Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a XXX-a de peste an
Anul C (A, B)
Lecturi:
Sirah 35,12-14.16-18
2Timotei 4,6-8.16-18
Luca 18,9-14

Luca 18,9-14

A mai spus această parabolă unora care se credeau drepţi şi-i dispreţuiau pe alţii: “Doi oameni au urcat la templu ca să se roage: unul era fariseu, iar celălalt vameş. Fariseul, stând în picioare, se ruga în sine astfel: “Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig”. Vameşul, în schimb, stând departe, nici măcar nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer. Îşi bătea pieptul zicând: “Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” Vă spun că a coborât la casa lui îndreptăţit mai degrabă acesta decât celălalt; căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Claudiu Budău
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

În căutarea dialogului cu Dumnezeu

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Este firesc, după ce l-ai rugat pe cineva pentru ceva şi ai obţinut, să stabileşti cu el un dialog, o convorbire prin care să-ţi arăţi recunoştinţa. Este dialogul prieteniei, fiindcă acum vezi în binefăcător mult mai multe calităţi bune decât înainte. Dacă stăm şi facem inventarul binefacerilor primite de la Dumnezeu, vom găsi că sunt fără număr şi fără măsură, incalculabile pentru raţiune, cum este viaţa, de exemplu; şi cine poate să spună cât este de mare, de importantă şi cât valorează? Părerea unanimă a părinţilor spirituali este că întrece în măreţie şi valoare întreg universul material. Prin urmare, cu atât mai mult se cuvine să întreţinem cu Dumnezeu dialogul cel mai intim al recunoştinţei, al prieteniei. Totul să se bazeze pe iubire.

În viaţa veşnică vom dialoga mereu cu Dumnezeu, ceea ce va constitui fericirea deplină. Începutul veşniciei noastre este pe acest pământ; de aceea aici trebuie să fie şi începutul dialogului veşnic. Rugăciunea îi deschide calea. Este drept, rugăciunea noastră seamănă mai mult cu un monolog, noi spunem şi tot noi auzim. Aşa trebuie să fie. Dacă unul vrea să devină orator şi să ţină discursuri importante, mai întâi trebuie să le gândească, să le pună pe hârtie şi apoi să le citească el însuşi cu glas tare. Astfel îşi verifică mai bine logica, ţinuta şi exprimarea. Aici pe pământ facem exerciţii de convorbire cu Dumnezeu. Cu cât cineva dă dovadă de mai multă stăruinţă, cu atâta va fi mai acceptat de Dumnezeu mai aproape de sine şi, ca urmare, cu atâta va fi mai fericit.

Să considerăm cu atenţie învăţătura lecturilor de azi!

Prima lectură ne arată poziţia justă pe care trebuie s-o avem în convorbirile noastre cu Dumnezeu. Este o poziţie internă şi constă în recunoaşterea propriei sărăcii spirituale.

Văduva şi orfanul, cel sărac şi bolnavul handicapat dinainte de Cristos nu aveau nici un drept în faţa celor sus-puşi. Se stabilise o mentalitate în toţi oamenii că aceşti bătuţi de soartă trebuie să fie marginalizaţi, fiindcă sunt bătuţi de Dumnezeu însuşi pentru păcatele lor.

Când văduva şi orfanul, săracul şi handicapatul recunosc în legile omeneşti, în marginalizarea lor şi privarea de unele drepturi elementare drept dreptate divină, ei devin acei săraci fericiţi cu duhul (Mt 5,3), deoarece se consideră cu atât mai nevrednici chiar în faţa lui Dumnezeu şi pot spune cu toată smerenia: Doamne, ai milă de noi!

Şi vameşul de la templu este un sărac adevărat deoarece, conform legilor omeneşti născocite de cărturari, ca şi cum ar fi fost conforme cu Legea lui Moise, el era deja un condamnat la focul Gheenei, nemaiavând nici o portiţă de scăpare; pungăşiile de vameş fiind atât de mari încât nu le mai putea repara; nimeni nu se angaja să-l ajute, iar sfinţii vremii, care se considerau a fi fariseii, cărturarii şi mai ales arhiereii, îi aruncau numai dispreţ. Sufletul, lipsit de orice merit, dar încărcat de păcate, lipsit de orice sprijin omenesc, se înfăţişează numai ochilor lui Dumnezeu, pentru a găsi înţelegere în bunătatea care l-a creat.

Orice om are trebuinţă de mila lui Dumnezeu, atât fariseul, cărturarul cât şi arhiereul care se bazau pe faptele lor bune; precum şi vameşul care nu avea nici un merit. Iar noi, dacă am fi înclinaţi să judecăm pe alţii, avem trebuinţă de mila lui Dumnezeu mai mult decât aceia pe care îi judecăm. Acela care judecă pe aproapele său este un hoţ care fură dreptul lui Dumnezeu de a judeca. Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi (Mt 7,1). Sfânta Ecaterina de Siena, fiind pe patul de moarte, a repetat de 60 de ori: Peccavi, Domine, miserere mei! – Doamne, am păcătuit. Ai milă de mine!

Numai sărăcia cu duhul poate deschide porţile sufletului pentru o iubire adevărată, atât faţă de Dumnezeu, cât şi faţă de aproapele. Marele Gandhi spunea: Nu doresc să mă renasc (religia hindusă din care făcea parte are teoria reîncarnării), dar dacă ar trebui să mă renasc, aş dori să mă renasc invulnerabil (în categoria săracilor), astfel încât să împărtăşesc durerile lor, necazurile lor, nedreptăţile care li se fac şi aşa să caut să mă eliberez de mine însumi şi pe ei de această condiţie mizerabilă.

Dumnezeu, fiind iubire (1In 4,8), stă mereu la dispoziţia omului pentru a stabili un dialog cu el pe această temă. De ce copilul are dreptul să pretindă hrană, îmbrăcăminte, adăpost, apărare şi educaţie de la părinţii săi atâta timp cât în faţa lor nu are nici un merit? Şi culmea, atunci le este mai drag. Fiindcă la baza relaţiilor dintre ei stă iubirea părinţilor faţă de copil. Iubirea obligă. Dumnezeu îl iubeşte pe omul care se prezintă în faţa lui ca un copil fără nici un merit. Când începem să ne atribuim merite, începem să avem pretenţii, devenim obraznici în faţa Creatorului. Omul-copil poate stabili un dialog cu Dumnezeu numai în numele iubirii pe care el o are faţă de creatura sa.

Moise dialoga cu Dumnezeu: Adu-ţi aminte de Abraham, de Isaac şi de Iacob, cărora le-ai făgăduit… Noi cu atât mai mult ne putem baza în convorbirile noastre cu Dumnezeu pe iubirea pe care Tatăl o are faţă de Fiul său Isus, fiindcă el este adevărata iubire în care îşi găseşte toată bucuria (Mt 3,17;12,18) şi în numele căruia şi noi putem spune şi cere orice (Mt 21,22). Putem cere orice în numele preacuratei Fecioare Maria – mama lui Isus -, pe care a înzestrat-o cu plinătatea harului, ca să aibă de unde împărţi şi să fie spre bucuria tuturor neamurilor (Lc 1,30-48). Putem cere orice în numele Bisericii, al tuturor sfinţilor care o formează, pe care numai iubirea lui a înfiinţat-o şi căreia i-a făgăduit biruinţă deplină asupra porţilor iadului (Mt 16,18).

Dialogul nostru cu Dumnezeu depinde de convorbirile pe care le avem cu oamenii. Crede cineva că va putea suporta pe Dumnezeu ca să-i spună ceea ce nu admite să audă de la oamenii care îl critică? Fără răbdarea din conversaţiile cu cei din jur, nu se poate stabili un dialog cu Dumnezeu. Iar răbdarea cu cei din jur trebuie să ne-o dea convingerea că suntem păcătoşi şi numai Dumnezeu singur ne poate da neprihănirea care ne vine prin credinţă (Fil 3,5-9), fiindcă am păcătuit cu toţii şi ca atare suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, dar suntem îndreptăţiţi gratuit prin harul său datorită virtuţilor şi meritelor lui Isus Cristos (Rom 3,23-24).

Isus nu a declarat nule faptele bune ale fariseului: pomenile şi posturile etc., ci l-a condamnat pentru atitudinea lui dispreţuitoare faţă de alţii, fiindcă nu Dumnezeu are trebuinţă de faptele bune ale omului, ci ceilalţi oameni. Nimeni nu are dreptul să spună lucruri mari despre sine lui Dumnezeu în defavoarea altora şi l-a condamnat pentru mândria care l-a orbit şi l-a făcut ignorant, fiindcă nici o faptă bună a omului, oricât ar fi ea de mare, nu-l poate îndatora pe Dumnezeu.

La prima vedere ni s-ar părea că apostolul Paul se laudă cu fapte şi mai mari decât fariseul. Şi faptele sunt reale, numai că toate sunt puse în folosul aproapelui spre slava lui Dumnezeu, deoarece cu harul său le-a săvârşit şi de la el aşteaptă coroana dreptăţii, nu pentru meritele personale, ci pentru credinţa primită de la Dumnezeu şi de care el a legat o răsplată, pe care o vor primi toţi cei care cred în venirea lui Cristos. Coroana dreptăţii este admiterea la dialogul cu Dumnezeu, care trebuie să fie, nu atât individual, cât mai ales colectiv, ca la un ospăţ festiv, la care bucuria este cu atât mai mare cu cât sunt mai mulţi cei care participă.

Prin urmare, cheia, care ne deschide uşa spre Dumnezeu, este aproapele.

Vameşul se întoarce acasă îndreptăţit, capabil să discute cu Dumnezeu pe tema iubirii care s-a revărsat asupra lui din mila divină, tocmai pentru faptul că a recunoscut că a greşit şi greşelile se fac în defavoarea aproapelui. Comportamentul lui va fi pe viitor asemănător cu cel al lui Zaheu (Lc 19,2-13) şi, de ce nu, poate îl reprezintă exact pe vameşul Levi, care, devenind apostol, a trăit după deviza: Trebuie să iubesc, fiindcă am fost şi sunt iubit de Dumnezeul meu.

Aceasta este logica simplă a mântuirii, a justificării. Pe această temă se pot purta conversaţii infinite cu Dumnezeu, fiindcă iubirea dezvăluie măreţia valorilor pe care Creatorul le-a investit în fiecare persoană umană.

Un miner a mers la mărturisire. Confesorul l-a întrebat dacă se roagă. Minerul a spus că se roagă zilnic şi chiar destul de mult. Preotul curios l-a întrebat de câte ori spune Tatăl nostru şi Bucură-te, Marie pe zi. Minerul a spus că nu ştie aceste rugăciuni. Atunci, cum te rogi? Şi minerul spune: Dimineaţa, când mă trezesc, îi spun lui Isus: “Doamne, iată sacul tău de cărbuni s-a trezit şi se scoală pentru muncă. Pentru ziua de azi îţi doresc numai bine”. Şi Isus îmi răspunde: “Cu atât mai mult bine îţi doresc eu”. Şi aşa merg şi-i repet că îl iubesc pentru tot binele, nu numai al meu, ci şi al tuturor camarazilor mei. Înghit praf, transpir şi mă obosesc, dar sunt fericit.

Aşa trebuie să facem şi noi! Smerenia de a-i imita pe cei simpli ne poate înălţa la convorbirile cele mai intime cu Isus, cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Amin.

 

* * *

 

Secretul cultului plăcut lui Dumnezeu

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Se spune că într-o zi, Frederic cel Mare, regele Prusiei, a vizitat o închisoare stând de vorbă cu fiecare dintre prizonieri. Evident a auzit un şir nesfârşit de poveşti despre cât de nevinovaţi sunt, despre cât de neînţeleşi au fost. La ultima celulă regele s-a oprit şi s-a uitat la prizonierul care tăcea. “Ei bine, presupun că şi tu eşti o victimă inocentă, nu?” “Nu, maiestate, nu sunt”, i-a răspuns omul. “Sunt vinovat şi merit pedeapsa.” Întorcându-se către gardieni, regele a spus: “Hei, eliberaţi-l acest ticălos până nu îi corupe pe toţi aceşti prizonieri corecţi şi nevinovaţi!” Iată încă o dată adeverită afirmaţia biblică: “Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har” (1Petru 5,5).

Evanghelia de astăzi este una pe care fiecare credincios trebuie să o asculte cu mare atenţie. Este o istorioară despre doi credincioşi, un fariseu şi un vameş. Este important să subliniem faptul că amândoi cred în acelaşi Dumnezeu, amândoi aparţinând aceeaşi religii şi aducând cult în acelaşi templu. Amândoi erau credincioşi practicanţi, care veneau zilnic la templu pentru a-şi spune rugăciunile. Dar ce vedem: la sfârşitul rugăciunii unul dintre ei merge în suflet cu pacea lui Dumnezeu – celălalt nu. Noi toţi, cei care credem în Dumnezeu, trebuie să fim atenţi la această pericopă nu doar pentru a afla secretul aducerii de cult plăcut lui Dumnezeu dar şi pentru a putea trăi o viaţă de credinţă care duce la îndreptăţire, şi nu la dezamăgire la sfârşitul zilei.

Ne va ajuta să înţelegem semnificaţia acestei parabole dacă vom afla mai întâi ceva mai multe despre cine erau fariseii. S-ar putea să ne surprindă să aflăm că fariseii erau de fapt nişte persoane foarte disciplinate şi pioase. Fariseii erau nişte credincioşi serioşi care se angajau să ducă o viaţă de rugăciune constantă, în respect faţă de legea lui Dumnezeu. Ei mergeau de fapt chiar dincolo de cerinţele legii. Posteau de două ori pe săptămână, lunea şi joia, când legea cerea oamenilor să postească doar o dată pe an, în Ziua Ispăşirii. Dădeau zeciuială din toate veniturile lor şi nu doar din părţile cerute. Când fariseul din parabolă spune: “Eu nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig” (Luca 18,11-12), el nu glumeşte! Puţini dintre creştinii de astăzi se pot lua la întrecere cu standardele înalte fixate de farisei.

Vameşii, pe de altă parte, erau în general priviţi ca oamenii cu cele mai joase nivele de moralitate. Datorită faptului că lucrau cu păgânii de romani, amestecându-se cu ei şi având mereu în mână bani murdari, se considera că vameşii sunt într-o stare de necurăţie ritualică. În plus vameşii erau consideraţi păcătoşi publici aflaţi pe drumul spre iad. Dar ei ştiau că vocea oamenilor nu este întotdeauna vocea lui Dumnezeu. Ei sperau în mântuirea lor, nu din meritele vreunor realizări religioase ori morale, ci în baza milei lui Dumnezeu.

Credinţa în Dumnezeu nu salvează pe nimeni. Iacob ne spune că diavolul însuşi crede în Dumnezeu şi tremură în faţa Lui de frică (Iacob 2,19). De fapt ceea ce contează este ce cred oamenii despre Dumnezeu şi cum le afectează credinţa în Dumnezeu modul de a vedea lucrurile, modul de interacţiune cu semenii. Fariseii credeau într-un Dumnezeu care discriminează, care îi iubeşte pe cei buni şi îi urăşte pe cei răi. Oamenii se comportau asemenea Dumnezeului în care credeau. Astfel că fariseii au ajuns să îi iubească pe cei buni ca ei şi să îi privească cu dispreţ pe cei răi, pe păcătoşii precum vameşii. Isus a spus această parabolă fariseilor care “se credeau drepţi şi îi dispreţuiau pe alţii” (versetul 9). Vameşul, pe de altă parte, nu se încrede în el însuşi ci doar în mila lui Dumnezeu. Stând departe, el nici nu îşi ridica ochii spre cer, ci îşi bătea pieptul rugându-se: “Dumnezeule, îndură-te de mine păcătosul!” (v. 13). Acesta este omul care a mers acasă în pace cu Dumnezeu, şi nu fariseul.

Asemenea fariseilor şi vameşilor am venit şi noi în casa lui Dumnezeu pentru a-i aduce cult şi pentru a ne ruga. Asemenea lor şi noi sperăm să mergem acasă la finalul slujbei împăcaţi cu Dumnezeu. Să învăţăm de la vameş secretul cultului care este bine plăcut lui Dumnezeu. În primul rând nu trebuie să ascultăm de alţi oameni, nici măcar de conştiinţa noastră, atunci când ne spun că Dumnezeu este atât de supărat pe noi încât nu poate să ne ierte. În al doilea rând, trebuie să ne recunoaştem păcătoşenia şi să ne încredinţăm milostivirii lui Dumnezeu, care este mai mare decât orice păcat l-am fi comis. În fine, să îi promitem lui Dumnezeu că nu ne vom uita niciodată de sus la semenii noştri, ci îi vom ajuta în căutarea lui Dumnezeu, aşa cum vameşul ne ajută astăzi în căutarea noastră după Dumnezeu. Nu uitaţi: Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har.

 

* * *

 

A pleca de jos

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Este suficient un amănunt…

Poate nu trebuie să ne gândim la penumbra discretă a unui templu gol. Aceste două personaje probabil s-au amestecat în mulţime, şi sunt constrânşi să stea în contact cot la cot între ei. Isus îi izolează, îi confruntă, îi ia ca elemente reprezentative a două atitudini religioase contrare, inconciliabile. În fond, o operaţie de simplificare săvârşită în momentul rugăciunii. Normal viaţa constituie verificarea cea mai exactă a autenticităţii rugăciunii. Aici, în schimb, modul de a se ruga devine indiciul revelator al personalităţii.

Nimic de spus despre figura fariseului. O imagine de observare fidelă (mult deasupra obligaţiilor fixate de lege), de angajament religios, de o rigoare extremă. Totuşi în acel personaj model este ceva care nu convinge, o notă falsă care compromite totul, un angrenaj care scârţâie. Toate sunt la punct, un tip ireproşabil, fără pată, totuşi se observă un scârţâit. Uneori este de ajuns un singur defect pentru a compromite ansamblul. O crăpătură mică pentru a trăda inconsistenţa unei construcţii impunătoare. De multe ori admiraţia faţă de o persoană cu trăsături perfecte trădează o neplăcere şi chiar de respingere când observăm suflul său urât.

Iată. Fariseul are o suflare care miroase. Observăm aceasta atunci când deschide gura pentru a se ruga. Mulţumirea sa este stricată de atitudinea de superioritate şi de dispreţ pe care le ia în raport cu alţii (“O Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hoţi, nedrepţi, adulteri, şi nici ca vameşul acesta…”). Până şi virtuţile sale emană un miros greu suportabil pentru că sunt prezentate ca titlu de merit, ca o revendicare în faţa lui Dumnezeu, şi însoţite de un act de acuzare în privinţa altora. O minusculă ciupercă otrăvită reuşeşte să otrăvească farfuria întreagă.

La anumite personaje religioase, aşa-zise “exemplare”, totul este perfect şi chiar mai mult. Totuşi este suficient un mic gest, tonul vocii, modul de a surâde, o privire, o cută în colţul gurii, un cuvânt, pentru a descoperi că atitudinea existenţei este total greşită, că acea mărturie este puţin credibilă, că adevărul proclamat nu are nimic comun cu mesajul lui Cristos. Da, sunt virtuţi care, în loc să emane un parfum, emană un miros greu.

Fariseul – care nu este un produs exclusiv al ebraismului – se trădează din cauza suflării care miroase, semn al unei digestii proaste a religiei. El se laudă că este familiar cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu îl ţine la distanţă. De-a dreptul îl respinge. Nici Dumnezeu nu poate suporta suflarea care miroase, virtuţile care miroase de mândrie, auto-complăcere, prezumţie, vanitate, dispreţ al altora.

Vameşul nu este prezentat desigur ca un model de viaţă. Nu conduita sa este preferată faptelor virtuoase ale fariseului. Este vorba despre un individ cu o etică, în exercitarea meseriei de încasator de impozite, mai degrabă discutabilă. Nu apare desigur ca un campion al onestităţii. Contrapunerea cu fariseul se face pe un lucru particular greu de precizat, dar care face să se îndrepte incredibil în avantajul său confruntarea, în ciuda mizeriei pe care o are în spate şi pe care nu o ascunde. Este un amănunt care îl descalifică pe fariseu şi demolează monumentul său. Şi este chiar un amănunt ceea ce salvează pe vameş. Poate puţinele cuvinte stâlcite (“O Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul…”). Un gest foarte simplu (“îşi bătea pieptul…”). Sau privirea (“Nu îndrăznea să ridice ochii spre cer…”). Sau, poate, cele trei lucruri împreună. Totuşi, într-o construcţie cu totul perfectă, se deschide o spărtură, mai puţin decât o fisură, spre mântuire (“…S-a întors acasă îndreptat”). În aparenţă sunt numai detalii. Dar care sunt decisive. Un amănunt neînsemnat lasă să intuim că vameşul, deşi cu toată greutatea păcatelor sale, este pe calea adevărului. În sfârşit, este suficient un amănunt pentru a arăta dacă cineva este “cu adevărat” în faţa lui Dumnezeu.

A dobândi uşurinţă

“Rugăciunea celui smerit pătrunde norii…” (prima lectură). Ajunge foarte sus, pentru că porneşte de jos. Greşeala fariseului stă tocmai în iluzia de a ajunge sigur la Dumnezeu aşezându-se pe înălţimile propriilor merite, pornind… de la aroganţă. Cel umil, negăsind nimic bun în sine, renunţă să conteze pe sine însuşi, şi se simte total dependent de Dumnezeu, mizează totul pe El.

Cel mândru se simte copleşit de propria personalitate virtuoasă. De aceea nu reuşeşte să se ridice şi rugăciunea sa nu dobândeşte uşurinţă. Chiar şi atunci când se roagă, fariseul vorbeşte despre sine însuşi, se priveşte pe sine însuşi. Rugăciunea sa este o recitare, o reprezentaţie, în loc să fie un adevărat raport cu Dumnezeu. Nu are nevoie de Dumnezeu. Pare contrariul, că Dumnezeu ar avea nevoie de el. Se admiră, se etalează. Chiar şi atunci când stă în picioare, pare îngenuncheat în adoraţie faţă de sine. Pare că spune: “Din fericire sunt eu…”

Umilinţa şi sărăcia alcătuiesc două componente esenţiale ale rugăciunii. Dar, natural, nu se improvizează la intrarea în biserică. Reprezintă două atitudini de fond ale întregii existenţe. Şi sărăcia nu este o problemă numai de bani. Fariseul probabil nu aparţine clasei sociale a bogaţilor. Totuşi apare în faţa lui Dumnezeu cu mentalitatea şi siguranţa celui bogat. Vameşul desigur nu aparţine de categoria celor săraci. Totuşi, în rugăciunea sa, are o inimă de sărac.

Paul (a doua lectură) apare sărac când se regăseşte singur în faţa puterii, părăsit de toţi în tribunal. Iată. Şi când lipseşte orice sprijin uman experimentează intervenţia lui Dumnezeu (“Domnul însă mi-a fost aproape şi mi-a dat forţă”). Dacă te bazezi pe forţa ta, cauţi punţi de siguranţă, Domnul nu se simte interesat de cauza ta. Dacă te avânţi în sus, te pui în evidenţă, El nu reuşeşte să te vadă. Dacă te socoteşti mai bun decât alţii, îi judeci fără milă, îi condamni, El stă de partea celorlalţi. Dacă te lauzi cu diferite protecţii, nu vei găsi cu siguranţă favoarea lui Dumnezeu. El acordă audienţă, în rugăciune, numai celui care este neglijat, nu “recomandat” (fariseul se recomandă pe sine…), nu are pretenţia să fie notat. Poate aici este secretul rugăciunii vameşului. A ştiut să se prezinte lipsit de apărare, neglijat în faţa lui Dumnezeu.

Unul care a păstrat credinţa

Sfântul Paul, la apusul propriei vieţi, poate să ne asigure că a câştigat un mare rezultat: “am păstrat credinţa”. A făcut cea mai senzaţională faptă: a păstrat credinţa. Totuşi nu trebuie să uităm că secretul succesului lui Paul nu este imobilismul. El însuşi se prezintă ca un alergător: “Am terminat cursa”. Paul aleargă până la sfârşit (şi nu desigur înapoi…). Nu mai aşa reuşeşte să păstreze credinţa. Păstrarea cea mai prudentă constă în a nu ne opri. “Depozitul” este în siguranţă când este purtat departe, încredinţat multor mâini, oferit tuturor, pus la dispoziţia oricui. “Locul” de păstrare al depozitului credinţei nu este nici un vas, nici un palat. Ci este inima omului în mers. Sunt căile oamenilor.

Paul a păstrat credinţa pentru că nu s-a limitat s-o apere, ci a răspândit-o, a iradiat-o, ducând-o departe. S-a opus hotărât impulsurilor regresive care voiau să conserve (sau să mumifice) mesajul lui Cristos între graniţele Palestinei, a luat atitudini curajoase, a făcut deschideri îndrăzneţe în teritoriul “duşman”, s-a lăsat provocat de îndepărtări, de diferite culturi, a vorbit cu sinceritate fără a privi în faţă pe nimeni. Da, Paul a păstrat credinţa pentru că s-a lansat în aventura, a înfruntat călătoriile pe mare cele mai vijelioase, fără a se retrage pe poziţii de apărare.

A păstrat credinţa pentru că a… riscat-o. Paul poate afirma, fără să păcătuiască de mândrie, că a câştigat cursa, pentru că a avut o intuiţie elementară: nu se câştigă o cursă rămânând blocaţi (ca unii presupuşi campioni ai credinţei) pe linia de plecare, chiar strigând împotriva acelora care au vina de neiertat de a…se mişca şi chiar de a alerga.

 

* * *

 

Îndreptăţirea prin credinţă

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Copyright: Predici.cnet.ro

Pentru a înţelege tema principală a parabolei vameşului şi fariseului, pe care am ascultat-o puţin mai înainte, trebuie ţinut cont atât de introducerea cât şi de concluzia acestei parabole: “A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi îi dispreţuiau pe ceilalţi… Adevăr vă spun, că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă neprihănit, căci oricine se înalţă va fi smerit, şi oricine se smereşte va fi înălţat!” Miezul acestei parabole se află în cuvintele “drepţi”, “neprihăniţi”, “îndreptăţiţi”, şi poate fi formulat în termenii următori: Cum poate să se mântuiască omul? Care este calea care duce la mântuire?

La întrebarea: “Cum poate cineva să se mântuiască?”, fariseii, cel puţin aceia despre care vorbeşte Isus în acest text, răspundeau: “Observând legea!” Isus le spune lor: “Nu. Mântuirea nu vine din observarea legii, ci Mântuirea este darul lui Dumnezeu, care solicită ca primă condiţie necesară şi suficientă numai credinţa (nu la întâmplare, după răspunsul fariseului, Luca plasează spusele lui Isus: “Credinţa ta te-a mântuit!”). În rugăciunea fariseului, subiectul este “eu” (eu postesc, eu plătesc zeciuială, eu nu sunt ca ceilalţi oameni); însă în rugăciunea vameşului, subiectul este Dumnezeu (Dumnezeule, ai milă de mine…).

Pe de o parte, protagonistul mântuirii este omul, iar pe de altă parte este Dumnezeu. Ne aflăm pe două culmi diferite: una este legea iar alta este Evanghelia. Aici este vorba despre noi, care trebuie să ne plasăm pe calea cea bună şi dreaptă. De fapt, nimeni nu pretinde altceva decât ca un creştin să nu mai trăiască sub un regim de sclavie, ci într-un regim de libertate, de fiu. Poate că există mulţi dintre noi care au depăşit conştienţi acea culme, spre a se afla deja pe noul orizont, acolo unde se respiră numai aerul curat al libertăţii, al credinţei şi al harului. Recăderi se mai întâmplă, pentru că marile adevăruri religioase sunt mai greu de menţinut decât de descoperit.

Cu creştinii se întâmplă cam aşa cum s-a întâmplat şi cu evreii: profeţii Vechiului Testament ajunseseră deja foarte aproape de perspectiva evanghelică, însă concepţia lor a fost dată uitării şi în felul acesta se întâlnea pe vremea lui Isus acea mentalitate legalistă, cu care El a trebuit să lupte atât de mult întreaga Lui viaţă pământească. Principiul lecţiei din parabola vameşului şi a fariseului a fost formulat deja: îndreptăţirea şi mântuirea ne vin din credinţa în Isus. Acum trebuie numai să înţelegem acest principiu, şi pentru a-l înţelege trebuie să-l dezvoltăm în toate componentele sale, spre a-l poseda, a ni-l însuşi, bine înţeles în limita posibilităţii minţii noastre şi cu ajutorul Duhului Sfânt.

Cine ne va călăuzi în acest soi de întrecere în jurul Evangheliei? Sfântul Paul. El este antrenorul cel mai indicat în acest fel de curse. Noi trebuie să batem la uşa Sfântului Paul, pentru că el prezintă marele avantaj de a ne putea vorbi din experienţa proprie. Să-l ascultăm deci şi să vedem ce ne spune: “Eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminţia lui Beniamin. Evreu din evrei; în ce priveşte legea, fariseu, în ce priveşte râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă legea, fără prihană. Dar lucrurile care pentru mine erau nişte câştiguri, le-am socotit ca o pierdere din pricina lui Cristos. Încă şi acum, privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul destul de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca o măturătură, ca să-l câştig pe Cristos, şi să fiu găsit de El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Cristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu prin credinţă” (Filipeni 3,5-9).

Paul a fost primul exeget a parabolei vameşului şi a fariseului, şi a însufleţit-o pentru că a trăit personal ambele părţi. Intuiţia fundamentală schiţată în acest text autobiografic a fost dezvoltată de Paul în două mari scrisori: către Galateni şi către Romani. Astăzi ni se oferă ocazia de a arunca o privire asupra acestor faimoase scrisori, mai cu seamă asupra celei de-a doua, care a fost şi este totdeauna un eveniment pentru o comunitate creştină. “Noi suntem iudei din fire, nu păcătoşi dintre neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele legii, ci numai prin credinţa în Cristos; am crezut şi noi în Cristos Isus ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Cristos, iar nu prin faptele legii, pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele legii” (Galateni 2,15-16).

Prin urmare, nu există drepţi de o parte, şi pe de altă parte păcătoşi, aşa cum credeau fariseii; “cu toţii au păcătuit şi ca atare sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, însă sunt îndreptăţiţi gratuit prin harul Său în virtutea realizată de Cristos Isus (Romani 3,23-24). În aceste texte nu lipsesc câteva cuvinte-cheie, cum ar fi: dreptate, credinţă, har, Isus Cristos. Dreptatea lui Dumnezeu, despre care se vorbeşte aici, este cu totul deosebită de dreptatea umană, care conţine ideea pedepsei sau a recompensei (a face dreptate, a obţine dreptate); în schimb, ea indică un act gratuit şi suveran prin care Dumnezeu mântuieşte prin puterea făgăduinţei Sale; un act prin care Dumnezeu face dreptate, în primul rând Lui însuşi, onorând propriul Său cuvânt şi propriul har (aceasta a fost ideea lui Paul descoperită de Luther).

Aşadar, am ajuns la epopeea credinţei. Cel drept trăieşte din credinţă; credinţa este redescoperită şi nu înseamnă altceva decât calea regească, magistrala mântuirii, chiar şi pentru Vechiul Testament: “Avraam a crezut pe Dumnezeu şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire” (Romani 4,3). Numai credinţa este răspunsul cel mai potrivit la marea încredere pe care a avut-o mai întâi Dumnezeu în noi. Tocmai în acest punct poate foarte bine să apară o problemă: şi în cazul acesta, faptele nu contează? În toate acestea, păcatul este ca şi cum n-ar fi?… De fapt, aici nu este vorba numai de o singură problemă, ci de un întreg complex, de o adevărată criză pentru Biserică.

Îndreptăţirea prin credinţă era ca un mare obelisc, înălţat în mijlocul Bisericii. Oricât de puţin, oscilarea la dreapta sau la stânga era inevitabilă înainte de a-şi afla justa poziţie şi echilibrul său definitiv. La început a existat o oscilaţie spre stânga, care înclina spre extrema opusă credinţei iudaice ce cuprindea toate faptele bune şi observarea legii. Cu toată rigoarea, autorul scrisorii lui Iacob a îndrăznit să denunţe această oscilaţie atunci când a spus: “Fraţilor, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă nu are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? … Credinţa este moartă în ea însăşi” (Iacob 2,14-17). Pentru Iacob, faptele sunt necesare tocmai pentru a ţine în viaţă credinţa, el afirmă necesitatea atât a credinţei cât şi a faptelor bune.

O altă criză, de data aceasta mult mai dramatică şi tot din acelaşi motiv, a apărut odată cu schisma protestantă. Lui Luther i se părea că pe vremea sa, în Biserică, ideea Sfântului Paul cu privire la îndreptăţire îşi pierduse adevăratul ei înţeles, şi că s-ar pune o încredere excesivă în aportul pe care omul îl poate aduce mântuirii (fapte bune, pocăinţe, merite, indulgenţe, pomeni). El a declarat atunci Scrisoarea lui Iacob drept “o scrisoare de paie”, şi la strigătul “sola fide” (numai prin credinţă), a dat curs liber reformei protestante, care a sfâşiat în două creştinismul occidental. Astăzi, în climatul dialogului ecumenic instaurat între catolici şi protestanţi, observăm că problema nu era şi nu este aceea de a alege între Paul şi Iacob, ci aceea de a-l înţelege mai bine pe Paul, şi chiar mai mult, prin el a-L înţelege pe însuşi Isus.

De fapt, Isus nu a descalificat faptele bune pe care fariseul susţinea că le-a făcut, ci chiar a evidenţiat şi a întărit observarea şi importanţa poruncilor lui Dumnezeu, şi, în diferite chipuri, a inclus faptele de pocăinţă şi de milostivire, neexcluzând nici postul, nici pomana, care îi erau atât de scumpe fariseului. Apostolul Paul foloseşte cuvinte dure împotriva acelora care-şi făceau din libertatea legii o carapace cu care-şi acopereau lenea şi indolenţa lor, sau împotriva celor care spuneau: “Totul îmi este permis”. El uneşte totdeauna credinţa cu dragostea, deoarece credinţa, spre a fi autentică, trebuie tradusă în dragoste, unde dragostea nu indică numai o atitudine interioară, ci şi opere active în slujba altora. “Prin dragoste slujiţi unii altora” (Galateni 5,13). “Şi chiar dacă aş avea toată credinţa încât să mut munţii din loc, şi dacă nu aş avea dragoste, nu sunt nimic” (1Corinteni 13,2).

Dacă pentru fariseu era un lucru important a face fapte bune, pentru unul care a crezut harului lui Cristos este şi mai important, cu toate că mântuirea nu ne vine prin fapte, însă nici fără de acestea. În cazul acesta, unde se află deosebirea? În ce anume greşeşte fariseul? El greşeşte atunci când crede că faptele bune ar cauza îndreptăţiri; şi în cazul în care acestea ar fi sincere, ele nu sunt decât efectul. În rugăciunea fariseului, ca şi a fiecărui creştin care crede că se poate mântui numai prin propriile lui merite, există tentaţia inconştientă, dar reală, de a inversa părţile dintre om şi Dumnezeu, şi să spunem aşa, de a adapta părerea lui Dumnezeu la a noastră, constrângându-L pe El, Creatorul a toate, la rolul de debitor, adică al unuia care trebuie să restituie. “Cine i-a dat ceva mai întâi ca să aibă de primit înapoi?” (Romani 11,35). “Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi ca o frunză şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul” (Isaia 64,6).

În felul acesta ni s-a deschis o ferestruică pentru a înţelege sensul şi locul angajării noastre în opera mântuirii, care este un răspuns, o urmare logică, şi ca atare, necesară. Pentru un copil nou născut, a respira cu proprii lui plămâni este urmarea logică a faptului că s-a născut, şi trebuie să rămână în viaţă. Prin credinţă şi botez noi am fost născuţi la o nouă viaţă şi am intrat într-o lume nouă, care nu e alta decât cea inaugurată de Isus prin Moartea şi Învierea Sa. Aici tronează o logică nouă, nu mai multe: trebuie să fac ori să evit aceasta, pentru că eu sunt deja mântuit, deoarece contrariul, adică păcatul, este absurd, aşa cum însuşi Paul o spune în Scrisoarea lui către Romani: “Noi deci prin Botezul şi Moartea Lui am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca după cum Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă” (Romani 6,4).

Această nouă logică este logica dragostei: eu trebuie să iubesc pentru că am fost iubit. Dragostea lui Cristos, nu dragostea legii, este aceea care mă face să muncesc, să mă jertfesc, să mă dăruiesc. Noi nu ne mai aflăm în logica fariseilor “îţi dau ca să îmi dai”, ci în logica Evangheliei care se exprimă în termenii următori: “Îţi dau pentru că Tu mi-ai dat”. Prioritatea şi gratuitatea darului lui Dumnezeu se află la locul lor de cinste. Creatura, acceptându-se ca simplă creatură, îi permite lui Dumnezeu de a fi Dumnezeu şi de a iubi ca Dumnezeu: “Noi Îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi” (1Ioan 4,19). Aici credinţa se dezvoltă în dragoste şi în fapte bune. “Dacă Dumnezeu ne-a iubit, şi noi trebuie să ne iubim unii pe alţii; să ne iubim nu cu vorba, ci cu fapta şi cu adevărul” (1Ioan 3,18).

Acesta este modul de a accepta dragostea lui Dumnezeu, fiindcă fără acest gest din partea noastră, Dumnezeu este constrâns a se opri în confruntările noastre, deoarece El nu vrea să lucreze împotriva ci împreună cu libertatea noastră: credinţa este lipsită de oxigen, de suflu, şi moare, tocmai ceea ce spunea Apostolul Iacob. Acceptarea lui Dumnezeu nu ne poate veni decât din cruce, din suferinţă, din oboseală. Fiecare faptă bună pe care o săvârşim, chiar şi cea mai mică, cum ar fi aceea de a da un pahar cu apă unui bolnav, este un “da” pe care noi îl spunem lui Dumnezeu, şi aceasta înseamnă mântuirea noastră, pentru că îi permitem lui Dumnezeu să îşi continue planurile ce le are rezervate din veşnicie cu privire la noi. Iată cum credinţa şi dragostea se unesc, pentru a genera speranţa, şi noi intonăm imnul dragostei victorioase a lui Dumnezeu, care ne-a mântuit în Cristos Isus: “Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? … Cine-i va osândi? … Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Cristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? … Totuşi, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori în Acela care ne-a iubit” (Romani 8,33-37).

În lumina a tot ceea ce am înţeles până aici din Cuvântul lui Dumnezeu, este clar că păcatul fundamental, ba chiar rădăcina a toate păcatele, se numeşte “lipsa de dragoste”, refuzul dragostei (adică a acelei dragoste a lui Dumnezeu pe care am descoperit-o); înseamnă căderea din lumea lui Dumnezeu, în care fuseserăm transferaţi prin credinţă şi botez, în lumea – sau mai bine spus în iadul – “eului” nostru propriu, înseamnă căderea din sfera Duhului Sfânt în sfera de atracţie a trupului, din noutatea bătrâneţii în sclavia libertăţii.

O astfel de cădere poate lua două forme aparent opuse, ambele însă sunt capabile de a exclude din Împărăţia lui Dumnezeu. O formă, vulgară şi grosolană, constă în a face nici mai mult nici mai puţin răul cu orice preţ: a fi nedrepţi, imorali, adulteri, tâlhari, avari, mincinoşi, rapaci; iar cealaltă formă este mai subtilă, mai rafinată, care constă în a face binele, însă aceasta numai pentru propria-i laudă, pentru acaparare de drepturi sau de merite, spre a fi văzuţi de alţii cu scopul de a fi lăudaţi, şi, în cele din urmă, ca să-i poată judeca pe alţii. Una dintre aceste forme de cădere se numeşte “nedreptate”, iar cealaltă “dreptate mincinoasă”.

În Evanghelie ne întâlnim deseori cu asemenea cazuri, aceste două forme opuse şi personificate: una compusă din păcătoşi şi alta din cei ce se cred drepţi, şi care cred că nu au nevoie de doctor. În parabola noastră, primul caz este acela al vameşului, iar al doilea este a fariseului. Lucrul cel mai important pe care Evanghelia are să ni-l spună în această ordine de idei este următorul: între aceste două categorii de oameni, cea mai străină de mântuire nu este prima, ci a doua, nu este nedreptatea, ci autoîndreptăţirea: vameşul s-a întors la casa lui îndreptăţit, spre deosebire de fariseu. Acesta este adevărul pe care Isus ni-l propune în toată Evanghelia: “Nu am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi”. Aici putem spune că ne aflăm în centrul Evangheliei, şi că înţelegem concluzia parabolei care vorbeşte despre smerenie – că cine se înalţă va fi smerit, iar cel ce se smereşte va fi înălţat.

De fapt, toate formele nedreptăţii sunt păcate ale patimii, însă dreptatea mincinoasă este păcatul săvârşit din mândrie. Păcătosul care se recunoaşte aşa este un flămând de dreptate, şi deci este dispus a o primi; însă cel care se crede drept, unul ca acela este sătul de propria lui dreptate, şi nu mai simte dorinţa dreptăţii care vine de la Dumnezeu; are gustul dobitocesc de sine însuşi, şi nici o dorinţă pentru slava lui Dumnezeu. Primul este ca un sărman cerşetor, care se află sub cerul liber, şi este gata să bată la orice poartă; iar al doilea se află deja sub acoperiş, şi nu are nevoie să bată la nici o poartă, însă el nu-şi dă seama că întreg sălaşul lui este clădit pe nisip, şi se poate ruina în fiecare clipă.

Aici se evidenţiază şi mai mult legătura ce există între parabola noastră şi cuvintele spuse despre copii, care urmează imediat în Evanghelia lui Luca: “Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copilaş, cu nici un chip nu va intra în ea”. Cum primeşte copilul un lucru, spre exemplu hrana care îi este dată, toate cele necesare pentru a merge la şcoală, o mângâiere din partea părinţilor? Desigur că le primeşte ca ceva care îi sunt datorate, însă tocmai aici se află punctul culminant: pentru ce îi sunt datorate? Pentru că părinţii lui îl iubesc, şi nu din cauza presupuselor merite, fiindcă marele său drept stă în a fi iubit.

Deci doi oameni s-au suit la templu să se roage; unul era fariseu şi altul vameş. Noi suntem acei oameni: şi unul şi altul în acelaşi timp, pentru că la fel ca şi vameşul, noi suntem cu adevărat păcătoşi, şi asemenea fariseului, ne credem cu toţii drepţi şi neprihăniţi. Ce hotărâri vom lua după ascultarea Evangheliei de astăzi? Ce se cere de la noi spre a ne putea reîntoarce la casele noastre îndreptăţiţi, cu gândul că Dumnezeu ne priveşte cu dragoste, aşa ca pe vameş? “Căci prin credinţa din inimă – spune Sfântul Paul – se capătă neprihănirea, şi prin mărturisire cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10,9).

Ei bine, noi credem astăzi cu toată inima noastră, şi mărturisim cu toată tăria că Tu, o, Dumnezeule, ne iubeşti, cu toate că suntem nişte păcătoşi; că ne-ai îndreptăţit gratuit în Isus Cristos, spre a-L slăvi pe El, care a murit şi a înviat pentru noi. Credem că dacă ni L-ai dat pe El, pe Isus, nu ne vei tăgădui nici un lucru trebuincios spre a încorona în slavă această aventură minunată a Mântuirii. Credem că îţi sunt plăcute faptele noastre bune făcute pentru a răspunde dragostei, deoarece Tu pui în mâinile noastre darurile Tale ca şi cum ar fi meritele noastre. Ne smerim şi ne facem mici ca nişte copii în faţa acestui mister al Tău şi îţi spunem: “Da, Părinte, pentru că aşa Ţi-a plăcut Ţie! Credem, credem, credem!”

 

* * *

 

Duminica XXX-a de peste An (C)

Autor: pr. Claudiu Budău
Copyright: Predici.cnet.ro

Aş fi foarte curios să observ care ar fi reacţia dumneavoastră dacă aş începe reflecţia de astăzi prin cuvintele: “Dragi tineri, iubiţi credincioşi, astăzi la această sfântă Liturghie biserica este plină cu farisei şi vameşi”. Cred că pot observa cel puţin două reacţii mai frecvente. La auzul acestor cuvinte, unii au întors repede capul în stânga sau în dreapta, în timp ce unii au plecat capul în jos. Iată dovada: “fariseii” se consideră deja drepţi şi neprihăniţi şi caută repede în jur vameşii şi păcătoşii, pe cei pe care ei îi dispreţuiesc, în timp ce “vameşii” privesc mai întâi în ei înşişi şi recunosc cu sinceritate starea lor imperfectă, fără a se grăbi să se uite la alţii sau să-şi evidenţieze meritele ori veleităţile în comparaţie cu ceilalţi.

Aşadar, istoria se repetă. Scenariul din Evanghelie e atât de actual, încât nici un detaliu cuprins în el nu şi-a pierdut încă valabilitatea şi puterea de provocare. De aceea, să nu ne grăbim să identificăm personajele sau situaţiile doar cu unele realităţi prezente în Palestina, în urmă cu 2000 de ani, ci să ne permitem luxul de a fi pentru câteva clipe oneşti, recunoscând cât de mult ne deranjează, tocmai pentru că simţim că ne priveşte şi ni se adresează direct nouă.

“Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi şi nouă toate; / Ce e rău şi ce e bine / Tu te-ntreabă şi socoate; / Nu spera şi nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece; / De te-ndeamnă, de te cheamă, / Tu rămâi la toate rece” (M. Eminescu, “Glossa”). Aşadar, nimic nu s-a schimbat de 2000 de ani. Întrebarea de fond este însă ce atitudine ne însuşim în faţa acestui cuvânt atât de provocator şi, poate, deranjant, incomod. Vom rămâne pe mai departe reci?

Dar haideţi să ne apropiem puţin de personajele din cuvântul Evangheliei care a fost proclamat, până acolo încât să recunoaştem în ce măsură, când şi de ce ne identificăm chiar cu ele.

În momentul intrării în templu, cele două personaje, fariseul şi vameşul, erau în fond foarte asemănători între ei. În schimb, în momentul ieşirii, sunt două persoane în mod radical diferite. Unul pleacă îndreptăţit, iertat, în pace cu Dumnezeu, devenit o persoană nouă, în timp ce celălalt a rămas acelaşi ca la început, ba chiar şi-a înrăutăţit situaţia în faţa lui Dumnezeu. Este şi pentru noi o ocazie de a ne întreba de ce, uneori, participarea la o sfântă Liturghie nu reuşeşte să schimbe ceva în noi, de ce ne întoarcem uneori la casele noastre la fel cum am venit sau poate şi mai nemulţumiţi. Răspunsul este simplu: nu ne-am poziţionat corect în faţa lui Dumnezeu iar rugăciunea noastră nu i-a fost pe plac. Dar să analizăm cele două personaje.

Fariseul începe bine rugăciunea mulţumind lui Dumnezeu (“Dumnezeule, îţi mulţumesc…”) în schimb motivul nu e bun. De fapt el este în centrul atenţiei, nu Dumnezeu: “… pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri sau chiar ca vameşul acesta”. Ar fi o rugăciune bună dacă i-ar atribui lui Dumnezeu meritul, şi nu sieşi. Dar el se consideră deja bun pentru că ţine postul şi dă zeciuială din venituri. Rugăciunea sa e lipsită de umilinţă şi de iubire, căci îi critică pe ceilalţi şi se consideră drept. De ce? Pentru că împlineşte legea. Este însă oare suficient?

Vă reamintesc cuvântul din introducerea Evangheliei: “Isus a spus această asemănare pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi îi dispreţuiau pe ceilalţi”. Aşadar împlinirea legii nu e suficientă pentru a fi drepţi, chiar dacă noi ne credem deja prin aceasta drepţi. Fariseul, ca şi mulţi dintre noi, şi-a făcut propriul sistem moral, a hotărât care sunt lucrurile în funcţie de care se poate aprecia cine este drept sau nu, bun sau rău. Lucrurile importante sunt cele pe care le face el şi pe care ceilalţi nu le fac. Interesant este că a lăsat în afara criteriilor sale tocmai un punct esenţial din Lege: iubirea faţă de aproapele. De parcă ar spune că oricine nu e hrăpăreţ, nedrept, adulter, este în mod automat îndreptăţit. Dar cum rămâne cu porunca cea mai importantă din Lege, iubirea?

Este momentul să ne întrebăm ce anume căutăm şi noi în templu, în biserica la această oră. Dacă aţi venit doar să îndepliniţi o regulă sau, mai rău, v-aţi lăsat doar purtaţi de val, vă spun sincer, pierdeţi timpul. Veţi pleca mai morocănoşi şi nemulţumiţi cum aţi venit. În al doilea rând, dacă aţi venit la biserică, lăsaţi imaginea pe care v-ai prefabricat-o pentru ochii celorlalţi şi toate celelalte veleităţi la uşa bisericii. Dumnezeu ne cunoaşte oricum toate cotloanele sufletului nostru. La el nu merge cu lupta pentru imagine. În cazul lui, toate măştile noastre se topesc şi dispar. Şi, în al treilea rând, să ne analizăm propria viaţă în faţa lui Dumnezeu, nu a altora. Dacă ne-ar interesa mai mult viaţa noastră şi calitatea ei în faţa lui Dumnezeu, dacă ne-am preocupa mai mult de defectele noastre şi nu de ale celorlalţi, am pleca mult mai împăcaţi de la Sfânta Liturghie. În schimb noi ne încărcăm cu problemele şi carenţele celuilalt.

Dacă ar intra acum o persoană în biserică şi ar veni până în faţă, bag mâna în foc că majoritatea ar urmări-o pas cu pas, i-ar analiza articolele vestimentare, s-ar şti imediat de-a cui e, cu cine a fost văzută nu ştiu când şi nu ştiu unde, deja ar fi catalogată că ar fi prea-prea sau foarte-foarte, deja s-ar afla unele din metehnele ei şi unii şi-ar permite chiar să prevadă ce va face sau nu va face în viitor. Oricum, se va căuta să se evidenţieze că, dintr-un motiv sau altul, e mai rea ca noi, nu merită aşa mult ca noi, siguri fiind în sinea noastră că şi Dumnezeu judecă cum facem noi şi lipeşte ştampile în frunte după cum le aplicăm noi. Aşadar, unde sunt fariseii? Unde sunt cei care se consideră buni doar pentru că vin des la biserică dar, în afara ei, nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi? Dumnezeu nu este o banca în care depozităm un număr de liturghii la care am fost prezenţi, uneori mai mult cu trupul şi mai puţin cu sufletul iar valoarea pe care o acordăm noi unor fapte sau unor persoane nu este aceeaşi şi în ochii lui Dumnezeu.

Întotdeauna m-a durut când a trebuit să locuiesc/învăţ/trăiesc în preajma unor persoane care te judecă de sus, care se consideră drepţi/îndreptăţiţi pentru că au legea în mână şi o interpretează cum şi când vor ei, care îşi închipuie că nimeni nu îşi dă seama cât de mult lucrează pentru imagine, popularitate, faimă, acumulare de merite, funcţii şi onoruri, toate însă în ochii oamenilor şi pentru delectarea orgoliului propriu. Întotdeauna m-am simţit ofensat, jicnit, lovit, cu aripile tăiate şi entuziasmul pus la cutie atunci când a trebuit să respir atât aer cât mi s-a dat, când alţii hotărăsc ce e bine şi ce nu e bine, ce am nevoie şi ce îmi dăunează, când trebuie să zâmbeşti şi să aprobi persoane care îşi închipuie că vor deschide şi pe lumea cealaltă porţile, după cum îşi permit să le închidă sau să le deschidă aici şi acum. Şi, de ce să nu recunosc, acum îmi dau seama cât de mult trebuie să-i fi durut pe aceia pentru care am fost eu cel care a făcut morala, cu principiile adaptate situaţiei, astfel încât să îmi convină mai ales mie!

De aceea a plecat vameşul îndreptăţit, pentru că a privit la sine, nu la ceilalţi, la defectele, carenţele şi problemele sale, nu ale celorlalţi, pentru că şi-a recunoscut nivelul real şi a acceptat darul lui Dumnezeu, pentru că mântuirea este un dar gratuit, anterior nouă, faţă de care noi nu trebuie decât să căutăm să ne poziţionăm corect toată viaţa, să ne străduim să fim vrednici de el. Mântuirea nu se câştigă prin cantitatea faptelor legii pe care le îndeplinim, ci prin calitatea faptelor noastre de iubire, prin sinceritatea rugăciunii noastre umile, după cum o cere şi situaţia noastră de oameni imperfecţi.

Nu este uşor să facem o rugăciune corectă, asemenea celei rostită de vameş. Dar nu este imposibil. “Dacă vrei să învingi lumea toată, învinge-te pe tine însuţi”, spunea marele Dostoievski în cartea “Demonii”. Dar dacă vrem cu adevărat ceva de la Dumnezeu, trebuie să i-o cerem corect, altfel nu vom fi ascultaţi, nu vom fi îndreptăţiţi şi nu vom simţi nici o schimbare. E necesar doar ca atitudinea noastră să fie sinceră. Ştim cine suntem, cum suntem, şi Dumnezeu o ştie, astfel că noi nu recunoaştem în faţa lui decât ceea ce el ştie deja. De ce ruşinea? Umilinţa devine atitudine normală în faţa unui Dumnezeu care îţi dă totul şi care primeşte în schimb puţinul sau nimicul nostru.

O fetiţă de 12 ani, Elizabeth Cornish, povesteşte: “Fratelui meu cel mic, în vârstă de 3 ani, i se spusese de mai multe ori să se pregătească de culcare. Ultima dată când îi spusese mama, i-a spus-o foarte apăsat. El îi răspunse:

- Da, domnule! Dar cum i se adresa mamei, nu ne aşteptasem să-i spună domnule.

- Doar unui bărbat îi poţi spune Da, domnule. Eu sunt o doamnă şi ar trebui să îmi spui Da, doamna!, zise mama. Ca să verifice dacă a priceput lecţia, mama l-a întrebat:

- Cum i-ai spune tatii?

- Da, domnule! veni răspunsul.

- Şi mamei?

- Da, doamnă! răspunse el mândru.

- Bravo! Ei, dar bunicii cum i-ai spune? El se lumină la faţă şi zise:

- Îmi dai o prăjitură?”

Şi închei cu o poveste tradusă din Usula Schnidrig.

“Într-o zi, un tânăr s-a oprit în mijlocul unui oraş şi a început să le explice celor din jur că are cea mai frumoasă inimă din lume. O mare mulţime de oameni s-a adunat şi toţi se minunau, văzându-i inima, căci era perfectă. Nu era în ea nici o pată şi nici o imperfecţiune. Da, toţi îi dădeau dreptate: era într-adevăr cea mai frumoasă inimă, care fusese văzută vreodată. Deodată s-a apropiat un bătrânel de mulţime şi a zis: ” Totuşi, inima ta nu este nici pe departe aşa frumoasă ca a mea!” Mulţimea de oameni şi tânărul priviră inima bătrânului: Bătea cu putere, dar era plină de cicatrice … Inima avea locuri în care bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau întru totul. Şi mai erau unele linii colţuroase, mai bine spus… în unele locuri existau răni adânci, din care lipseau bucăţi întregi. Inima avea locuri în care bucăţi din ea fuseseră înlocuite cu altele care nu se potriveau întru totul. Şi mai erau unele linii colţuroase, mai bine spus… în unele locuri existau răni adânci, din care lipseau bucăţi întregi. Tânărul privi la inima bătrânelului, observă starea în care se afla şi râse: “Cred că glumeşti”, spuse el, “asemănând inima ta cu a mea. A mea este perfectă, în timp ce a ta este un amestec de cicatrice şi lacrimi”. “Da”, spuse bătrânul, “a ta arată perfect, dar nu aş schimba-o niciodată cu a mea … Fiecare cicatrice de pe inima mea reprezintă o persoană căreia i-am dăruit dragostea mea. Rup o bucată din inima mea şi o dau celor de lângă mine… Şi adesea ei îmi dau în schimb o parte din inima lor, care ia locul rămas gol din inima mea. Dar pentru că bucăţile nu se potrivesc chiar perfect, am rămas cu câteva margini colţuroase şi porţiuni pe care le preţuiesc foarte mult, căci ele îmi amintesc de iubirea, pe care am împărtăşit-o. Uneori am dăruit bucăţi din inima mea, fără ca să primesc nimic în schimb, nici măcar o bucăţică din inima lor. Chiar dacă aceste răni sunt dureroase, rămân deschise şi îmi amintesc de iubirea pe care o am faţă de oameni… şi sper că se vor întoarce într-o zi şi vor umple locurile goale. Îţi dai seama acum în ce constă adevărata frumuseţe a inimii?” Tânărul era pe punctul de a începe să plângă, se apropie de bătrân, îşi strânse inima tânără şi perfectă şi smulse o bucată din ea. Apoi i-o întinse bătrânului cu mâinile tremurânde. Bătrânul i-a primit bucata şi a pus-o în inima lui. Apoi a rupt o bucată şi din inima lui bătrână şi brăzdată de cicatrice şi umplu cu ea rana din inima tânărului. Se potrivea, dar nu perfect, căci marginile erau cam colţuroase. Tânărul şi-a privit inima, care nu mai era perfectă, dar care acum era mai frumoasă ca niciodată, căci simţea pulsând în ea dragostea din inima bătrânului. Se îmbrăţişară şi plecară, ţinându-se de mână”.

Oare câte astfel de răni şi cicatrice are inima noastră? Cât de trist trebuie să fie să mergi pe calea vieţii cu o inimă întreagă în piept… O inima perfectă, dar lipsită de frumuseţe… Inima ta cum este? O poţi împărţi cu alţii? Sau eşti “prea perfect” să faci loc cu îngăduinţă imperfecţiunii celuilalt în preajma presupusei tale perfecţiuni?

 

* * *

 

Duminica a XXX-a (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Dacă pericopa evanghelică a duminicii trecute se preocupa să pună în evidenţă necesitatea de a cultiva în fiecare copil al lui Dumnezeu a unui spirit de rugăciune, mai precis a acelei capacităţi de deschidere pentru a putea primi Împărăţia lui Dumnezeu (18,1-8), pericopa acestei duminici propune o asemănare pentru unii care credeau în sinea lor că sunt drepţi şi-i dispreţuiau pe ceilalţi (18,9-14). Altfel spus, pericopa acestei duminici ne oferă modelele a doi oameni în ceea ce priveşte modul în care ei concep şi se angajează să obţină mântuirea lui Dumnezeu. Unul din cei doi este fariseu (persoană aparţinând elitei religioase a timpului), iar celălalt este vameş (persoană aparţinând categoriei de păcătoşi publici). Fariseul se fereşte de orice păcat şi îşi înmulţeşte faptele bune. În plus, se supune unor jertfe de bunăvoie: posteşte de două ori pe săptămână şi plăteşte cu regularitate zeciuiala pentru toate veniturile sale. El este un om drept care îşi construieşte viaţa în permanentă raportare la Dumnezeu. (Rugăciunea pe care el o rosteşte este cât se poate de elocventă: îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că trăieşte în permanenţă “în prezenţa Lui”.) Atâta doar că modul său de a-L percepe pe Dumnezeu comportă un risc pe care nu reuşeşte să-l evite. El face prea multe lucruri pentru Dumnezeu. Într-adevăr, fariseul îşi află liniştea în urma faptelor pioase săvârşite considerând că ele îi obţin mântuirea. Cu alte cuvinte, el îşi câştigă singur mânuirea (cerul) şi nu aşteaptă nimic de la Dumnezeu. Pentru el Dumnezeu nu este autorul mânuirii ci un soi de contabil care ţine evidenţa faptelor sale şi care îi calculează meritele. În schimb vameşul, ale cărui fapte sunt în genere arhicunoscute de toţi (în calitatea sa de colector de impozite achită dinainte sumele cerute de conducători, dar, mai apoi, el îşi recuperează banii de la oameni, de multe ori îndoit), intră în Templu cu o altă atitudine. El se ţine la distanţă, evită să-şi ridice ochii şi îşi bate pieptul (atitudine neobişnuită care exprimă profunda lui părere de rău). Mai mult, rugăciunea lui revelează atitudinea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la orice păcătos pentru a-i oferi iertare. Îşi recunoaşte sărăcia; el ştie că are nevoie de Dumnezeu ca să-l mântuiască. Vameşul ştie că depinde în întregime de ajutorul lui Dumnezeu şi de aceea îşi pune toată încrederea în El. Or, o astfel temă va fi dezvoltată pe larg de sfântul Paul care a susţinut cu tărie că sursa îndreptăţirii nu se află în om, ci în Dumnezeu.

În ceea ce priveşte sentinţa finală a pericopei, oricine se înalţă va fi smerit şi oricine se smereşte va fi înălţat, ea reprezintă una din temele reluate de mai multe ori în evanghelia sfântului Luca, începând chiar din cântarea Sfintei Fecioare Maria, Magnificat (Dumnezeu îi dă jos pe cei puternici şi îi înalţă pe cei smeriţi, Lc 1,52). Doar o astfel de atitudine, pe care ne-a învăţat-o Maica Domnului, ne conduce pe calea mântuirii lui Dumnezeu.