “a scos prompt limba afară” oferind-o cleștilor incandescenți ale torționarului. Cineva, astăzi, scoate afară limba cu o extremă ușurință pentru a rosti cuvinte de lingușire, sau pentru a denunța presupusele infidelități ale altuia și dobândind astfel titluri, onoruri, recunoașteri, promovări în carieră, și catedre.

Există o fidelitate care este fermitate în principiile fundamentale, în punctele caracteristice ale evangheliei. Este exprimată cu modestie, umilință, cu un fel de pudoare, chiar dacă cu hotărâre, fără ambiguitate. Și această provoacă respect chiar și dușmanilor. “Însuși regele și demnitarii săi au rămas frapați de curajul tânărului…”. Și există o fidelitate care este servilism, lingușire afectată, curtenie nerușinată, scenarizare insuportabilă. Și aceasta este ridicolă și penibilă în același timp. Caraghioasă și înjositoare. Meschină și repugnantă. Patetică și odioasă. Prima este expresia curajului. A doua a josniciei și ipocriziei. Prima te ajută să crezi. A doua constituie o piatră de poticnire.

În sfârșit, este o fidelitate care, mizând pe viața veșnică, redimensionează falsele măreții și puteri de pe pământ. Și este din păcate o fidelitate care instrumentalizează credința și este un concert deviant de la ascultarea creștină, mizează pe adunarea unui mare număr de avantaje în viața de aici de pe pământ. Linia de demarcație rămâne mereu orgoliul. Sau, dacă preferăm, demnitatea.

Fidelitatea este făcută din ne-cedări

Frații Macabei au fost fără îndoială “rezistenți”. Dar rezistența nu este un act singular, izolat, “istoric”, de tărie, și nici pur și simplu un sezon eroic al vieții. Rezistența este o atitudine de fond a conștiinței creștine, care se traduce în gesturi mici și comportamente zilnice. Este vorba de “a rezista” în fiecare zi în fața stupidității, a modelor dominante, a micilor cedări, a prefăcătoriilor, minciunilor, compromisurilor, ticăloșiilor, ambiguităților, echivocurilor. Sunt tirani de toate genurile care ne înconjoară din toate părțile, cărora trebuie să le opunem un “nu” hotărât al refuzului. Rezistent este cel care nu se pleacă nici în fața puternicilor nici în fața ademenirilor, nu se lasă smuls de nici un tezaur al libertății. Cel rezistent, ca al treilea frate, își scoate limba, o face numai pentru a spune adevărul. Cu orice preț. Orice (clește sau promovare) îi prezintă celui care îi stă în față. Rezistența, ca fidelitate, este construită printr-o serie neîntreruptă de mici ne-cedări.

Întrebați-mă de ce. Nu mă întrebați cum

Sunt întrebări neghioabe care fac concurență cu cea pusă de saducei cu cazul lor închipuit. Una care este adesea pusă este aceasta: Cum trebuie să ne imaginăm viața de dincolo? Fapt este că “trebuie” să credem în viața de dincolo, nu să ne imaginăm, și nici să nu ne hazardăm s-o descriem. Eu cred că… Dar îmi refuz să mă gândesc cum este. “Cum” nu este treaba mea. Misterul, când nu este înconjurat de respect și discreție, riscă să fie profanat, banalizat, de curiozitate. Și de la banalizare la ridicol – ca în cazul propus de saducei – pasul este scurt.

Orice imagine a mea despre cealaltă viață este totdeauna o prelungire a experienței mele, o sedimentare a dorințelor mele sensibile. Toate paradisurile reprezentate de oameni sunt artificiale. Eu nu am nevoie să știu cum este Paradisul și ce voi face acolo. Mă încred mai mult în fantezia lui Dumnezeu decât în construcțiile imaginației mele. Credința mea în înviere este bazată pe Dumnezeu “care iubește viața”, pe Dumnezeu care “nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii”. Nu aș vrea să scandalizez pe nimeni mărturisind că cu cât mai mult cineva se preocupă să-mi explice Paradisul, cu atât mai puțin am dorința de a merge acolo.

Domnul este fidel (cum ne amintește Paul în a doua lectură). Acum, dacă Dumnezeu este fidel, nu poate să fie numai într-un “timp limitat”. El este fidel pentru totdeauna, conform timpului său, care este eternitatea. Dacă a aprins în inima mea această iubire față de El, dacă a legat acest raport, dacă a inițiat această istorie, în orice caz luând totdeauna El inițiativa, sunt sigur că nu poate stinge focul, să rupă firul, să întrerupă istoria. Aceasta îmi ajunge. Pentru rest, sunt sigur că Dumnezeul iubirii surprinzătoare, mereu nouă, nu poate fi Dumnezeul plictiselii. Și cine pretinde că-mi deschide o fereastră pentru a-mi da o ochiadă în cealaltă lume, răspund liniștit: Toate acestea sunt totdeauna pe versantul omului. Pentru a vedea clar, ar trebui să fim situați pe celălalt versant. Deci, mulțumesc. Dar mă simt mai întărit cu ochii închiși.

Tot sfântul Paul ne amintește că trebuie să fim tari, să rezistăm în tărie și curaj, să ne încredem în Acela “care ne-a iubit și ne-a dăruit, prin harul său, o mângâiere veșnică și o bună speranță”. Același Dumnezeu are grijă, dacă îl invocăm, să întărească iubirea noastră, să întărească credința noastră. Nu ajunge să ne lansăm în cursă. Trebuie “să rezistăm”. Un act de credință, dacă este autentic, trebuie să dureze… cel puțin până la moarte. După aceea, va avea El grijă…

 

* * *

 

Aștept învierea morților…

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Anul liturgic se apropie de sfârșit, și în același timp chiar și anualul nostru itinerariu prin istoria Mântuirii se apropie de punctul de sosire. De aceea aici nu este de mirare ca în aceste ultime duminici atenția noastră să se îndrepte spre cele din urmă lucruri ale omului. Astăzi, Cuvântul lui Dumnezeu ne invită a aprofunda credința noastră în Învierea Morților, fiind unul dintre adevărurile fundamentale, pe care îl pronunțăm și în “Crez”, prin cuvintele: “Aștept învierea morților”.

Lecturile pe care le-am ascultat, ne trasează un cadru complet al revelației biblice cu privire la Învierea morților, ce apare într-o manieră foarte clară și explicită numai către sfârșitul Vechiului Testament. Pericopa din Cartea Macabeilor, pe care am citit-o astăzi, este pentru noi mărturia cea mai avansată: “După ce vom muri – spuse unul din cei șapte frați uciși de Antioh – Dumnezeu ne va învia la o viață nouă și vrednică”. Însă această credință nu apare așa dintr-o dată, spontan, ci își are rădăcini adânci în toată revelația biblică de mai înainte.

Două lucruri absolut sigure au dus la această concluzie: certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu, și cea a insuficienței și nedreptei retribuții pământești. Puterea creatoare și mântuitoare a lui Dumnezeu este de așa natură încât îl urmărește pe om chiar și după moarte, ba chiar și în iad. Moartea marchează limita extremă a omului, însă nu și a puterii lui Dumnezeu: “Domnul omoară și învie, El coboară în locuința morților și El scoate de acolo” (2Samuel 2,6).

Pe de altă parte apare tot mai evident – mai cu seamă după experiența lui Iov – că în această lume, soarta celor buni este de așa natură încât fără nădejdea unei alte răsplăți după moarte ar fi imposibilă, și ar exista primejdia ca omul să cadă în disperare. În această viață toate se petrec la fel; și celui drept și celui nedrept, atât fericirea cât și nefericirea. Episodul evanghelic ne vorbește despre starea acestei credințe în vremea Noului Testament, și ne ajută să înțelegem mai bine doctrina lui Isus, care trebuie să fie decisivă pentru noi.

Aici este vorba despre o pericopă reprodusă cu puține schimbări de către cei trei sinoptici, dovadă sigură că, chiar dintru început, Biserica a avut totdeauna în vedere importanța Învierii Morților. De această dată inițiativa aparține saducheilor, care erau reprezentanții aristocrației sacerdotale din Ierusalim. Referindu-se la principiul revelației vechi, ei nu acceptau doctrina învierii morților, considerând-o ca o inovație. Tot ceea ce îi spun ei lui Isus nu are nimic de a face cu o întrebare justă, care să presupună și un răspuns, ci este mai degrabă o sfidare.

Făcând aluzie la legea mozaică din capitolul 25 din Deuteronom, cu privire la repudiere (pe femeia rămasă văduvă fără copii de parte bărbătească, fratele soțului decedat să o ia de nevastă și să ridice urmași acestuia), presupuneau cazul limită al unei femei care trecuse pe rând în felul acesta la cei șapte frați, spre a întreba apoi pe un ton triumfal, siguri fiind că au demonstrat cum nici nu s-ar fi putut mai bine absurditatea învierii morților: “Deci la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia, fiindcă toți șapte au avut-o de nevastă?”

Răspunsul lui Isus este extraordinar: fără a se depărta prea mult de terenul ales de adversarii săi, adică de legea mozaică, prin puține cuvinte El arată mai întâi de toate unde este greșeala saducheilor, pe care o corijează, și apoi dă credinței în învierea morților expresia cea mai profundă și mai convingătoare. Se înțelege deci și admirația unora dintre cărturarii care se aflau de față: “Învățătorule, bine ai zis!” Saducheii înțelegeau așadar greșit, citeau Scriptura ca niște raționaliști, și în felul acesta nu știau să citească lucrul cel mai important, care este puterea lui Dumnezeu (Marcu 12,24).

Această putere a lui Dumnezeu, care de la început l-a creat pe om din nimic, la sfârșit îl va învia din morți. Aceasta este opera nu a naturii ci a atotputerniciei lui Dumnezeu, a atotputerniciei divine. “La Dumnezeu toate sunt cu putință! ” Poate că saducheii asimilaseră în această privință ideile lumii culte ale vremii, și credinței biblice în învierea morților îi opuneau credința elenistică în nemurirea sufletului. Da, într-adevăr, omul supraviețuiește și după moarte, nu prin puterea lui Dumnezeu care-l învie, ci pentru că sufletul său este făcut de natură să fie nemuritor, și trebuie să se elibereze de trup spre a putea trăi în veșnicie.

În cazul acesta, caricatura pe care și-o măsluiseră ei despre viața celor înviați ar sluji foarte bine spre a combate nu atât ideea că există o viață după moarte, cât mai mult ideea că această viață este obținută printr-o înviere în care este implicat și trupul omenesc. Isus le răspunde expunând cu toată vigoarea condiția spirituală a celor înviați: “Fiii veacului acestuia se însoară și se mărită; cei ce vor fi aflați vrednici să aibă parte de veacul viitor și de învierea dintre cei morți nici nu se vor însura nici nu se vor mărita, pentru că nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii și vor fi fiii lui Dumnezeu”.

Căsătoria este legată de condiția prezentă a mortalității omului; acolo unde nu mai este moarte, nu mai este trebuință nici de naștere nici de căsătorie. Aceasta nu înseamnă că va dispărea legătura care a unit cele două ființe în viață; tot ceea ce este pozitiv în lume nu va fi distrus la înviere, ci va fi perfecționat și spiritualizat. Cu alte cuvinte, viața celor înviați nu va mai fi ca cea de mai înainte, ci într-un anumit fel se va asemăna cu viața îngerilor și va fi părtașă la însăși viața lui Dumnezeu (“sunt fiul lui Dumnezeu”). Aici îmi vin în minte cuvintele lui Ioan Evanghelistul care spune: “Prea iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că atunci când se va arăta El, vom fi ca El, pentru că îl vom vedea așa cum este” (1Ioan 3,2).

Toată greutatea cuvântului lui Isus nu stă în mod ci în fapt, adică “Nu cum va fi învierea”, ci numai pur și simplu “că va fi înviere”. Isus se referă și El la Cartea lui Moise și mai exact la episodul rugului arzător, acolo unde Dumnezeu se proclamă: “Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, și încheie: “Dumnezeu nu este Dumnezeul morților, ci al celor vii, pentru că toți trăiesc prin El”. Dacă Dumnezeu spune că este Dumnezeul lui Avraam, a lui Isaac și al lui Iacob, într-o epocă în care Avraam, Isaac și Iacob erau morți de sute de ani, și dacă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, în cazul acesta înseamnă că Avraam, Isaac și Iacob mai trăiesc încă.

Acest text sugerează singura considerație care-l întărește pe creștinul modern în credința lui că după moarte mai există și o altă viață. De fapt, această speranță el și-o bazează nu pe argumente platonice cu privire la natura sufletului, ci pe experiența comuniunii cu Dumnezeu. După cât se poate observa, Isus prezintă aici o alternativă radicală: Ori credință în învierea morților, ori ateismul. Ambele stau și cad împreună. Nu se poate crede într-un Dumnezeu care a pus în mișcare cerul și pământul pentru om, care a proiectat pentru omul păcătos o grandioasă Istorie a mântuirii, dacă în cele din urmă omul ar fi destinat să o sfârșească în întunericul unui mormânt, pentru că în cele din urmă Dumnezeu nu ar fi decât stăpânul unui cimitir imens: ar fi un Dumnezeu al celor morți, și ca atare El însuși nu ar fi decât un Dumnezeu mort.

În cazul acesta, întreaga noastră viață ne-ar apărea un joc crud și barbar, care ne-ar face să întrevedem numai și să dorim lumina, bucuria, viața, însă numai pentru a ne spune că toate acestea nu sunt făcute pentru noi. Este suficient a ne forma chiar și numai o simplă idee despre așa ceva, spre a vedea absurditatea și a ne feri de ea. Din moment ce am crezut în Dumnezeu, acum ne trebuie mai multă tărie pentru a nu crede în învierea morților, decât pentru a crede în ea. Se înțelege atunci pentru ce Isus își încheie discuția cu saducheii cu o extraordinară forță, și oarecum chiar cu mânie: Mult rătăciților, voi sunteți în greșeală.

Spuneam la început că lecturile de astăzi ne permit a trasa un cadru complet al credinței biblice în învierea morților. Însă până acum lipsește din acest cadru cel mai important element dintre toate: Învierea lui Cristos! “Eu sunt Învierea și Viața” – spune Domnul – cine crede în Mine nu va muri în veci. Noi nu vom putea dezvolta aici întreaga argumentație a lui Paul cuprinsă în faimosul capitol al 15-lea din prima sa Scrisoare către Corinteni, ci ne vom mulțumi doar cu afirmația de bază: “Iar dacă se propovăduiește că Cristos a înviat din morți, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morților? Dacă nu este înviere a morților, nici Cristos nu a înviat” (1Corinteni 15,12-13).

Pentru Noul Testament, învierea lui Isus nu este un eveniment izolat, ci reprezintă inițierea și anticiparea învierii generale a morților. Isus este primul dintre cei înviați, “este pârga acestora”, însă nu se poate avea pârgă decât în vederea unei recolte întregi și bogate (1Corinten 15,20). Probabil că apostolul a avut de a face cu persoane influențate de saduchei sau de doctrina grecească, care admitea nemurirea sufletului, însă nu și nemurirea omului întreg (2Timotei 2,18). Prin urmare, aceasta este credința în Învierea morților. Desigur că o atare credință include și credința în judecata lui Dumnezeu, deoarece cu toții vor învia în ziua de apoi, însă nu toți vor învia pentru viața cea veșnică. Ideea învierii generale din morți nu exclude un alt adevăr de credință tot atât de important, adică pedeapsa veșnică a celor nelegiuiți (Matei 25,46).

Noi ne vom opri astăzi asupra aspectului pozitiv și mângâietor al unei credințe. Dacă noi mai stăm la îndoială atunci când este vorba de a adera cu tot sufletul la această credință, aceasta nu o facem pentru că ni s-ar părea absurdă, ci pentru că o aflăm prea frumoasă, corespunzătoare întocmai cu cele mai intime dorințe a inimii noastre. Sfântul Paul spune: “Noi nu vrem să fim dezbrăcați de trup ci să fim îmbrăcați cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ceea ce este muritor în noi, să fie înghițit de viață… Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbrace cu neputrezire” (2Corinteni 5,1-5; 1Corinetni 15,51-53). Noi vrem să fim fericiți cu trupul nostru, și nu fără el. Aproape toate religiile și toți credincioșii din lume, având în vedere dorința omului de viață, au propovăduit o viață și după moarte; însă noutatea Bibliei stă în faptul că această viață de după moarte nu este concepută ca o repetare a acestei vieți, așa cum se observă în doctrina reîncarnării, proprie hinduismului sau altor religii orientale, nici în viața parțială, adică limitată numai la un element spiritual al omului, ci ca “o viață veșnică”, ca o viață desăvârșită. Fiecare om creat de Dumnezeu este destinat a trăi în comuniune cu Dumnezeu.

Ce garanții avem pentru a susține că această nemaiauzită așteptare a noastră va deveni într-o zi realitate? Niciuna, dacă prin garanții înțelegem numai acelea pe care ni le prezintă natura sau vreo lege: în nașterea omului există garanția sigură că el va muri, însă în moartea lui nu există nici o garanție că va învia, ci există numai garanția pe care ne-o dă credința, și care se bazează pe făgăduința lui Dumnezeu, și mai ales pe faptul că această făgăduință a început să fie împlinită deja, prin învierea lui Isus din morți. Cum a primit lumea revelația biblică în ceea ce privește învierea morților? Cuvântarea lui Paul ne lămurește cum nici nu se poate mai bine: “Când au auzit ei de învierea morților își băteau joc, iar alții au spus: Asupra acestor lucruri, te vom asculta altădată” (Fapte 17,32).

Dacă credința în înviere ar fi într-adevăr un “mit” și un produs al mentalității neștiințifice a anticilor, așa cum se spune adesea, aceasta ar fi fost primită fără dificultate, însă atât atunci, cât și în timpul de față, a provocat și provoacă scandal. Numai că motivul scandalului de atunci diferă de cel din zilele noastre, fiind chiar diametral opus. Pentru ce socoteau grecii o naivitate dogma învierii trupurilor? Pentru că în ochii lor, acesta supraevalua importanța acestei lumi și a acestui trup, făgăduindu-le și lor o mântuire. Pentru ei, adevărata mântuire însemna mântuirea de trup, nu mântuirea trupului. Mântuire însemna eliberarea din închistarea acestei lumi haotice și trecătoare spre a se reîntoarce în starea ființelor nemateriale. Ei refuzau învierea pentru același motiv pentru care refuzau și reîncarnarea.

Pentru ce li se pare naivă necredincioșilor din zilele noastre, credința în învierea morților? Pentru, că după părerea lor, credința nu ar privi cu destulă seriozitate această lume cu toată istoria ei. În sensul acesta, credința, în loc să îl angajeze pe om ca să lupte pentru un trai mai bun, și în felul acesta să instaureze aici pe pământ o condiție de libertate și de fericire, îl obligă pe om să viseze o viață de dincolo de mormânt, care nu poate fi decât rodul iluziei și al alienării. Cel ce raționează astfel schimbă complet sensul credinței creștine în învierea morților.

O stare de credință nu se naște din dezgustul pentru viață, ci din pasiunea pentru viață: “Tu ești vrednic de a trăi… Este atât de dulce viața, și lumina atât de frumoasă este! ” – îi spuneau călăii unui martir din secolul al III-lea, pe nume Pionio, însă el le-a răspuns: “Da, știu și eu că e dulce viața, însă noi suntem în căutarea unei alte vieți mai bune. Lumina este frumoasă, însă noi dorim lumina cea adevărată; mai știu și că pământul este frumos pentru că este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu”. Dar dacă renunțăm la toate acestea, să nu credeți că o facem din cauza dezgustului sau al disprețului, ci pentru că noi cunoaștem și alte bunuri și frumuseți mult mai mari și mai atrăgătoare.

În plus, întreaga noastră credință în învierea morților nu-l înstrăinează pe credincios de obligațiile sale morale în istorie, ci îl stimulează. “Speranța în înviere – scrie un Sfânt Părinte al Bisericii – este temelia oricărei fapte bune. Așteptarea răsplății călește și întărește sufletul pentru săvârșirea binelui”. Fiecare muncitor este dispus a îndura truda zilei dacă prevede o răsplată. Tot sufletul care crede în înviere se îngrijește de el însuși, însă cel ce nu crede se lasă cu ușurință pradă dezastrului.

Cel ce crede că trupul rămâne pentru înviere se îngrijește de această haină a sufletului și nu-l pătează cu păcate. Însă cine nu crede în înviere, acela se dedă la necurății, abuzând de propriul său trup ca de un lucru ce nu-i aparține. Prin urmare, credința în învierea morților este o înștiințare și o învățătură mântuitoare a Bisericii, mare și necesară, contrazisă de mulți cu toate că este probată de adevăr. Grecii o combat și ereticii o răstălmăcesc. Asupra reflecțiilor propuse, va coborî acum Euharistia, care este pentru noi arvuna învierii viitoare: “Cel ce mănâncă Trupul meu și bea Sângele meu, are viața veșnică și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,54).

 

* * *

 

Credința în înviere

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un misionar străin dintr-un sat african a primit sarcina să traducă Noul Testament în limba locală. Bine intenționat, misionarul a văzut aceasta ca o ocazie să modernizeze Noul Testament, pentru a nu le transmite africanilor ceea ce el considera a fi viziunea “antică și superstițioasă” a lumii despre Biblie. S-a hotărât astfel să elimine din traducere toate referirile la ființele spirituale altele decât Dumnezeu și Duhul Sfânt. Spiritele rele și îngerii, susținea el, nu își au sensul într-o lume civilizată ca cea de astăzi. Un preot nativ african a încercat să îl convingă că dimensiunea spirituală face parte și din viziunea biblică și din cea africană și deci nu trebuie eliminată, dar nu a fost ascultat.

Dar într-o zi misionarul a mers în comunitatea lui favorită pentru serviciul de duminică, având surpriza să vadă că o credincioasă se comportă ciudat. Ca la orice slujbă în Africa erau folosite tobe, iar femeia dansa isteric. Era vizibil rușinată de comportamentul ei. Cei de lângă ea știau clar ce se întâmplă: dădea semne de posedare. La final oamenii au adus-o la pastor întrebându-l: “Ce facem cu ea?” Misionarul, cu privirea șocată, și-a băgat mâna în buzunar, a găsit o aspirină și le-a întins-o. “Dați-i aceasta și spuneți-mi peste câteva zile cum se simte.” S-a întors la sediul misiunii și a început să se simtă tot mai rău, marcat de experiența de la slujbă. Desigur știa că peste câteva zile femeia aceea avea să îi fie adusă din nou, într-o stare mai rea. Vălul de pe ochi i-a căzut zelosului cruciat ce dorea să convertească Africa de la “credințe superstițioase” când și-a dat seama că el este cel care are nevoie cel mai mult de convertire.

Asemenea misionarului acesta, mulți oameni cred că a fi creștin în ziua de astăzi înseamnă a lăsa în urmă credința în spirite. Dar ceea ce nu înțeleg oamenii este că acest mod de gândire nu este câtuși de puțin modern. Chiar și pe vremea lui Isus erau unii care nu credeau în spirite, în îngeri și în învierea morților. Acești oameni aparțineau unei grupări religioase și politice, fiind cunoscuți sub numele de saducei. În Evanghelia de astăzi auzim despre niște saducei care au venit la Isus și vroiau să îi dovedească absurditatea credinței în înviere. Au inventat o poveste cu șapte frați care pe rând s-au însurat cu aceeași femeie, întrebându-l apoi pe Isus: “Așadar, la înviere, cui îi va fi femeia soție? Pentru că toți șapte au avut-o de soție” (Luca 20,33). Isus a răspuns că este imposibil să înțelegi viața după înviere în termenii vieții actuale, din moment ce în viața viitoare nu va fi nevoie de căsătorie.

Să observăm că problema saduceilor are de-a face cu modul în care stau lucrurile în viața viitoare, pe când răspunsul lui Isus este despre motivul învierii. Există înviere pentru că Dumnezeu este Dumnezeu celor vii. Dumnezeu ne-a creat pentru viață și nu pentru dispariția totală. Dumnezeu nu ne creează cum suflăm noi balonașe de săpun, care acum sunt, acum nu mai sunt. Nu, Dumnezeu ne dă viață care nu se încheie odată cu existența pământească. Dacă este vreo credință de care oamenii de astăzi au nevoie, aceasta este în înviere. De ce? Deoarece este antidotul eficient la boala infecțioasă a materialismului. Se spune că un turist american i-a făcut o vizită rabinului polonez Hofetz Chaim. Uimit că în toată camera rabinului nu erau decât cărți, o masă și o banchetă, turistul l-a întrebat: “Rabinule, unde este mobila Dvs?” “Dar a ta unde este?”, i-a replicat rabinul. “A mea?”, l-a întrebat turistul uimit. “Eu sunt doar un vizitator, sunt în trecere pe aici.” “La fel și eu”, i-a răspuns Hofetz Chaim.

Să îi mulțumim lui Dumnezeu că ne-a revelat misterul învierii. Să reafirmăm cu convingere credința noastră în viața viitoare, aceasta fiind cea mai bună cale pentru a ne curăța viețile de materialism. Înțelegem noi oare exact cum va fi viața după înviere? Cu siguranță că nu. Căci vorbim despre “cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (1Corinteni 2,9).

 

* * *

 

Moartea? A, o virgulă

Autor: pr. Mihai Blaj
Copyright: Predici.cnet.ro

Îmi amintesc că, odată, la știri, am văzut relatată una dintre cele mai stupide morți de care am auzit vreodată. Un bărbat circula noaptea pe autostrada București-Pitești. La un moment dat a oprit pe dreapta. Reporterul nu a precizat motivul, dar noi, obișnuiți cu spațiul nostru departe de a fi civilizat, intuim că omul avea niște nevoi pe care trebuia să și le rezolve și cum nu avea la îndemână o soluție decentă, a fost nevoit să improvizeze. Din spate a venit un camion care a lovit mașina sa parcată pe dreapta, aceasta a căzut peste el, care stătea pe marginea șanțului, și omul a murit. Că te pornești la drum și s-ar putea să faci o greșeală în trafic sau că ar fi posibil să intre unul în tine, te mai gândești. Dar că stai și tu liniștit pe marginea unui șanț și mori zdrobit de propria mașină parcată regulamentar pe dreapta, la asta chiar că nu m-am gândit niciodată atunci când am pornit motorul vreunei mașini. Morala e exprimată în binecunoscuta noastră vorbă: azi ești, mâine nu mai ești.

Am început în stilul acesta macabru pentru că la această predică vreau să vorbesc despre moarte, și aceasta din mai multe motive. Mai întâi pentru că în prima lectură e vorba de moartea celor 7 frați macabei (deocamdată doar 4, restul săptămâna viitoare) iar în evanghelie de celebra femeie numită ironic de unii comentatori ai acestui fragment “ucigătoarea de soți”. Apoi, pentru că tema reală a lecturilor de azi e învierea noastră viitoare, dar cum acesta e un subiect relativ dificil de dezvoltat la o predică, aleg să fiu mai comod (iertare!) și să mă opresc doar la prima etapă a acestui măreț eveniment care se va întâmpla la sfârșitul lumii. În fine, pentru că ne aflăm la sfârșitul săptămânii de rugăciuni pentru dobândirea indulgenței pentru sufletele din purgator și consider nimerit ca acum, când nu suntem marcați neapărat de o întâlnire prea directă cu moartea, ca în cazul unei înmormântări (cand, ca preot, nu poti spune chiar orice, dar trebuie mai mult să încurajezi familia îndoliată), s-o privim cu ceva mai multă luciditate. Și o să încerc să vă împărtășesc în câteva gânduri, într-o notă personală, cum privesc eu moartea.

“Tânăr vreau mereu să fiu / Să trăiesc așa cum știu / Ca la 20 de ani / Fără griji și fără bani” spune un binecunoscut cântec și, gândindu-mă la mine, nu pot spune că nu are dreptate. Dar minimul de înțelepciune acumulată până acum îmi spune că lucrul acesta, din păcate, nu e posibil. Și că o să vină momente în care aș prefera să mi se cânte “Veniți-i în ajutor, voi sfinți ai lui Dumnezeu / Întâmpinați-l, voi îngeri ai Domnului”! De aceea, pentru mine, moartea, înainte de toate, e un mare dar făcut de Dumnezeu oamenilor (nu în sensul că a creat-o, dar că a permis-o). Repet, nu o spun privind acum la mine. E clar că nu țin neapărat ca Dumnezeu să-mi facă tocmai acum acest dar. Dar o fac privind, de exemplu, la un bătrân. Și mă gândesc că abia acesta ar fi un blestem din partea lui Dumnezeu să fiu condamnat ca o veșnicie întreagă să trăiesc neputincios, suferind, la mila altora, cu un trup care începe să te doară, cu o minte care începe să nu mai facă față și cu o memorie din ce în ce mai slabă. Sau o fac atunci când privesc la un om paralizat, la un tânăr orb, la un copil imortalizat într-un scaun cu rotile, pentru că atunci înțeleg perfect cât de înțelept a fost Dumnezeu permițând această realitate în viața noastră. Nu pentru că ea ne-ar scăpa de viață. Dar pentru că, dacă n-ar fi fost ea, am fi fost condamnați să trăim veșnic în condiția aceasta limitată.

În al doilea rând, dacă pentru unii moartea reprezintă un punct, pentru mine moartea reprezintă o virgulă. Adică, în cadrul aceleiași fraze, unește două propoziții între ele. Unește, nu desparte. Adică e o trecere firească de la ceva la altceva. De la propoziția secundară la propoziția principală. O să vă dau câteva exemple când moartea e considerată un punct și nu o virgulă. Când cineva, de exemplu, țipă cu disperare la înmormântare. “La cine mai veniiim?!? Cine ne mai spaaală?!? Cine-o să ne mai iubeascăăă?!?” Eu înțeleg că despărțirea e dureroasă și că îți vine să plângi pentru că nu ți-e ușor. Dar haideți să judecăm puțin la rece (de aceea spun că nu pot afirma așa ceva la o înmormântare): nu știai că o să moară? Știai dinainte că o să moară, că doar toți murim. E unul din cele mai firești lucruri din lumea asta. Spunea cineva că atunci când se naște un om, nu poți spune cu siguranță nici dacă va fi deștept, nici dacă se va realiza în viață, dacă se va căsători, dacă va fi în stare să termine școala, un lucru e însă sigur: că va muri. E ceva normal. Și dacă e ceva normal, de ce disperi așa? Moartea nu e un punct. Moartea e o virgulă.

Sau o altă situație. Ești femeie, ai 35 de ani, te uiți în oglindă și descoperi cu consternare că ți-au apărut două riduri. Ce catastrofă! Îmbătrânești! Ai trecut în jumătatea cealaltă. Acuși se termină. Sau ești bărbat și intri în criză: începe să apară chelia, să se profileze burtica, te doare spatele. Începi să te îngrijorezi. Deja îți imaginezi cum îți stă cu baston și cum îți pui seara placa în pahar. Ce dezastru! Păi de ce să fie un dezastru? E cât se poate de normal! E normal să apară riduri, să răsară burtica, să te ramolești. Știți gluma aceea – dacă ai 40 de ani și atunci când te dai jos dimineața din pat nu simți că te doare spatele, înseamnă că ori ești mort, ori ai paralizat. Pentru că e firesc să se întâmple așa. Nu trebuie să ne agităm prea mult pentru asta. Moartea nu este un punct, moartea este o virgulă. E normal să mă îndrept spre ea, să mă (pe)trec, să îmbătrânesc, să mor puțin în fiecare zi.

Sau o altă situație, prezentă de această dată la tineri. Moartea e un punct. Într-o zi totul se va sfârși. Hai să mai profităm acum, cât mai putem. Filozofia carpe diem – trăiește clipa. Stoarce tot ce poți acum! Stau și mă amuz enorm văzând, de exemplu, unele fete care se agită atâta că nu vor bluza aia, că o vor pe cealaltă, și că trebuie să-și ia neapărat niște blugi noi, c-au apărut acuma unii care sunt nu până-n talie, ci aproape fără talie, mai au puțin și încep de la genunchi în jos, și pe lângă pretențiile acestea, mama nu reușește să înțeleagă că tu nu-i vrei pe cei de la standuri, dar vrei de la Levis. Și așa îmi vine să-i spun: “Măi domnișoară, tu ai impresia că peste 30 de ani te va mai întreba cineva cum te-ai îmbrăcat acum? Sau că atunci când vei sta la marginea patului într-un capot și sprijită-n băț, va mai conta că în tinerețe te-ai dat cu Chanel sau că te-ai îmbrăcat de la Levis? Aruncă ceva decent și lejer pe tine și nu te mai agita atâta pentru niște lucruri care trec într-o vară!” Sau ascultam odată la radio o emisiune cu tema: “Pe ce dați cei mai mulți bani?” Și sunau diferiți bărbați pe la 30-35 de ani. Aproape toți spuneau că cei mai mulți bani se duc pe mașină – dai pe rate, dai pe asigurare, dai pe benzină, s-a dus salariul. Oameni în toată firea! Dai aproape tot rodul muncii tale pe un obiect pe care ori îl schimbi în 3-4 ani, ori dai cu el de gard, ori se strică într-o zi. Moartea văzută ca un punct. Într-o zi totul se va termina. Profită acum! Bucură-te acum! Cumpără acum! Pentru mine moartea este o virgulă. E ceva firesc, vine sigur. Lucrurile trec, sunt destinate să moară. Și atunci nu investesc prea mult în lucruri care trec repede. Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune.

În al treilea rând, cuvântul acesta “moarte” desemnează două realități diferite, care mă determină s-o privesc în două moduri diferite. “Moarte” înseamnă mai întâi moartea fizică, moartea somatică, despărțirea sufletului de trup. Iar despărțirea aceasta e dureroasă, pentru că între suflet și trup este o legătură foarte strânsă. De aceea, eu nu prea îi cred pe aceia care spun că nu se tem deloc de moarte. Și Cristos s-a temut de această moarte și s-a rugat “Doamne, dacă e cu putință, îndepărtează de la mine paharul aceasta”. Gândiți-vă, de exemplu, că vă aflați într-o mașină, aveți viteză mare și sunteți într-o situație limită, aproape de accident. Tuturor ne sare inima din piept. Asta pentru că “vedem moartea cu ochii” și ne e frică de ea. Această dimensiune a morții trebuie privită cu vitejie și curaj. Stând în picioare, așa cum în picioare a stat (stabat) Maica Domnului la picioarele crucii. Cu durere și lacrimi, dar cu tărie și mult curaj.

“Moarte” însă mai înseamnă ceva. Înseamnă momentul în care sufletul, despărțindu-se de trup, se prezintă în fața lui Cristos pentru judecata particulară. Iar acesta e cu adevărat un sentiment care mă tulbură. Gândesc de multe ori în viață: “Ei lasă, că doar dacă faci asta nu moare nimeni! Lasă, nu mai fi așa scrupulos, gustă și din asta, gustă și din aia! Lasă, nu te mai apuca și de cealaltă, că doar nu-ți face nimeni statuie!” Sunt conștient însă că va veni un moment în care va trebui să dau cont de toate acestea. Un moment în care tupeul meu, indiferența mea, delăsarea mea, rebeliunea mea, neîmplinirea mea vor trebui plătite (ispășite). Abia privind astfel viața îți dai seama cât de ridicol ești uneori. În fața unui astfel de moment îți dai seama cât de ridicolă a fost zbaterea ta pentru niște blugi, pentru o rochie, pentru o mașină, pentru un lucru care a trecut în câteva luni. Momentul acesta naște în mine o altă atitudine, contrară primeia. Nu mai e vitejie, nu mai e tupeu, nu mai e calm ori impasibilitate. Dar e teamă, smerenie, plecăciune, gravitate, responsabilitate. Pentru că mă pot juca cu multe în viață, dar nu cu veșnicia mea.

De aceea, închei gândurile mele de azi cu un însemn citit de curând: trăiește ca și cum ar trebui să mori mâine și muncește ca și cum nu ar trebui să mori niciodată. Trăiește ca și cum ar trebui să mori mâine. Adică cu teamă, cutremur și responsabilitate, dar și cu tărie, curaj, vitejie. Și muncește ca și cum nu ar trebui să mori niciodată. Adică fă-ți mereu planuri, pune suflet, transpiră, pentru că moartea nu este un punct. Moartea este o virgulă. Amin.