Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XIII-a după Înălțarea Sfintei Cruci (a XXX-a după Rusalii)
Evanghelia: Luca 18,18-27
Apostolul: Coloseni 3,12-16

Luca 18,18-27

Și L-a întrebat un dregător, zicând: Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Iar Isus i-a zis: Pentru ce Mă numești bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Știi poruncile: Să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind Isus i-a zis: Încă una îți lipsește: Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie. Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat. Și văzându-l întristat, Isus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăția lui Dumnezeu! Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăția lui Dumnezeu. Zis-au cei ce ascultau: Și cine poate să se mântuiască? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamțiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
Diverși alți autori
pr. Mihai Tegzeș
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Olimpiu Todorean
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
pr. Vasile Rob

 

* * *

 

“Un lucru îți lipsește”

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Doar “un lucru” poate să schimbe totul. Un oficiu poștal care a costat mai multe milioane de dolari a fost construit într-unul dintre marile noastre orașe, în urmă cu câțiva ani. Era perfect cu excepția unui singur lucru. Nu avea în hol nici o cutie pentru depunerea scrisorilor sau a pachetelor. Nu este nevoie de cât de un singur lucru pentru a da peste cap soarta evenimentelor. În noaptea invadării Normandiei, Hitler luase doar un somnifer, cerând să nu fie deranjat. Putem spune, într-o anumită măsură, că un somnifer a determinat soarta celui de-al doilea război mondial. Un glonț tras, care vine cu viteză mare spre tine, poate să îți schimbe radical viața… omorându-te. O singură literă greșită în comenzile date computerului a făcut ca racheta trimisă spre Venus să o ia aiurea, costând guvernul 18,5 milioane de dolari.

Doar “un lucru” poate să schimbe totul și în lumea spirituală a unui om. Poate să facă viața plină și roditoare, sau dimpotrivă sterilă. Acesta este cazul tânărului bogat care a venit la Isus, după cum aflăm din Evanghelia de astăzi. Deși era bogat, nu era pe deplin satisfăcut. Unii psihologi cred că nemulțumirea nu este neapărat un semn de slăbiciune, ci de creștere. Ei sugerează că oamenii care trăiesc o neliniște sunt de fapt împinși de o putere interioară spre un nou stadiu al creșterii lor. Aceasta înseamnă că nu trebuie să ne ajustăm după stadiul actual, ci să o luăm la pas înainte, spre noul stadiu spre care ne împinge nemulțumirea. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu ne lasă să trăim mulțumiți de noi, la un stadiu animalic, ci ne umple inimile cu un uriaș gol, până când, asemenea tânărului bogat, vom începe să căutăm “viața de veci”.

 

Ce să fac?

Pentru prima oară în viața sa, tânărul a auzit pe cineva vorbind despre nevoile profunde ale sufletului și a întrebat: “Bunule Învățător, ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” Iar Isus i-a spus: “Știi poruncile: să nu săvârșești adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Iar tânărul a răspuns: “Toate acestea le-am păzit din tinerețile mele.” Cu câtă mândrie trebuie că a spus aceste cuvinte! Dar Isus când aude acestea, îi spune: “Încă un lucru îți lipsește: vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie.” La auzul acestor cuvinte tânărul s-a întristat, pentru că era foarte bogat. A plecat, fără să mai vrea să mai vorbească cu Isus vreodată.

 

Testul suprem

Doar “un lucru” îl ținea departe de Dumnezeu: bunurile lui. S-a lăudat că a respectat toate poruncile. Isus l-a testat atunci. “Să nu ai alți dumnezei afară de mine.” Aici tânărul bogat a clacat, pentru că el avea alți dumnezei mai importanți decât adevăratul Dumnezeu. La acest test reacția sa, ne spune Evanghelia, a fost următoarea: “s-a întristat, căci era foarte bogat”. Acum a înțeles că drumul spre inima lui Dumnezeu presupune predarea tuturor iubirilor, inclusiv a celei de bani, pentru iubirea lui Dumnezeu. Iubirea sa, ca a multora, stătea în lucrurile materiale. Doar “un lucru” îi stătea în cale pentru a ajunge în Împărăția cerurilor, dar acel “un lucru” era suficient ca să piardă lupta.

 

“Vinde toate câte ai…”

“Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri; și vino de urmează Mie.” Aceasta a fost rețeta specială dată de Isus unei persoane cu nevoi speciale. Isus nu spune aici că sărăcia este o cerință sau un ideal pentru oricine. Și în nici un caz nu critică bunurile materiale. Nu există nici un indiciu biblic cum că Isus i-ar fi cerut vreodată lui Iacob sau lui Ioan să renunțe la barca de pescuit, nici că i-ar fi cerut Mariei și Martei să își vândă casa din Betania. Isus, ca un Medic Bun, nu prescrie același medicament pentru orice pacient. Tânărul lăsase ca bunurile lui să crească asemenea unui zid între el și Dumnezeu. Isus nu a avut nevoie decât de o privire pentru a-l diagnostica, privind în sufletul lui. De aceea i-a spus: “Du-te și vinde tot ce ai.” Am spus că aceste cuvinte ar fi ca o rețetă, dar poate mai potrivit ar fi să spunem că sunt ca o operație chirurgicală! Pentru că Isus este Medicul Bun, dar și Chirurgul Bun. El crede în remedii drastice atunci când problemele sunt profunde și acute. De aceea, spune el, “dacă bogăția ta te face să păcătuiești, tai-o”. Acest om era atât de lipit de bunurile sale materiale încât doar o operație chirurgicală îl mai putea salva.

Care este oare acel “un lucru” ce ne ține departe de Dumnezeu? Oricare ar fi, trebuie să îl tratăm ca și cum ar fi cancer. Scăpați imediat de el, oricât de dureros ar fi, tăind chiar în carne vie, iar apoi veniți, urmați-mi – ne spune Isus. Acest “un lucru” poate să fie alcoolul. Lăsat de capul lui, alcoolul pătrunde fibra omului în profunzime, îi preia voința și devine ca o boală, ucigând capacitatea respectivului de a lua decizii pentru el. La alții acest “un lucru” poate să fie succesul. Destramă caracterul, îi transformă în aroganți, snobi, nerecunoscători. Sau acel “un lucru” poate fi banul. Îngustează perspectiva omului și îl face să vadă totul, bunuri și oameni deopotrivă, exprimat în lei grei.

 

Etica lui Socrate versus cea a lui Platon

“Un lucru îți lipsește.” Da, veți spune, dar acest tânăr a respectat toate celelalte porunci. De ce l-a condamnat atunci Isus pentru “un lucru”? Socrate pretindea că o persoană este în regulă din punct de vedere moral dacă aspectele negative din viața sa sunt egalate într-o balanță imaginară de aspectele pozitive. Dacă ar fi cântărite viciile și virtuțile unui om, și s-ar vedea că virtuțile cântăresc mai mult decât viciile, atunci acest om, spunea Socrate, este un om bun, moral vorbind. Dacă un om ar fi zgârcit, dar în rest bun, atunci înseamnă că nu e nimic în neregulă cu el; dacă are un temperament violent dar este darnic cu cauzele bune, atunci avem în față o persoană morală.

Platon, pe de altă parte, nu era de acord cu Socrate. El afirma că personalitatea unui om, asemenea unui lanț, este atât de puternică cât veriga cea mai slabă. Scara căreia îi lipsesc câteva lemne este inutilă. Barca ce are o singură scândură putrezită se va scufunda, chiar dacă toate celelalte sunt perfecte. Sau să privim lucrurile astfel: ați vrea oare, ca bancher, un casier care să fie cinstit în 99% din timp, dar care să delapideze un dolar la fiecare sută de dolari care trece prin mâinile lui? A-l asculta pe Domnul în 99 dintre cazuri atunci când este ușor să faci aceasta nu valorează prea mult. Testul real stă în cel de-al 100-lea caz în care este greu să faci acest lucru.

Dumnezeul nostru gândește din acest punct de vedere ca Platon. Nu ca Socrate. Un lucru, spune El, poate să dea totul peste cap. Un singur păcat poate să ruineze o viață altfel morală. “Un lucru îți lipsește”, i-a spus El tânărului bogat din Evanghelia de astăzi. “Pentru că cine va păzi toată legea”, scrie Iacob, “dar va greși într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat față de toate poruncile. Căci Cel ce a zis: ‘Să nu săvârșești adulter’, a zis și: ‘Să nu ucizi’. Și dacă nu săvârșești adulter, dar ucizi, te-ai făcut călcător de lege” (Iacob 2,10-11).

 

Ușa închisă

“Un lucru îți lipsește.” Unii dintre noi avem anumite încăperi din casa noastră în care nu dorim ca Dumnezeu să intre. Ținem încăperile acestea zidite bine. Pentru tânărul din Evanghelia de astăzi, această încăpere era lumea banilor. Nu vroia ca Isus să intre în această încăpere. Poate pentru noi această încăpere este ocupată de sufocanta ambiție de a reuși în carieră, indiferent pe câți trebuie să îi calci între timp în picioare. Pentru unii, poate să fie ocupată de vechiul păcat al refuzului spovezii. Sau poate această încăpere zidită este ocupată de sexualitatea noastră căreia suntem hotărâți să ne supunem, orice ni s-ar întâmpla, oricât ne-ar costa. Pentru alții poate să fie o ură adâncă față de cineva, ură ce stă între noi și Dumnezeu, furându-ne pacea. Dumnezeu poate să aibă orice dorește de la noi, dar nu acel “un lucru”. Poate să intre în orice încăpere, dar nu în aceasta!

Cu alte cuvinte, facem din religie doar un sector oarecare al vieții noastre. Avem sectorul social, sectorul intelectual, sectorul recreativ, sectoarele pentru politică, finanțe, afaceri, științe, și avem și un sector al religiei. Ni se pare că cel mai groaznic lucru pe care am putea să îl facem este să lăsăm sectorul religiei să interfereze cu celelalte sectoare. Am auzit spunându-se de exemplu că nu trebuie să amestecăm religia cu politica sau cu afacerile. Fiecare cu ale lui. Așa ceva a încercat să facă și tânărul din Evanghelia de astăzi. Dumnezeu ține de sinagogă, credea el. Dumnezeu nu are nimic de-a face cu lumea finanțelor, cu bunurile materiale. Dar Isus insistă spunând că de Dumnezeu țin toate sectoarele vieții, toate încăperile casei în care trăim, ale căror uși, fără vreo excepție, trebuie să îi fie deschise. Nu facem așa, iar El bate la ușile pe care le ținem închise. “Un singur lucru îți lipsește.”

 

“Vino de-Mi urmează”

Când Domnul nostru Isus Cristos i-a întâlnit pe Andrei, Matei, Iacob, Ioan, Petru și pe alți apostoli, le-a adresat invitația: “Urmează-mi!” Se notează în Evanghelie faptul că aceștia au răspuns lăsând toate și urmându-l pe Isus. Aceeași invitație îi este adresată de Isus tânărului bogat: “vino de urmează Mie”. Și el a fost invitat de Isus să fie apostol ca Matei, Petru, Ioan. Dacă l-ar fi urmat pe Isus, astăzi l-am fi avut în calendar, menționat ca Apostol; nu l-a urmat, așa că nici măcar numele nu i-l știm. “Un lucru” l-a ținut departe de Dumnezeu – iubirea lui pentru bunuri.

Care este acel “un lucru” în viața noastră? Este vreun păcat de care refuzăm să ne despărțim? Este vreo parte din noi pe care refuzăm să o deschidem în fața lui Dumnezeu? Avem cumva vreo iubire care este deasupra iubirii ce i-o purtăm lui Dumnezeu? Există vreo persoană pe care refuzăm să o iertăm? Orice ar fi, mesajul lui Cristos pentru noi este acesta: chiar și un singur păcat, atâta timp cât nu renunțăm la el și nu căutăm iertarea lui Dumnezeu, ne poate ține în afara Împărăției cerurilor.

 

Acesta sunt eu!

Un dramaturg spunea odată că o piesă de teatru place în măsura în care ne face să spunem: “Oh, Doamne – acesta sunt eu!” Pericopa de astăzi este asemenea unei piese de teatru. Dacă ne uităm la tânărul bogat și ne spunem în inimă: “Acesta sunt eu!”, atunci pericopa și-a atins scopul. Pentru că atunci înseamnă că am devenit conștienți de acel “un lucru” care ne lipsește, care ne împiedică să câștigăm de la Isus viața veșnică.

 

* * *

 

Dialogul cu tânărul bogat

Autor: pr. Gheorghe Neamțiu
Copyright: Viața creștină

n convorbirea cu tânărul bogat pe care ne-o prezintă astăzi Sfântul evanghelist Luca (XVIII, 18-27) și, în paralel, și ceilalți doi evangheliști sinoptici, Matei (XIX, 16-27) și Marcu (X, 17-22), Isus ne pune în fața ochilor sufletești cele două căi pe care se poate ajunge la scopul nostru ultim: viața de veci.

Cea dintâi, mai ușoară și, oarecum, mai largă, este calea trasată de decalog, de cele zece porunci, cale comună tuturor oamenilor, căci Dumnezeu le-a întipărit în însăși firea omului, în conștiința lui, în momentul când l-a creat cu suflet nemuritor; iar mai târziu, când omul, alunecat în excesele pasiunilor, era amenințat să le dea cu totul uitării, Dumnezeu a intervenit pentru a doua oară, oferindu-le, prin Moise, lumii întregi, gravate pe cele două table de piatră, ca omul să le poată citi și cu ochii trupești, dacă cei sufletești i s-ar fi întunecat. Fericirea ori nefericirea, pacea ori dezordinea și deznădejdea omenirii – așa cum istoria a dovedit-o întotdeauna și o dovedește și astăzi sub ochii noștri – atârnă de respectarea ori încălcarea celor zece comandamente morale. Ele sunt jaloanele, dar și balustrada de siguranță și sprijin, care ne indică urcușul și ne călăuzesc spre culmile însorite ale fericirii veșnice. În cartea Proverbelor, Spiritul Sfânt, prin înțeleptul Solomon, ne îndeamnă: “Ține poruncile mele legate mereu de inima ta; pune-le împrejurul gâtului tău ca un colier; când umbli, să umble și ele cu tine; ele să te păzească în timp ce vei dormi; de îndată ce te vei trezi, vorbește cu ele: căci poruncile sunt ca o flacără și legea ca o lumină, iar mustrarea pe care ne-o fac pentru greșelile noastre este calea vieții” (VI 21-23).

A doua cale, mai anevoioasă și mai îngustă decât aceea a poruncilor divine, este calea celor trei sfaturi evanghelice: a sărăciei liber acceptate, a castității perfecte și a ascultării de bună voie -, cale rezervată celor chemați de Dumnezeu printr-o alegere specială, celor care, dorind desăvârșirea, nu se mulțumesc numai cu păzirea poruncilor, ci, aprinși de iubirea de Dumnezeu, se consacră Lui printr-o renunțare totală la sine și la lume, adică la lucruri care în sine nu sunt rele, dar constituie totuși pentru suflet o primejdie și o piedică în calea sfințirii și mântuirii. Acestea sunt: bunurile pământești, plăcerile trupești și voința proprie.

La bunurile pământești se renunță prin votul sărăciei, la plăcerile trupești prin votul castității, iar la dreptul de a-și exercita liber voința, prin votul ascultării de bună-voie.

Aceste trei voturi ce corespund celor trei sfaturi evanghelice, trasate de însuși Isus prin pilda vieții Sale, constituie calea pe care El invită sufletele alese să-L urmeze îndeaproape, fie rămânând în lume, fie, mai ales, retrăgându-se în mănăstire.

Isus este Săracul prin excelență care nu a avut nimic propriu, nici măcar pe ce să-Și plece capul. El este, de asemenea, singurul care nu a simțit în trupul Său preacurat ghimpele ispitei: “Cine dintre voi mă poate acuza de păcat?” Tot El este cel care, din prima clipă a existenței Sale ca om, a renunțat la propria Sa voință, făcându-Și din viață un neîntrerupt act de supunere totală la voința Tatălui ceresc: “Am venit pe pământ nu să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis”. “Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis și să săvârșesc lucrul Lui” (Ioan IV, 34). Iar Apostolul neamurilor zice despre Isus: “S-a smerit pe Sine luând chipul robului, S-a smerit ascultător făcându-Se până la moarte, și încă până la moartea pe Cruce” (Filipeni II, 8). Pe acest drum eroic, Isus a fost urmat cu o totală dăruire, până la moarte, de nesfârșita pleiadă de suflete care, începând cu Apostolii, s-au consacrat Maestrului și Mirelui lor divin, renunțând la ei înșiși și la lume.

Pe această cale îl chema Isus și pe tânărul bogat, care, deși avea o situație materială și socială deosebită, nu era mulțumit cu sine. Simțea că Dumnezeu îi cerea ceva mai mult. Dorea o viață care să-i asigure veșnicia, dar nu știa ce anume avea de făcut în acest scop. Profitând de întâlnirea cu Isus, dincolo de Iordan, îl întreabă: “Învățătorule bun, ce bine voi face ca să moștenesc viața de veci?” (Matei XIX 16). Mântuitorul îi răspunde: “Poruncile le știi: Să nu fii desfrânat, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb, să cinstești pe tatăl și pe mama ta” (Matei XIX, 19). Tânărul îi răspunde că toate acestea le-a păzit din tinerețe și dorește să i se spună “ce îi mai lipsește” (Ibid. v. 20).

La acest răspuns ce exprimă curăția și noblețea celui ce îi stătea în față, Isus rămâne atât de plăcut surprins, încât – cum notează Sfântul Marcu – “privindu-l, l-a iubit”, adică s-a oglindit pe fața lui Isus dragostea ce i-o arăta tânărului. Isus adaugă: “Încă una îți lipsește: Vinde toate pe câte le ai și dă-le săracilor și vei avea comoară în cer și vino după mine” (Luca XVIII, 22). Mântuitorul îl cheamă deci mai sus, să îmbrățișeze sfaturile evanghelice, ca, astfel, liber de orice legătură, să-L urmeze îndeaproape pe El: să schimbe bunurile pământești cu comorile cerești.

Tânărul nu se aștepta să i se ceară o jertfă atât de mare: să se despoaie de tot avutul agonisit cu trudă și să pășească sărac pe urmele lui Isus. Dorea comori cerești, dar nu cu prețul despărțirii de avuție, casă și familie. Și, deodată, ca printr-o străfulgerare, simți că aripile avântului spre culmi i se frâng și, ca și cum s-ar fi prăbușit în el ceva măreț, plecă întristat. “Iar tânărul – remarcă Sfântul evanghelist Matei, în textul paralel – plecă întristat, căci avea bogății multe”.

Aci, spontan, ne întrebăm: Ce se va fi ales, oare, în final, de acest tânăr cinstit, drept, curat, pe de o parte, iar pe de altă parte refuzând chemarea la perfecțiune? S-a mântuit ori s-a osândit?

Sfântul Augustin este de părere că nu s-a mântuit; și aceasta nu pentru că sfatul pe care l-a respins îi fusese dat de însuși Isus, izvorul sfințeniei, ci pentru faptul că inima îi era atât de stăpânită și alipită de avuție, încât nu avea tăria necesară să înfrunte multele ispite de care cei ce o posedă sunt atât de asaltați, încât uită cu totul de interesul suprem al sufletului, ajungând în situația bogatului nesăbuit din Evanghelia duminicii trecute, surprins de judecata lui Dumnezeu, în timp ce singura preocupare îi era cum să-și adăpostească recolta atât de îmbelșugată, încât nu îi mai încăpea în vechile hambare. Părerea Sfântului Augustin este îndreptățită și de reflecția pe care o face Isus, văzându-l pe tânăr întristat: “Cât de cu anevoie vor intra cei bogați în împărăția lui Dumnezeu! Căci mai ușor va trece funia corabiei prin urechile acului decât bogatul în împărăția lui Dumnezeu” (Luca XVIII 24-25). “Dar cine se va putea mântui?” – îl întreabă cei de față. “Cele ce sunt cu neputință oamenilor, îi sunt cu putință lui Dumnezeu” – le răspunde Isus.

Așadar, legătura bunurilor vremelnice cu care sufletul este încătușat nu poate fi ruptă decât prin harul atotputernic al lui Dumnezeu, har care, prin rugăciune și împărtășirea cu Sfintele Taine, îl luminează pe cel ce le posedă ca să se considere doar ca administrator al lor, ele fiind în planul lui Dumnezeu simple instrumente, mijloace, și nu scop, menite să fie folosite nu numai pentru nevoile materiale și spirituale ale celui ce le posedă, ci și pentru ale celor năpăstuiți, prin acte și opere de milostenie, dată fiind solidaritatea și comuniunea vitală ce trebuie să existe între creștini, membrele Trupului Tainic al lui Cristos.

Iubiți credincioși, în vorbirea de pe Munte, Isus ne avertizează: “Nu puteți sluji și lui Dumnezeu și Mamonei” (Matei VI 24), adică avuției. Sufletul este destinat să fie tronul lui Dumnezeu. Menirea creaturilor, a tot ce există, este de a mi-L aduce pe Dumnezeu în suflet, în ființa Mea. El nu suportă ca locașul Său să-l împart cu ceea ce nu este El. Iată de ce, precum rostul unui ac este de a trece cât mai repede ața prin cele două bucăți de stofă pe care croitorul vrea să le îmbine, și câtă vreme acul rămâne pe loc firul de ață nu poate uni cele două bucăți, tot astfel rostul oricărui bun pământesc, oricărei creații este de a ne uni sufletul cu Dumnezeu prin iubire. Câtă vreme acel bun rămâne în sufletul meu, unirea mea cu Dumnezeu nu se poate săvârși, eu rămânând departe de El, expus dezordinii, abuzurilor de tot felul, asupra cărora ne atrage atenția Sfântul Pavel, în Epistola I către Timotei: “Rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, pe care unii, poftind-o, au rătăcit de la credință și s-au străpuns cu dureri multe” (6, 10). Iată pentru ce el ne avertizează: “Cel care se folosește de lumea aceasta, să fie ca și cum nu s-ar folosi, căci trece chipul lumii acesteia” (I Corinteni VII, 31).

Să veghem deci și să ne rugăm ca nu cumva să ajungem în starea de plâns de a fi îngropați cu inima în mult-puținul ce îl posedăm, ci să rămânem detașați de tot ce nu este Dumnezeu și nu ne conduce la El, pentru a ne umple cu El, prin fapte de milostenie, singura comoară ce o putem duce în veșnicie.

Acesta este sensul adevărat al primei fericiri: “Fericiți cei săraci cu spiritul căci a lor este împărăția cerurilor.” Comit o mare greșeală cei ce prin sintagma “sărac cu duhul” înțeleg om redus la minte, căci ar fi o blasfemie a afirma că Isus, însăși atotștiința și înțelepciunea, să fericească pe cei proști și ignoranți. Nu, “sărac cu spiritul” este omul al cărui suflet este golit de tot ce este bun pământesc și dezlipit afectiv de acestea.

Pliniu cel Bătrân (23-79 d. Cr.), în cartea sa Istoria naturală, afirmă că Apelles, cel mai mare pictor al Greciei antice, avea deviza Nulla dies sine linea (- să nu treacă nici o zi fără să trag o linie). La fel să facem și noi, să nu lăsăm să treacă nici o zi fără a face un bine. A trăit cu adevărat creștinește este nu numai a nu face rău. Tânărul nu îl întreabă pe Isus ce rău să nu facă, ci ce bine să facă. Împărăția lui Dumnezeu se contruiește prin fapte bune. De aceea, nu e destul dacă la examenul pe care îl facem seara conștiința ne spune că nu am comis nici un rău, ci trebuie să insistăm asupra binelui pe care l-am omis, adică pe care trebuia să-l facem și nu l-am făcut. Dacă vom pune accentul pe această latură pozitivă, activă a vieții noastre de creștin, care presupune dăruire de sine și detașare sufletească de ceea ce avem, pentru desăvârșirea noastră și a semenilor, vom experimenta cu inima bucuria primei fericiri: “Fericiți cei săraci cu spiritul, căci a lor este împărăția cerurilor”. Amin.

 

* * *

 

Despre iubirea de averi

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Bogăția de ar curge, nu vă lipiți inima de ea
(Psalm 61, 10)

Iubiți credincioși,

Ați auzit în Sfînta Evanghelie de astăzi că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheat înaintea Lui și I-a zis: Învățătorule bun, ce voi face ca să dobîndesc viața cea veșnică? (Luca 18, 18).

Vedeți, fraților, că acest tînăr a venit cu mare evlavie înaintea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos să-I ceară un sfat: cum ar putea să intre în viața cea veșnică. Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viața veșnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinerețile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îți lipsește. Vinde toate cîte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri și vino de-mi urmează Mie (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mîntuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvîrșirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mîntuitorul i-a spus: “Dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voiești să fii desăvîrșit mergi, vinde-ți averile tale și le dă săracilor și vino de urmează Mie. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă (Luca 18, 23). Vedeți cît de mare piedică în calea mîntuirii, și mai ales a desăvîrșirii, este averea pentru acela care o iubește și își lipește inima de ea? Vedeți pentru care pricină Mîntuitorul a zis: Căci cu anevoie va intra bogatul în Împărăția Cerului (Matei 19, 23) și că mai lesne este să treacă funia corăbiei prin urechile acului, decît bogatul să intre în Împărăția lui Dumnezeu? (Luca 18, 25).

Dar să ne punem o întrebare: Oare toți bogații vor merge în iad? Nu, cu adevărat nu. La Dumnezeu este cu putință să mîntuiască și pe cei bogați, care vor avea bunăvoință a-și chivernisi averea lor spre binele tuturor după plăcerea lui Dumnezeu, fără a-și lipi inima de bogățiile veacului de acum. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură despre Avraam: Iar Avraam era bogat foarte cu dobitoace și cu argint și cu aur (Facere 13, 2). Dar cine a plăcut în fața lui Dumnezeu mai mult ca Avraam? Și cine a fost mai binecuvîntat de Dumnezeu decît el? Căci nimic nu l-a împiedicat să dea ascultare lui Dumnezeu, ajungînd chiar să aducă jertfă lui Dumnezeu pe singurul său fiu, Isaac (Facere 22, 2-18).

Să auzim încă și de bogățiile lui Iov pe care le arată Sfînta Scriptură, zicînd: Și erau vitele lui Iov șapte mii de cămile, perechi de boi cinci sute și cinci sute de asine ce pășteau în munte și slugi multe foarte (Iov 1, 3). Dar să auzim și ce zice Dumnezeu despre Iov către diavolul: Socotit-ai în cugetul tău despre robul Meu? Că nu este asemenea lui din cei de pe pămînt, fără cusur, drept și temător de Dumnezeu, care să se ferească de ce este rău? (Iov 1, 8). Așadar, frații mei, bogați au fost pe pămînt și Avraam și Iov, dar foarte drepți și temători de Dumnezeu și nu legați cu inima de averile pe care le aveau. Ca să dovedim acest lucru, este bine să auzim ce a zis dreptul Iov cînd a pierdut toate averile sale: Gol am ieșit din pîntecele maicii mele, gol mă voi întoarce. Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvîntat (Iov 1, 21).

Cît de mare lucru este necredința noastră, fraților. Atunci cînd ni se întîmplă o mică pagubă, plîngem, ne întristăm și cădem în mîhnire și deznădejde. Iar dreptul Iov, după pierderea atîtor cîrduri de vite și a copiilor, n-a zis nici un cuvînt rău împotriva lui Dumnezeu, ci pentru toate mulțumea lui Dumnezeu. Așadar, nu bogăția este pricină de pierzare a celui bogat, ci lipirea inimii sale de avere, nemilostivirea și reaua întrebuințare a bogăției sale îl duc la pierzare. Fericit este cel ce va face cele spuse de marele Apostol Pavel: Să fie acum cei ce au averi, ca și cum nu le-ar avea și cei ce au femei, ca și cum nu le-ar avea și cei ce se folosesc de lumea aceasta ca și cum nu s-ar folosi de ea. Că chipul lumii acesteia trece (I Corinteni 7, 29-31).

Să auzim și pe Solomon cel preaînțelept și preabogat ce zice în privința averilor sale: Mărit-am lucrurile mele, zidit-am case, săditu-mi-am vii, făcutu-mi-am grădini și livezi și mi-am sădit în ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am iazuri ca să pot uda din ele o dumbravă unde creșteau copacii. Avut-am slugi și slujnice și am avut feciori născuți în casă. Avut-am cirezi și turme multe, mai mult decît toți cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim… (Ecclesiastul 2, 4-7) Și am căutat spre toate lucrurile mele și spre toată truda mea cu care m-am ostenit a face și iată toate sînt deșărtăciuni și vînare de vînt și nimic nu este prisosire sub soare (Ecclesiastul 2, 11). Și am urît viața, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare că toate sînt deșertăciune și vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Apoi filosofînd despre moarte a zis: Precum am ieșit din pîntecele maicii mele, gol mă voi întoarce în pămînt și precum am venit așa mă voi duce și nimic nu voi lua din agoniseala mea ca să duc în mîna mea (Ecclesiastul 5, 14).

Iubiți credincioși,

Dacă din toate cîte avem, vom face milostenie la săraci și vom urma lui Hristos cu viață curată, cu post, cu rugăciune, cu înfrînare, cu priveghere și cu toată lucrarea faptelor celor bune, ne vom face comoară în ceruri unde furii nu o sapă și rugina și molima nu o strică precum a zis Domnul și Mîntuitorul nostru Iisus Hristos (Matei 6, 19). Ați auzit în Sfînta Evanghelie de bogatul cel nemilostiv, care se chinuia în flăcările iadului și care a cerut lui Avraam să trimită pe Lazăr să-i aducă un vîrf de deget înmuiat în apă ca să-i răcorească limba sa în focul iadului; și a auzit pe Avraam, zicîndu-i: Fiule, adu-ți aminte că ai luat cele bune în viața ta, asemenea și Lazăr, cele rele, iar acum el se bucură și tu te chinuiești. Și nici o mîngîiere sau ajutor n-a dobîndit (Luca 16, 24-25).

Ce i-au folosit bogatului averea și viața cea desfătată, vremelnică și prea scurtă? Căci întrucît n-a fost milostiv, s-a dus în munca cea veșnică, înfricoșată și prea greu de suferit. Și aceasta nu pentru că a fost bogat, deoarece averea “agonisită cu dreptate” este “dată omului de Dumnezeu” (Psalm 131, 14-15; Facere 24, 35), ci reaua întrebuințare a averii și nemilostivirea l-au dus pe el în munca cea veșnică. Deci nu bogăția este pricina pierzării omului, ci întrebuințarea ei, ca urmare a voinței libere pe care o are omul de la crearea sa.

Iubiți credincioși,

Cine poate să spună îndeajuns cîtă dreptate are Dumnezeu cînd ne poruncește în porunca întîia din Decalog: Să-L iubim cu toată inima noastră cu tot sufletul nostru și cu tot cugetul nostru (Matei 22, 37; Deuteronom 6, 5). El ne-a dat viață, minte, simțiri și tot ce avem. Pe acestea să le punem în slujba lui Dumnezeu, folosindu-le spre cele bune și nu spre păcat. Cum putem da chipul nostru lui Dumnezeu? Privind zidirile Lui, slăvindu-L neîncetat, și depărtînd ochii noștri de la orice sminteli și deșertăciuni. Domnul ne-a dat mîinile. Pe acestea se cuvine să le punem în slujba Lui, nu a diavolului, întinzîndu-le la furturi și desfrînări, ci la faptele cele bune și mai ales la rugăciune și la milostenie. El ne-a dat urechi. Pe acestea Lui să le dăm, ascultînd cele sfinte, iar nu cîntece de desfrînare, nici vorbe rele de ocară. El ne-a dat gură, dar să nu vorbească nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu, ci să cînte psalmi și laude și cîntări dumnezeiești.

Dumnezeu ne-a făcut picioare, nu să alergăm cu ele pe calea pierzării, ci spre lucrarea celor bune. Ne-a făcut pîntece, nu ca să-l îmbuibăm cu nesațiu, ci să-l hrănim cu măsură și cu înfrînare. Dumnezeu a pus iubire între soți spre facerea de copii, iar nu spre desfrînare. Ne-a dat minte spre a-L lăuda, iar nu spre hule sau alte fărădelegi a cugeta. Ne-a dat bani spre a-i întrebuința cum se cuvine. Ne-a dat sănătate și putere spre a face cele bune spre slava lui Dumnezeu și, în sfîrșit, toate cîte avem de la El, ni le-a dat să le folosim spre binele nostru și spre slava lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Gură de Aur, Împărțire de grîu, op. cit., p. 397-398).

Deci, frații mei, nu se cuvine a iubi mai mult cele pămîntești, decît pe Făcătorul și Dumnezeul nostru, Care ni le-a dat pe toate. Iar dacă noi lăsăm iubirea Celui ce ne-a făcut și ne-a dat toate, cîtă nedreptate facem, iubind averile și desfătările veacului de acum și uitînd noianul de binefaceri ale Ziditorului nostru? Dacă Dumnezeu lasă bogați și săraci printre oameni (Psalm 74, 7; Pilde 22, 2), apoi pe cine trebuie să iubim mai mult? Averea sau pe Cel ce ne-a dat-o? Știm că bogăția este vremelnică (Pilde 27, 24). Bogăția noastră este nestatornică (Psalm 38, 10), și trecătoare (Pilde 13, 7). Apoi cît de mare păcat fac cei ce iubesc cele vremelnice și trecătoare mai mult decît pe Dumnezeu cel Preaveșnic, Care ne-a dăruit toate?

Citim într-o carte că împăratul Alexandru Macedon, după ce a cucerit atîtea țări și împărății, ajungînd la moarte, a lăsat testament să-i facă la sicriul lui două guri și pe acolo săi scoată mîinile, dar să i le lase goale. Întrebat de ce dorește să-l îngroape cu mîinile goale și să fie scoase afară din sicriu, el le-a zis: “vreau să arăt la toți împărații și regii pămîntului care vor veni după mine să nu-și lipească inima de nimic din această lume. Că toate cîte avem aici rămîn și noi plecăm la veșnicie cu mîinile goale și luăm cu noi numai ce am făcut în această viață, bune sau rele!” Cu adevărat, mare filosofie a arătat Alexandru Macedon prin această pildă a sa care nu trebuie uitată de noi cei de pe pămînt.

Iată și o istorioară adevărată:

Mergînd un monah pentru o trebuință la Constantinopol, a intrat într-o biserică. Tot atunci a intrat în biserică un iubitor de Hristos, și văzînd pe călugărul străin s-a închinat cu multă dragoste și cucernicie și a început a-l întreba cele despre mîntuirea sufletului. Iar călugărul i-a zis: “Cel ce rînduiește bine cele pămîntești, i se dăruiesc și cele cerești”. A zis acela: “Bine ai zis, părinte”. Fericit este acel ce își aruncă toată nădejdea sa spre Dumnezeu.

Apoi i-a povestit lui, zicînd așa: “Eu am fost, zice, fiu al oarecăruia din cei slăviți în lume, însă tatăl meu era milostiv și dădea mult la săraci. Într-una din zile m-a chemat și mi-a arătat toate averile sale și mi-a zis: “Fiule, ce îți este mai de folos? Să-ți dau ție averile acestea, sau pe Hristos?” Iar eu, luînd aminte la cele ce grăia, am zis: “Mai bine să-mi lași mie pe Hristos. Pentru că aceste averi astăzi sînt și mîine se duc și trec”. După ce a auzit aceste cuvinte de la mine, a început a împărți, încît cînd a murit la puțină avere a mai rămas și eu am rămas sărac și cu smerenie umblam avînd nădejdea mea numai spre Hristos, Căruia mă lăsase pe mine.

Iubiți credincioși,

Cînd tînărul bogat din Evanghelia de astăzi a răspuns Mîntuitorului că Toate poruncile le-am păzit din tinerețile mele (Luca 18, 21), a adăugat și aceste cuvinte: Ce îmi mai lipsește? Iar Fiul lui Dumnezeu i-a zis: dacă voiești să fii desăvîrșit, du-te, vinde averea ta și o împarte săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează Mie. Auzind cuvîntul acesta, tînărul a plecat întristat, căci avea multe avuții (Matei 19, 20-22).

Deși păzea cu sfințenie poruncile Legii Vechi, tînărul nu era pregătit să urmeze lui Hristos, căci era lipit cu inima de averile sale și nu voia să miluiască pe săraci. Or, Mîntuitorul îl chema la desăvîrșire, prin renunțarea la averile pămîntești și agonisirea altor averi, cele duhovnicești. Căci bogăția cea mai mare a creștinilor este păstrarea cu sfințenie a dreptei credințe ortodoxe. Bogăția cea nemuritoare a noastră, a creștinilor, este sfînta rugăciune făcută cu post și cu milostenie.

Bogăția duhovnicească a creștinilor este împlinirea cu sfințenie a poruncilor Sfintei Evanghelii, trăirea în desăvîrșită dragoste, iertarea vrăjmașilor, participarea regulată la slujbele bisericii, ascultarea cu evlavie a Sfintei Liturghii în sărbători, deasa spovedanie și împărtășania cu Trupul și Sîngele Domnului. Apoi nașterea de copii, înfrînarea de la orice fel de păcate trupești, blîndețea, smerenia și toate celelalte fapte bune. Acestea sînt averea și lauda și cununa creștinilor care ne asigură mîntuirea sufletului. Iar nu agonisirea de averi, de bani și cinste trecătoare pe pămînt, care ne îndepărtează de Dumnezeu și ne aruncă în grele păcate și în osîndă veșnică.

Să renunțăm la averile de prisos și nefolositoare care aduc atîta tulburare și robesc inimile slabe și să ne lipim cu inima de Hristos. Să urmăm cu statornicie părinților noștri evlavioși și iubitori de Dumnezeu, care erau săraci de averi, dar bogați și tari în credință, în rugăciune și în milostenie. Să iubim pe săraci, pe bătrîni, pe copii și pe văduve și să-i ajutăm cu ce putem, că aceia nu au sprijin de nicăieri. Și să nu uităm ce spune psalmistul; Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El (Psalm 33, 9).

Să ne îmbogățim duhovnicește în Hristos, adică să părăsim păcatele și să adunăm cît mai multe fapte bune. Acestea sînt averea noastră, nădejdea mîntuirii noastre, bucuria noastră în Hristos. Să-l rugăm pe Mîntuitorul și Fiul lui Dumnezeu să ne îmbogățească în cele cerești, ca să putem cînta cu psalmistul David: Bogații au sărăcit și au flămînzit, iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele (Psalm 33, 10). Amin.

 

* * *

 

Cum să moștenim viața veșnică

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un om, iubiți frați, s-a apropiat de Cristos. Nu era un om bătrân, ci mai degrabă tânăr. Nu era sărac. Dimpotrivă, “era foarte bogat”. Nu era un om rău; și nu era ca ceilalți evrei care încercau să îl ispitească și să îl prindă în cursă pe Isus Învățătorul. După cum ne spune Marcu, el a atras imediat iubirea lui Cristos: “Isus, privind la el cu dragoste” (Marcu 16,21). El era un tânăr drept, și dorea să devină perfect. Trăia pe pământ, dar contempla cerul. Avea multe bogății, dar căuta lucrurile bune ale cerului. Era plin de sete și dorință după viața veșnică. Și astfel, tânărul îi adresează lui Isus Cristos întrebarea sa: “ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” Veșnicia. Viața veșnică. Acesta este destinul omului. Împreună cu Sf. Pavel și noi mărturisim: “Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13,14). Despre acest subiect, iubiți frați, suntem chemați să vă vorbim astăzi.

Cea mai sigură realitate este moartea. Toate celelalte sunt relative – bogăția și gloria; fericirea și nefericirea; bucuria și durerea; progresul și regresul. Moartea suflă pretutindeni. Putem adormi seara și să nu ne mai trezim dimineața. Putem merge cu mașina, cu trenul, cu vaporul, spre orice destinație și să întâlnim moartea. La cimitir putem vedea rude cumpărând un loc de mormânt pentru un om care chiar ieri cumpărase pământ pe care să construiască. Părăsim zgomotul și agitația orașului pentru a ne relaxa, și ne întoarcem acasă triști, deoarece am fost martorii unui accident în care au murit mulți oameni. Pe pământ, pe mare, în aer – moartea plutește deasupra tuturor, așteptând, căutând, ascuțindu-și coasa pentru a secera mii în fiecare zi. Pavel numește moartea “vrăjmașul cel din urmă, care va fi nimicit” (1Corinteni 15,26).

Moarte. Morminte. Sunt peste tot. Peste tot putem auzi plânsul jelaniei. În fața acestei înspăimântătoare viziuni a morții, omul se oprește și întreabă: Ce este dincolo de mormânt? Este ceva mai mult decât viermi și putrezire? Răspunsul unui materialist sau al unui ateu, amândouă negative, ar fi probabil: “credincios sau necredincios, drept sau nedrept, Sf. Pavel sau Nero, binefăcător al societății sau bețiv al orașului, toți sfârșesc în nimic… în zero”. Desigur, opiniile materialistului și ale ateului sunt inacceptabile pentru noi. Inacceptabile nu doar pentru credincioși, ci pentru toți oamenii înzestrați moral și intelectual. Un om de știință inteligent, de exemplu, când construiește un motor gigantic, nu pune niciodată nici cea mai mică rotiță fără un scop definit. Milioanele de fire și complicatul sistem de panouri de comandă de pe Apollo 15, așa cum au explicat experții la TV, fiecare au servit unui scop separat și definit. Dacă omul este atent să nu construiască nimic inutil, nu putem să credem că Dumnezeu, Creatorul Atotștiutor, este și mai atent în a crea toate lucrurile cu un scop?

Psihologia tuturor raselor afirmă acest lucru. De-a lungul secolelor, omenirea din întreaga lume, indiferent de educație sau de condiții sociale, a avut o înclinație înnăscută spre a afirma ideea nemuririi. Toate cultele religioase au același scop – a fi pe placul divinului – pentru a dobândi o judecată favorabilă în viața veșnică. Unul dintre apologeții Bisericii din secolul al doilea a scris: “Sunt nemuritor, și chiar dacă voi arde, sau dacă vulturii vor mânca trupul meu, nelăsând nici o părticică din existența mea trupească, tot voi exista și voi continua să trăiesc în casa Domnului”. Astfel vorbește filozofiei pure și reprezentanților ei. Cicero spunea odată: “natura nu ne-a pus în această lume să locuim pentru totdeauna, ci pentru o scurtă perioadă de timp. Ziua în care voi pleca spre societatea cerească, spre consiliul sufletelor, și voi lăsa departe în urma mea grijile mele și mizeriile pământului; acea zi mi-o doresc foarte mult”. Socrate, în timpul ultimelor ore ale vieții sale, în închisoare, a discutat despre moarte cu discipolii săi. El a încercat să îi convingă să nu fie îngrijorați, pentru că îndată ce el va bea otrava, va ajunge pe pământul prosperității și al fericirii, unde domnește dreptatea supremă. Socrate credea că se va întâlni cu judecători lipsiți de neputințele omenești, nu asemenea judecătorilor din Atena. Ei îl vor judeca cu o judecată dreaptă pe care nu a primit-o pe pământ. Cu o astfel de încredere în viața veșnică și în judecata finală, Socrate și-a închis ochii pe pământ, doar pentru a-i deschide în cer.

Însă dincolo de glasul logicii, al conștiinței, al mărturiei universale a omului; dincolo de glasurile filozofilor se aude un glas – glasul Fiului Unul Născut, Isus din Nazaret, venit din cer. Este glasul lui Isus Cristos, vorbind în mod repetat în Evanghelii despre viața veșnică, despre Împărăția Cerurilor, Împărăția lui Dumnezeu, despre starea de fericire, despre Ierusalimul ceresc etc. Cristos pe cruce l-a chemat pe tâlharul pocăit în rai: “Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43).

Ce este raiul? Și viața veșnică? Sunt acolo grădini și păduri, izvoare, curge oare lapte și miere? Este plin de fete frumoase, mâncare și băutură pe săturate? Bineînțeles că nu, frații mei. Cristos ne-a asigurat că există viață veșnică dincolo de mormânt. Dar El ne-a spus de asemenea că nici una dintre plăcerile lumești nu mai există acolo, și nici măcar nu se pot compara cu ceea ce există în viața de apoi. Evanghelia nu ne oferă o altă descriere, deoarece Împărăția lui Dumnezeu și viața în acea Împărăție nu pot fi descrise în cuvinte.

Sf. Pavel, datorită sfințeniei sale și slujirii de neprețuit pe care a adus-o Bisericii, a fost dus de Spirit într-o viziune a raiului. Dar când a revenit pe pământ, nu a putut să explice cu înțelegerea umană starea din acea viață: “a fost răpit în rai și a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (2Corinteni 12,1-6). În altă parte Pavel scrie: “Ci precum este scris: Cele ce ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit, și la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1Corinteni 2,9).

Fraților, viața veșnică există, dar cine dintre noi o va moșteni? Să ne gândim la această întrebare. Răspunsul depinde de examinarea încercărilor și durerilor vieții. Amin.

 

* * *

 

A-i dărui totul lui Cristos începe cu ceva mic

Autor: Diverși alți autori
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Dacă această perioadă a anului ar fi o cursă, atunci startul tocmai a fost dat. Și noi toți aproape cu siguranță am început să alergăm. În săptămânile care vor veni, vom continua să alergăm, tot mai repede. Vor fi întruniri sociale, petreceri la serviciu și serbări ale copiilor, decorațiuni de aranjat, brazi de Crăciun de găsit, ornamente de atârnat. Vor fi de asemenea multe cumpărături de făcut. Liste cu lucrurile de cumpărat. Cutii de împachetat și ascuns. Și vom avea de asemenea mult de așteptat. De așteptat la coadă la magazine, la poștă. Și va fi multă muzică. Peste tot. Vor fi colinde și cântece despre Crăciun. La televizor. La radio. În fiecare magazin. Vom fi înconjurați din toate părțile. Va fi ca și când ne-am fi scufundat într-un ocean de hârtie de împachetat, panglici și beteală… în timp ce lumea se pregătește pentru și se angajează într-o petrecere imensă, lungă de mai bine de o lună, plină de stres, frenetică. Sper ca Crăciunul nostru, și pregătirile noastre din această perioadă, felul în care noi așteptăm această Sărbătoare vor fi măcar puțin diferite de toate acestea.

Pentru că, în esență, chiar și pentru lume, această perioadă este altceva. Nu este doar o justificare pentru excese, o scuză pentru a ne răsfăța, un motiv pentru a petrece. În esență, această perioadă a anului este altceva. Ceva bun. Este un timp pentru a dărui cadouri, pentru a împărtăși generos cu prietenii și cu cei dragi ai noștri. Este un timp special pentru a-l petrece cu familiile noastre. Pentru a ne aduna împreună. Pentru a ne exprima iubirea și aprecierea unii pentru ceilalți. Și acestea fac parte din celebrarea de către lume a Crăciunului. Și pentru majoritatea oamenilor, pentru majoritatea dintre noi, aceasta este semnificația perioadei. A dărui. Și familia.

A dărui. Și familia. Acestea sunt lucruri extrem de importante pentru noi. Sunt valori după care ne străduim să ne trăim viețile. A dărui și familia. Pentru atât de mulți dintre noi, acestea constituie cele mai bune părți ale noastre. Sunt cele mai mari aspirații, cele mai mari virtuți ale culturii noastre. Și totuși, ca și creștini, această perioadă înseamnă mai mult. Ca și creștini, suntem chemați să mergem mai departe, suntem chemați la mai mult, suntem chemați la ceva mai înalt. Bogatul din Evanghelia de astăzi a dat dovadă de virtute. Și-a cinstit tatăl și mama. A ținut poruncile lui Dumnezeu încă din copilărie, respectându-le și împlinindu-le cu atenție. Și totuși, în cele din urmă, a fost sărăcit. În cele din urmă, a fost orb. În cele din urmă, bunătatea lui nu l-a scăpat din prăpastia acestei lumi, pentru a se ridica la nivelul bunătății lui Cristos.

Așadar, ne putem întreba, ce înseamnă toate acestea pentru noi? Este aici ceva care să ne călăuzească, să ne inspire, să ne lumineze în zilele și săptămânile care urmează? În timp ce ne bucurăm de aceste întruniri sociale, în timp ce ne aflăm la serbări și petreceri. În timp ce atârnăm decorațiuni de Crăciun sau cumpărăm cadouri sau așteptăm la coadă. Și, în special, în timp ne bucurăm de compania celor dragi ai noștri în timpul acestei perioade a anului. În timp ce inimile noastre se simt impulsionate să dăruiască. Să luăm aminte.

Isus Cristos este motivul pentru tot ceea ce facem în această perioadă. De data aceasta, cu siguranță perspectiva lumii nu mai este la fel. Dar tot ceea ce facem în această perioadă – acest timp de pregătire pentru nașterea în trup a Domnului nostru – tot ceea ce facem trebuie să fie plin de Cristos. Trebuie să fie despre El. Trebuie cu adevărat să fie despre a dărui și despre familie. Primul dar pe care să îl oferim în perioada de Crăciun trebuie să fie acela pe care i-l dăruim Lui. Timpul familiei noastre trebuie să fie, în primul rând, timp cu Cel care a venit în această lume ca un Prunc nou-născut pentru a ne face să fim parte din Familia Lui. Și chiar și numai puțin timp, puțin efort, o mică înălțare a inimilor și a minților noastre la Cristos vor sfinți pentru noi această perioadă. Și aceasta va fi sarea care va da savoare. Va fi acel sentiment stabil de pace și calm în agendele noastre prea adesea febrile și stresante. Aceasta va fi steaua din vârful bradului nostru, făcând totul perfect și bun și frumos.

Indiferent cum alegeți să faceți aceasta. Fie că este vorba de a participa în plus la câteva slujbe la biserică. Fie că veți dedica câteva momente în timpul zilei pentru a vă gândi la Cristos și la ceea ce înseamnă venirea lui în lume pentru noi. Fie că este vorba despre citirea Scripturii, fie că cheltuiți mai puțin pentru voi înșivă și pentru familiile voastre pentru a da ceva mai mult cuiva care are cu adevărat nevoie în Numele lui Cristos, fie că sunteți ceva mai serioși cu postul. Orice ar fi, indiferent cum alegem să o facem, pur și simplu trebuie să fie făcut. Pentru că ceea ce îi datorăm lui Cristos, și ceea ce cere El de la noi, după cum am citit în Evanghelia de astăzi, este totul. Dacă nu îi dăm totul Lui, dacă nu creștem treptat în năzuința noastră către El, dacă nu îl facem să fie parte a tot ceea ce facem în această perioadă, atunci chiar și cele mai bune lucruri pe care le facem vor fi fără valoare.

Dacă ne străduim să îl invităm în viețile noastre în această perioadă, atunci aceasta va fi așa cum trebuie, atunci Dumnezeu va face posibil ceea ce pare imposibil. Se va folosi de eforturile noastre mici. Și eforturile noastre trebuie să fie mici, cel puțin la început. Suficient de mici încât orice ne-am fi hotărât să facem – orice i-am dărui lui Cristos de acest Crăciun, oricum ne-am strădui să îl lăsăm să fie mai mult parte din viețile noastre în această perioadă – să fie suficient de puțin pentru ca într-adevăr să îl facem. Și dacă îl facem, ceva se va întâmpla. Doar puțin timp, doar puțin efort vor aduce roade considerabile. După cum spune Cristos: “Împărăția cerurilor este asemenea cu plămada…” Cristos dorește totul. Merită totul. El cere totul. Și pentru ca să începem, avem nevoie doar de o bucățică mică. A-i dărui totul lui Cristos începe cu ceva mic. Așadar ce va fi? Ce îi veți dărui Domnului?

 

* * *

 

Sărăcia sau ascultarea de Domnul este izvor de mântuire

Autor: pr. Mihai Tegzeș
Copyright: Predici.cnet.ro

Fraților!

Înainte de toate, ar trebui să fim cu luare aminte la cuvintele Apostolului pe care l-am ascultat astăzi. Iată ce le-a scris sf. Pavel colosenilor: “Ca aleși ai lui Dumnezeu, sfinți și iubiți, îmbrăcați-vă cu duioșie îndurătoare, bunătate, umilință, blândețe, răbdare. Răbdați-vă între voi și iertați-vă unii pe alții, dacă cineva are vreo plângere împotriva cuiva. După cum Domnul v-a iertat vouă, așa faceți și voi. Mai presus de toate acestea puneți însă dragostea: ea este legătura desăvârșită. Pacea lui Cristos să domnească în inimile voastre; la ea ați fost chemați, să fiți un singur Trup. Fiți recunoscători. Cuvântul lui Isus să locuiască în voi din plin. Învățați-vă și mustrați-vă unii pe alții cu toată înțelepciunea” (Col. 3, 12-16).

Respectarea acestor învățături sfinte ar fi pentru noi (toți) foarte folositoare ca să trăim cum se cuvine în acest timp de post și de pregătire în vederea celebrării Nașterii Domnului. În acest sens, Evanghelia de astăzi ne avertizează pe toți care suntem în căutarea Împărăției Cerurilor să respectăm poruncile: să nu înfăptuim adulter, să nu mințim, să nu furăm, să ne cinstim părinții, și mai presus de acestea să avem grijă de cei mai săraci. Dar se mai amintește de o poruncă… Oare care este? Pentru a răspunde cum se cuvine trebuie să ne întrebăm de ce tânărul s-a întristat și a plecat? El pleacă deoarece nu ascultă de îndemnul lui Isus. De aici reiese că porunca poruncilor constă în a asculta sfaturile lui Isus și a le urma.

Iată ce implică postul, iată ce implică îndreptarea pașilor noștri pe calea mântuirii: ascultarea de Isus. Oare astăzi unde, când și cum putem să stăm de vorbă cu Mântuitorul? Iubiților! În Taina Spovedaniei ne întâlnim cu darul milei Lui și cu iertarea păcatelor noastre; în Taina Împărtășaniei ne dăruiește jertfa Lui, adică trupul și sângele Său vărsat, pentru ca noi să primim plinătatea vieții; în cuvintele Sfintei Scripturi (când ne facem timp să o citim) ne mustră ca să ne abată de la rele, dar ne și încurajează și ne întărește cu înțelepciunea Sa dătătoare de lumină și pace în drumul nostru pământesc pentru ca să facem fapte vrednice de mântuire. Pe Domnul îl întâlnim și în persoana semenilor noștri bolnavi, săraci, abandonați. Să ne aducem aminte că și un pahar de apă dat acestora contează în economia mântuirii.

Din textul Evangheliei de astăzi rezultă că a fi bogat înseamnă a fi plin de sine, a fi încăpățânat, a nu asculta de nimeni, nici chiar de Dumnezeu. Prin urmare, a fi sărac înseamnă a recunoaște că am primit toate de la Domnul, că El ne-a creat pentru viața de veci; a-L recunoaște pe Isus ca adevărat Învățător al nostru, a recunoaște că avem nevoie de iertarea Lui și a ne ierta între noi precum și El ne-a iertat. În acest sens, “sărăcia” evanghelică nu este un sfat, ci o poruncă. “Sărăcia” este atașamentul ucenicului care vine la Biserică cu umilință, cade la picioarele Domnului și-I cere iertare, apoi ascultă și împlinește învățăturile Domnului. Pentru un creștin, “sărăcia ” nu este facultativă ci este un imperativ, este condiția de bază: calea cea mai sigură pentru a ajunge la desăvârșire și, prin urmare, la mântuire.

“Bogatul” care afirmă că a respectat toate poruncile dă dovadă de falsitate, deoarece este plin de sine și cu inima închisă față de alții. Nu respectă porunca cea mai elementară și cea mai mare: solidaritatea cu aproapele. “El pleacă trist” și rămâne în continuare cu “bogățiile lui” – cu încăpățânarea lui și cu ideea falsă despre sine cum că ar fi mai bun și mai cinstit decât alții -, dar rămâne singur și abandonat. Tristețea lui își are rădăcinile în iubirea – greșită – de sine însuși.

“Ce să fac pentru ca să am viața veșnică?” Întrebarea acestui “tânăr” s-ar părea că pornește dintr-o inimă plină de credință. De fapt, el dorea să se laude și să se mândrească în fața lui Isus. Pe de altă parte, cerința lui, adică viața veșnică, nu este o viață plictisitoare ori lipsită de sentimente. Ea este viața totală, împlinită și fericită: este viața viață. Prin urmare, întrebarea tânărului nu este atât de religioasă. Reprezintă, mai degrabă, dorința omului după fericire și continua căutare a bucuriilor și a plăcerilor. Răspunsul lui Isus este minunat: un șir de reguli care, dacă sunt respectate, duc la împlinirea acestei dorințe – ajută viața să fie trăită în plinătatea ei.

Codul stradal nu este neapărat o serie de restricții, ci, mai degrabă, reguli care, dacă sunt respectate, dau naștere la o circulație în siguranță pe drumurile publice. Tot așa și poruncile : dacă sunt respectate, conduc omul la fericirea veșnică. Bogăția? După Evanghelie nu este dată de câți bani are cineva în buzunar. Evanghelia vorbește de bogăția inimii omului: de faptul că omul se închide în sine, este plin de preocupările lumii acesteia, este egoist și disprețuitor față de alții. După Isus, acest tânăr greșește, pierde ocazia vieții sale, deoarece nu-și investește viața sa (adevărata bogăție), timpul și disponibilitatea sa în a-L urma pe Domnul, ci fuge de Domnul.

Acest tânăr nu și-a împlinit vocația, chemarea, adică mântuirea sufletului, deoarece nu era liber și nu mai comanda el, ci preocupările și “bogățiile” lui îl conduceau pe el. Atunci când bogăția comandă, iar omul ca și un sclav i se supune, banul nu mai este un instrument, un mijloc lăsat să-l slujească pe om, ci devine un idol căruia omul i se închină. Noi, oamenii, avem nevoie de bani, dar banii trebuie să rămână sluga noastă. Spunea cineva că: “Banul este un bun slujitor, dar un rău patron”. Mila Domnului l-a vizitat pe tânăr și i-a arătat că viața veșnică nu se cumpără pe bani, dar “bogățiile” lui “materiale” nu i-au permis să asculte de glasul Domnului pentru ca să se realizeze spiritual. Dintre Dumnezeu și Mamona, tânărul alege Mamona, dar în loc de bucuria celui care a găsit o comoară este invadat de tristețea celui care a pierdut tot ce avea mai bun.

Într-adevăr, este greu pentru cei bogați să intre în Împărăția lui Dumnezeu, dar este greu și pentru alții, adică pentru cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și nu-l împlinesc, adică nu aduc roadă. Oare nu suntem cu toții prea maturi, inteligenți și atotștiutori pentru a intra în Împărăția lui Dumnezeu, în care intră doar copiii? Lăudat să fie Isus!

 

* * *

 

Ce să fac să moștenesc viața de veci?

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Persoana și cuvântul Domnului Isus Hristos au reprezentat pentru contemporanii săi o atracție deosebită. Nu numai oamenii de rând, dar și unii din clasele mai înalte, dintre bogați și farisei, ostași, bărbați și femei veneau să-L asculte, să-I ceară vindecări de boli, să-I ceară un sfat sau numai să-I pună întrebări. El vorbea “ca unul care are putere”, iar faptele Lui erau uimitoare: “niciodată n-am văzut așa în Israil”, ziceau ei, și pe bună dreptate.

Minuni au făcut și unii prooroci din Vechiul Testament, dar nici unul nu s-a ridicat, și nici nu se putea ridica, la înălțimea Domnului Isus, căci El era Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut Fiu omenesc, ca să mântuiască pe om din robia păcatului. Cuvântul Lui este “viu și lucrător și mai ascuțit decât orice sabie cu două tăișuri, și pătrunde până la despărțirea sufletului și duhului, dintre încheieturi și măduvă, și destoinic este să judece simțirile și cugetările inimii” (Evrei 4, 12), operând acolo, în lăuntrul omului, acea trezire la o viață nouă.

Sf. Evanghelie de astăzi ne pune în față un tânăr bogat și dregător, care vine la Mântuitorul Isus cu întrebarea: “Învățătorule bun, ce să fac să moștenesc viața de veci?” (Luca 18, 18).

Întrebarea aceasta frământă inima noastră, a tuturor credincioș ilor. Este o întrebare tainică; este neliniștea vieții noastre duhovnicești. Noi, creștinii, ne punem totdeauna întrebări despre trăirea vieții după voia lui Dumnezeu. Ne străduim să o îmbunătățim, pentru a ne înălța duhovnicește. Suntem încredințați că viața este cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu; că numai ea ne oferă putința de a cunoaște lumea după rânduiala ei și că ea singură ne oferă calea spre a-i descoperi tainele și rostul lor.

În această conștiință stă și îndemnul pentru luminarea minții și înfăptuirii virtuții în spiritul dobândirii desăvârșirii. Sub acest aspect, viața este pentru noi o minune zilnică, ce pune în mișcare toată ființa noastră oferind minții nesfârșite categorii de lucrări, în scopul ridicării spre cele înalte. De aceea dorința credinciosului este să nu se despartă de viață, să trăiască veșnic. De aici pornește acel dor care frământă fără încetare, și care se trezește deodată chiar și în conștiința cea mai încărcată de păcat, zguduind-o cu cuvintele: “Ce să fac eu pentru a câștiga împărăția veșnică?” În cazul tânărului din pericopa evanghelică de astăzi, insistăm asupra celor adăugate de Sf. Evanghelist Marcu, care ne relatează că Isus l-a primit pe tânăr cu dragoste, atunci când acesta i-a adresat întrebarea (Marcu 10, 21). Ce vor să însemne aceste cuvinte? De ce oare spune evanghelistul că Isus l-a iubit pe tânărul acesta? Răspunul este că Isus l-a iubit pentru că în acel moment tânărul dorea sincer să se încredințeze despre cele ce trebuie să împlinească spre a dobândi viața veșnică. El avea un fond bun și căuta să depășească propria neputință și mărginire, și simțea că Isus este mai presus de Legea cea veche, transmisă prin prooroci; El era însăși Legea de la capătul plinirii vremii.

Deci, tânărul acesta, cu partea bună a sufletului său, intuise că Isus nu era un învățător de lege oarecare, nu era un profet obișnuit, ci era cineva care stăpânea tainele ascunse ale dumnezeirii și cunoștea calea mântuirii oamenilor. De aceea venise la El. Tânărul intuise, totodată, marea iubire dumnezeiască și de necuprins, pe care Mântuitorul o întrupa și o realiza pe pământ și L-a numit “Învățător bun”. Cât despre întrebarea pusă, Isus are pentru acest om, ca și pentru toți oamenii, răspunsul scurt și limpede: “Păzește poruncile”, împlinește voia lui Dumnezeu, cuprinsă în poruncile Lui! Dregătorul declară că le-a păzit din tinerețe; el aștepta de la Isus ceva deosebit, ceva mai mult decât știa el. Tocmai de aceea Isus îi indică o cale deosebită de a putea moșteni viața veșnică, o cale care nu mai e poruncă, ci un sfat. “Îți mai lipsește un lucru, i-a zis atunci Isus, vinde câte ai, împarte la săraci și vei avea comoara în ceruri; apoi vino de Mă urmează”. Acest cuvânt l-a întristat pe dregătorul care era foarte bogat. El a plecat trist pentru că nu-i venea ușor să se despartă de avuțiile lui, fapt care l-a făcut pe Isus să spună cât de greu este să intre întru Împărăția lui Dumnezeu omul robit cu totul de bunurile acestei lumi. E mai ușor să treacă cămila (sau funia) prin urechile acului decât pentru un bogat să intre întru împărăția lui Dumnezeu. E greu, dar nu e imposibil. Zaheu Vameșul a înțeles acest lucru și a dat jumătate din averea lui săracilor, și a întors împătrit celor pe care el i-a asuprit sau păgubit. El a înțeles că spre împărăția lui Dumnezeu nu se poate înălța cel încărcat cu grijile și averile pământești. Se știe că și păsările, numai acelea pot zbura, care au oasele goale, celelalte cu greu se pot avânta spre înalt, le trage în jos greutatea oaselor lor.

Așa și creștinul, numai gol, lipsit de orice împătimire lumească, se poate înălța la cer.

Tânărul bogat, în loc să se bucure că i s-a dat prilej să fie sprijinitor și ocrotitor al vieții, care înseamnă căldură, freamăt, lumină, zâmbet, dăruire, jertfă, s-a întristat, pentru că, pradă egoismului și lăcomiei, nu se gândise niciodată să folosească avuțiile sale pentru îndulcirea vieții altora. El nu se învrednicise niciodată să guste bucuria vieții în mijlocul semenilor săi, al fraților săi. Chiar dacă va fi citit vreodată cuvintele psalmistului: “Cât este de dulce și cât este de frumos să fie frații împreună”, nu va fi fost în stare niciodată să coboare în mijlocul celor năpăstuiți, spre a le vedea durerile și spre a le alina. El n-a înțeles, astfel, că și viața veșnică își are bogățiile ei și că această bogăție este bucuria comorilor cunoașterii și dragostei lui Dumnezeu, bucuria vieții fără de moarte, unde înțelegerea, mila și pacea sunt desăvârșite.

Dar lucrul cel mai important pe care îl cere Mântuitorul tânărului din Evanghelie, și nouă tuturor, este cuprins în ultimele cuvinte: “Vino de-Mi urmează Mie!” Care este sensul acestei chemări? Cine suntem noi ca Dumnezeu să ne strige fiecăruia în parte “Urmează-Mă!” și încă cu repetată stăruință? Prin ce am meritat noi patimile și moartea Domnului? Căci multe păcate apasă cugetele noastre.

Și totuși, nouă credincioșilor, ni se adresează Isus fiecăruia în parte: “Urmează Mie!” și aceasta pentru că, după credința noastră, omul are ceva sublim în el, ceva care îl face stăpânul lumii, ceva ce îl apropie de îngeri: chipul lui Dumnezeu. Acest chip minunat, pe care Dumnezeu ni l-a dat și pe care noi l-am întinat cu păcatele noastre, acest chip strigă înlăuntru nostru ca și tânărul din Evanghelia de astăzi: Doamne, ce să fac pentru a moșteni viața de veci? Chipul acesta divin, care ne-a fost dăruit, ne este cerut acum de Isus, în această clipă a restituirii absolute.

Tânărul din Evanghelie n-a înțeles chemarea lui Isus. N-a înțeles-o pentru că deși sufletul lui, chipul lui Dumnezeu din el, striga cu durere, după mântuire, ochii îi erau întunecați, ca ai orbului, de dragostea pentru averea sa, și această dragoste stârpise din sufletul său iubirea pentru aproapele. Privind după el, Mântuitorul a rostit atunci dureroasa constatare care va răsuna peste veacuri în inimile noastre: “Cât de greu vor intra cei ce sunt robiți averilor, în împărăția lui Dumnezeu!” Auzind aceste cuvinte, apostolii au crezut, pentru o clipă, că nimeni nu se poate mântui prin propriile sale puteri. Cutremurați de acest adevăr, care se descoperă inimii lor pentru prima dată, au întrebat cu teamă: “Atunci, Doamne, cine poate să se mântuiască?” La care Mântuitorul răspunde: “Cele ce sunt cu neputință la oameni, sunt cu putință la Dumnezeu”. Acest răspuns a rămas pentru totdeauna cea mai mare mângâiere și o puternică încurajare pentru noi. El are ca temei un univers de necuprins, arătat de Sf. Evanghelist Ioan într-o definiție scurtă: “Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8).

“Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Această nemărginită dragoste a lui Dumnezeu, “care face să răsară soarele și peste cei buni și peste cei răi” (Mat. 5, 45), a realizat pentru noi, toți cei ce cred, mântuirea generală, numită, în învățătura Bisericii, mântuirea obiectivă. Deci, ceea ce a fost “cu neputință la oameni”, fiind pentru ei “o taină din veac ascunsă”, a fost cu putință la Dumnezeu și și-a găsit împlinirea binecuvântată prin jertfa Sa. Domnul Isus Hristos a adus mântuirea tuturor, chiar și tâlharului de pe cruce. Această mântuire ne-a fost oferită în dar, și se află la îndemâna celor ce cred.

Am putea spune că în această Evanghelie este vorba despre două căi, două feluri de a urma lui Hristos, despre două mijloace de a ajunge la mântuire și viață veșnică. Una este calea poruncilor.

Ea nu cere jertfirea bunurilor vieții, renunțarea la casă, soție, familie etc. Ni se cere doar să nu ne lipim sufletele cu totul de ele, ci să le folosim spre a câștiga prin cele trecătoare pe cele veșnice, prin cele de pe pământ pe cele din cer, prin a păzi poruncile. A doua cale e mai scurtă, mai directă; dar, desigur, mai grea. Ea nu e poruncă, ci un sfat adresat celor care, pentru dragostea lui Dumnezeu, pentru dorința de a sluji oamenilor și lui Dumnezeu, se jertfesc pe ei înșiși, renunțând de bună voie chiar la cele îngăduite.

Această făgăduință o întărește Isus prin cuvânt, când zice: “În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt” (Ioan 19, 27-28), vrând să arate prin aceasta că sunt mai multe trepte de fericire și răsplătire pentru cei ce I-au urmat Lui, precum, desigur, sunt mai multe grade de osândire pentru cei ce au călcat poruncile Lui.

De aceea, cu drept cuvânt, îndeamnă Sf. Apostol Pavel să ia fiecare o hotărâre și să prețuiască după cuviință marele și minunatul dar al mântuirii: “Să nu stăm nepăsători, spune el, față de o mântuire așa de mare, care, după ce a fost vestită întâi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o, în timp ce Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri și diferite minuni și cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după voia Sa” (Evrei 2, 3-4).

Întotdeauna omul a căutat pe Dumnezeu și a dorit să se apropie de El și să aibă parte de viața cea veșnică, care este la Dumnezeu.

L-a căutat chiar și în veacurile întunecate dinainte de Hristos, când mintea omului, întunecată de păcat, îl făcea să identifice pe Dumnezeu Creatorul cu creatura sa; când oamenii “au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios și a păsărilor și a dobitoacelor…, când au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii în loc să slujească Făcătorului” (Romani 1, 23-25).

Oricând și în orice situație am fi, sufletul nostru este însetat după Dumnezeu. “Ne-ai făcut pe noi pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu până se va odihni în Tine”, a zis Fericitul Augustin.

De aceea, tânărul din Evanghelie trebuie să ne fie drag tuturor prin întrebarea pe care și-o pune. El ne este drag – cu toată dezertarea din fața Mântuitorului -, și pentru că este simbolul tuturor credincioșilor preocupați de problema mântuirii.

Evangheliștii Marcu și Luca nu pomenesc despre un tânăr, ci despre “un om oarecare” sau “un dregător”. Aici găsim legea universală a dorului credincioșilor după o viață în Hristos și cu Hristos. Găsim nevoia credincioșilor de a se naște din nou, pe care a simțit-o Nicodim când a mers noaptea la Isus. Aici găsim gustul amar pe care ni-l toarnă în suflet o viață ușoară, trăită în bogății și plăceri. Găsim momentul sufletesc al realității afirmate de Mântuitorul, că ce folos dacă am avea în stăpânire lumea întreagă, dacă nu suntem în stare să ne mulțumim sufletul. Acest “om oarecare” din Evanghelie poate fi oricare dintre noi. Acest “om oarecare” este credinciosul neliniștit, dinamic, care vrea ceva, vrea să se mântuiască. Este sufletul încărcat de amărăciunea decepțiilor, care caută adăpostul darurilor lui Isus.

Ori de câte ori privesc un om în rugăciune în fața icoanei, în genunchi, rostesc în gândul meu: iată, un om s-a apropiat de Isus și i-a zis: Doamne, ce să fac să moștenesc viața de veci? Văd un suflet frământat, un suflet chinuit de întrebări, văd “un om oarecare” în căutarea unei rezolvări asupra problemei vieții și simt ecoul șoaptelor lui, le aud: “toate le-am păzit din tinerețile mele…” Eu avuție nu am; am totuși ceva: păcatele mele. Sunt bogat în păcate. Am și eu bogăția mea de care nu m-am lepădat încă.

Am venit la Tine, Doamne, ca omul din Evanghelie. Doamne, ajută-mă să nu plec întristat.

Suntem în fața sfintelor sărbători ale Crăciunului. Ne apropiem și de sfârșitul unui an de viață. Ce avem de spus lui Isus? Știu că mulți dintre cei ce ne-am rugat azi, aici, am încercat urcușul spre mai bine, am încercat izbăvirea și găsirea ușii împărăției lui Dumnezeu spre desăvârșire, însă nu toți am reușit.

N-am reușit pentru că am pornit singuri la drum, fără Hristos.

N-am renunțat la falsele lumini ale pământului în schimbul luminii lui Hristos, Domnul nostru. Am rămas prinși pe mai departe de unele fapte păcătoase care ne gonesc pe drumul ce duce spre roșcovele fiului rătăcit.

Dar o dată cu nașterea Sa, Mântuitorul ne pregătește și renașterea noastră, netezându-ne drumul spre mântuire. Alături de scutecele Betleemului, ni se pregătește și haina noastră pe care o vom îmbrăca atunci când vom merge în fața lui Isus. E haina căinței, țesută din urzeala părerii de rău și beteala făgăduințelor bune: Bine ești cuvântat, Doamne, învață-ne pe noi poruncile Tale. Învrednicește-ne pe noi să te iubim și să împlinim poruncile Tale. Învață-ne pe noi să facem pururea voia Ta! Amin.

Text preluat de pe ADMD.info cu acordul parohiei Adormirii Maicii Domnului.

 

* * *

 

Tânărul bogat

Autor: pr. Olimpiu Todorean
Copyright: ParohiaSfantulGheorghe.ro

Iubiți credincioși,

În postul Crăciunului ni se propun spre meditație aspecte concrete, existențiale ale trăirii creștine. Chiar și în această duminică, a treizecia după Rusalii, pericopa evanghelică ne propune situați concrete. Ni se propune, față de alegerea generală, o alegere radicală a trăirii creștine, o alegere pe care creștinul trebuie să o facă dacă vrea să fie un creștin autentic, adevărat. Dacă primești Legea, Poruncile lui Dumnezeu și, dacă le și practici, este un har de la Dumnezeu. Dar Isus Cristos este mai exigent. El cere să faci alegeri absolute dacă vrei să-L urmezi. Icoana din această duminică este cea a chemării și condițiilor extreme ale urmării.

Un tânăr bogat îi aleargă în întâmpinare lui Isus și cade în genunchi, întrebându-l ce trebuie să facă pentru a obține viața veșnică. Așa cum toți trei evangheliștii prezintă acest episod, tânărul bogat îl recunoaște pe Isus ca “Învățătorule”, dar crede mai mult decât atât, căci nu cazi în genunchi înaintea unui învățător și nici nu-i spui “Învățătorule bune”“Bun – va spune Isus – este numai Dumnezeu”.

Întrebarea tânărului este importantă: “ce trebuie să fac pentru a avea viața veșnică?” Tânărul dorește mântuirea. Mai au, oare, sens, în zilele în care trăim și în societatea în care ne aflăm, cuvinte ca mântuire și viață veșnică? Și totuși, măcar cu alți termeni, măcar în subconștient, sunt lucruri pe care le dorim. Poate că nu le căutăm în Cristos. Poate vedem mântuirea în sănătatea, în bunăstarea fizică. Poate ne iluzionăm că vom deveni nemuritori, mai devreme sau mai târziu. Dar le dorim.

Întrebarea tânărului bogat țintește mai departe. Este o întrebare plină de semnificații. Este o întrebare care va aduce răspunsul la toate întrebările pe care ni le facem: ce rost are viața, ce rost are existența mea sau a celuilalt de lângă mine, ce să fac cu propria-mi viață, de ce și pentru ce mai suntem în lume?

Isus, care cunoaște foarte bine inima omului, a tânărului, care era, cu siguranță, un evreu practicant, aduce în discuție poruncile. Răspunsul lui Isus la întrebarea tânărului este: cunoașterea poruncilor, adică, a Cuvântului lui Dumnezeu. A observa, a pune în practică Cuvântul lui Dumnezeu: aceasta este garanția pentru obținerea vieții veșnice. Dar tânărul le-a făcut pe toate acestea și Isus este mișcat de această disponibilitate a tânărului, de frumusețea sa interioară. De câte ori nu rămânem și noi mișcați înaintea miracolelor de onestitate, sinceritate, curăție, pasiune pentru idealuri autentice a persoanelor din jurul nostru? Isus s-a uitat la el cu dragoste. Imaginea este însuflețitoare. Îl place astfel încât continuă: un singur lucru îți lipsește: “du-te, vinde tot ceea ce ai… apoi vino și urmează-mă”.

“Căci, viu este Cuvântul lui Dumnezeu și înfăptuitor, și mai tăios decât orice sabie cu două ascuțișuri, și pătrunzător până la despărțitura sufletului și spiritului, a încheieturilor și măduvelor, și scrutător al cumpănirilor și cugetărilor inimii” (Ev. 4,12-13). Aceste cuvinte ale Sfântului Pavel descriu puterea exigentă (devastatoare) a cuvintelor lui Isus, a invitației Sale de a vinde toate lucrurile și a dărui săracilor, condiție obligatorie pentru a-L urma pe Cristos.

Cuvântul lui Dumnezeu, penetrează, scrutează chiar cu violență așa cm o spune și profetul Ieremia “Doamne, Tu m-ai aprins și, iată, sunt înflăcărat; Tu ești mai tare decât mine și ai biruit” (20,7) sau “lasă casa, sau frați sau surori, sau mamă sau tată, sau copii sau țarine…” (Mc. 10,30). Acest lucru îl cere Isus. Nu se discută a lăsa doar bunurile materiale, ci și prioritățile familiei ce sunt poruncite: “cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”.

Discursul lui Isus pare extremist, de nepropus, inuman dacă nu am întrezări un orizont al convertiri care restituie tot binele. Citim, în Înțelepciunea lui Solomon, rugăciunea făcută darului Înțelepciunii: “De-aceea m-am rugat să mi se dea pricepere, și astfel mi-a fost dată; și am cerut, și iată, că spiritul înțelepciunii mi-a și venit. De dragul ei fugit-am de sceptre și de tronuri, iar bogăția-n cumpeni cu ea mi-a fost nimic. Cu piatra cea mai scumpă nu i-am făcut pereche; de i se pune-alături, tot aurul din lume nu e decât nisip, și-n fața ei argintul nu e decât noroi. Iubirea mea asupră-i a pus un preț mai mare decât pe sănătate, decât pe frumusețe; și mai presus am pus-o chiar de lumina însăși, căci strălucirea ei nicicând nu obosește. Și totuși, ea mi-aduse în viață tot ce-i mai bun; din mâna ei primit-am averi nenumărate” (7,7-11). Pentru ea, autorul spune că a renunțat la tot. Dar odată cu “înțelepciunea”, atunci când a primit-o, spune: “împreună cu ea mi-au venit toate bunătățile, căci în mâinile ei sunt bogății nenumărate”. Chiar și Isus spune că oricine va lăsa bunurile și neamurile “pentru El sau pentru Evanghelie…va primi însutit, acum, în prezent, sute de case și frați, și surori, și copiii, și țarine, chiar și prigoniri, iar în veacul ce va să vină, viața veșnică” (Mc. 10,30). Radicalitatea, exigența creștină comportă deci bogăție, bucurie, include o recompensă. Această bucurie, această recompensă sunt însă strâns legate de prigoniri. Am putea spune că, fără persecuție, altfel spus martiriu, nu suntem siguri dacă ne aflăm pe calea cea dreaptă, pe urma lui Isus. Mesia al nostru este în aparență un om înfrânt. Suntem ucenicii unui om care suferă, lăsându-se crucificat pentru noi.

Probabil că acest fapt îl avertizează pe tânărul bogat – relatarea evanghelică începe să vorbească deja despre un Isus ca model de suferință și evanghelistul Marcu inserează episodul între a doua și a treia anunțare a patimii. Poate că sunt multe bunurile care îl împiedică să înțeleagă ce bogăție mare este să renunți la toate pentru Cristos… și, întristându-se, tânărul s-a îndepărtat. “Cât de greu, zice Isus, este pentru un bogat să intre în Împărăția Cerului…dar nimic nu este imposibil la Dumnezeu”.

Dar nu numai apostolii contemporani lui Isus, nu numai cei care au călătorit cu ei pe drumurile Galileii, de la Iudeea la Samaria, sunt chemați să-l urmeze. Invitația ajunge până în zilele noastre. Mai mult, a și ajuns deja. Botezul ne-a făcut ucenici ai Crucificatului înviat. Ne-a dat dreptul să dăm mărturie despre Isus. Ne-a făcut altfel de bogați, altfel de buni, altfel de sfinți. Nu ne rămâne decât să fim coerenți în trăirea noastră.

Între cei ce îl urmau pe Isus erau multe persoane bogate, ce nu au fost niciodată mustrate de Domnul pentru bogățiile lor, nici nu au fost obligate vreodată să-și vândă bunurile. Acele persoane, în fapt, îl ajutau pe Isus și pe apostoli în ministerul de servire ajutându-i pe săraci.

Petru, vorbind în numele celor doisprezece, exclamă: “Iată, noi am lăsat totul și te-am urmat”. În realitate, nu au lăsat nimic, deoarece Isus urcă adesea “în barca lui Petru” și intră în “casa lui Petru”. Dar au lăsat totul, au îndepărtat totul din inimă, punându-și barca și casa la dispoziția Evangheliei!

Iubiți credincioși,

Acesta este sensul harului lui Dumnezeu ce opera asupra lor și asupra noastră și Isus ne poate garanta că vom primi în schimb însutit pe acest pământ, iar în veacul ce va veni, viața veșnică. Amin.

 

* * *

 

Tânărul bogat

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

“Un tânăr s-a apropiat de Isus Hristos întrebându-L:

- Bunule învățător, ce trebuie să fac ca să moștenesc viața veșnică?

- Știi poruncile, – i-a răspuns Isus.”

Dacă vrei să intri în viața veșnică și dorești să fii fericit pentru totdeauna în Cer, atunci păzește poruncile. Poruncile lui Dumnezeu, reprezintă singura cale a fericirii pământești și garanția vieții fericite eterne din cer. Altă cale spre cer nu este și nu va fi niciodată.

În lume există legi după care aceasta se conduce, fără de care viața în societate ar fi fost imposibilă. Planetele și stelele de pe cer, răsăritul și apusul soarelui, cursul anului, mișcările apelor și mărilor, sunt lăsate de Dumnezeu Creatorul prin legea naturală, sădită la începutul creației, prin care este menținută în existență întreaga lume văzută și nevăzută. Sfânta Scriptură spune: «Că El a poruncit și s-au făcut. Așezatu-le-a pe ele în veac și în veacul veacului, poruncă a pus, și nu se va călca» (Psalmul 148, 5-6).

Dumnezeu în înțelepciunea Sa a oferit omenirii cele zece porunci pe muntele Sinai. Poruncile lui Dumnezeu sunt bazate pe legea naturală, înscrisă în inima omului, în conștiința noastră. Fiecare om simte că ignorarea lui Dumnezeu, uciderea unei persoane nevinovate, dezonorarea părinților, mărturia mincinoasă, tâlhăria, desfrânarea, nedreptatea, mânia, ura, reprezintă fapte rele – păcate. Sfântul Pavel, în epistola către Romani scrie, că păgânii care nu au cunoscut revelația lui Dumnezeu și care nu au auzit niciodată despre Sfânta Scriptură, au legea lui Dumnezeu întipărită în inimă (vezi Romani 2, 14-15). Poruncile lui Dumnezeu sunt obligatorii pentru oamenii tuturor timpurilor, până la sfârșitul acestei lumi și nimeni pe pământ nu poate să priveze pe vreun om de poruncile lui Dumnezeu. Isus Hristos menționează în mod categoric: «Adevărat vă zic vouă: Înainte de a trece cerul și pământul, o iotă sau o cirtă din lege nu va trece, până ce se vor face toate» (Matei 5, 18). «Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece» (Matei 24, 35).

Poruncile lui Dumnezeu oferite pentru binele nostru sunt o binecuvântare pentru toți oamenii de pe pământ. Oare de ce întâlnim atâtea rele, boli, lacrimi și dezastre, care nu se termină? Omul tuturor timpurilor se întreabă de ce? Pentru că oamenii încalcă poruncile lui Dumnezeu! Împotrivindu-ne lui Dumnezeu lovim în noi și în legile după care noi ne desfășurăm existența în această lume. Încălcând Legea, distrugem armonia din noi și din jurul nostru. De ce tâlharii atacă oameni nevinovați? De ce anual mor milioane de copii nenăscuți? Pentru că oamenii nu respectă porunca a cincea: “Nu ucide!” Pentru ce se nasc anual milioane de copii din părinți necăsătoriți? Oare de ce înfiorătoarea SIDA se răspândește în mod alarmant pe întreg pământul? Datorită faptului că oamenii nu respectă cea de-a șasea poruncă a lui Dumnezeu. De ce Dumnezeu a trimis pe pământ groaznicul potop, iar cu focul și cu pucioasa a ars Sodoma și Gomora? Pentru că oamenii au nesocotit poruncile lui Dumnezeu!

Să ne imaginăm situația în care toți oamenii dintr-o țară și-ar propune ca în decursul unei săptămâni, să păzească cele zece porunci ale lui Dumnezeu în mod conștiincios și că ar respecta acea propunere. Cât de fericită ar fi acea săptămână! Oamenii care ar cumpăra publicații, ar observa, că paginile lor ar fi aproape goale, pentru că nu ar mai fi despre ce să se scrie, nu ar fi fapte rele, informații mincinoase scrise în mod deliberat, iar paginile cu imagini imorale nu ar exista deloc. Copiii, tinerii și vârstnicii, toți membrii familiilor s-ar ruga zilnic. Ieșind din casă, nici unul nu și-ar încuia ușa, deoarece nu ar mai fi hoți, căci porunca a șaptea spune “Să nu furi!”. Mai mult decât aceasta! Hoții ar returna banii furați. Părinții nu și-ar mai face griji în privința copiilor care au plecat să se joace, știind că aceștia se vor juca în pace. Cei care s-au supărat și s-au dușmănit între ei și-ar cere iertare unul de la altul, deoarece porunca lui Dumnezeu spune să trăiești cu toți în pace. În fiecare familie, în fiecare locuință ar fi pace, liniște, fără mânie, fără reproșuri. Duminica bisericile ar fi pline de oameni care se roagă, căci porunca lui Dumnezeu spune, să-L preamărești pe Domnul. Ce viață fericită ar fi aceasta! Din păcate, pare o lume utopică. Noi suntem obligați, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, să păzim poruncile Domnului. În Cartea Legii – Deuteronomul, Domnul spune: «Căci porunca aceasta care ți-o poruncesc Eu astăzi nu este neînțeleasă de tine și nu este grea pentru tine» (Deut. 30, 11). Nimic nu este peste puterile omului, însă se arată peste voința plecată spre rău și păcat. Sfântul Apostol Ioan scrie: «Căci iubirea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui. Iar poruncile Lui nu sunt grele» (1 Ioan 5, 3).

Unul dintre conducătorii Asiei Mici, scria la începutul secolului II o scrisoare Împăratului Traian, în care spunea: “Creștinii – sunt oameni, care în mod deliberat se obligă să evite faptele rele, aceștia niciodată nu acceptă să fure, nu rup legătura căsătoriei, niciodată nu permit nedreptatea, întotdeauna sunt atenți la cuvinte și nu-și însușesc vreun lucru străin”. Minunată mărturie adusă de un păgân pentru creștinii primelor secole! Se mai ridică creștinismul contemporan la înălțimea morală dorită de Dumnezeu ?

În momentul când poporul evreu s-a apropiat de tărâmul promis, după lunga lor călătorie prin pustiu, Profetul Moise a spus: «Iată eu vă pun înainte binecuvântare și blestem; Binecuvântare veți avea dacă veți asculta poruncile Dumnezeului vostru, pe care vi le spun eu astăzi; iar blestem, dacă nu veți asculta poruncile Domnului Dumnezeului vostru (Deuteronom 11, 26-28).

Poporul israelit a promis în mod solemn să păzească toate poruncile lui Dumnezeu. Leviții au devenit cei care s-au aflat lângă altar, iar poporul de ambele părți ale altarului. Leviții au strigat cu voce puternică: «Blestemat să fie cel ce va face idol cioplit sau turnat, lucru de mână de meșter și urâciune înaintea Domnului și-l va pune la loc ascuns! Iar tot poporul a răspuns: Amin! Blestemat să fie cel ce va vorbi de rău pe tatăl său și pe mama sa! Și tot poporul a răspuns: Amin!… Blestemat să fie cel ce va ucide în ascuns pe aproapele său! Și tot poporul a răspuns : Αmin!… Blestemat să fie tot omul, care nu va împlini toate cuvintele legii acesteia și nu va urma după ea! Și tot poporul să zică Amin! (Deuteronom 27, 15-26). Aceste blesteme se repetă de șaisprezece ori. Iar după fiecare blestem poporul repetă: Amin. Adică, așa să fie! Profetul Moise s-a adresat poporului: «Ca martori împotriva voastră iau astăzi cerul și pământul: Viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești tu și urmașii tăi» (Deuteronom 30, 19). Dar Israel, ca prototip al omului care este chemat să respecte o lege, este împins de slăbiciunile moștenite de natura umană decăzută prin păcat.

Alege porunca, trăiește după voința Domnului și vei fi fericit! Psalmistul lui Dumnezeu spune: «Pace multă au cei ce iubesc legea Ta și nu se smintesc» (Psalmul 119, 165). «Bună-mi este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur și argint.» (Psalmul 119, 72).

Apostolul Ioan ne învață: «Căci iubirea de Dumnezeu aceasta este: să păzim poruncile Lui. Iar poruncile Lui nu sunt grele» (1 Ioan 5, 3). Isus Hristos, la Cina cea de pe Urmă, a adresat către Apostolii Săi cuvintele: «Rămâneți în iubirea Mea! Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea» (Ioan 15, 9-10). De ce ne temem de iubire ? În Evanghelia după Sfântul Matei este înscrisă învățătura lui Hristos: «Cel, ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăția Cerurilor. Iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în împărăția cerurilor» (Matei 5, 19).

Rugăciune

Isuse, Preaiubit Mântuitor, doresc cu ajutorul Tău să păstrez legile iubirii, cuprinse în Decalogul Tatălui Tău și al nostru, datorită cărora pot să-mi petrec întreaga viață în Tine. Fie ca să fiu străbătut permanent de grația Spiritului Sfânt pentru a păzi poruncile Tale. Ușurează-mi acest lucru și întărește-mă în iubirea și pacea Ta. Fă, să-mi cufund spiritul meu într-al Tău, așa de adânc și puternic, spre a putea fi cu totul absorbit de voința Ta, cu care să mă unesc în toate, uitând de mine însumi, să cunosc permanent numai iubirea Ta.

O, Iubire pură, deschide-mi bunătatea Ta, mie care sunt atât de sărman și sărac în ea, varsă în mine toate izvoarele îndurărilor Tale, distruge barierele care îmi stau în calea practicării iubirii față de Tine, Dumnezeul meu. Cufundă-mă în prăpastia celei mai delicate iubiri și a bunătății Tale, pentru a pieri în abisul nobleții și bunătății Tale, precum picătura de ploaie în adâncul oceanului. Amin. (După Sfânta Gertruda)

 

* * *

 

Tine poruncile Mele legate mereu de inima ta

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

“Tine poruncile Mele legate mereu de inima ta; ele sa te pazeasca, deoarece, mustrarea pe care acestea ti-o fac, pentru greselile tale, este calea vieti, calea mantuiri”

Dintre toate realitatile acestei lumi cea mai sigura realitate este moartea! Toate celelalte sunt pe cat de relative pe atat de trecatoare. In schimb moartea ne gaseste in cele mai diverse locuri; in masina, in tren, pe strada, acasa si a.s.m.d. Peste tot plutesc nori acestei realitati. De aceea, in aceasta situatie, uni dintre oameni isi pun intrebarea: oare ce este dincolo de clipa morti ? Si, mai ales, vom mosteni viata vesnica ?

De aceasta cale era interesat si tanarul din Evanghelia de astazi, care ii confirma lui Isus ca inca de mic a tinut toate poruncile scrise in Tablele Legii lui Moise.

Inainte de a merge mai departe trebuie sa aratam cate si care sunt caile mosteniri vieti de veci, a mantuiri.

Prima cale, mai usoara, este tocmai cea trasata de Decalog, de cele 10 porunci si pe care tanarul spune ca a mers pana atunci. Fericirea sau nefericirea, pacea sau razboiul, ordinea sau dezordinea din lume, depind de tinerea sau incalcarea acestor 10 porunci.

Cea de a doua cale, ceva mai stramta, este aceea a celor trei sfaturi evanghelice: saracia liber consimtita; castitatea perfecta si ascultarea de buna voie, care sunt trasate de Isus prin pilda vieti sale.

Pe aceasta cale il indreapta Isus pe acest tanar. La auzul celor ce trebuie sa faca pentru a deveni desavarsit, tanarul pleaca trist si ingandurat, fara sa mai rosteasca vreo vorba.

Concluzia. Iata cat de mare piedica poate sa fie averea, uneori, in calea mantuiri pentru cel care o iubeste si isi face un scop in sine din acumularea ei. Aceasta este si cauza pentru care Isus spune acea metafora cu acul si cu funia. Si din aceasta cauza Biserica ne aminteste si reaminteste, mereu, unde este locul in care trebuie sa ne depozitam comorile noastre si mai ales, care sunt aceste comori ce raman sigure in vesnicie.

Alexandru Macedon, pentru a arata ca in groapa nu duce nimic din cele ce a avut pe pamant, a pus sa i se faca sicriul in asa fel ca mainile sa-i ramana afara.

Tanarului din Evanghelia de astazi i-a lipsit un singur lucru, ca sa devina savarsit, renuntarea la averea pamanteasca. Dar noua, oare, care este acel lucru care ne opreste a merge pe calea mantuiri ? Sau, la ce lucru am dori sa renuntam pentru a ne mantui ?

Pliniu cel Batran (23 – 79 ) in cartea sa “Istoria Naturala” ne spune ca Aplles, cel mai mare pictor al Greciei antice, avea urmatoarea deviz in viata: “Nulla dies sine linea” adica, sa nu treaca nici o zi fara ca sa trag o linie.

La fel sa facem si noi, sa nu lasam sa treaca nici o zi fara sa facem un bine. Iar la examenul de constiinta pe care trebuie sa-l facem la sfarsitul zilei, nu este destul sa fim linistiti ca am reusit sa nu facem nici un rau, ci trebuie sa insistem asupra binelui pe care-l puteam face dar l-am omis. Amin.