Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Paște
Anul C (A, B)

Lecturi:
Fapte 5,12-16
Apocalips 1,9-13.17-19
Ioan 20,19-31

Ioan 20,19-31

În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: “Pace vouă!” Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. Atunci, Isus le-a zis din nou: “Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi”. Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: “Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute”. Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea “Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. Așadar, ceilalți discipoli i-au spus: “L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a zis: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: “Pace vouă!” Apoi i-a spus lui Toma: “Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios”. Toma a răspuns și i-a zis: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” Isus i-a spus: “Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut”. Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Daniel Iacobuț
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Alessandro Pronzato
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Eduard Patrașcu
pr. Șerban Tarciziu
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Șerban Tarciziu

 

* * *

 

Învierea confirmă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

Cu o duminică înainte de solemnitatea Învierii Domnului, adică în Duminica Floriilor, am constatat că pătimirile Domnului au în ochii celui credincios o semnificație religioasă întreită, reprezentând: martiriul profetului, sacrificiul preotului și eșecul regelui. Cristos dovedise în viața sa publică de trei ani, prin cuvintele, faptele și mai ales prin semnele și minunile săvârșite, că se bucură de prerogativele de profet, preot și rege în gradul cel mai înalt, dar în timpul pătimirii a fost insultat în chipul cel mai josnic în toate trei și el nu a reacționat în nici un fel pentru a le apăra. În curtea lui Caiafa, oamenii de pază l-au legat la ochi și, lovindu-l, îi ziceau: Profețește, cine te-a lovit? (Lc 22,64; Mt 26,68). În pretoriul lui Pilat, soldații cohortei romane îl dezbracă de haina lui, îmbrăcându-l cu o altă zdreanță din purpură roșie, îi pun pe cap o coroană de spini și o trestie în mână drept sceptru regal și-i zic: Bucură-te, regele iudeilor! (Mt 27,29). Rolul său sacerdotal și în același timp de victimă este batjocorit de soldații de sub cruce care i-au luat haina fără cusătură, semn al marelui preot, pe care o joacă la zaruri, iar cărturarii și bătrânii îi zic cu dispreț: Pe alții i-a mântuit, pe sine însuși nu se poate mântui. Este regele lui Israel. Să se dea acum jos de pe cruce și vom crede în el! S-a încrezut în Dumnezeu! Să-l scape acum, dacă îl iubește, a zis doar: “Sunt Fiul lui Dumnezeu” (Mt 27,41-43).

Acum, la o săptămână după Paște, găsim în misterul învierii glorificat tot ceea ce a fost batjocorit și umilit în misterul pătimirii? Da, din plin!

Preamărirea profetului.

Isus profețise: Adevărat, adevărat vă spun, cine crede în mine va face și el faptele pe care le fac eu, ba și mai mari decât acestea va face, căci eu merg la Tatăl, ca Tatăl să fie preamărit în Fiul (In 14,12-13). Și iată apostolii, datorită credinței lor în înviere, săvârșesc semne și minuni în popor; oamenii scoteau bolnavii în ulițe și-i puneau pe paturi și pe tărgi ca, venind Petru, măcar umbra lui să cadă asupra lor, de asemenea și pe cei chinuiți de duhuri necurate și toți se vindecau (lectura I-a). Profetul înviat îi împărtășește lui Ioan taine care se vor revela ulterior și-l înzestrează cu misiune profetică, spunându-i: Scrie cele pe care le-ai văzut, cele ce sunt și cele ce vor fi după acestea (lectura a II-a). Iar profeția făcută lui Toma, că vor fi mai fericiți cei care cred fără să fi văzut decât cei care văd și cred, o trăiește lumea creștină de două milenii, precum și noi cei de azi.

Preamărirea marelui preot și jertfa.

Roadele jertfei preotului preamărit prin înviere, pe care Ioan l-a văzut îmbrăcat în veșmânt lung până la glezne, asemenea cămășii fără cusătură, sunt cele mai frumoase.

Isus înviat a venit și a stat în mijlocul lor. Această prezență devine semnul unei prezențe continue, până la sfârșitul veacurilor (cf. Mt 28,20). Iată primul rod al jertfei sale adus de înviere: prezența permanentă în mijlocul acelora care se adună în numele lui (cf. Mt 18,20). Isus le-a zis: Pace vouă! Mântuitorul aduce pacea. O, dacă ar înțelege oamenii că pot trăi în pace numai sub steagul lui Isus înviat! Credința în înviere ar scuti omenirea de febra înarmărilor și de frica apocaliptică a războaielor. La ce bun să ucizi, dacă cei uciși vor învia și te vor acuza la judecată? Învierea ne cheamă pe toți să trăim în pace, fiindcă numai pacea ne poate conștientiza că Dumnezeu este iubire, că Tatăl ne așteaptă în împărăția sa, unde Isus ne pregătește locul de fericire veșnică.

Duhul Sfânt este tot un dar pascal, un rod glorios adus de Isus înviat. Duhul Sfânt, care ne sfințește și ne dă puterea necesară pentru a-i spune lui Dumnezeu Abba-Tată (Gal 4,6), este darul necreat care ne dă permanență veșnică și ne face fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai paradisului. Dar nici aici n-am fi fericiți, dacă nu am obține eliberarea din lanțurile păcatelor.

Învierea îl preamărește pe Cristos în marele dar preoțesc al iertării: Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate.

Credința, care este cheia paradisului, am obținut-o tot prin învierea marelui preot și victimă din cele spuse lui Toma: Adu-ți degetul încoace; vezi mâinile mele; întinde-ți palma și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios! (Evanghelia); iar bărbați și femei, în număr din ce în ce mai mare, primeau credința în Domnul (lectura I-a). Isus înviat, aducându-l pe Toma la credință, ne aduce și pe noi, mai ales că la jertfa Euharistică, îndată după momentul prefacerii, mărturisim în cuget: Domnul meu și Dumnezeul meu, iar cu buzele, cu inima și cu faptele: Moartea ta o vestim, Doamne, și învierea ta o mărturisim până când vei veni (LR). Credința este aceea care ne adună pe noi în fiecare zi întâi din săptămână, duminica, în jurul apostolilor, episcopilor și preoților, pentru a ne ruga împreună, pentru a asculta cuvântul Domnului și pentru a lua parte la frângerea pâinii euharistice.

Toate adunările, în care Cristos își afirmă prezența, sunt aducătoare de bucurie, fiindcă adevărata bucurie, preludiul fericirii veșnice, este un dar al învierii: Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul; femeile venite la mormânt sunt îndemnate atât de îngeri, cât și de Isus însuși, să se bucure.

Victoria regelui.

Sfântul Ioan ni-l arată pe Isus, regele glorificat prin înviere, sub chipul celor șapte sfeșnice de aur care reprezintă toată puterea sa divină; brâul de aur, cu care este încins Fiul Omului, reprezintă preoția regească; regalitatea sa este sacerdotală, religioasă; egalitatea sa cu Tatăl veșnic, ca persoană divină, ne este arătată de cuvintele primul și ultimul, adică el este alfa și omega, începutul și sfârșitul, adică rațiunea de a fi a întregii omeniri și a tot ce există în afara lui Dumnezeu. El este rațiunea existențială a toate, începutul și ultima treaptă în care omul își găsește plinătatea evoluției sale până la învierea din morți. El este regele vieții, fiindcă în mâinile sale sunt cheile asupra morții și iadului; el singur poate aduce omului eliberarea definitivă și, când este recunoscut și mărturisit ca Domn, se poate auzi sentința: Fericit ești, pentru că ai crezut. Aceasta este fericirea independenței noastre obținută de Domnul.

Cristos, regele învierii tuturor, încredințează acelora care îl văd o misiune apostolică, îi face solii împărăției sale, dându-le posibilitatea de a-și mări bucuria lor prin împărtășirea ei cu alții. Mariei Magdalena îi zice: Mergi și spune fraților mei că mă urc la Tatăl meu și la Tatăl vostru (In 20,17); grupului de femei spune: Mergeți și spuneți fraților mei să meargă în Galileea; acolo mă vor vedea (Mt 28,10); celor doi ucenici în drum spre Emaus, ajunși la domiciliu, fericiți de a-l avea în mijlocul lor ca pe un necunoscut, le dă pâinea frântă a comuniunii care îi silește să se întoarcă la Ierusalim în miez de noapte, spre a vesti bucuria învierii lui Isus; apostolilor le spune: Mergeți în toată lumea și vestiți evanghelia la toată făptura. Cine va crede și se va boteza, se va mântui (Mc 16,15-16), adică va avea parte de fericirea veșnică.

Misiunea noastră apostolică este de a arăta lumii rănile glorioase ale lui Isus înviat: iubire în locul urii; cumpătare în locul lăcomiei; dărnicie în locul zgârceniei; virtute în locul viciului; viață în locul morții copiilor abia zămisliți etc.

André Frossard spunea într-un interviu din 15 februarie 1970: Catolicilor de azi aș vrea să le spun că în ciuda oricăror discuții și incertitudini, adevărul este totdeauna de partea lor. Și adevărul este o forță imanentă, nu este istoria, nu este ceva, dar este cineva. Și acel cineva este dulce și grațios. Printr-o străfulgerare frapantă am înțeles că creștinismul constă mai mult în dragoste și, ceea ce ne-ar întrista la sfârșitul vieții, ar fi că nu am iubit îndeajuns.

Ca să nu ne pară rău atunci, să-i cerem lui Isus înviat să țină mereu tot mai vie iubirea noastră! Amin.

 

* * *

 

Pacea și credința

Autor: pr. Daniel Iacobuț
Copyright: Predici.cnet.ro

În a doua duminică a Timpului Pascal, duminică închinată de papa Ioan Paul al II-lea Îndurării Divine, Evanghelia proclamată ar putea fi intitulată “pacea și credința”.

Fragmentul luat din Evanghelia lui Ioan se desfășoară în cenacol, unde se găsește adunată o comunitate, familia ucenicilor. Ne sunt relatate două episoade, dintre care primul are loc “în seara primei zile a săptămânii”, iar celălalt “opt zile mai târziu”. Această indicație cronologică are o precisă semnificație: există un moment privilegiat în care comunitatea creștină poate să îl întâlnească pe Isus cel Înviat, să îi primească darurile și să refacă experiența primilor ucenici din acea primă zi a săptămânii: duminica, “ziua Domnului”, așa cum este ea numită în lectura luată din cartea Apocalipsei. Ce s-a întâmplat așadar atunci și ce continuă să se întâmple de fiecare dată când ucenicii se întâlnesc în această zi în comuniune fraternă (cfr. prima lectură)?

“A venit Isus”. Acest simplu verb repetat de trei ori vrea să exprime un fapt extraordinar: patima și moartea ce păreau să semneze dispariția definitivă a lui Isus, sunt în realitate începutul prezenței sale definitive printre ai săi: o prezență nouă, necondiționată de timp și spațiu (Isus intră pe când ușile erau încuiate). Iar sensul prezenței lui Isus între ai săi nu e că, din când în când, îi vizitează pe ucenici și după aceea pleacă: Cristos cel Înviat este de acum mereu prezent între ai săi. Câteodată le poate dărui harul să Îl vadă și astfel îi educă să îi recunoască prezența chiar și atunci când devine invizibil. Datorită acestei experiențe a prezenței lui Isus, orice formă de teamă, care mai înainte îi paraliza pe apostoli, se topește ca zăpada la soare.

“Isus a venit, a stat în mijlocul lor și le-a zis: “Pacea să fie cu voi!” După aceste cuvinte le-a arătat mâinile și coasta”. Prin acest gest Isus vrea să îi asigure pe discipoli că este într-adevăr Maestrul lor în persoană, nu o fantomă sau o viziune, dar cel pe care îl văzuseră atârnând pe cruce, cel din a cărui coastă a izvorât sânge și apă (In 19,34). Arătându-le mâinile și coasta, Isus indică și care e izvorul, originea tuturor darurilor pascale. Acestea sunt semnele iubirii care merge până la capăt și care rămâne nealterată. În aceste răni strălucește infinita Îndurare, Milostivire a lui Dumnezeu.

Iată așadar darurile Celui Înviat: “pacea să fie cu voi”, sau, mai literal, “pace vouă”. Nu este vorba deci de un simplu salut sau urare, ci de un dar deja prezent care se revarsă în inimile obosite, temătoare și pline de dubii ale ucenicilor și creștinilor. Iar această pace, ce reprezintă plinătatea comuniunii dintre om și Dumnezeu, provine din experiența iertării, a împăcării cu Dumnezeu și cu ceilalți. Darul păcii nu este însă soluția miraculoasă a tuturor problemelor care îi agită pe discipolii lui Isus, ci este acea certitudine interioară a prezenței sale, care mereu și oricum îi însoțește.

“Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul”. Însăși bucuria Celui Înviat se revarsă asupra lor. Pacea face ca în suflet să înflorească bucuria. Ea nu trebuie căutată pentru ea însăși ci este produsă de iertarea primită de la Dumnezeu, de pacea și iubirea Sa. La fiecare Sf. Liturghie Isus ne dăruiește această pace, această bucurie. Oare le lăsăm să ne pătrundă sufletele?

Însă darul prin excelență pe care Isus cel Înviat îl face apostolilor, dar și nouă, ucenicilor săi, de fiecare dată când participăm la Sf. Euharistie duminicală, este Duhul Sfânt, sinteza tuturor darurilor lui Dumnezeu. Iar acest dar ne regenerează, ne recreează pentru că Isus săvârșește același gest ca și la începutul creației: “a suflat asupra lor”. Toate aceste daruri trebuie la rândul lor să fie împărtășite și de aceea Isus îi trimite pe ucenici în misiune: “după cum m-a trimis pe mine Tatăl la fel vă trimit și eu pe voi”. Aceste daruri ale Celui Înviat nouă ne arată că fundamentul unei păci autentice în conștiință, în familiile noastre, în raporturile cu ceilalți, se găsește numai prin întâlnirea cu milostivirea lui Dumnezeu, prin Fiul său și în puterea Duhului Sfânt.

Dar pentru a-l recunoaște pe Isus cel Înviat prezent între noi, pentru a-i primi darurile precum și mandatul misiunii, avem nevoie de credință. De fiecare dată când îl întâlnim pe Cristos în Sf. Liturghie, El dorește să reîmprospăteze în noi credința. Iată așadar și sensul celui de-al doilea episod al Evangheliei din această duminică, întâlnirea dintre Isus și apostolul Toma.

“Dacă nu voi pune degetul în locul cuielor și nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede…” Sunt exprimate în această frază toate dubiile și dificultățile credinței, căutarea unor dovezi senzaționale a ceea ce se crede, precum și toate ispitele prin care pot trece ucenicii lui Isus din orice timp. Și nu întâmplător Toma este numit Geamănul, căci ne asemănăm cu el, este geamănul nostru când și noi suntem tentați să nu ne încredem în mărturiile altora, în vestirea Bisericii și, agitați de dubiile noastre, cerem un semn mai clar pentru a crede în Dumnezeu. Și nu trebuie să ne fie teamă să îl recunoaștem pe Toma în viața noastră de credință, pentru că el a fost unul care l-a iubit pe Domnul: era dispus să moară împreună cu El (In 11,16) și dorinței sale de a cunoaște unde merge Isus pentru a putea fi împreună cu El îi datorăm răspunsul minunat al lui Isus: “Eu sunt calea…”(In 14,6). După moartea Maestrului însă, această iubire va pierde forța speranței, fapt care îl va conduce la negarea mărturiei celorlalți ucenici. Din cuvintele lui Toma reiese deznădejdea, tristețea celui care, odată sfărâmate proiectele sale, nu mai are curajul să înceapă un drum nou. Și noi îl înțelegem bine pentru că și nouă ni se întâmplă să fim răniți de viață: poate anumite visuri ale noastre s-au frânt prea în grabă, sau am pierdut o persoană îndrăgită și nu reușim să ne împăcăm cu acest fapt, sau suntem dezgustați de banalitatea ce ne înconjoară; și atunci parcă nu mai avem energia de a o lua de la capăt, de a crede din nou, pentru că deja ne-am amăgit destul…

Dar Domnul cunoaște acest travaliu interior al lui Toma, El cunoaște deznădejdea și dubiile care ne devorează și nouă uneori credința și vrea să îl conducă la o adevărată întâlnire cu persoana Sa, cu rănile Iubirii sale milostive: “Adu-ți degetul încoace… și nu fi necredincios, dar credincios”. Înțelegem astfel care este punctul forte al credinței: întâlnirea personală a omului cu Domnul Cristos. Credința va dori mereu să îl “vadă” și să îl “atingă” pe Domnul Înviat. Dar există o viziune și o atingere materială, rezervată contemporanilor lui Isus, care bineînțeles are valoare numai atunci când se aderă la persoana Lui (și cei care l-au pus pe cruce, l-au văzut și atins pe Isus); precum și o viziune și atingere interioară care aparține celui care crede în El și îl iubește: este comuniunea cu El, care transformă viața ucenicului. Contemporanii lui Isus i-au văzut și atins corpul. Noi, creștinii de astăzi, îl vedem în Cuvântul care ni-L prezintă pe Isus și îl atingem prin Pâinea vieții, Sf. Euharistie. Îl vedem și îl atingem și prin frații noștri și frații Săi, cu care Domnul formează un singur trup. Cuvântul Scripturii, Pâine Vieții și iubirea fraților: iată realitățile cărora Domnul Isus ne cere nouă să ne încredințăm pentru a intra într-o comuniune vie cu persoana sa.

Experimentând îndurarea lui Dumnezeu față de rănile și dubiile sale, Toma izbucnește într-un strigăt de credință: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”. În această intensă mărturisire de credință apostolul Toma, repetarea de două ori a adjectivului “meu” vrea să evidențieze raportul personal care se stabilește între ucenic și Isus: nu indică o posedare geloasă a lui Dumnezeu, ci că acum îl simte drept unicul izvor de pace al propriei vieți. Un ecou al acestei mărturisiri îl putem vedea în acele minunate cuvinte ale apostolului Paul: “trăiesc prin credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pentru mine” (Gal 2,20).

Domnul Isus se folosește de acest episod pentru a ne încredința încă o fericire: “fericiți sunt cei care cred fără să fi văzut”. Este fericirea noastră, fericirea credinței care recunoaște semnele prezenței Domnului în propria viață, în comunitatea din care face parte, mai ales în Sf. Euharistie celebrată cu frații în credință!

Această a II-a duminică a Paștelui ne conduce așadar la un serios examen al propriei vieți de credință: Cum îmi cultiv eu credința? A crescut, e puțin mai solidă în urma pregătirii din Postul Mare și a celebrării Învierii Domnului? Caut să îi ajut pe ceilalți în credință?

O mică istorioară ne poate ajuta să descoperim semnele prezenței lui Dumnezeu în viața noastră: Urmele creatorului…

“Un om însoțea prin deșert un explorator francez. Și în fiecare dimineață îngenunchea pentru a-l adora pe Dumnezeu. Într-o zi exploratorul i-a spus: ” Tu ești un naiv. Dumnezeu nu există pentru că tu nu l-ai văzut și nici nu l-ai atins vreodată. Omul nu i-a răspuns. Puțin timp după aceea, francezul a observat niște urme de cămilă și a exclamat: “Iată, pe aici a trecut o cămilă”. Omul îi răspunse: “Domnule, sunteți un naiv. Nu ați văzut și nici atins nici o cămilă”. “Păi se văd urmele ei”, i-a replicat exploratorul. Atunci omul credincios, arătând cu degetul spre soare i-a spus: “Iată atunci urmele Creatorului: Dumnezeu există”…

 

* * *

 

Duminică ne întâlnim cu Cristos

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Un preot, privind spre mulțimea mare de credincioși prezentă în biserică, și-a început predica astfel: “Prietenii mei, conștient că pe cei mai mulți dintre voi nu vă voi mai vedea până la Paștele următor, profit de această ocazie pentru a vă ura sărbători fericite de Crăciun, precum și un an nou fericit!” Diferența între numărul de credincioși dintr-o duminică obișnuită, respectiv din duminica Paștelui este evidentă oricui. Mulți dintre creștinii de astăzi, în ceea ce privește participarea la slujbe, au devenit creștini de Paște: nu îi vezi în biserică decât la Paște. Așa se face că un bărbat și-a criticat la un moment dat parohul: “Vin la această biserică de trei ani”, a spus el, “și de fiecare dată predica este despre același lucru. Nu mai aveți și altceva despre ce să vorbiți?” “Ba da”, i-a răspuns preotul. “Dacă nu ați veni doar de Paște, când predic despre Învierea lui Cristos, m-ați auzi vorbind și despre altceva.”

De ce sunt atâția creștini care nu reușesc să participe regulat la slujbele de duminica de la biserică? Răspunsul este: îndoiala sau criza credinței. Oamenii de astăzi, asemenea oamenilor din toate timpurile, au o foame de Dumnezeu. Sunt în căutarea unui sens al vieților lor. Dar se îndoiesc că răspunsul la întrebările lor existențiale s-ar găsi între cei patru pereți ai bisericii. Din acest motiv sunt mai dispuși să petreacă timpul cu activități sociale, muncind sau studiind, decât să aducă cult lui Dumnezeu în biserică. Evanghelia de astăzi ne dă exemplul unui om care s-a simțit exact așa: numele lui este Toma.

“În seara aceleiași zile (a Învierii), prima a săptămânii”, discipolii s-au strâns și “a venit Isus, a stat în mijlocul lor” (Ioan 20,19). Discipolii s-au reunit duminica, prima zi a săptămânii. Din moment ce discipolii erau evrei, ei participau la serviciile din sinagogă sâmbăta, iar duminica se întâlneau ca și creștini. Fiind strânși în numele Lui, Isus le-a apărut după cum le promisese anterior: “Unde doi sau trei sunt adunați în numele Meu, sunt și Eu acolo în mijlocul lor” (Matei 18,20). În acest fel, duminica a devenit cunoscută ca ziua Domnului, ziua în care Cristos vine să întâlnească și să îi întărească pe oameni, ziua specială de cult creștin. Vedem deci că de fapt Evanghelia de astăzi descrie prima duminică creștină de după Înviere. La început slujbele se desfășurau seara.

Deci discipolii erau adunați pentru slujba de duminică dar ce vedem? Toma nu este acolo. Unde este Toma? Toma este ca unul dintre creștinii de astăzi, care nu merg la biserică duminica în mod regulat. Acești creștini nu sunt în biserică atunci când Isus vine să îi întâlnească și să le întărească credința. Drept urmare, îndoielile le rămân. Inițial toți discipolii au avut îndoielile lor. Dar în urma întâlnirii cu Domnul înviat în slujba de duminică îndoiala lor a fost transformată în credință. Toma a ratat însă această experiență.

Fiind însă un om deștept, Toma s-a angajat să nu mai lipsească de la nici o reuniune duminicală. Lectura Evangheliei continuă: “După opt zile (adică în duminica următoare), discipolii Lui erau iarăși înăuntru, iar Toma (de data aceasta) era împreună cu ei. Isus a venit (ca de obicei) și a stat în mijlocul lor” (Ioan 20,26). Acum Toma are și el parte de înțelegerea Învierii. Imediat îndoiala lui se transformă în credință și se închină spunând: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” (v. 28). Acum să ne întrebăm cum ar fi fost dacă Toma nu ar fi venit mai departe la biserică, spunând: “Dovedește-o! Dovedește-mi că Isus a înviat și voi veni la biserică!” – ar putea cineva să îi demonstreze așa ceva doar prin argumente? Uneori cel mai bun argument pe care îl putem oferi cuiva care are îndoieli se rezumă la trei cuvinte: “Vino și vezi”.

Vino și lasă-l pe Domnul Înviat care este cu noi la slujba de duminică, pe Domnul care este aici prin Cuvântul Său și prin Euharistie, pe El, pe El însuși, să îți vorbească și să îți atingă inima și atunci nu te vei mai îndoi ci vei crede. Răspunsul la întrebările și îndoielile noastre este aici. Răspunsul este chiar aici. Când ai îndoieli, gândește-te la Toma necredinciosul și învață din experiența lui. Vino și vei vedea.

 

* * *

 

O credință chemată să dea un oarecare semn de viață

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro

Continui să-l apăr pe Toma

Dar Toma a fost un sfânt? Dacă nu ar fi fost sărbătoarea sa la 3 iulie în calendar, ar trebui să ne îndoim, avându-i în vedere cel puțin pe comentatorii Evangheliei de astăzi care îl văd un personaj negativ. În procesul pe care cu toții se simt datori să îl schițeze împotriva lui, îl acuză de neîncredere, de realism grosolan, de necredință încăpățânată, de pesimism. Și îl proclamă, chiar fără a-i cere aprobarea, protectorul materialiștilor, al acelora care spun “pe mine nu mă duce nimeni de nas”, al acelora care se îndoiesc de tot și de toate mai puțin de propriile dubii, al celor rebeli, încăpăținați, de-a dreptul disperați, al scepticilor, al celor aflați pe calea greșelii.

L-am apărat mereu pe Toma. Și o fac neînfricat și de această dată. În fond, dincolo de un limbaj desigur excesiv, Toma cerea pur și simplu să aibă aceleași posibilități pe care le-au avut și ceilalți. Nimeni nu l-a informat că el a fost ales (era să zic ca un cobai) pentru un experiment riscant: după ce făcuse parte din grupul acelora care văzuseră (cu referire la evenimentele până la moartea pe cruce a lui Isus), trebuia “să anticipeze” (cu privire la înviere) condiția, să interpreteze profetic rolul tuturor acelora care nu au văzut, separându-se astfel de grupul apostolilor, și incluzându-se printre rândurile noastre.

Experimentul a dat greș. Dar suntem siguri că dacă cel ales ar fi fost Petru, sau oricare altul, lucrurile ar fi mers altfel? Toma, unul care voia să fie pur și simplu ca toți. Nici mai mult nici mai puțin (poate un pic mai mult decât mai puțin, dacă ne conformăm vorbelor).

Și noi?

Dar apoi nu trebuie să exagerăm. Artiștii care îl prezintă pe apostol în atitudinea de examinare cu degetul a rănilor lui Isus, au sărit cu îndrăzneală peste relatarea evanghelică. Intențiile proclamate erau acelea. Dar actualizarea, în ciuda invitației provocatoare a lui Isus, rămâne de demonstrat. Pagina de la Ioan ne prezintă un Toma care se aruncă în genunchi făcând acea minunată profesiune de credință: “Domnul meu și Dumnezeul meu”. Sunt cuvinte care se armonizează cu descoperirea unei Prezențe, dar ne surprind în gura unuia care a avut cu îndărătnicie semnalmentele unui personaj cu o identitate nesigură. Cel puțin ar fi cerut scuze.

Chiar cuvintele lui Isus, așa cum am accentuat, constituie o provocare, mai mult decât o prezentare de probe. Toma se predă nu pentru că a “atins”, ci pentru că a fost învăluit de prezența celui Înviat, și a rămas prizonier al luminii sale. Desigur. Noi, dimpotrivă, credem chiar dacă nu am văzut. Dar, după ce am crezut, nu facem altceva decât să pretindem să vedem și să atingem. Să căutăm, sau de-a dreptul să inventăm proptele pentru credința noastră. Să spunem că credința noastră nu se bazează pe lucruri exterioare determinate; însă, dacă ele sunt luate, strigăm ca acela care observă că axa podelei pe care sprijineau picioarele se fărâmă… Susținem că știința nu are de-a face cu credința. Că sunt domenii diferite. Dar tresăltăm de satisfacție în cazul în care știința pare să aducă un petic de sprijin pentru credința noastră. Ne simțim… mai siguri prin aceste ajutoare. În afara cazului când strigăm împotriva datelor necorespunzătoare, când știința ne dezamăgește, sau pur și simplu își face propria meserie.

Proclamăm că numai Cristos oferă toate garanțiile, și numai Cuvântul său contează. Dar de abia că un preot se abate de pe calea cea dreaptă (sau pur și simplu de la gusturile noastre), și începem să protestăm: “Cum se mai poate crede când se văd aceste exemple?…”

Când îl ispitim pe Dumnezeu

Toma ca nimeni altul a fost sincer. S-a încăpățânat zicând că vrea să vadă înainte de a crede (și nu a cerut exemple ca sprijin). Noi, foarte adesea, pretindem să vedem după ce am crezut (sau după ce am spus că credem). Cum s-ar spune: mai întâi ne încredem cu ochii închiși, afară de cazul când nu lăsăm să ne scape nici o ocazie, mai mult de-a dreptul să urmărim și pe cele mai îndepărtate, pentru a controla că nu am fost înșelați.

Un anumit creștinism de astăzi, care repetă “ispitirile” lui Israel în deșert (Massa și Meriba), pretinzând semne excepționale, cerând o cale netezită de miracole, constrângând pe Dumnezeu să fie un făcător de minuni spectaculoase în mod permanent, este cel mai puțin potrivit pentru a-l judeca pe Toma. Mai mult decât a se încrede în Dumnezeu, în obscuritatea luminoasă a credinței, el îl provoacă să “demonstreze” în chip evident că El se interesează de soarta noastră.

Toma a avut mari ezitări înainte. Apoi însă a “țintuit” propria credință și propria iubire în… pardoseala pe care s-a aruncat în genunchi. Noi opunem rezistențe tenace după. Și credința noastră apare adesea ezitantă, fragilă, neconsistentă, puțin convinsă și convingătoare, legată de condiționările cele mai diverse: emoții, entuziasme, decepții, sentimente, obișnuințe… În sfârșit. Să mergem încet înainte de a îndrepta degetul acuzator împotriva lui Toma. Un minim de onestitate ne-ar obliga, mai întâi, să examinăm serios, fără prea multă indulgență, starea credinței noastre.

Proba feței

Domnul a oferit și continuă să ofere din belșug semne ale iubirii Sale pentru noi. Semnele pătimirii Sale pentru om sunt înaintea ochilor noștri, sunt dăltuite în inima noastră. Nu este nevoie să alergăm cine știe unde pentru a le descoperi. Ajunge să citim cele ce ne sosesc în casă. Dar, poate El ne pretinde – pe drept – un oarecare semn al credinței noastre. Cel Viu așteaptă ca credința noastră să dea vreun semn de viață…

Nu spun că este moartă. Poate că trebuie pur și simplu trezită din amorțeală, din îngreunare, din inerție, din clandestinitate, din frica de a se expune. Trebuie să ne decidem să însoțim acțiunile, și să nu permitem ca acestea să meargă de obicei singure, pe cont propriu, separate de ea, sau de-a dreptul în contrast cu ea. Când se află pe stradă, la muncă, în câmpul afacerilor (inclusiv cele ale inimii), credința și comportamentele nu se pot ignora, prefăcându-se că nu se cunosc…

Da, El așteaptă un semn de vitalitate din partea credinței noastre. Un semn al capacității sale de a hotărî asupra deciziilor, alegerilor, orientărilor existenței noastre. Un semn al impactului credinței cu terenul concret al trăirii zilnice. Și chiar cei care se apropie de noi au dreptul de a verifica că credința în învierea lui Cristos a schimbat și schimbă ceva. Începând cu chipul nostru. Fața poate fi purtătoare de semne ale luminii pascale.

Rămân mereu valabile acuzele pe care Bernanos le îndrepta către credincioșii grav vinovați că nu au “o față de înviați”. Întreba: “Unde ascundeți bucuria voastră?” Avem curajul să controlăm în oglindă fața noastră de credincioși? Din întâmplare, nu sunt urme prea evidente de plictiseală, dezamăgire, întristare, ipocrizie, calcule viclene, indiferență?… Desigur, suntem fericiți – cum proclamă Cristos – “pentru că, deși nu l-am văzut, am crezut”. Dar nu trebuie să ezităm să oferim un semn “vizibil” despre învierea Sa, astfel ca să ajutăm credința cuiva, sau cel puțin să n-o amorțim. Desigur, El și numai El oferă toate garanțiile. Dar și credincioșii sunt chemați să nu înșele prea mult așteptările.

 

* * *

 

Isus este Domnul!

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iași
Copyright: Predici.cnet.ro

Pericopa Evanghelică pe care am ascultat-o exprimă un sentiment de mare pace și de o maiestate impunătoare; respiră într-adevăr aerul îmbălsămat din seara de Paști. Cristos cel înviat intră cu toate că ușile erau închise, suflă asupra ucenicilor dându-le Pacea și Duhul Său. “Domnul a primit pe Capul Său o ungere scumpă, și acum o transmite Bisericii pentru a răspândi în lume mirosul de bună mireasmă al nemuririi” (Sf. Ignațiu din Antochia). De pe Cap, uleiul prețios se coboară pe trup, care este Biserica, ca uleiul parfumat ce se scurgea de pe capul lui Aaron până la gulerul hainei sale.

În toată această descriere există un sens: Evanghelistul Ioan dorește să îl prezinte Bisericii pe Isus în noua Sa condiție de Înviat, ca pe Acela căruia i s-a dat “toată puterea în cer și pe pământ”, și acum transmite Bisericii toate puterile Sale, printre care, în primul rând, aceea de a ierta păcatele. Este proclamarea Stăpânirii lui Cristos, adică a sensului pascal: “Căci Cristos pentru aceasta a murit și a înviat ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii”. A doua lectură, extrasă din Apocalips, marchează apogeul acestei proclamări: Isus ne este prezentat în toată maiestatea Sa cerească (drept, în mijlocul candelabrelor de aur, cu o haină lungă până la pământ), în vreme ce proclamă la persoana I: “Eu sunt cel dintâi și cel de pe urmă și cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților”.

Prin urmare, două scene: una pământească și una cerească, iar în centru aceeași figură a celui înviat, care își proclamă stăpânirea universală asupra lumii și asupra istoriei; și ambele se desfășoară tocmai în zi de duminică (“În ziua Domnului”), ca și cum ne-ar spune că în fiecare duminică Biserica este chemată, în cursul adunării euharistice, să proclame din nou credința ei în Stăpânirea lui Cristos pentru totdeauna, cu acele cuvinte pe care le-a rostit în ziua aceea apostolul Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” Este foarte important ca noi să știm ce înseamnă a-L proclama pe Isus ca Domn. Nouă ne este destinat mesajul pe care l-am auzit în lectura Apocalipsului: “Am auzit în urma mea un glas puternic, ca de trâmbiță, care spunea: Ceea ce vezi, scrie într-o carte și trimite-o celor șapte Biserici.”

Astăzi, așadar, Cuvântul lui Dumnezeu ni-l prezintă pe Isus pascal sau, cum se obișnuiește a spune, pe Cristos al credinței. Este una dintre țintele drumului nostru de evanghelizare, de aceea este de mare importanță să îl înțelegem bine. Se naște întrebarea: Cum a apărut credința pascală în Isus, pe care o întâlnim în Noul Testament? În cadrul comunității apostolice, credința în Isus Cristos se formează în jurul unei întrebări, pe care nimeni nu o pune explicit, dar care se află la baza întregului edificiu: Cine este și ce face Isus Cristos pentru noi? Răspunsul cel mai apropiat, ce urcă până la experiența ucenicilor, este acesta: “Isus ne mântuiește! În El se află mântuirea, și în nimeni altul în afară de El, care este însuși mântuirea”. O atare mântuire este localizată în chip cu totul deosebit în moartea și învierea Sa. Titulatura de “Cristos”, conferită de acum lui Isus în mod deschis, astfel încât apare ca un al doilea nume al Său, exprimă tocmai această certitudine: că El este Mesia cel așteptat, Eliberatorul și Mântuitorul poporului Său, și că a devenit astfel dându-și viața drept răscumpărare pentru mulți!

O altă experiență ne prezintă apostolii față în față cu Isus cel înviat! E foarte greu pentru noi cei de astăzi, ba chiar cu neputință fără un ajutor al Duhului Sfânt, să înțelegem profunditatea și bogăția acestei experiențe, care a fost o descoperire minunată a faptului că Isus nu era pentru ucenicii Săi numai o amintire, ca oricare alt personaj care a trăit și a murit mai înainte de El, ci era o prezență, un om viu, chiar cel Înviat! Locul privilegiat al unei alte experiențe a fost Cina euharistică, din care ne-a rămas o mărturie vie și palpitantă: expresia aramaică “Maranatha”; pe atunci era o invocație și însemna “Vino, Doamne”, însă adesea era și o exclamație de triumf, care însemna: “Domnul este aici!” Această prezență a lui Isus este de așa natură încât El poate vorbi comunității Sale la persoana I, așa ca și atunci când se mai afla în viață și a spus: “Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu am cheile morții și ale locuinței morților”.

“Iată, Eu vin curând… Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și cel de pe urmă… Eu, Isus, am trimis pe îngerul Meu ca să adeveresc aceste lucruri”. Pentru a exprima această siguranță a lor în prezența lui Isus, cei dintâi ucenici foloseau totdeauna, așa cum se observă, titlul de “Domn” (în grecește Kyrios). “Isus este Domnul” a fost cea mai veche și cea mai simplă mărturisire de credință a creștinilor. Ce noutate ne descoperă acest nou titlu al lui Isus? Numindu-l pe Isus “Domn”, ucenicii își exprimă convingerea credinței lor, că Isus în Înviere a fost înălțat și intronizat de Tatăl, că a primit de la El toată puterea asupra comunității Sale și a întregului univers. Această stăpânire a lui Isus se bazează pe Învierea Sa, însă este un fapt actual: Acum Isus este Domnul!… Pentru mine Isus este Domnul!

Titlul “Domn” pe vremea aceea nu indica nimic din ceea ce numim noi astăzi domn sau stăpân, om puternic, om bogat; singura semnificație modernă care mai păstrează o oarecare valoare aplicabilă chiar și lui Isus este aceea ce indică “mărinimie”, generozitate (o comportare de adevărat domn). În Vechiul Testament acesta era titlul prin excelență al lui Jahve, și indica suveranitatea activă a lui Dumnezeu asupra istoriei și a lumii, guvernarea Sa dreaptă și sfântă. Cât de măreț era acest titlu ne lămurește Paul prin aceste cuvinte: “Pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile și pentru care trăim și noi, și un singur Domn: Isus Cristos, prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi”. Isus își asumă îndată o dimensiune absolută și universală: El nu este un salvator oarecare, ci un Mântuitor; nu este unul dintre atâția domni din lumea aceasta, ci Unicul Domn. Nu ne oprim decât atunci când l-am așezat pe Isus alături de Dumnezeu într-un misterios raport de egalitate, pe care Paul îl exprimă în cuvinte ca acestea: “Har și Pace de la Dumnezeu Tatăl nostru, și de la Domnul nostru Isus Cristos”, unde Isus Cristos figurează pe același plan cu Dumnezeu Tatăl.

Cuvântul lui Dumnezeu ne-a condus astăzi la redescoperirea celui dintâi mesaj al credinței în Isus; cum s-a ajuns a spune “Isus este Domnul!” Acum trebuie să învățăm încă ceva: Acest mesaj fundamental – kerygma – trebuie reprodus cel puțin o dată, clar și schematic, tuturor credincioșilor, pentru că aceasta este adevărata poartă de intrare în lumina pascală. Proclamarea lui Isus ca Domn trebuie să-și afle locul de onoare în toate momentele forte ale vieții creștine: nu numai în Botezul adulților, ci în cultul euharistic, în reînnoirea făgăduințelor de la Botez, în convertiri individuale, la începutul catehizării, cu ocazia exercițiilor spirituale și a misiunilor. Mesajul: “Isus este Domnul” trebuie să fie brăzdarul care trage brazda credinței și care predispune la pregătirea patului germinativ al catehezei. Se spune că Dumnezeu a trezit din nou foamea și setea după acest mesaj care formează cea mai radicală alternativă la idolii și la învățătura mincinoasă a lumii. În fiecare sat, în fiecare oraș, Dumnezeu le spune misionarilor Săi ceea ce i-a spus lui Paul atunci când a ajuns la Corint: “Nu te teme, ci vorbește; nu tăcea, căci Eu sunt cu tine și nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ți facă rău; vorbește fiindcă am mult norod în această cetate”: un popor numeros însă ascuns în umbrele nopții, care așteaptă să fie scos la lumină de kerygma apostolică: “Isus este Domnul!”

Întrebarea cea mai serioasă este aceasta: Câți sunt dispuși să vestească acest mesaj “cu Duh și cu Putere”, cu alte cuvinte ca niște adevărați credincioși, evitând riscul, dacă se poate spune așa, al inferiorității culturale în fața apărătorilor rațiunii pure? Câți sunt aceia care pot spune că sunt însuflețiți de același spirit al credinței încât să poată spune cu apostolul: “Am crezut de aceea am vorbit”? De fapt, nimeni nu poate spune: “Isus este Domnul”, decât numai în Duhul Sfânt, adică dacă nu este el însuși în stare de mărturisire; dacă spune, într-adevăr ceea ce spune, dar nu “în Duhul Sfânt”, ci numai din obligație sau din obișnuință, nu mai interesează pe nimeni. Am experimentat eu însumi forța care se desprinde din proclamarea lui Isus Domnul. Pronunțând acest cuvânt am văzut priviri scânteietoare, cu alte cuvinte credincioșii erau numai ochi și urechi, semnul unei puteri misterioase ce se afla în acel cuvânt, actualizat de către Duhul Sfânt.

Ca și la începutul Bisericii, prin urmare, chiar și în zilele noastre ceea ce ar putea zgudui și trezi lumea din toropeala necredinței ei spre a o converti la Evanghelie nu sunt manualele de apologetică, tratatele teologice, politice ori discuțiile interminabile, ci vestirea simplă dar puternică a lui Dumnezeu: “Isus este Domnul!” Însă trebuie ținut cont că nu acest lucru nu trebuie să îl proclamăm numai altora, ci mai întâi de toate trebuie să ni-l proclamăm nouă înșine, înlăuntrul nostru, mai înainte de a rosti aceste cuvinte cu gura, pentru că aceasta este singura cale de a-L putea vesti altora. Un puternic cuvânt ne spune Paul: “… într-adevăr, mulți dumnezei și mulți domni sunt astăzi, totuși pentru noi nu există decât un singur Dumnezeu… un singur Domn Isus Cristos prin care sunt toate lucrurile și prin El și noi”.

Nu numai în lume, ci chiar și în inima noastră sunt mulți idoli și mulți domni care își dispută întâietatea, trăgându-ne fiecare de propria lui parte, făcând din noi o mulțime dispersată, un fel de legiune. A-l predica sau a-l proclama cu credință pe Isus Domnul este ca și cum i-am permite lui Isus să repete înlăuntrul nostru minunea coborârii Sale până la Iad: porțile i se deschid, El intră, face lumină, și din fața Lui fug puterile întunericului, care sunt ura, resentimentul, minciuna, poftele; făptura nouă se trezește, se redeșteaptă la viață, învie. Să încercăm să spunem “Isus este Domnul” când suntem ispitiți, apăsați, când suntem triști și nehotărâți, și vom experimenta puterea sa. Aceasta înseamnă a trăi în lumina sărbătorii Paștelui.

Un singur domn și noi trăim prin El; totul se cuprinde în acest program: trăirea pentru Isus și pentru nimeni altul. Este un lucru lăudabil a trăi în această lume pentru alții și pentru tot ceea ce este bun și frumos în lume, dar numai alături de Isus. Acum să ne reîntoarcem cu mintea la scena în care Isus le apare ucenicilor cu ușile încuiate în Cenacol, și le spune: “Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor”. Să proclamăm credința noastră pascală cu cuvintele simple și solemne care ne parvin din primele zile ale Bisericii:

Tot genunchiul să se plece,

În cer, pe pământ și sub pământ,

și toată limba să spună:

că Isus Cristos este Domnul

spre slava lui Dumnezeu Tatăl.

 

* * *

 

Duminica a II-a din Timpul Pascal

Autor: pr. Eduard Patrașcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- comentariu exegetico spiritual la lecturi -

Lectura I (Fap 5,12-16)

Fragmentul din această duminică prezintă al treilea din așa-numitele “rezumate” care se găsesc în Faptele Apostolilor Este vorba de o metodă pe care autorul o folosește pentru a face trecerea între diferitele secțiuni. Se poate nota cum trăia comunitatea creștină atunci și, în același timp, cum ar trebui să trăiască mereu. În rezumatul de față există nu mai puțin de 7 verbe la imperfect menite să indice o situație obișnuită a comunității, care are ca și punct stabil de întâlnire ambientul templului (poarta lui Solomon), se adună în jurul apostolilor și demonstrează că are o identitate bine definită în fața celorlalți.

În centru narațiunii este pusă prezența și acțiunea apostolilor, în mod special aceea a lui Petru. Ei înfăptuiesc semne și minuni care mărturisesc puterea celui Înviat; poporul îi exaltă iar numărul celor care aderă la credință crește, cum crește și credința provocată de puterea de vindecare a apostolilor, ba chiar și numai de umbra lui Petru. Sunt subliniate aici trăsăturile Bisericii care, în timp ce se formează, agregă prin puterea Duhului Sfânt și conlucrarea apostolilor mereu noi membrii.

Lectura a II-a (Ap 1,9-11a.12-13.17-19)

Apocalipsul este prin excelență cartea “revelației” lui Isus, chiar dacă cere din partea cititorului efortul răbdător de a intra în limbajul lui plin de simboluri. Ioan primește o astfel de revelație în favoarea fraților în timp ce se găsește “îngrădit” în insula Patmos datorită credinței. Profunda experiență spirituală (v. 10) este trăită de către el în ziua-meorial al învierii Domnului. Ioan aude, provenind din spate, o voce puternică asemenea unei trompete care îi comandă să scrie ceea ce vede. Elementele prin care e descrisă această experiență evocă revelația de pe Sinai, înțeleasă însă doar grație misterului pascal. Ioan trebuie să “se întoarcă” (verbul utilizat este epistrephein, același verb folosit pentru indicarea convertirii ca “întoarcere la Domnul”), și tocmai datorită faptului că se întoarce el poate vedea: se prezintă ochilor săi un misterios personaj “asemenea unui Fiu al Omului” (v. 13) în mijlocul a 7 candelabre cu 7 brațe – ca și cum ar voi să spună ca unicul candelabru cu 7 brațe din Ierusalim (menora) s-a transformat în multe candelabre: astfel se indică faptul că s-a realizat o trecere de la unicul ambient cultual (templul) la întreaga comunitatea eclezială.

În mijlocul acestei comunități este Isus Cristos, cel Înviat descris cu ajutorul unor elemente luate din Vechiul Testament spre a indica faptul că Isus a dus la îndeplinire funcția sa mesianică. Haina lungă și cintura de aur (v. 13) sunt (în)semne sacerdotale (cf. Dan 10,5); parul alb (v. 14a) fac aluzie la “Cel Bătrân de Zile” (Dan 7,9): Fiul Omului este Dumnezeu însuși. În fața lui, Ioan reacționează prin atitudinea de “pierdere” a aceluia care intră în contact cu Dumnezeu; dar personajul măreț îl încurajează și se prezintă cu 5 expresii care îl califică drept “Cel Înviat”: este “cel dintâi și cel din urmă”, adică Creatorul și Stăpânul universului și al istoriei (cf. Is 44,8; 48,12); este “Cel Viu”, adică “Acela care are viața în el însuși”, conform unei terminologii îndrăgite de Vechiul Testament. Dar nu este numai “Cel Viu”, ci și cel care are cheile (adică puterea) asupra morții și asupra lumii subterane a morților (Sheol).

Evanghelia (In 20,19-31)

Două episoade strânse în jurul unei teme unice – aceea a credinței – sunt ecoul fidel la ceea ce s-a întâmplat în inima apostolilor după moartea lui Isus.

În primul episod (v. 19-22), Cel Înviat apare celor 11 care, în ciuda anunțului Mariei Magdalena (v. 18), sunt încă închiși în Cenacol de frica Iudeilor. Isus depășește barierele interpuse: trece prin uși manifestând astfel completa sa condiție nouă, chiar dacă nu este ștearsă suferința trăită în trup. Referința constantă la coasta străpunsă a lui Isus este tipică autorului Evangheliei după Ioan urmărind să spună astfel că Isus este împlinirea profețiilor (Ez 47,1; Zac 12,10.14). Chiar și tradiționalul salut de pace asumă pe buzele lui un sens nou: de la dorință – “pacea să fie cu voi” – devine prezență – “Pacea este cu voi”. Pacea, darul mesianic prin excelență care include orice bun/bine, este acum o persoană: este Domnul cel Răstignit și înviat prezent în mijlocul lor (“veni”: v. 19b;26b și, înainte, v. 14). Văzându-l, ucenicii sunt umpluți de bucurie și, mai ales, întăriți în credința lor. Duhul Sfânt pe care Isus îl “suflă” asupra lor – principiul unei creații noi (Gen 2,7), devine principiul unei misiuni care o continuă pe cea a lui Isus, în timp și spațiu, dăruind-le puterea divină de a elibera de păcate.

Al doilea cadru (v. 24-29) personalizează în Toma dubiile și scepticismul, pe care sinopticii le atribuie “unora” din cei 12 și care pot apărea la orice om. Toma a văzut agonia Învățătorului său iar acum refuză să creadă unei realități care nu este concretă, tangibilă așa cum e suferința pe care o văzuse în Grădina Măslinilor. Isus dă curs “pretenției încăpățânate” a lui Toma (v. 27), deoarece este necesar ca grupul apostolilor să fie solid și puternic în credință pentru a putea vesti lumii învierea. În această idee, tocmai lui Toma îi este atribuită profesiunea cea mai înaltă și completă de credință: “Domnul meu și Dumnezeul meu” (v. 28) El îl numește pe cel Înviat cu numele biblice ale lui Dumnezeu, Yhwh și Elohim, iar posesivul “meu” indică deplina sa adeziune de iubire, nu doar de credință, față de Isus. “Vederea” îl (con)duce pe Toma la credință, însă Domnul declară în mod deschis, pentru toate timpurile: fericiți cei care vor crede cuvântului mărturisitorilor, vestitorilor Evangheliei fără a pretinde (fără a avea pretenția) să vadă. Ei experimentează harul unei credințe pure și autentice care însă întărește sufletul făcându-l să exulte de bucurie măreață și de nespus (1Pt 1,8). V. 30 și următoarele constituie prima concluzie a Evangheliei lui Ioan: o mărturie scrisă care nu pretinde să fie completă ci orientată să provoace și să întărească credința că “Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu” (Cf. Mc 1,1) .

 

* * *

 

Duminica a II-a a Paștelui

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Fiind seară, întâia a săptămânii, și ușile fiind încuiate acolo unde erau ucenicii, de frica iudeilor, a venit Isus și a stat în mijloc și le-a spus: Pace vouă și spunând acestea le-a arătat mâinile și coasta. Așadar s-au bucurat ucenicii văzându-l pe Domnul… (In 20,19-31)

Prin cele două episoade ale sale, fragmentul citit în duminica a II-a a Paștelui relatează întâlnirea lui Cristos Înviat cu apostolii săi. Această întâlnire le-a adus apostolilor, pe lângă Pacea și Bucuria care vin din Învierea Preaslăvită și o misiune, aceea a iertării păcatelor.

Abia în episodul al doilea ni se spune că unul dintre cei 11 a lipsit cu ocazia primei întâlniri cu Cristos Înviat, iar acesta nu este altul decât Toma. Or așa cum ar rezulta din text, a doua apariție a lui Isus, opt zile mai târziu, ar fi fost cauzată de refuzul lui Toma de a crede în mărturia apostolilor până în clipa în care ar vedea în mâinile Lui urmele cuielor și nu și-ar pune degetul în urma cuielor și nu și-ar pune mâna în coasta Lui. Cristos vine să-l întâlnească și să-i împlinească dorința. Își oferă mâinile spre a fi văzute și pipăite, la fel și coasta, iar de pe buzele apostolului țâșnește un act de credință și de adorație, Domnul meu și Dumnezeul meu…

Cea a produs oare actul de credință în Toma? Oare simpla experiență, a întâlnirii cu Cristos Înviat purtând urmele răstignirii? Foarte probabil că atunci când ochii (și poate și degetul) lui Toma au “atins” rănile pe care Cristos le mai purta și după Înviere, el retrasa cu minte traseul cuielor și al suliței ca și cum îl răstignea din nou precum soldații. Această trăire îl putea introduce în miezul misterului pătimirii lui Cristos, pătimire care conduce spre acea Înviere pe care Toma doar în acest fel a întâlnit-o.

Prin mâinile apostolilor se săvârșeau semne și minuni mult în popor… Și din ce în ce sporea numărul celor care credeau în Domnul, mulțime de bărbați și de femei. Îi scoteau pe cei bolnavi la răspântii și-i puneau pe paturi și pe tărgi ca, trecând Petru, măcar umbra lui să-i atingă pe vreunul din ei… și toți se vindecau. (Fap 5,12-16)

Cine a întâlnit (simțit) Învierea lui Cristos și mai ales cine s-a pătruns de Ea, nu poate să o mai țină ascunsă. Ea devine “izvor de viață nouă”. Acesta este experiența relatată de sf. Luca în lectura I a acestei duminici și, în fond, este și experiența a tuturor acelora care, în toate generațiile s-au vindecat. Oriunde este vestită Învierea lui Cristos ea produce vindecare. Și dacă este așa vestirea Învierii lui Cristos devine o misiune pentru toți.

 

* * *

 

Duminica a II-a din Timpul Pascal Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Ioan 20,19-31

Isus le apare discipolilor săi
19 În seara aceleiași zile, prima a săptămânii, deși ușile locului în care erau discipolii, de frica iudeilor, erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!».
20 Zicând aceasta, le-a arătat mâinile și coasta. Discipolii s-au bucurat când l-au văzut pe Domnul. 21 Atunci Isus le-a zis din nou: «Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi».
22 Și, spunând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: «Primiți pe Duhul Sfânt. 23 Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veți ține, vor fi ținute».

Isus și Toma
24 Însă Toma, unul dintre cei doisprezece, care se numea “Geamănul”, nu era cu ei când a venit Isus. 25 Așadar, ceilalți discipoli i-au spus:
- L-am văzut pe Domnul!
Dar el le-a zis:
- Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor și nu-mi voi pune degetul în semnul cuielor și nu-mi voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede.
26 După opt zile, discipolii lui erau iarăși înăuntru, iar Toma era împreună cu ei. Isus a venit, deși ușile erau încuiate, a stat în mijlocul lor și a zis: «Pace vouă!».
27 Apoi i-a spus lui Toma:
- Adu-ți degetul tău aici: iată mâinile mele! Adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios.
28 Toma a răspuns și i-a zis:
- Domnul meu și Dumnezeul meu!
29 Isus i-a spus:
- Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Fericiți cei care nu au văzut și au crezut.

Motivul pentru care s-a scris această carte
30 Isus a mai făcut înaintea discipolilor și multe alte semne, care nu sunt scrise în cartea aceasta. 31 Acestea însă au fost scrise ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu și, crezând, să aveți viață în numele lui.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Textul din această duminică are trei părți bine diferențiate, însă profund legate între ele.

1. Isus le apare discipolilor săi într-o casă.
2. Necredința lui Toma și răspunsul lui Isus.
3. Motivul pentru care s-a scris Evanghelia după Ioan.

Vom vedea succint fiecare dintre părți.

În prima parte vedem încă o dată realitatea “obscuritate-întuneric” așa de prezent în Evanghelia după Ioan. Este noapte și discipolii se adună cu ușile bine încuiate de teama iudeilor. În acest context izbucnește Isus dând salutul tradițional de binecuvântare și pace. Nu e vorba de un simplu salut “protocolar”, formal, sau de o dorință pentru destinatari. Isus ca Mesia Înviat realmente poate să le dea discipolilor săi binecuvântarea și pacea pentru vieților lor. După aceasta, a făcut acest gest semnificativ: le arată rănile sale. Pentru ce face asta Isus? Vrea să arate cu claritate că este El însuși, că nu este o “fantomă”. Există continuitate între Isus al istoriei și Cristos înviat. Este aceeași persoană care acum este pe deplin glorificată. Repetă salutul mesianic și cu forța Paștelui îi trimite pe discipolii săi în misiune. Așa cum El a fost trimis de către Tatăl, acum Cristos îi trimite pe discipolii săi pentru ca să continue misiunea lui în lume. Pentru a îndeplini misiunea vor avea nevoie de o forță specială: aceea a Duhului Sfânt. Domul “suflă” și ei îl primesc pe Duhul Sfânt. Și le dă o ultimă recomandare: să-i ierte pe păcătoși așa cum Dumnezeu îi va ierta pe ei și pe toți cei care suntem într-o formă sau alta tot păcătoși.

În partea a doua a relatării apare în scenă Toma. Acest discipol nu era cu ceilalți atunci când a apărut Domnul. Când frații lui îi povestesc că l-au văzut pe Domnul, el îi contestă spunând că nu va crede nimic până când nu-l va vedea “fizic” sau va avea “experiența sensibilă” a învierii Domnului. Săptămâna următoare Isus apare și Toma este împreună cu frații în comunitate. Domnul răspunde neîncrederii lui Toma invitându-l să vadă și să atingă direct rănile Celui Înviat. De asemenea îl incită să fie un om cu credință: să nu se îndoiască și să creadă. Este interesant că Toma face mărturisirea de credință fără să fie nevoie să aibă “experiența sensibilă” a rănilor lui Isus. În fața misterului lui Dumnezeu pe care-l redescoperă în viața sa va spune această frază așa de profundă care aici se traduce în mod literal și care este o exclamație de credință: “Domnul meu și Dumnezeul meu”.

Ultimele două versete din relatare ne povestesc că faptele lui Isus au fost multe și că pentru aceasta nu sunt relatate toate în Evanghelie. Totuși, ceea ce s-a scris are un obiectiv fundamental: să credem că Isus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, și astfel să avem viață veșnică.

Pentru a ține cont: Așa cum am văzut în Evanghelia după Ioan, Duhul Sfânt este trimis de către Isus chiar în ziua Învierii. În dubla operă a lui Luca, îndeosebi în cartea Faptele Apostolilor, trimiterea Duhului Sfânt are loc după 50 de zile de la Paște, în vechea sărbătoare a Rusaliilor (cf. Fap 2,1 ș.u.). Această diferență de timp răspunde la caracteristicile literare ale fiecărui autor și nu reprezintă nici o dificultate, dat fiind faptul că esențialul mesajului este același: Isus îl trimite pe Duhul său și face asta după moartea și învierea sa.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mc 16,14-18; Lc 24,36-49; Lc 1,45; Fap 1,8.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicționar cuvântul “Paște”.

Întrebări pentru lectură
- Ce elemente temporale ne prezintă textul?
- Unde sunt adunați discipolii?
- Cum sunt ușile? De ce?
- Ce face Isus? Ce le spune?
- Ce le arată Isus? Ce altceva le spune?
- Ce înseamnă că suflă asupra lor?
- Ce recomandare le dă după trimiterea Duhului Sfânt?
- Unde era Toma atunci când Isus le-a apărut discipolilor?
- Cum reacționează Toma atunci când îi povestesc că a apărut Domnul?
- Ce se întâmplă după opt zile?
- Ce-i spune Isus lui Toma?
- Cum reacționează Toma în fața propunerii lui Isus?
- Ce frază repetă Toma?
- Care sunt ultimele cuvinte ale Domnului adresate lui Toma?
- Cum culminează relatarea?
- Pentru ce nu se pot relata toate evenimentele vieții lui Cristos?
- Pentru ce autorul Evangheliei a realizat scrierile sale?

2 – MEDITAȚIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditație
- Trăiesc cu “ușile” vieții mele încuiate de teamă? Mă deschid altora? Las ca frica să încuie inima mea, să mă paralizeze și să nu mă lase să cresc?
- Ce implică pentru mine astăzi că Isus mă binecuvântează și-mi dă pacea lui? Este un simplu salut format din cuvinte sau percep că-mi oferă bunurile mesianice ale binecuvântării și păcii?
- Descopăr eu că însuși Domnul răstignit este Cel Înviat? Percep eu continuitatea între “Vinerea Sfântă” și “Duminica Paștelui”?
- Las eu ca Isus “să sufle” în viața mea pentru a mi-l da pe Duhul său Sfânt? În ce lucruri percep asta și-mi dau seama?
- Mă simt trimis de Isus? Mă simt discipolul său misionar? La ce mă trimite Isus? La cine?
- Sunt capabil să-i iert pe frații mei?
- Exercit eu iertarea în viața zilnică?
- Ce poate fi în inima mea din “primul” Toma? Este îndepărtare de comunitate, tristețe, îndoială, falsă autosuficiență, mândrie, neîncredere în Dumnezeu însuși…?
- Cum primesc invitația lui Isus pentru a avea experiența semnelor răstignirii? Continui să fiu îndărătnic sau mă deschid pentru drumul credinței?
- Vrea să fiu ca “al doilea” Toma și să spun împreună cu el: “Domnul meu și Dumnezeul meu”?
- Accept propunerea lui Isus de a avea încredere în El fără să fi văzut în mod sensibil, ci numai cu ochii credinței?
- Caut să mă apropii de Cuvântul lui Dumnezeu pentru a mă ruga și pentru a cunoaște în fiecare zi mai bine viața lui Cristos?
- Îl întâlnesc în Scriptură pe Isus Mesia, Fiul lui Dumnezeu care-mi dă viața veșnică?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Poate să lumineze acest pas al nostru de rugăciune un text din Documentul de la Aparecida care sintetizează foarte bine diferitele elemente pe care le-am meditat în texul din această duminică.

Aparecida 18
A-l cunoaște pe Isus Cristos prin credință este bucuria noastră; a-l urma este un har și a transmite această comoară celorlalți este o misiune pe care Domnul, chemându-ne și alegându-ne, ne-a încredințat-o. Cu ochii luminați de lumina lui Isus Cristos Înviat, putem și vrem să contemplăm lumea, istoria, popoarele noastre din America Latină și din Caraibe, și fiecare persoană în parte.

Este prezentă credința în Isus Cristos, urmarea, misiunea de a relata celorlalți… totul în lumina Celui Înviat.

4 – CONTEMPLAȚIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Pentru a interioriza Cuvântul de la această întâlnire a noastră, putem lua una din frazele lui Isus, ale discipolilor sau ale lui Toma și să le repetă, așa cum facem întotdeauna, în mod ritmic, însoțind respirația noastră și cu ochii închiși pentru a trezi darul contemplației…

- Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă dăruiască pace!
- “Primiți pe Duhul Sfânt”
- “L-am văzut pe Domnul!”
- “Domnul meu și Dumnezeul meu!”
- “Fericiți sunt cei care cred fără să mă fi văzut!”

5 – ACȚIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală
- Fă o listă cu “fricile” și temerile” pe care le ai actualmente.
- Angajează-te, susținut de Domnul, să nu te lași intimidat și nici paralizat în creșterea ta umană și spirituală de aceste “frici” și “temeri”.

Propunere comunitară
- Puneți într-o piesă de teatru episodul cu Toma împreună cu comunitatea și Isus, adăugând elemente din viața actuală. În definitiv, faceți o piesă de teatru însă actualizată la timpul nostru și la cultura noastră.
- Conversați în grupul vostru despre trimiterea misionară. La cine și unde vă poate trimite Domnul astăzi?

 

* * *

 

Pace vouă! Primiți pe Duhul Sfânt! Iertați păcatele!

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Duminica de azi, a II-a după Paște, este numită Duminica Albă, fiindcă în vechime, cei botezați în noaptea de Paște, după ce au sărbătorit opt zile bucuria încreștinării lor, dezbrăcau haina albă. Mai este numită și Duminica Tomei, fiindcă evanghelia zilei ni-l prezintă pe apostolul Toma necredincios și apoi credincios față de învierea lui Isus.
Intenția de azi a Bisericii, desprinsă atât din Liturgia cuvântului cât și din celebrarea jertfei altarului, este de a obține pentru toți credincioșii harul de a înțelege învierea din marele mister inițiatic (compus din Botez, Mir și Euharistie), pentru a-și păstra mereu haina albă a sufletului. Acest lucru reiese clar din rugăciunea de început: sporește harul, pentru ca toți să ajungă să înțeleagă cum se cuvine în ce “baie” au fost spălați, în ce “Duh” au fost renăscuți, cu ce “sânge” au fost răscumpărați (LR). Botezul ne iartă, Mirul ne dă pecetea și Euharistia ne dă creșterea vieții.
Evanghelia zilei (In 20,19-31) precum și prima lectură (Fap 5,12-16) propun cugetării noastre efectele învierii, menite să ducă la o stabilitate mai mare în credință, speranță și caritate, virtuți teologale infuzate în suflet la Botez.
Isus înviat, apărând pentru prima dată ucenicilor, Toma fiind absent, își arată iubirea față de ei prin pacea pe care le-o oferă; apoi, ca la o nouă creație, a suflat asupra lor și le-a dat pe Duhul Sfânt.
Ca ucenicii să poată înțelege actul de iubire cuprins în adevărul învierii, act extraordinar și unic în istoria lumii, aveau trebuință de o forță dumnezeiască menită să le amplifice capacitatea facultăților spirituale (intelect, voință, memorie), aveau trebuință de cele șapte daruri ale Duhului Sfânt. Rusaliile nu trebuiau să le răpească libertatea și să-i facă roboți programați să vestească învierea, ci să ducă la desăvârșire în mod conștient, liber și responsabil ceea ce au primit în prima zi de Paște: “Cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate. Cărora le veți ține, vor fi ținute”, adică de a fi promotorii adevăratei libertăți, care face din oameni fii ai lui Dumnezeu. Astfel vom înțelege cum Rusaliile au desăvârșit în ucenici ceea ce Paștele a început.
Cât de diferit este comportamentul lui Toma, care nu s-a bucurat de suflul lui Isus înviat! Lipsit de darul înțelepciunii, se manifestă arogant: toți confrații îi spun că l-au văzut viu pe Domnul, el le disprețuiește mărturia. Toma, lipsit de darurile înțelegerii, evlaviei și fricii de Dumnezeu, încearcă o ispitire a lui Dumnezeu: Dacă nu voi vedea… dacă nu voi pune degetul… nu voi crede! Câtă necugetare! Toma, ca argument al credinței cere dovada științei: de a vedea, de a atinge. Or, credința este tocmai contrariul științei: de a crede fără a vedea, fără a atinge, după cum spunea N. Schöffer: Să primești adevărul, fără să mai treacă pe calea ocolită a rațiunii (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pag. 389). Știința poate da o fericire efemeră, pământească, pe când adevărata fericire, spre care aspiră întreaga ființă umană, fericirea inimii, nu-i cea adusă de ochi și palme, ci aceea care provine din iubire.
Pe lângă această minunată apariție a lui Isus și mărturie a lui Toma, mai avem și altele. Iată-le: 1) Bolnavii se vindecau chiar și numai prin atingerea de umbra lui Petru; 2) iubirea față de cuvântul Domnului a înviat și ea și a dat naștere primelor adunări creștine de la porticul lui Solomon; 3) cuvântul Domnului, pe care îl ascultau aici, opera în ei miracolul învierii, caritatea față de semeni, fiindcă alergau să caute și să aducă pe cei bolnavi spre a-i pune la picioarele apostolilor ca să-i vindece. Făcând o pauză în enumerarea minunilor săvârșite prin învierea lui Isus, vă redau un citat grăitor: Dacă ni se cere imposibilul și să ne îndumnezeim, înseamnă că ni se cere să facem și minuni: să prefacem apa obișnuită în vin ales; sărăcia pământului în belșug; scaieții, ciulinii și pălămida în roade și trandafiri; meschinăria în mărinimie, neîncrederea în voioșie; nepăsarea în bunătate samariteană; fățărnicia și legalismul în dragoste și flacără; cârciuma în castel și bordeiul în salon. Minunile acestea ne sunt accesibile (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, 1997, pag. 355). Astfel de minuni au săvârșit primii creștini și au uimit pe păgâni. Reiau enumerarea: 4) învierea a dus la conștientizarea mulțimilor față de bogăția darurilor supranaturale rezidente în martorii învierii și credincioșii își dădeau seama că, pe cei pe care Duhul Sfânt i-a îmbogățit, se cuvine a-i iubi și preamări; 5) credința trăită în lumina învierii de comunitatea creștină din Ierusalim inspira necredincioșilor o teamă sfântă, un respect izvorât dintr-o recunoaștere a superiorității noii religii față de cea a zeilor păgâni; 6) credința trăită în lumina și bucuria învierii a dus la creșterea miraculoasă a Bisericii. Necreștinii, care mai înainte i-au admirat cu teamă, au sfârșit prin a le primi credința (cf. CBL pag. 1468).
Nici lectura a II-a (Ap 1,9a. 12-13.17-19) nu este mai prejos în a ne arăta minunatele efecte ale învierii, arătând că ea este cheia timpului, alfa și omega a toate, începutul și sfârșitul, cel care este, care era și care vine.
Elementul specific al religiei creștine, dat credinței de înviere, stă tocmai în a-l considera pe Dumnezeu ca pe: Cel ce vine, sau: trebuie să vină; adică prezența sau revelația lui Dumnezeu în istorie nu-i terminată definitiv. Pentru aceasta spunea A. Krämer că Apocalipsul sfântului Ioan: Ne conduce la o înțelegere profundă a căilor lui Dumnezeu referitoare la Biserica sa și chiar a întregii omeniri, înțelegere care duce la o adorație plină de smerenie (cf. CBL pag. 1936).
Datoria creștinului este aceea de a sta mereu în alertă, veghind, deoarece Dumnezeu va fi pentru el un mister și o surpriză plină de iubire, aducătoare de împlinire și fericire. Venirea surprinzătoare arată că Dumnezeu nu este programat de om când și cum să vină. Isus, fiind Fiul lui Dumnezeu, va veni să pună capăt istoriei și să inaugureze împărăția veșnic fericită ca un adevărat rege al regilor desăvârșind toate. Cele șapte candelabre, printre care se află Fiul omului, reprezintă Biserica desăvârșită de capul ei, de Cristos rege încins cu brâul de aur, desăvârșire pe care i-o dă mereu prin darul de aur al învierii, prin Duhul Sfânt, pe care l-a meritat pentru Biserica sa prin misterul crucii.
Duhul Sfânt, care lucra toate în toți, se dovedește a fi același Duh al vieții de la începutul lumii când plutea deasupra apelor și a făcut să apară viața pe pământ (cf. Gen 1,2), același Duh pe care Dumnezeu l-a suflat în fața trupului de lut al lui Adam și el a devenit ființă vie (cf. Gen 2,7), este același Duh care l-a înviat pe Cristos din morți (Rom 8,11), este același Duh care acționează acum în lume spre iertarea păcatelor, ca să înlăture moartea adusă de păcat și să-l încorporeze pe om în sânul Bisericii. Biserica a fost predestinată pentru viața veșnică. Biserica prin Botez face să apară o “creatură nouă”, înzestrată cu Duhul Sfânt al învierii, pe care o transferă din împărăția satanei în împărăția iubirii lui Dumnezeu. Biserica prin sfântul Mir îl întărește pe om pentru misiunea sa din lume, dovedindu-se izvor de înțelepciune, înțelegere, sfat, putere, știință, evlavie și temere de Dumnezeu, fiindcă aceste daruri ale Duhului Sfânt pun în mișcare credința, speranța și caritatea fiecărui membru al Trupului Mistic. Biserica prin Euharistie îl face părtaș pe om de dinamismul pascal, hrănindu-l cu însăși pâinea învierii (cf. In 6,54).
Paștele ne cere an de an reînnoirea făgăduințelor de la Botez, amintindu-ne de baia în care am fost spălați, ca să trăim adeziunea față de predestinația pe care o are Biserica; ne cere să ne lăsăm călăuziți de Duhul lui Cristos, de Duhul în care am fost renăscuți, pentru a da în lume mărturie de credință în înviere prin operele de caritate față de aproapele; ne cere să ne hrănim cu sfânta Împărtășanie, cu trupul și sângele prin care am fost răscumpărați, ca germenul învierii pe care îl purtăm în noi să aducă roade sub influența Duhului Sfânt printr-un act de cult veșnic: îngenunchind cu Toma în fața aceluia care a fost, este și va fi Domnul meu și Dumnezeul meu.
Astfel, urmând învățătura din Duminica Albă și întăriți de credința sfântului Toma, ne vom învrednici ca: îmbrăcați în haine albe și având în mâini ramuri de finic (semnul păcii și bucuriei pascale), îi vom putea cânta veșnic, împreună cu mulțimea pe care nimeni nu o va putea număra: “Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, care șade pe tron, și de la miel” (Ap 7,9-10). Amin.

 

* * *

 

A II-a duminică după Paști (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Multe lucruri se văd numai cu inima.
Scrisoarea unui copil orb din Copenhaga:

Aici, în institut, prietenii mei sunt foarte buni și îmi povestesc mereu tot ceea ce se întâmplă în jurul meu, dar știu că uneori nu este adevărat și că o fac doar ca să mă înveselească. Este un copil care îmi povestește totdeauna multe lucruri, descriindu-mi culorile florilor din grădină, culoarea zidurilor caselor și particularitățile oamenilor care trec pe drum.
Acum lumea mea este așa cum mi-a descris-o el.
Dar acel prieten nu mai este, pentru că a plecat într-un alt spital, departe de oraș. Înainte să plece, mi-a pus în mână firul unui zmeu și mi-a spus că zmeul este roșu și galben și că a urcat foarte mult, încât aproape nu-l mai vedea.
Astăzi, în schimb, mama mi-a spus că și acel copil era orb ca și mine. Atunci am plâns (R. BATTAGLIA, Lettere dal domani, SEI).

2. Tema

Pentru a-l vedea pe Isus înviat avem nevoie de credință.

3. Mesajul zilei

Apostolii se bucură pentru că îl văd pe Domnul înviat. Toma este trist pentru că nu crede.
Să întrebăm, să precizăm și să explicăm:
- Unde este acum Isus înviat? Cu umanitatea sa, trăiește la dreapta lui Dumnezeu și este prezent activ în Biserica sa.
- Ce daruri trimite Bisericii? Duhul Sfânt, iertarea păcatelor, pacea, bucuria, puterea misionară.
- (Din lecturi) – Victoria asupra morții… Noua comunitate de mântuire.
- Atât de mari și numeroase sunt darurile lui Isus cel înviat, încât vom acorda 50 de zile, până la Rusalii, pentru a le gusta.
Ce ne învață Toma?
- Ne învață să credem în Isus cel viu și activ în Biserică, chiar fără să îl vedem. Neîncrederea sa inițială trebuie să vindece credința noastră slabă.
- Trebuie să credem că Isus înviat trăiește și lucrează în Biserică, în Euharistie, în apostoli, episcopi, preoți, în Biblie, în sacramente…, unde se adună doi sau mai mulți în numele lui Isus.
- Este prezent și în cei săraci.
Desigur, trebuie să avem credință și iubire pentru a-l întâlni și vedea pe Isus în viață:
- credință în cuvântul său mărturisit de apostoli,
- iubire plină de adorație și recunoștință pentru persoana sa.
- Fericiți cei care cred și trăiesc cu el chiar fără să-l vadă.

4. Exemple

a) Chiar dacă deseori este greu, credința este necesară!

Șeful a hotărât:
- Să mergem să instalăm circul aproape de marele oraș, pentru a-i înveseli pe locuitori, pentru a-i face pe copii să râdă.
Spre seară au început lucrările.
Însă noaptea a izbucnit un incendiu teribil. Toți se înghesuiau să-l stingă. În acest mare amalgam de artiști, de slujitori și de animale speriate, probabil că cel care făcea cel mai puțin dintre toți, deși alerga ici și acolo, era micul clovn.
Atunci, patronul a poruncit:
- Fugi imediat în oraș și cere ajutor!
Clovnul a alergat de să-și piardă răsuflarea.
Ajuns în oraș, a strigat cât l-au ținut puterile:
- Foc!… Foc!… Veniți toți să stingeți focul de la circ!
S-au deschis câteva ferestre, se aude un zgomot tot mai intens; cineva a coborât în drum. Văzându-l pe sărmanul clovn care striga disperat, toți au început să râdă – și cine nu râde în fața unui clovn care o face pe seriosul?
Au spus:
- Ce glumă mai e și asta?
S-au închis geamurile și ușile și liniștea a coborât din nou peste oraș. Numai strigătul insistent al clovnului rupe tăcerea nopții. Încet, încet, unii au început să se gândească la faptul că ar putea fi adevărat ce spune clovnul și merg să dea o mână de ajutor; dar acum circul era distrus aproape în întregime. Așa, locuitorii marelui oraș și, mai ales, copiii lor nu vor putea să se bucure deloc de spectacolul cel mai frumos din lume.

b) A vedea cu inima!

Vineri, 5 decembrie 1952, la Londra a fost “ceața secolului”, care a paralizat orașul și a provocat moartea a circa 4000 de persoane. Atât de densă era ceața, încât un oarecare domn, când a ieșit cu soția sa din metrou, nu știa în ce parte să se îndrepte pentru a merge acasă, care era destul de aproape.
Un necunoscut s-a oferit să le acorde ajutor.
Când cei doi au spus strada și numărul casei, respectivul i-a condus direct acasă. I-au mulțumit și l-au întrebat cum se putea orienta cu atâta certitudine.
- Sunt orb! a răspuns acesta.
Și-a făcut treaba cu bucurie toată ziua, călăuzind oamenii în locurile pe care le cunoștea (Selezione, iulie 1953, 92).

c) Fericiți sunt cei care cred fără să vadă, încrezându-se în Isus.

Un frate i-a mărturisit abatelui Sisoe:
- Am ajuns, în sfârșit, să mă bucur frecvent de vederea lui Isus! La care bătrânul i-a spus:
- Nu este important să avem viziuni cu Isus; aceasta ar putea să ne ducă la mândrie și la ruină. În schimb, vederea propriei sărăcii spirituale este un mare dar. Aceasta te împinge spre Dumnezeu prin umilință!

Domnul meu și Dumnezeul meu! Cred în tine chiar fără să te văd, în prezența ta, în iubirea ta. Cred în cuvântul tău transmis de apostoli, care și-au vărsat sângele pentru a da mărturie despre el.

 

* * *

 

Cel care-și află un loc în biserică

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Țurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“Mulțimea, de asemenea, alerga la Ierusalim, din cetățile vecine și aducea pe cei bolnavi și pe cei chinuiți de duhuri necurate; și toți se vindecau” (Fapte. 5, 12-16)
“Eu sunt Afla și Omega, cel dintâi și cel de pe urmă.” (Apoc. 1, 9-13; 17-19)
“… ferice de cei ce nu au văzut și au crezut.” (In. 20, 19-31)

Liturghia Cuvântului de astăzi ne dă unele indicații pentru a înțelege realitatea bisericii. Grandioasa vedenie, cu care începe Cartea Apocalipsului (lectura a II-a) își are tonalitatea ei tipic pascală. Fiul Omului se află la mijloc ca personaj principal. Chipul său are un relief excepțional în tot Apocalipsul, spre a ne da ideea lui Cristos cel înviat de față, printre oameni, și activ în lucrarea cea de toate zilele a bisericii. Este Cristos cel biruitor care triumfează asupra răului din lume. Cristos, Mielul jertfit, reprezintă așadar, centrul luminos și dinamic al Apocalipsului.

Vedenia de astăzi începe cu un fenomen sonor (“Am auzit înăuntrul meu un glas puternic”). Prin urmare, Domnul Cristos îi apare lui Ioan, îmbrăcat în maiestate și slavă, într-un context care depășește cultul imperial. Se află între șapte candelabre (șapte biserici). Foarte semnificativ Cristos din Apocalips este inseparabil de biserică, al cărui cap este al unei biserici răspândită în toată lumea. Iar cele șapte biserici nu sunt altceva decât mesajul Domnului, adresat celor șapte biserici. Isus nu este numai centrul unității lor, dar și izvorul luminii lor.

Fiul omului după ce a risipit frica ucenicului său, punându-și pe umărul lui mâna sa cea dreaptă, se prezintă ca cel ce trăiește. Așadar, vedenia nu e spre moarte, ci spre viață. Cel ce este viu nu poate fi decât izvorul vieții. El spune că este “cel dintâi și cel de pe urmă”, adică începutul și sfârșitul a toate. El a existat înaintea tuturor lucrurilor create, și reprezintă ultimul cuvânt, definitiv, a întregii realități existente. Mai ales El nu poate fi fixat în trecut, ci este Cristosul timpului de față, de astăzi: “Eu am fost mort, iar acum sunt viu pentru totdeauna și am putere asupra morții”. Iată, așadar, precizată semnificația stăpânirii lui Cristos asupra bisericii de astăzi. El este veșnicul înviat “cel viu”, izvorul și începutul a toate, care deține cheia vieții, are putere asupra a tot și toate. El este cel care judecă istoria.

La data când văzătorul din Patmos scria aceste rânduri, biserica se afla în toiul persecuției. Acum cuvintele sale, exprimă certitudinea că cel înviat întovărășește biserica chiar și prin întunecimi și prin furtunile cele mai mari. Și acesta reprezintă fundamentul speranței și garanția biruinței credinciosului. Biserica care este alături de Domnul ei nu poate fi niciodată biruită, chiar dacă succesele sale nu pot fi măsurate cu criteriile omenești. Așadar, biserica, mai înainte de a fi loc de cult, locul doctrinei, al moralei, al tradiției, al religiei ei, esențialmente este locul credinței în Cristos cel înviat. Biserica nu este caracterizată prin organizarea ei ca societate perfectă, ci prin lauda, care se înalță de la ea și este îndreptată către Mielul jertfit, care triumfează asupra întunericului și al morții.

Prima lectură, luată din cartea Faptele Apostolilor ne prezintă un cadru puțin idealizat al primei comunități creștine. În această perspectivă putem extrage schematic următoarele trăsături: – activitatea taumaturgică a apostolilor și mai ales a lui Petru; – unirea frățească în rugăciune și în viață; – favoarea populară, cu toată ostilitatea și ipocrizia cadrelor oficiale; – eficacitatea misionară. Toate acestea slujesc pentru a evidenția un fapt fundamental: “Prima comunitate creștină din Ierusalim s-a plasat pe calea propovăduirii publice, compusă din două elemente: “faptele și cuvintele”. Acum este timpul fraților.” (R. Fabris) Așa cum Isus din Nazaret a trecut “Bine făcând și însănătoșind”, tot așa fac și martorii săi calificați, care apar în felul acesta purtători nu numai ai mesajului Său, dar și a puterii duhului Său.

Sugestiv apare fapta lui Petru, care trece prin mijlocul pieții ticsită cu bolnavi, culcați pe pătucuri și saltele. Oamenii erau mulțumiți chiar și cu umbra Lui care să treacă peste ei.. Aici se poate observa o speranță molipsită de magie. Însă mai ales, umbra înseamnă poate norul care întovărășea și apăra poporul din vremea ieșirii din Egipt de arșița dogorâtoare a pustiului. Prin urmare, umbra simbolizează eliberarea de toate puterile răului, care îl țin în sclavie pe om. Aici avem posibilitatea de a fixa un al doilea element: “Biserica ca loc de eliberare”. Biserica luată ca sprijin de mângâiere pentru toți oamenii victimei ale suferinței, ale nedreptății și ale răului, sub diferitele sale forme. Biserica, drept loc de primire a celor săraci, a celor de pe treapta cea mai de jos a omenirii…

Cu toate acestea biserica nu este numai locul eliberării de relele fizice. Ea a primit de la Domnul Cristos și puterea de a elibera de răul care atacă ființa în totalitatea ei, care este păcatul. De aceea, scena descrisă în Faptele Apostolilor, este strâns legată cu apariția Domnului din Cenacol în seara Paștelui. Cel înviat spune: “Primiți pe Duhul Sfânt: căror le veți ierta păcatele, vor fi iertate, și cărora le veți ține vor fi ținute”. Prea puțin importă dacă în această privință au păreri diferite, dacă destinatarii acestui dar-putere sunt numai apostolii sau întreaga comunitate în complexul ei. Faptul este că pacea pe care le-o dorește cel înviat își află o expresie a ei fundamentală în posibilitatea reconcilierii oferite de biserică, posibilitate care devine în felul acesta locul eliberării definitive a omului.

Dar Evanghelia mai scoate în relief un al treilea element peculiar în structura bisericii: creșterea în credință. Spun creștere, pentru că Domnul Cristos înviat, îi întâlnește pe apostoli, care nu și-au trecut în întregime examenele credinței. Nu mă refer numai la Toma, cu toarte că ocupă un loc de frunte în Evanghelia de astăzi. “S-a arătat celor 11, pe când ședeau la masă și i-a mustrat pentru necredința și împietrirea inimii lor” (Mc. 16, 14). Acest aspect nu este un element psihologic ci teologic. De fapt, aici este vorba de a evidenția un aspect esențial al credinței pascale,departe de a fi rodul unei ușoare închipuiri, reprezintă o biruință pe care însuși cel Înviat, trebuie să o susțină asupra învoielii, care îi paralizase ucenicii, prietenii.

Aici se află de față toată biserica, cuprinsă progresiv de îndoieli, de rătăciri, de neatenția la strigătul credinței finale a lui Toma: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” La rândul ei biserica este obligată de a exercita o pedagogie a credinței, care nu este o planificare a credinței cu scheme obligatorii, cu timpi de maturizare anume fixați, cu scadențe ultimative. Credința este lucrarea Duhului Sfânt în inima fiecărui om, nu produsul unor scheme de montaj. În favorizarea dezvoltării credinței, comunitatea trebuie să țină cont de ritmurile, de exigențele și de itinerariile fiecărui credincios. Dezvoltarea nu înseamnă dezvoltare, instruire și nici calificare. Punctul final de sosire este unic: “Domnul meu și Dumnezeul meu!”, însă căile de a ajunge până acolo sunt dintre cele mai diferite.

Biserica nu-i primește la dânsa pe cei desăvârșiți în credință, pentru că la urma urmei, de unde să-i iei? Sau ce înseamnă o adevărată credință? Și cine poate stabili cu exactitate care este credința cea mai curată din punct de vedere chimic sau teologic? Biserica își ține porțile larg deschise pentru toți aceia care cercetează, care caută, care întreabă, care se zbat în nesiguranță… O cercetare, o căutare trudnică, poate fi mai autentică decât o posedare a credinței, care provoacă somnolența și scleroza.

În biserică se află loc pentru cei dintâi ajunși, dar și pentru cei întârziați, așa ca Toma. De aceea, biserica este: locul credinței în puterea celui înviat; locul eliberării totale, de boală și păcat; locul dezvoltării. Putem adăuga că în creștinism mai există: Cristos, al cărui chip predomină; suferința; cercetarea sau căutarea. În realitate, acestea sunt semnele cele mai convingătoare pe care biserica trebuie să le prezinte dacă vrea să-și manifeste prezența în ea a lui Cristos cel înviat. Despre aceste semne se poate spune că au aceeași funcțiune ca cele scrise de evanghelistul Ioan în cartea lui: “… pentru ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și, crezând, să aveți viață în numele lui”.

 

* * *

 

Pace vouă!

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Duminica de astăzi se numește “Duminica Tomei”, dar la fel de bine s-ar putea numi și duminica păcii. Scopul pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit în lume a fost acela de a aduce oamenilor pacea. Profeții l-au vestit ca pe un principe al păcii, ca pe un vestitor al păcii. La nașterea sa, îngerii au cântat “Pace pe pământ oamenilor de bunăvoință”; în predica de pe munte i-a numit fericiți pe făcătorii de pace; în ajunul morții sale le-a spus ucenicilor: “Pace vă las vouă, pacea mea v-o dau vouă”; iar acum, după înviere, primele cuvinte pe care le adresează apostolilor, Bisericii sale, sunt: “Pace vouă!”

Într-adevăr, un dar mai prețios decât pacea nici nu ne putea aduce Cristos după înviere, de dincolo, de la Tatăl său ceresc. Pacea, liniștea inimii, mulțumirea sufletului e toată fericirea omului pe pământ. De ar avea omul de toate, dacă n-are pace, viața îi este amară și insuportabilă. În schimb, dacă ar fi sărac și lipsit, dacă are pace, mulțumirea inimii, are de toate. De aceea, poporul nostru spune așa: de-ar fi sănătate și pace, că încolo toate-s bune.

Pacea este un lucru care depinde numai de noi. Vrea omul să fie bogat, nu reușește întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să devină savant, învățat, nu reușește întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. Vrea să ajungă într-o funcție mare, dar nu reușește întotdeauna, căci asta nu depinde numai de el. A avea însă pacea, depinde de om și numai de om.

Pacea e singurul lucru pe care nu i-l poate răpi nimeni omului. Ești bogat, hoții îți pot fura totul, sau se întâmplă o devalorizare și ai ajuns la sapă de lemn. Ești învățat: un accident, o lovitură la cap și îți pierzi memoria cu toată știința. Ești într-o funcție mare: o schimbare politică și ai ajuns la munca de jos. Numai pacea, liniștea, nu o poate lua nimeni omului din inimă.

“Pace vouă”, spune Cristos și prin aceste cuvinte vestește pacea dintre Dumnezeu și oameni, care stă la temelia păcii între oameni, între popoare și care este izvorul păcii și mulțumirii inimii noastre.

În timp ce le spune apostolilor “Pace vouă”, Mântuitorul, ați auzit în Evanghelie, le arată mâinile și picioarele străpunse de cuie. Prin acest gest ne arată cu ce preț s-a obținut împăcarea oamenilor cu Dumnezeu: prin răstignirea sa, prin moartea sa a negociat această pace. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său în lume ca să predice pacea. Cu toate acestea, oamenii l-au ucis. În acest caz, ne-am aștepta ca trăsnetul mâniei lui Dumnezeu să-i lovească pe evrei, pe Pilat, pe călăii care l-au chinuit și l-au răstignit. Dar nici vorbă de așa ceva. Cu sângele pe care l-a vărsat, Cristos a ispășit păcatele lumii, până și păcatele propriilor călăi. Prin moartea sa, Cristos a semnat tratatul de pace între cer și pământ. Potopul a trecut, zăgazurile cerului s-au închis, valurile mâniei lui Dumnezeu s-au retras. Isus, după înviere, coboară pe pământ ca odinioară porumbelul lui Noe cu ramura de măslin a păcii; cicatricile, rănile pe care le arată azi ucenicilor, reprezintă semnătura pe tratatul de pace încheiat între Dumnezeu și oameni. Cei care aveți televizoare ați văzut ieri că președintele Senegalului a semnat un tratat de prietenie, de pace, de colaborare cu țara noastră; și-a pus semnătura pe două exemplare ale tratatului; unul îl ia cu el, altul rămâne la București. Așa a făcut Cristos. O semnătură a tratatului de pace între Dumnezeu și oameni a dus-o în cer: sunt rănile trupului său glorios cu care s-a înălțat la cer; o semnătură a lăsat-o pe pământ: sunt rănile trupului său din sfânta Împărtășanie.

Cristos ne arată astăzi rănile sale spre a ne învăța în același timp că nu se poate bucura de pacea adevărată decât acela care îl urmează pe Cristos pe drumul crucii și al suferinței, purtând în trupul său rănile lui Cristos, cum sfântul Pavel spune despre sine: “De-acum înainte, nimeni să nu-mi mai facă supărare, căci port în trupul meu rănile Domnului nostru Isus Cristos”.

Toma, pe care Mântuitorul l-a invitat să-i pipăie rănile mâinilor și ale picioarelor, a învățat această lecție, căci în Liturghia orientală stă scris despre el: “Dorind să te îmbraci cu rănile lui Cristos, patima lui ai urmat-o”. Tradiția ne spune că, predicându-l pe Cristos în India, păgânii l-au ucis pe Toma împungându-l cu o suliță în coastă, așa cum i-a făcut sutașul lui Cristos, pe cruce.

Mântuitorul nostru i-a apărut într-o zi sfintei Clara de Montefalcone. Purta pe umeri crucea grea și i-a zis: “Fiica mea, de multă vreme caut pe pământ un loc sigur și solid pentru a-mi planta crucea și n-am găsit alt loc decât inima ta; trebuie să o primești și să suferi ca ea să prindă rădăcini”. Când a murit, pe inima acestei sfinte s-a găsit gravat chipul lui Cristos răstignit și toate instrumentele cu care a fost torturat. Pacea lui Cristos nu se găsește decât în inima unde e plantată crucea lui Cristos.

Dar ne mai spune evanghelia de azi că Mântuitorul le-a spus apostolilor “Pace vouă” pe când ușile erau încuiate, pe când apostolii stăteau retrași din mijlocul lumii încuind ușile după ei. Acest lucru ne învață că de pacea lui Cristos nu se poate bucura decât acela care se izolează de răutatea, de stricăciunile și perversitatea lumii.

Într-o seară, la poarta unei mănăstiri din Italia bătea un călător; dorea să intre. “Ce cauți aici?” îl întreabă starețul dinăuntru pe străin. “Caut pacea!” “Dar cum te numești tu?” “Mă numesc Dante Alighieri…”

Cel mai mare poet al lumii se retrăgea din lume, pentru ca aici, în singurătatea mănăstirii, să guste pacea pe care n-o găsești în mijlocul oamenilor. Dar acest lucru nu mai este posibil pentru noi; nu ne putem retrage toți în mănăstiri sau în pustiu, unde să trăim departe de lume. Totuși, trăind și muncind în mijlocul oamenilor, putem trăi izolați de stricăciunea și perversitatea lumii.

“Aici, pe pământ”, spune sfântul Augustin, “sunt două cetăți amestecate în ceea ce privește trupurile, dar separate în ceea ce privește inimile. Conducătorii lor sunt în ocnflict, legile lor sunt opuse. Prima cetate se numește Ierusalim, cetatea lui Dumnezeu, pe care o conduc legile Evangheliei; a doua cetate se numește Babilon, avându-l drept conducător pe Satana, și e condusă de legile lumii. Locuitorii Ierusalimului nu trebuie să se amestece cu cei ai Babilonului, nici să săvârșească nelegiuirile lor. Unde să se retragă, între care ziduri, pe care munte să se urce, care să-i separe de restul oamenilor? Nu e vorba de o separare a trupurilor, căci Ierusalimul este așezat în mijlocul Babilonului, ci a inimilor. Dumnezeu a permis acest amestec până ce va face separarea de la sfârșitul lumii, dar cel care i-a salvat pe cei trei tineri din cuptorul cu foc, pe Daniel din groapa leilor, care a găsit pentru Noe un adăpost spre a-l salva de apele potopului, pentru Lot un mijloc de salvare din focul Sodomei, pentru israeliți un nor luminos în întunericul Egiptului, același Dumnezeu are grijă de locuitorii Ierusalimului, care trăiesc în mijlocul Babilonului, de cei care vor să-și păstreze nevinovăția în mijlocul depravării generale.

Pacea lui Cristos nu se poate afla decât în aceia care și-au închis bine ușile inimii, pentru ca răutatea și depravarea lumii să nu intre în ea. Mai ales în zilele noastre, ușile inimii trebuie să fie închise cu mai multă grijă, deoarece pericolele sunt mai mari ca oricând.

Spune atât de frumos sfântul Bernard: “Când vede lupul venind, fuge oaia tremurând; tremură porumbelul și se ascunde când zărește în apropiere vulturul; nu îndrăznește șoarecele să-și scoată capul din gaură știind că pisica este pe aproape, iar tu nu știi să tremuri și să te ascunzi când atâția dușmani în preajma ta te pândesc, căutând să-ți răpească nevinovăția inimii?”

Sfântul Ignațiu de Antiohia, în drum spre Roma, unde avea să fie aruncat la fiare, scria creștinilor din Smirna: “Vă scriu numai ca să vă pun în gardă împotriva unui soi de fiare sălbatice cu chip omenesc, cu care nu numai că nu trebuie să vă împrieteniți, dar trebuie să le ocoliți, să nu vă întâlniți cu ele pe cât vă este cu putință”. Lumea de astăzi este însetată de distracții: discoteci, filme, romane, emisiuni la televizor, meciuri: ușile inimii trebuie să fie închise cu grijă spre a nu pătrunde în inimă ceva care să ne răpească nevinovăția sau credința și, o dată cu ele, pacea inimii. Scriitorul Tertulian le scria primilor creștini care sunt adevăratele distracții și întreceri sportive ale creștinismului: “Nu sunteți mulțumiți cu ceea ce mâna darnică a lui Dumnezeu vă copleșește? Ce izvor mai bogat de plăceri sfinte poate fi decât acela de a te fi împăcat cu Dumnezeul vostru, de a fi fost chemați de la greșelile voastre, la cunoașterea adevărului, la lumina Evangheliei, de a fi scoși din păcatele voastre, iertați? Ce distracție și bucurie mai mare poate fi decât aceea de a te ridica deasupra noroiului acestei lumi, de a te bucura de libertatea adevărată, de a te bucura de o viață nevinovată, de a nu te teme nici de moarte, de a călca în picioare idolii popoarelor, de a pune pe fugă diavolii, de a trăi pentru Dumnezeu? Iată pentru voi spectacolele din circuri, întrecerile din stadioane! Acestea sunt distracțiile adevărate ale creștinismului, spectacolele curate, care nu se termină și care nu costă nimic. Vrei stadioane cu întreceri sportive? Desfrâul învins de înfrânare, necredința învinsă de credință, sălbăticia din om învinsă de blândețe, libertinajul învins de modestie; acesta este stadionul unde creștinul luptă, se întrece, câștigă și iese încoronat ca învingător. Dorești spectacole sângeroase? Luptele de gladiatori, lupte de tauri? Biserica și altarul este stadionul unde sângele lui Cristos curge fără încetare. Sfânta Liturghie e adevăratul spectacol al creștinului, care e un creștin adevărat, și nu un creștin numai cu numele”.

Plantând în inimile noastre crucea lui Cristos și închizând bine ușile inimilor noastre, vom găsi secretul păcii, ne vom bucura de pacea, de mulțumirea desăvârșită a inimii aici, pe pământ, așteptând pacea și mulțumirea veșnică din ceruri.

 

* * *

 

Duminica a II-a a Paștelui (C)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Era după moartea lui Isus, în seara primei zile a săptămânii. De frica iudeilor, ucenicii încuiaseră ușile casei în care se aflau. Isus a venit, a stat în mijlocul lor și le-a zis: “Pacea să fie cu voi!” După aceste cuvinte le-a arătat mâinile și coasta. Ucenicii s-au bucurat văzându-l pe Domnul. Isus le-a zis din nou: “Pacea să fie cu voi! După cum m-a trimis pe mine Tatăl, la fel vă trimit și eu pe voi!” Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: “Primiți pe Duhul Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate, și cărora le veți ține, vor fi ținute”. Unul dintre cei doisprezece, Toma, numit Geamănul, nu era cu ei când a venit Isus. I-au zis ceilalți ucenici: “L-am văzut pe Domnul!” Dar el le-a declarat: “Dacă nu voi vedea în mâinile lui semnul cuielor, dacă nu voi pune degetul în locul cuielor și nu voi pune mâna în coasta lui, nu voi crede”. Opt zile mai târziu, ucenicii lui erau iarăși în casă și Toma era împreună cu ei. A venit Isus, deși ușile erau încuiate, a stat în mijloc și a zis: “Pacea să fie cu voi!” Apoi i-a zis lui Toma: “Adu-ți degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, dar credincios”. Toma i-a zis: “Domnul meu și Dumnezeul meu!” I-a zis Isus: “Pentru că m-ai văzut, Toma, de aceea crezi; fericiți sunt cei care cred fără să fi văzut!” Isus a mai făcut înaintea ucenicilor săi și multe alte minuni care nu sunt scrise în cartea aceasta; iar acestea s-au scris ca să credeți că Isus este Cristos, Fiul lui Dumnezeu, și prin credința voastră să aveți viață în numele lui. Ioan 20,19-31

Urmarea acestei pericope în care refuzul apostolului Toma de a crede în mărturia celorlalți ucenici despre întâlnirea lor cu Isus Cristos Înviat ne este tuturor arhi-cunoscută. Opt zile mai târziu, în același cadru al primei întâlniri cu ucenicii săi, Isus Cristos îl va interpela pe Toma, prezent de această dată, cu aproximativ aceleși cuvinte prin care el își exprima refuzul de a crede: Adu-ți degetul aici și vezi mâinile mele și adu-ți mâna și pune-o în coasta mea și nu fi necredincios, ci credincios. O astfel de interpelare, de-a lungul căreia degetul și mâna apostolului au reiterat traseul cuielor la răstignire și a lăncii ostașului la străpungea inimii, avea să producă în el o transformare surprinzătoare. Prin gesturile sale Toma făcea mai mult decât să verifice autenticitatea rănilor știute de el în trupul preasfânt Învățătorului său. Necredinciosul “repeta” răstignirea Mântuitorului, “repetare” care a trezit în el, probabil, un simțământ de vinovăție. Doar un astfel de simțământ putea provoca acea exclamație atât de plină de căință dar și de speranță: Domnul meu și Dumnezeul meu!

Și totuși, prima parte a pericopei acestei Duminici, ne oferă câteva din consecințele care decurg din victoria lui Isus Cristos asupra morții. Astfel Învierea preaslăvită este pentru ucenici – și nu numai – sursă de pace (Pace vouă!). Or, ucenicii (din toate timpurile) care au fost (sau sunt) alături de Isus în pătimirea Lui, aveau (au) atâta nevoie de această Pace. Odată obținută, însă, această Pace, apostolii, asupra cărora a fost suflat Duhul Sfânt, trebuie să o poarte tuturor oamenilor prin iertarea păcatelor. Doar o astfel de iertare a păcatelor, acordată în virtutea Duhului Celui Înviat, este aducătoare de acea Pace care îi “redă viața” celui vinovat. Iar apostolul Toma ne este prezentat ca unul din cei care, de-a lungul experienței sale, a ajuns nu doar să creadă în Învierea glorioasă a lui Cristos, ci chiar să “guste” Pacea sa.