Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a după Rusalii
Evanghelia: Matei 4,18-23
Apostolul: Romani 2,10-16

Matei 4,18-23

Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi, pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El. Şi a străbătut Isus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia împărăţiei şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa în popor.

 

Autori

pr. Anthony M. Coniaris
pr. Gheorghe Neamţiu
pr. Ilie Cleopa
pr. George Dimopoulos
pr. Visarion Iugulescu
pr. Ion Cârciuleanu
pr. Mihai Tegzeş
pr. Vasile Rob
pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic

 

* * *

 

Veniţi după mine!

Autor: pr. Anthony M. Coniaris
Traducere: Oana Capan
Copyright: ProFamilia.ro

“Veniţi după Mine.” Acestea au fost primele cuvinte spuse de Isus lui Petru. Ele sunt de asemenea ultimele cuvinte pe care i le adresează în Evanghelia lui Ioan (21,22). Puţine alte cuvinte mai cuprind semnificaţia faptului de a fi creştin mai bine decât aceste trei cuvinte cu care Isus şi-a chemat apostolii: “Veniţi după Mine”. Isus şi-a ales 12 oameni să îl urmeze ca cercul apropiat de lucrători cu El. Numărul 12 are semnificaţia sa. Isus a dorit ca oamenii Săi să reprezinte cele 12 triburi ale Poporului lui Dumnezeu, pentru a fi, în spirit, “noul Israel” care va răspândi mesajul lui Dumnezeu până la capătul pământului.

Semnificaţia chemării discipolilor este aceea că nu doar ei au fost chemaţi. Aşa după cum Dumnezeu l-a ales pe Israel, aşa cum i-a ales pe cei 12, aşa ne-a ales pe noi. El ne-a ales să fim poporul Său, discipolii Săi, lucrătorii Săi, urmaşii Săi. “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi, şi roada voastră să rămână, ca Tatăl să vă dea orice-I veţi cere în numele Meu” (Ioan 15,16). Dumnezeu ne alege înainte să îl alegem noi pe El. El ne alege în Botez înainte ca noi să fim conştienţi de El. Vine însă un timp când trebuie să răspundem faptului că El ne-a ales. Nu suntem păpuşi de teatru cu Dumnezeu trăgând de sfori pentru a ne conduce în rai sau în iad. Noi trebuie să alegem. Aşa că El ne spune astăzi: “Veniţi după Mine”. Cea mai importantă alegere pe care o vom face vreodată în viaţă este răspunsul nostru la chemarea Sa.

 

“Oile mele îmi cunosc glasul”

Pe o păşune din Ţara Sfântă, trei păstori şi-au adus turmele la acelaşi bazin de apă. Cele trei turme de oi beau din acelaşi loc. După ce oile şi-au potolit setea, unul dintre păstori a strigat: “Men-ah”, care în arabă înseamnă “veniţi după mine”. Oile lui s-au întors ascultătoare spre el şi l-au urmat peste deal. Al doilea păstor a făcut la fel, iar oile l-au urmat. Nici măcar nu s-a obosit să îşi numere oile. Un turist străin a văzut scena şi era foarte uimit. S-a dus la ultimul păstor şi i-a spus: “Daţi-mi cojocul şi bâta Dvs. Să vedem dacă mă vor urma aşa cum vă urmează pe voi, păstorii.” Şi-a luat cojocul pe el şi le-a strigat oilor: “Men-ah”. Nici o oaie nu s-a clintit. Nu cunoşteau vocea străinului. “Oile nu merg niciodată decât după Dvs?”, a întrebat turistul. Acesta i-a răspuns: “Doar uneori se întâmplă, dacă o oaie este bolnavă, să meargă după altcineva decât după mine.” Există multe voci care îl cheamă pe creştin, dar el recunoaşte şi urmează doar vocea Păstorului său, Cristos. Când nu o face, este pentru că din punct de vedere spiritual este bolnav: de păcat. “Oile Mele ascultă de glasul Meu … şi ele vin după Mine” (Ioan 10,27).

 

O chemare personală

Chemarea lui Isus este personală şi solicită un răspuns personal. Isus nu a venit să cheme lumea în general, ci pe fiecare dintre noi în mod personal. Aşa după cum Marta i-a spus Mariei: “Învăţătorul este aici şi te cheamă” (Ioan 11,28). Pentru tine Dumnezeu a devenit om în Cristos. Pentru tine Isus a venit aici. Pe tine te cheamă. Tu eşti scopul vizitei Lui. Tu eşti cel pe care îl iubeşte, cel pentru care a murit şi a înviat. Un creştin este cineva care răspunde chemării personale a lui Cristos cu angajamentul personal al vieţii lui. Spre deosebire de alte religii, creştinismul nu înseamnă supunerea la un cod de prescripţii etice sau filozofice, ci loialitatea şi ascultarea faţă de o Persoană: Domnul Isus Cristos. Creştinul este cel care îl urmează pe Isus şi îşi modelează viaţa după El. Dacă alegem să îl urmăm, Isus ne introduce în cea mai profundă relaţie personală cu El. “De acum”, spune Isus, “nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni” (Ioan 15,15).

 

Adresată păcătoşilor

Isus nu şi-a ales discipolii pe care i-a ales pentru că ar fi fost perfecţi. Petru, de exemplu, era impulsiv şi şovăitor. La un moment dat spunea: “Sunt gata să mor pentru tine”, iar după câteva minute: “Nu îl cunosc pe acest om”. Iacob şi Ioan erau ambiţioşi, cu vise mari. Prin mama lor ei i-au cerut lui Isus să aibă locurile cele mai bune în împărăţie. Iar când sătenii nu l-au primit bine pe Isus, i-au cerut Acestuia să arunce foc din ceruri şi să îi distrugă. Matei, vameş, era un trădător în ochii evreilor. Isus l-a ales chiar şi pe Iuda ca discipol. Totuşi, cel mai mare mister nu este de ce l-a ales pe Iuda, ci de ce m-a ales pe mine. Dumnezeu alege imperfectul, păcătosul. Îi alege pe cei mai nepotriviţi oameni. Sfântul Pavel spunea: “Ci Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari” (1Corinteni 1,27). Şi Pavel a considerat că este straniu că Dumnezeu l-a chemat; nu era un candidat potrivit pentru a deveni un apostol; dimpotrivă, el a persecutat creştinii înainte. Dar Dumnezeu nu ne cheamă pentru ce suntem. Noi toţi suntem nevrednici. El ne alege aşa cum suntem. El ne alege pentru ceea ce poate să ne facă. Aşa după cum spunea cineva odată: “Dumnezeu nu îi alege pe cei potriviţi; îi face potriviţi pe cei pe care îl alege.”

În al doilea secol exista un filozof roman pe nume Celsus, care îi ridiculiza pe creştini pentru că aceştia erau de regulă proscrişi şi oameni fără mare importanţă pentru societate. “Acest Cristos”, spunea el, “a venit în lume pentru a găsi o societate teribilă – El nu a venit să îi cheme pe cei drepţi sau pe cei deştepţi, ci pe păcătoşi, pe cei bătuţi, frânţi, învinşi.” Origene, învăţat creştin, i-a răspuns: “Este adevărat. Cristos îi cheamă pe cei învinşi, dar nu îi lasă aşa. El ne înnoieşte. Venim la El lacomi şi avari; El ne face generoşi. Venim la El murdari; El ne curăţă. Venim la El neciopliţi; El ne face domni. Venim la El fără de Dumnezeu; iar El ne umple cu prezenţa lui Dumnezeu.”

 

De ce să mergem după Isus?

Mergem după Isus deoarece El este Dumnezeu adevărat. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. “Tatăl şi cu Mine una suntem”, mai spune El. “Cel care mă vede pe Mine îl vede pe Tatăl.” “Înainte de Avraam am fost Eu.” “Tu eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”, a spus Petru.

“Veniţi după Mine”, a spus Isus. “Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.” “Veniţi după Mine”, a spus Isus. “Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată.” “Veniţi după Mine”, a spus Isus. “Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi.” Mergeţi după El! Poarta este îngustă iar drumul greu, dar este singura cale spre satisfacţie, pace, bucurie şi viaţa eternă. De ce să urmăm pe altcineva? Cine s-ar putea compara cu Isus?

 

Îi aparţinem Lui

Îl urmăm pe Isus deoarece îi aparţinem Lui. El este Domnul şi Dumnezeul nostru, Creatorul şi Răscumpărătorul nostru. El ne-a făcut şi ne-a mântuit. Alegem să îl urmăm deoarece suntem turma Sa; El este Păstorul nostru. Îi cunoaştem glasul şi îl urmăm când ne cheamă. Ştim cine suntem şi ai cui suntem, aşa că îl urmăm pe El.

 

Împliniţi-vă potenţialul

Mergem după Isus deoarece doar El ne poate ajuta să ne împlinim potenţialul. O poveste ne spune despre un băiat de la o fermă care a găsit un ou în deşert. L-a luat acasă şi l-a pus sub o găină care l-a clocit. Pasărea a crescut şi era evident diferită de suratele găini, dar se comporta ca ele. Nu era totuşi o găină: era un vultur. Ce jalnic să vezi un rege al cerului scurmând în pământ după seminţe. Într-o zi băiatul l-a luat, a mers sus pe munte şi de pe o stâncă i-a dat drumul. Vulturul s-a speriat de hăul de sub el. Şi-a întins aripile iar vântul a început să îl sufle. Căderea s-a oprit, transformându-se în înălţare. Pe curenţii de aer vulturul zbura tot mai sus. A mai făcut un cerc deasupra băiatului şi apoi a dispărut la linia orizontului.

Omul nu a fost făcut să trăiască asemenea animalelor. El a fost făcut să se ridice spre înălţimi, să ia parte la însăşi viaţa lui Dumnezeu. Socrate l-a întrebat odată pe Xenofon dacă ştie despre anumite vase unde au fost făcute. Xenofon i-a spus unde. Iar Socrate l-a întrebat: “Ştii unde sunt făcuţi oamenii buni şi virtuoşi?” “Nu”, i-a spus tânărul Xenofon. “Atunci”, a spus Socrate, “urmează-mă şi învaţă.” Doar urmându-l pe Cristos putem să ne împlinim şi să devenim ceea ce Dumnezeu vrea să fim.

 

“Pescari de oameni”

Isus ne cheamă să îl urmăm pentru a fi “pescari de oameni”. Dumnezeu are mult de lucru în lumea de astăzi, şi aceasta trebuie să se facă prin noi, poporul Său, apostolii Săi. Cuvântul “apostol” înseamnă “cel care este trimis”. Fiecare creştin este chemat să fie un apostol, unul trimis de Cristos să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea de astăzi. J. Arthur Rank, faimos producător britanic de film, i-a spus unui prieten că la un moment dat visa să producă câte un film religios extraordinar în fiecare an. “Şi de ce nu ai făcut aşa?”, l-a întrebat prietenul. “Deoarece pentru a produce un film religios bun trebuie să existe scenarişti creştini, actori creştini, cameramani creştini.” Trist a adăugat: “Din păcate nu prea găsesc suficienţi din aceştia.”

“Veniţi după mine”, spune Isus. Am nevoie de voi pentru a face din împărăţia lui Dumnezeu o realitate pe pământ. Am nevoie de voi să fiţi slujitorii Mei, mărturisitorii Mei, între oamenii cu care lucraţi, lângă care trăiţi. Am nevoie de voi să duceţi iertarea acolo unde a fost o nedreptate, să ajutaţi ca îndoiala să se transforme în credinţă, să duceţi bucurie în vieţile consumate de tristeţe, să reflectaţi lumina Mea în întuneric. “Veniţi după Mine.” Nu am să vă trimit singuri. Voi fi cu voi, să vă conduc, să vă călăuzesc, să vă întăresc, să vă susţin.

Discutând despre subiectul urmării lui Isus, trebuie să nu uităm că dincolo de ce putem face noi pentru Isus, ca apostoli ai Săi în lumea de astăzi, este şi ce poate face El pentru noi. Odată un preot a mers la casa unei bătrâne doamne pentru a o ajuta cu o sumă de bani să îşi plătească nişte datorii. A bătut de câteva ori la uşă, dar nu i-a răspuns nimeni. În final a plecat înapoi cu banii la el. A aflat apoi că doamna fusese acasă atunci. Ea i-a explicat: “Am auzit că bate cineva la uşă, dar am crezut că sunt creditorii, venind să îmi ceară banii datoraţi.” Nu bate vreun creditor la uşa inimii noastre. Este Prietenul nostru, care vine să ne aducă nu doar o misiune, “Veniţi după Mine”, ci şi un dar. Ca Fiul întrupat al lui Dumnezeu, El ne aduce puterea lui Dumnezeu spre mântuirea noastră.

 

Adevărata libertate

Urmarea lui Cristos nu ne aduce doar o misiune, nici doar mântuirea – ne aduce şi adevărata libertate. Înainte de începerea unui concert, fiecare muzician îşi acordează instrumentul cântând la el. Dacă îi auzi te crezi la casa de nebuni. Aceasta este libertatea: fiecare face ce vrea el. Dar nu este muzică. În clipa în care soseşte dirijorul, începe simfonia. Muzicienii nu mai sunt liberi să cânte ce vor ei. Acum sunt conduşi de un mare dirijor. Toţi cântă aceeaşi partitură într-o sincronizare perfectă. Care este diferenţa între spitalul de nebuni de la început şi frumuseţea simfoniei? Fiecare muzician, că este la violină, clarinet sau alt instrument, are acum un stăpân. Fiecare îşi găseşte adevărata libertate încredinţându-i-se lui. Prima sarcină a fiecărui suflet nu este să îşi găsească libertatea, ci Stăpânul. Iar când îşi va găsi Stăpânul, va găsi şi adevărata libertate.

 

Oameni neobişnuiţi

Lumea a avut mereu nevoie de oameni neobişnuiţi. Isus este Cel care face astfel de oameni. El a chemat pescari obişnuiţi şi i-a făcut cei mai neobişnuiţi oameni de pe pământ. Neobişnuit de integri. Neobişnuiţi în iubirea lor pentru Dumnezeu. Neobişnuiţi în iubirea lor pentru omenire. Neobişnuiţi în disponibilitatea lor de slujire.

Un băiat creştin era odată angajat într-un magazin. Într-o zi, angajatorul său a plecat şi l-a lăsat pe băiat să aibă grijă de magazin. În curând a venit un client pentru a comanda nişte haine. În timp ce băiatul îi lua măsurile, bărbatul s-a aplecat spre el şi i-a şoptit: “O să îmi iei bine măsurile, nu? Stăpânul tău nu este aici.” Băiatul a răspuns: “Nu, dar celălalt Stăpân este.” Neobişnuită integritate! “Veniţi după Mine”, ne spune Neobişnuitul Stăpân şi vă voi face oameni neobişnuiţi. “Tu eşti lumina lumii”, spune El. “Tu eşti sarea pământului.”

 

Nu este uşor

Urmarea lui Isus ne face oameni neobişnuiţi. Dar nu este mereu uşor să îl urmăm. Pentru că Cel care ne invită spunându-ne “Veniţi după Mine” poartă crucea şi ne spune: “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa” (Matei 8,34-35). Nimic nu este uşor în această lume. Nu trebuie să ne intereseze ceea ce este uşor ci ceea ce ne dă adevărata pace, ceva pentru care merită să trăim, ceva pentru care merită să murim. Şi doar Cristos ne poate da aşa ceva. Ne va costa ceva, pentru că pe El îl costă totul. Dar ne-ar costa şi mai mult să ne facem drumul prin această lume fără El, şi apoi, la sfârşit, când am ajuns la capătul drumul, să constatăm că nu avem nimic.

 

Dacă nu îl urmăm pe Cristos

Dacă nu îl urmăm pe Cristos, vom ceda fiecărei ispite pe care o întâlnim. Un psihiatru a făcut un studiu despre motivele care îi fac pe tineri să ia droguri. El a descoperit că cu toţii au avut conflicte personale intense. Aceşti tineri au căutat să renască, o cale de a scăpa de vinovăţie, ceva care să le umple vidul moral şi spiritual, o cale de a avea o părere mai bună despre sine, o filozofie care să dea sens vieţii lor. Şi cum ar putea drogurile să nu deziluzioneze? Cine altcineva decât Cristos poate să împlinească toate aceste nevoi? Prin harul lui Dumnezeu numeroşi tineri au întors spatele drogurilor şi faţa lui Cristos, găsind calea eliberării şi a împlinirii totale. “Veniţi după Mine”, spune Isus. Pe cine altcineva să urmăm?

 

Nu există discipoli perfecţi

Creştinul este o persoană care încearcă să îi urmeze lui Cristos. Spunem “încearcă” pentru că nimeni nu reuşeşte perfect. Chiar şi Sfântul Pavel a mărturisit aceasta: “Fraţilor, eu încă nu socotesc că am reuşit.” “Dar”, adaugă el, “tind către cele dinainte”. Urmându-ne Stăpânul vom cădea de multe ori, dar nu vom rămâne la pământ. Prin părere de rău şi prin harul lui Dumnezeu ne vom ridica de fiecare dată şi vom continua să mergem cu Cristos. Trebuie să tindem mereu spre cele dinainte, urmându-ne chemarea înaltă. Arhiepiscopul William Temple spunea odată: “‘Veniţi după Mine’: aceasta este datoria creştinului. ‘Unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu’: aceasta este răsplata creştinilor.” Există o sarcină mai înaltă? Poate fi pe lumea aceasta o recompensă mai mare?

 

* * *

 

Despre preoţie

Autor: pr. Gheorghe Neamţiu
Copyright: Viaţa creştină

“Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni.”
(Matei IV,19)

Prin aceste cuvinte, simple dar de o forţă irezistibilă, Isus şi-i alege pe cei doisprezece apostoli, dintre nişte oameni neînvăţaţi şi nebăgaţi în seamă, ca să facă din ei, după mai bine de trei ani de ucenicie, evanghelizatori înflăcăraţi, părtaşi ai preoţiei Sale veşnice, învestiţi, după Înviere, cu o întreită putere dumnezeiască: de a învăţa pe oameni cuvântul Evangheliei mântuirii, de a-i sfinţi prin Sfintele Sacramente, şi de a-i conduce la mântuire prin porunci. “Şi îndată, lăsând mrejele – notează evanghelistul Matei -, s-au dus după Dânsul”.

Această putere preoţească primită de la Cristos, apostolii au deprins-o începând chiar din ziua Pogorârii Spiritului Sfânt peste ei, luând astfel fiinţă, cum am văzut, primul nucleu al Bisericii, iar mai târziu ei au transmis această putere urmaşilor lor, care sunt episcopii şi preoţii.

Dar fiindcă există printre noi foarte mulţi care, din ignoranţă sau din rea-credinţă, contestă instituţia preoţiei, ba chiar printre cei care se pretind a fi “buni credincioşi” sunt unii care zic că ei nu au nevoie de nici un mijlocitor între ei şi Dumnezeu, deci nici de Biserică, nici de Spovedanie, nici de Jertfa liturgică – cu un cuvânt n-au nevoie de preoţi – deoarece, spun ei, Dumnezeu le poate da harurile direct, fără mijlocirea preotului -, pentru acest motiv socotesc necesar să răspundem la două întrebări:

1. Oare Domnul nostru Isus Cristos a instituit într-adevăr preoţia Testamentului Nou? Şi, dacă da,

2. Cât de mare este demnitatea slujbei preoţeşti?

1. Sprijiniţi pe învăţătura limpede a Evangheliei, afirmăm că Isus nu a voit să le comunice sufletelor harul Său, Sfinţenia Sa, direct, fără un mijlocitor între ele şi Dumnezeu, ci indirect, creând preoţia ca o mare “centrală telefonică”, prin care oamenii să fie puşi în comunicare cu linia Cerului.

Astfel, în Evanghelia după Ioan, cap. XV,15-16, Isus le adresează apostolilor, adică acelora pe care i-a ales în mod deosebit, următoarele cuvinte memorabile: “De acum nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face Domnul său; ci v-am numit prieteni, pentru că tot ce am auzit de la Tatăl Meu v-am spus vouă. Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am pus ca să mergeţi şi să aduceţi rod şi rodul vostru să rămână”. Aici este vorba deci de o alegere şi o trimitere, de o misiune rodnică. Dar ce fel de misiune? O spune răspicat tot Isus, după Înviere, în Galileea, când le porunceşte celor doisprezece apostoli, zicându-le: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Aşadar, mergând învăţaţi toate popoarele, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Spiritului Sfânt; învăţându-le să păzească toate câte vi le-am poruncit: şi iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii” (Matei XXVIII,18,20). E limpede că Isus îi trimite pe cei doisprezece aleşi de El ca să înveţe, să-i boteze pe oameni şi să le impună păzirea poruncilor date de El.

Dar, deoarece după Botez omul rămâne expus căderilor în păcat, el are nevoie de iertare; această iertare însă el nu o primeşte direct, ci tot prin mijlocirea apostolilor, căci lor – şi numai lor – le-a zis Isus, după Înviere: “Luaţi Spirit Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele li se vor ierta şi cărora le veţi ţinea vor fi ţinute” (Ioan XX,21).

Isus ne-a răscumpărat prin jertfa morţii Sale pe Cruce. La Cina cea de taină însă , El a anticipat în mod mistic, nesângeros, dar real, această Jertfă, oferindu-Se Tatălui, sub forma pâinii şi a vinului, ca victimă de laudă, mulţumire, împăcare, ispăşire şi cerere; totodată El a dispus ca această Jertfă săvârşită de El să fie reînnoită de apostoli. De aceea, îndată după consacrarea celor două specii, făcută de El, le porunceşte: “Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea”. Iată aici întemeierea Sfintei Jertfe liturghice, a Sfintei Cuminecături, Jertfa şi Pâinea vieţii spirituale a creştinului, Jertfă ce se perpetuează până la sfârşitul veacurilor prin mâinile urmaşilor apostolilor: a episcopilor şi a preoţilor, deoarece jertfa trebuie să dăinuie cât omenirea.

Aşadar, Mântuitorul nu ne sfinţeşte direct, ci El însuşi a orânduit în scopul sfinţirii şi al mântuirii, Sfânta Preoţie, sacramentul care conferă celor ce-l primesc puterea de a vesti oamenilor cuvântul lui Isus, de a le ierta păcatele prin Sfântul Botez şi prin Sfânta Pocăinţă, de a-i nutri cu trupul şi sângele lui Isus din Sfânta Cuminecătură, şi de a-i conduce la mântuire, impunându-le păzirea poruncilor date de El şi de Biserica Sa; căci ceea ce Isus le-a spus apostolilor se referă la toţi urmaşii lor legitimi: “Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine, cel ce se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine” (Luca X,16).

2. Ar fi de ajuns să medităm fie şi numai asupra Sfintei Taine a Pocăinţei şi asupra Sfintei Jertfe liturgice, ca să ne dăm seama de caracterul sublim unic al demnităţii preoţeşti. Un om ca toţi oamenii, supus şi el slăbiciunilor şi păcatului, este ales să facă ceea ce singur Dumnezeu poate face: să ierte păcatele, adică să-l împace pe om cu Dumnezeu şi să săvârşească Jertfa Sfintei Liturghii, adică să transforme substanţele pâinii şi a vinului în trupul şi sângele Mântuitorului, coborându-L astfel pe altar; să facă deci ceea ce a făcut El la Cina de taină, oferindu-L pe El ca mâncare şi băutură spirituală sufletelor curate. Toate acestea preotul le face cu puterea dată lui de către Cristos. Prin consacrarea celor două specii, putem spune că preotul Îl naşte din nou în mod mistic, dar real, pe Isus Dumnezeu şi Om, aşa cum El S-a născut din sânul feciorelnic al Mariei. Este ideea atât de frumos formulată de Sfântul Augustin când zice: “O, venerabilă demnitate a preoţilor, în ale căror mâini Fiul lui Dumnezeu se întrupează ca în sânul Fecioarei.”

Toţi sfinţii, luminaţi în mod deosebit de harul divin, s-au cutremurat în faţa măreţiei demnităţii preoţeşti, exprimându-şi uluirea şi admiraţia faţă de Taina Preoţiei, prin cuvinte ce par scandaloase. Astfel, Sfântul Clemente Romanul zice: “După Dumnezeu, preotul este dumnezeul de pe pământ”. Iar Sfântul Bernard nu se sfieşte să exclame: “O, preotule, tu nu mai eşti om, căci eşti Dumnezeu”. Un alt sfânt, Dionisie Areopagitul, spune: “Divinorum omnium divinissimum cooperare Deo in salutem animarum” (Dintre toate lucrurile divine cel mai divin este a conlucra cu Dumnezeu la mântuirea sufletelor).

Sfântul Francisc de Assisi, care din respect pentru Taina Sfintei Preoţii nu a acceptat să fie hirotonisit preot, oprindu-se la treapta diaconatului, spunea: “Dacă m-aş întâlni cu un înger şi cu un preot, mai întâi l-aş saluta pe preot şi apoi pe înger, căci îngerului nu i s-a dat puterea ce i s-a dat preotului”.

La prima vedere, aceste expresii ce merg până la identificarea preotului cu Dumnezeu ni se par exagerate, ba chiar – cum spuneam – scandaloase, căci oricât de sfânt ar fi un preot, distanţa între Dumnezeu şi el rămâne infinită, ca între orice creatură şi Creatorul ei, dar dacă ne gândim că sfinţii se refereau nu la preot ca om, ci la puterile divine cu care el este învestit prin hirotonisire, atunci nu trebuie să ne mirăm că ei întrebuinţează cuvinte atât de îndrăzneţe, ci mai degrabă trebuie să-L proslăvim pe Dumnezeu şi să-I mulţumim că a rânduit această mare Taină prin care Isus se coboară din nou printre noi şi-Şi reînnoieşte Jertfa Crucii, revărsându-şi peste noi harurile Sale; iar preotul trebuie să se cutremure gândindu-se mereu la extraordinara răspundere de a fi colaboratorul intim al lui Dumnezeu în opera de mântuire a sufletelor, distribuitorul harurilor izvorâte din coasta lui Cristos, ministrul, ambasadorul lui Cristos pe pământ, al lui Cristos care îi va cere socoteală de fiecare suflet încredinţat, de felul cum a administrat Sfintele Taine şi, în mod cu totul deosebit, de felul cum el însuşi s-a folosit de acestea pentru propria sa sfinţire, spre a se face, nu zic vrednic în sensul propriu al cuvântului, ci mai puţin nevrednic de harul atât de slubim al slujbei ce i s-a încredinţat.

Iată de ce preotul trebuie să vegheze mereu, să se roage şi să se înfrâneze, după pilda Sfântului Pavel care zicea despre sine: “Îmi muncesc trupul şi îl supun robiei, ca nu cumva, predicând altora, să mă aflu eu însumi netrebnic”. Numai astfel va ajunge să spună, şi el, cu acelaşi Apostol, nu cu vorba, ci cu pilda propriei vieţi: “Fiţi-mi următori precum sunt eu lui Cristos”.

Aşadar, dat fiind faptul că Mântuitorul Însuşi a întemeiat preoţia ca instituţie care să perpetueze şi să desăvârşească opera mântuirii oamenilor, până la sfârşitul lumii, instituţie prin care El este prezent între oameni prin preoţii Săi, datoria pe care o are creştinul este de a acorda preotului ascultare faţă de cuvântul Evangheliei vestit de el în numele lui Isus, care l-a ales şi l-a trimis, de a se adăpa la izvoarele harului care sunt Sfintele Sacramente şi de a păzi poruncile, în convingerea că prin preoţie lucrează Cristos şi că acela ce ascultă de Biserică ascultă de Întemeietorul ei.

De asemenea, creştinul nu trebuie să uite că oricât de păcătoasă s-ar întâmpla să fie conduita unui preot, aceasta nu atinge întru nimic puterea preoţească cu care a fost învestit prin hirotonisire; el rămâne preot în veci; sigiliul ce s-a întipărit în sufletul său nu poate fi şters prin nici o crimă. De aceea, fie că vrea, fie că nu vrea, el va compărea la judecată în calitatea lui de preot al Celui Preaînalt. Ce zguduitoare realitate! Iată de ce atitudinea ce trebuie s-o adopte un adevărat creştin în faţa unui preot decăzut nu este dispreţul, ci compătimirea pentru grava ofensă şi durere adusă Mântuitorului de slujitorul Său, rugăciuni şi fapte de penitenţă pentru întoarcerea lui şi pentru repararea durerii pricinuite lui Cristos Marele Preot.

Aşa fac fiii adevăraţi faţă de părinţii lor spirituali. Aceasta este şi dorinţa Mântuitorului adresată Sfintei Margareta Alacoue, căreia în una din apariţii i-a cerut să răspândească devoţiunea cuminecării în prima vinere din fiecare lună, însoţită de acte de penitenţă pentru repararea ofenselor pricinuite Inimii Sale Preasfinte, în mod deosebit de către persoanele consacrate preoţi, precum şi de călugări şi de călugăriţe. Căci dacă păcatul unui laic provoacă o rană nespus de dureroasă Inimii Preasfite a lui Isus, ce putem spune despre durerea ce I-o pricinuieşte păcatul unui preot?

Iată de ce, iubiţii mei, în rugăciunile noastre, îi vom cere Preasfintei Inimi iertarea şi întoarcerea preoţilor nevrednici; Îl vom ruga pe Mântuitor să ne dea preoţi curaţi, pătrunşi de râvna apostoliei, care să fie sarea ce fereşte sufletele de corupţie; lumina lumii, care să le arate calea spre Isus Mântuitorul; făclia ce să se irosească luminând pe cei din jur cu cuvântul şi cu pilda; cetatea întărită de pe vârful muntelui unde sufletele să-şi găsească refugiul în primejdii, în încercări şi în lupte cu ispitele. Vom cere preoţi a căror inimă să bată la unison cu Inima Aceluia care i-a făcut părtaşi preoţiei Sale veşnice. Amin.

 

* * *

 

Despre chemarea lui Dumnezeu

Autor: pr. Ilie Cleopa
Copyright: Internet

Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, cînd Sfînta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintîi ucenici ai lui Hristos, am socotit de cuviinţă să vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.

Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi cînd zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mîntuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pămîntului. Eu sînt Dumnezeu tare şi nu este altul (Isaia 45, 22). În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iarăşi vedem că chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvîntul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).

Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mîntuire sînt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicînd: Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau cînd zice: Iar Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sînteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mîntuire se face prin Duhul Sfînt cu multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea-aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).

Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1).

Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzînd frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mîinilor lui. Aceasta o spune şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).

Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfîntul Pavel: Pe care i-a hotărît mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărît pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat. Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sînt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mîntuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintîi se mîntuiesc, ceilalţi nu. Auzi ce zice: Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20). Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mîntui singuri, ci prin Har, totuşi mîntuirea lor atîrnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, şi să se mîntuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mîntuieşte sau osîndeşte pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrîureşte libertatea oamenilor.

Am însemnat aceasta aici pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mîntuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii. Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi vrednici de chemarea voastră (II Tesaloniceni 1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi cutremur la mîntuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol (Filipeni 2, 12; I Corinteni 15, 10; Matei 5, 17).

Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mîntuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).

Iată, iubiţi credincioşi, la cîte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare cîtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobîndi atîtea nenumărate bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!

În cele ce urmează să vedem ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici v-am vorbit despre chemarea, în general, pe care o face Dumnezeu către tot omul, căci nu este om care să nu aibă pe pămînt o chemare dumnezeiască. Însăşi naşterea noastră trupească, adică chemarea din neexistenţă la viaţă este o chemare a lui Dumnezeu, căci nimeni nu se naşte fără voia şi pronia Lui. Apoi fiecare om este chemat sau rînduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta. Unul este chemat să fie tată sau mamă de copii. Altul este chemat să lucreze cu mîinile sau cu mintea, să îngrijească pe bolnavi, să înveţe şi să educe pe oameni, să conducă popoare, să facă opere de binefacere, să slujească într-un fel societatea în care trăieşte.

Pe lîngă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mîntuirea sau osînda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvîrşire, după cuvîntul Sfîntului Duh care zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sînt sfînt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sînt sfînt (Levitic 19, 2; 11, 44).

Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfîntă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti speciale, mult mai înalte pe pămînt. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.

În Sfînta Evanghelie de astăzi ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli. Pe cînd umbla Iisus pe lîngă Marea Galileei a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsînd mrejele au mers după El. De acolo mergînd mai departe, a văzut alţi doi fraţi pe Iacob al lui Zevedeu, şi pe Ioan fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregîndu-şi mrejele şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 18-22).

Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mîntuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii pînă la marginile pămîntului.

I-a chemat dintr-o corabie pescărească în altă corabie, duhovnicească. Din corabia grijilor pămînteşti, în corabia Duhului Sfînt, care este Biserica pe care avea s-o întemeieze Hristos. Pînă la această chemare, cei patru ucenici îşi împlineau chemarea cea dintîi, lucrînd cu mîinile lor ca să trăiască. Acum însă au fost chemaţi şi aleşi de Fiul lui Dumnezeu ca să fie pescari ai lumii, “vînători de oameni”, vestitori ai Sfintei Evanghelii, întemeitori ai Bisericii lui Hristos pe pămînt. Aceasta este o chemare cu totul dumnezeiască, rînduită la anumite vremi şi adresată numai celor sfinţi şi aleşi, pentru a conlucra prin harul Duhului Sfînt la descoperirea voii lui Dumnezeu şi la mîntuirea oamenilor.

N-a chemat Hristos la apostolat, nici oameni bogaţi, nici învăţaţi, nici cunoscuţi şi cinstiţi. A chemat pescari, oameni săraci şi fără învăţătură, oameni smeriţi şi curaţi la suflet, ca să smerească pe cei mîndri, să mustre pe cei necredincioşi şi să ridice pe cei căzuţi în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu. I-a chemat Hristos la sine goi, cerîndu-le să se lepede de cele pămînteşti, de avere, de rude, de prieteni, de trufia acestei vieţi şi să-I fie ucenici, apostoli, mărturisitori şi împreună lucrători la înnoirea lumii. A chemat Hristos pe cei mai smeriţi şi curaţi la suflet, dezbrăcaţi de toate grijile trecătoare, ca să-i poată fi ucenici credincioşi gata să-şi dea viaţa pentru El.

Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi face vînători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pămînt. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veţi fi urîţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfînt, nici nu se duc mai întîi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărîţi toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate timpurile.

Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi, tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adîncul smereniei, tăria blîndeţii, înţelepciunea Duhului, rîvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să înveţe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfînt şi meşteşugul vînării sufletelor omeneşti. Căci nimic nu este mai greu decît să cîştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decît să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrînaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici.

Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfînt şi numai după aceea îi trimite să vestească cuvîntul mîntuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie, fără o viaţă sfîntă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osîndească şi pe credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie.

Din Evanghelia de astăzi vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflînd peste ei harul Duhului Sfînt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mîntuirii. De aceea, nu trebuie să ascultăm decît de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sînt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mîinilor episcopilor şi rînduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.

Iubiţi credincioşi,

Dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pămînt, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulţi credincioşi sînteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii. Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi? Veniţi regulat în sărbători la biserică? Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediţi regulat în sfintele posturi? Iertaţi pe cei ce v-au supărat? Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii? Vă împliniţi datoria de soţi, născînd copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi ucideţi? Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor?

Iată cîte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atîtea răspunsuri. La fel şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrînii sînt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Domnului.

Astăzi, mai mult ca oricînd, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mîntuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cît mai sfîntă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi.

Să rugăm pe Mîntuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Amin.

 

* * *

 

Munca şi ascultarea

Autor: pr. George Dimopoulos
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Iată credinţa şi ascultarea acestor primi doi apostoli, Petru şi Andrei. Isus i-a chemat în timp ce ei îşi îndeplineau munca seculară. Şi totuşi nu au căutat să amâne chemarea; nu au venit cu scuze. Nu au spus: “Dă-ne câteva zile să ne mai gândim”. Au lăsat totul şi l-au urmat pe Isus. Sf. Ioan Gură de Aur, comentând Evanghelia de astăzi, scrie că atunci când s-a împlinit timpul pentru Isus să îşi înceapă slujirea publică, El şi-a ales doisprezece apostoli; după învierea Sa, i-a trimis în întreaga lume să predice Evanghelia, Vestea cea Bună a împăcării omului cu Dumnezeu prin moartea lui Cristos, şi să mărturisească Numele Lui înaintea regilor şi a mai marilor neamurilor. Această sarcină de o importanţă monumentală Isus nu a încredinţat-o unor oameni puternici sau educaţi. Mai degrabă, El a căutat oameni simpli, şi i-a invitat să devină discipolii Săi. De ce? Pentru că Evanghelia în sine este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, şi nu are nevoie de susţinere umană.

Astăzi avem mare nevoie de această înţelepciune şi putere a lui Dumnezeu – Evanghelia -, de ceva (de fapt de Cineva) căruia să îi putem oferi credinţa noastră, iubirea noastră şi dedicarea noastră din toată inima. Două lucruri, iubiţi fraţi creştini, mă impresionează în pericopa evanghelică de astăzi. Primul este sârguinţa, al doilea este ascultarea. Să vorbim despre primul. Cristos i-a găsit pe Petru şi pe Andrei, pe Iacob şi pe Ioan angajaţi în munca lor: doi dintre ei aruncau plasele de prins peşte în mare, în timp ce ceilalţi doi reparau plasele. Erau oameni care trăiau de pe urma muncii manuale – prin truda propriilor lor mâini – şi nu a fost o întâmplare faptul că Isus a chemat astfel de oameni să îl urmeze.

În decursul istoriei, mulţi oameni ignoranţi au stigmatizat creştinismul ca fiind o religie care nu recunoaşte valoarea muncii grele, ca o religie care cere recitarea constantă a rugăciunilor şi meditarea neîncetată asupra unor scrieri spirituale. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Există un timp pentru muncă, şi de asemenea un timp pentru rugăciune. Un principiu de bază al creştinismului este acela exprimat de Pavel în Epistola către creştinii din Tesalonic: “Căci şi când ne aflam la voi, v-am dat porunca aceasta: Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceştia le poruncim şi îi rugăm, în Domnul Isus Cristos, ca să muncească în linişte şi să-şi mănânce pâinea lor” (2Tesaloniceni 3,10-12).

Învăţătura creştină este aceea că orice muncă cinstită este binecuvântată de Dumnezeu. Cristos, El însuşi Dumnezeu, a lucrat aici pe pământ, şi a spus: “Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez” (Ioan 5,17). Mulţi consideră munca un fel de pedeapsă; ei consideră ruşinoase anumite feluri de muncă, şi astfel evită total să lucreze. Alţii leneşi susţin că trebuie să schimbăm sistemul pentru a asigura plată maximă pentru muncă minimă. Creştinii, însă, înţeleg că fiecare fel de muncă cinstită aduce cu sine o binecuvântare particulară. Trebuie să lucrăm pentru a ne susţine nu doar pe noi înşine, ci şi pe cei săraci şi aflaţi în nevoi, urmând exemplul Domnului nostru şi al apostolilor Săi.

Al doilea lucru pe care îl remarcăm din pericopa evanghelică din această zi este acela că apostolii aveau un spirit de ascultare din iubire. Aceasta este o mare virtute, şi de asemenea o necesitate în viaţă – ascultarea celor tineri de cei mai bătrâni, a creştinilor de Biserica lor – ascultarea tuturor oamenilor faţă de chemarea lui Dumnezeu. De îndată ce apostolii au auzit chemarea lui Cristos, ei au lăsat totul şi l-au urmat. De ce? Pentru că există în viaţă un sistem de valori. Numărul 4 este mai mare decât numărul 3. 100 de dolari au o mai mare putere comercială decât 50 de dolari. Unii vor spune: “În regulă, Cristos i-a chemat pe apostolii Săi şi ei l-au urmat, plini de credinţă şi încredere. Dacă Cristos ar fi aici acum pe pământ, şi m-ar chema, şi el l-aş urma”.

Iubiţi fraţi, Cristos vă cheamă acum, chiar dacă nu este prezent cu trupul pe pământ. Evanghelia pe care o predicăm este Vestea cea Bună a lui Cristos. Biserica noastră care ne învaţă este Biserica lui Cristos. Şi Biserica nu ne cere să ne abandonăm munca, părinţii, soţiile sau copiii pentru a-l urma pe Cristos. Dimpotrivă, Biserica ne îndeamnă să lucrăm cu sârguinţă la locul nostru de muncă, să avem grijă de părinţii noştri, să ne iubim soţiile şi copiii. Dar noi nu băgăm în seamă glasul Bisericii. Mai degrabă i-am asculta pe demagogii acestei epoci, pe cei care cu limbajul lor dulce şi cu cuvintele lor viclene caută să ne despartă de Mântuitorul nostru şi de Biserica Lui. În loc să băgăm în seamă chemarea păstorului la Liturghia de duminică, îi ascultăm pe aceia care ne cheamă la un weekend de senzaţie – şi uneori de moarte.

Iubiţi fraţi, munca şi ascultarea sunt două virtuţi minunate. Trebuie să lucrăm pentru a face binele şi să ascultăm de bine. Şi celor care ne vor întreba “Ce este binele?”, le răspundem că nu avem un bine personal, că bine este ceea ce Cristos cere de la noi, vorbind prin conştiinţa noastră, prin Biblie, prin predicatorii dedicaţi, prin Biserică. Această bunătate o vedem exemplificată pentru noi în vieţile sfinţilor. Munca şi ascultarea au fost calităţi ale apostolilor. Ei au lucrat pentru şi au ascultat de Dumnezeu. Aşadar voinţa lui Dumnezeu este pentru noi munca onestă şi ascultarea. Să trăim aceste două virtuţi.

 

* * *

 

Alegerea apostolilor

Autor: pr. Visarion Iugulescu
Copyright: IerodiaconVisarion.ro

Fraţi creştini,

Convertirea lumii la credinţa creştină ne-o înfăţişează Sfânta Evanghelie de astăzi, prin imaginea unei pescuiri minunate. Două corăbioare erau legate la ţărmul lacului Ghenizaret sau Marea Galileii. Pescarii ieşiseră din ele şi se ocupau acum cu spălatul şi dresul mrejelor. Mântuitorul a chemat pe aceşti pescari şi le-a făgăduit că-i va face pescari de oameni; adică ei vor merge să cucerească lumea în chip moral şi intelectual.

Această mare este lumea, lumea ca o mare furtunoasă, tulburată şi înfuriată de viforul ispitelor în care oamenii plutesc duşi de grijile acestei vieţi. Înţelegem acum de ce multe din bisericile noastre au forma unei corăbii îndreptate către limanul ceresc, spre a ne face să înţelegem că totdeauna trebuie să ne gândim la acest liman lin al mântuirii. Biserica creştină însă pluteşte pe apele cele furtunoase, pe oceanul vremurilor, unde toate vânturile, patimile şi învăţăturile străine, toate voinţele răzvrătite se ridică necontenit împotriva ei.

Noi să nu uităm niciodată că suntem în corabia sfântă care are ca far credinţa, ca ancoră nădejdea, ca busolă dragostea şi pe Dumnezeu la cârma ei, care va şti totdeauna să cârmuiască aşa cum a făcut-o de 2000 de ani. Şi pe noi ne va cârmui şi ne va izbăvi, dacă vom asculta de porunca Lui, care ne cheamă cum a chemat şi pe cei patru ucenici de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm dar cu luare aminte, mai întâi diferitele împrejurări ce au însoţit această minune şi să medităm asupra învăţăturilor mântuitoare pe care le desprindem din Sfânta Evanghelie de astăzi.

Domnul nostru Isus Hristos fusese izgonit din Nazareth de către farisei şi cărturari din pricina invidiei şi mândriei lor, de care erau stăpâniţi, voind chiar să-L omoare. Astfel a fost nevoit Domnul să se despartă de locul Său natal Nazareth, unde trăise 30 de ani şi lucrase ca dulgher lângă bătrânul Iosif, ca să se împlinească cele spuse în Scripturi: “Că ai Săi pe Dânsul nu L-au primit”. S-a dus atunci în Capernaum şi s-a aşezat acolo, făcând din acest oraş cetatea Sa, după cum spune Sfânta Evanghelie.

Acest oraş era locuit în mare parte de pescari, căci apele erau bogate în peşte mult, iar pământul producea fructe şi cereale. Oraşul era închis cu un zid fortificat şi avea o vamă precum şi o garnizoană romană. În locurile acestea Mântuitorul era de altfel bine cunoscut căci vindecase în chip minunat pe fiul unui ofiţer al lui Irod. Cea dintâi grijă a Mântuitorului, după ce a sosit în Capernaum, a fost să pună temeliile Împărăţiei sale prin alegerea acestor patru ucenici de care vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi, care vor lucra şi vor dezvolta lucrarea lui Isus, după Înălţarea la cer.

Domnul Hristos, ieşind într-o dimineaţă şi umblând pe lângă lacul Ghenizaret, văzu pe ţărmul acestuia o mare mişcare, corăbii multe erau trase la ţărm. Pescarii coborâseră din ele şi îşi spălau şi dregeau mrejele. Era o zi frumoasă, noaptea însă fusese grea, iar marea care a fost tulburată de vântul ce bătuse cu furie, nu oferise nici un peşte bieţilor pescari. Isus se opreşte şi începe a învăţa poporul care se îngrămădeşte în jurul Său, ca să-L asculte. Toţi vor să-L vadă.

Isus zări două corăbii goale lângă ţărm care erau corăbiile lui Simon şi Andrei. S-a suit în corabia lui Simon şi l-a rugat s-o depărteze puţin de la ţărm şi începu să înveţe poporul care-L asculta cu mare atenţie. După ce sfârşi cuvântul de învăţătură, Isus a voit să dea poporului o dovadă vie de încredinţare prin minunea ce urma s-o facă. Zise deci lui Petru: “Depărtează corabia mai în larg şi aruncaţi mrejele voastre”. Petru i-a zis: “Doamne, toată noaptea ne-am trudit, ne-am ostenit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău voi arunca mreaja”. Petru făcând ascultare a prins aşa de mult peşte încât stau să se rupă mrejele.

Simon Petru a făcut atunci semn tovarăşilor săi, lui Iacob şi Ioan fiii lui Zevedei, să vină să le ajute. La vederea acestei minuni toţi au fost cuprinşi de mare frică. Dar Mântuitorul i-a îmbrăţişat zicându-le: “Veniţi după Mine şi de acum vă voi face pescari de oameni.” Ei lăsând toate au mers după Dânsul.

Pescuirea aceasta este cu adevărat fapta puterii dumnezeieşti. Este o minune pe care a săvârşit-o Mântuitorul ca să dovedească lumii că El este Stăpânul lumii întregi şi că toate se supun Lui. Dintre toate vietăţile care sunt pe faţa pământului cei care nu s-au supus stăpânirii omului şi în număr atât de mare, au fost peştii. Dar Domnul nostru Isus Hristos – Adam cel nou – ia în mână sceptrul de rege şi porunceşte acestor vietăţi şi vedem cum peştii se supun pe dată, aşa cum de dovedeşte Sfânta Evanghelie. Fapta este minunată şi sfinţii apostoli rămân uimiţi şi înfricoşaţi iar Petru chiar zice: “Doamne, ieşi de la mine că om păcătos sunt”.

Apostolii au cunoscut şi s-au încredinţat că Isus nu este un om simplu, un muritor de rând, ci recunosc în El pe Mesia, pe Fiul lui Dumnezeu care trebuia să vină. Sfinţii apostoli ştiau prea bine ca orice iudeu, că Mesia va întemeia o Împărăţie mare asupra lumii întregi. De aceea când le zise Mântuitorul că-i va face vânători de oameni, ei înţeleseră că Isus îi cheamă să-i facă ucenici ai Săi şi să-L ajute la întemeierea Împărăţiei Sale.

Această Împărăţie era toată nădejdea evreilor. Sosirea ei însemna împlinirea proorocirilor care o vestiseră. Pentru un evreu a intra în această împărăţie era un lucru de căpetenie, era cinstea cea mai mare. Apostolii aceştia, Petru, Andrei, Iacob şi Ioan erau mai de mult ucenici ai lui Isus; ei L-au auzit vorbind şi mai văzuseră şi alte minuni ale Lui până atunci. Dar nu renunţaseră la tot, încă îşi mai aveau casa lor, barca şi mrejele lor.

Deodată însă, după săvârşirea acestei minuni, a pescuirii peştilor, aceşti apostoli au fost luminaţi de Harul lui Dumnezeu şi şi-au adus aminte de prooroci şi de Mesia lăsând toate: corăbii, mreje, părinţi, familie, hotărâţi să nu se mai despartă de Isus. Pescuirea minunată i-a făcut să părăsească lacul Ghenizaret ca să umble pe marea lumii, să trăiască într-o muncă şi tulburare neîntreruptă, pe valurile acestei lumi. Minunea la care au fost martori sfinţii apostoli – pescuirea minunată – era icoana unei pescuiri mult mai minunate pe care aveau s-o facă apostolii în Biserica creştină.

Iată ce mare minune, nişte pescari simpli au cucerit o lume întreagă fiindcă au ascultat de glasul lui Dumnezeu. Întocmai ca pescarii din Ghenizaret care s-au ostenit mult în acea noapte fără să prindă nimic, la fel şi filozofii şi învăţaţii lumii se străduiseră timp de 5000 de ani până atunci şi nu prinseră nimic, deşi ca să atragă lumea avuseseră multe momeli: “averi imense, geniu, ştiinţă şi bani”. Dar n-au putut prinde în noaptea aceasta de 5000 de ani sufletele oamenilor ca să le schimbe într-o viaţă mai bună. Iată minunea cea mai mare care s-a făcut pe pământ cu aceşti pescari simpli; cum aruncă ei mrejele ca să pescuiască oameni, din cetăţi, din palate şi colibe şi cum prind în ele învăţaţi şi neînvăţaţi, pe împăraţi şi supuşii lor, aşa de repede cum se prinseseră în mrejele lor peştii din lacul Ghenizaretului.

Părinţii noştri bisericeşti fac o deosebire între vânătoarea de animale şi pescuirea de peşti. Vânătoarea este opera forţei; vânătorii dau ocol, închid drumurile, bat tufişurile şi crângurile, silesc vânatul, pricinuiesc fiori, pretutindeni nu e decât vărsare de sânge, groază şi ucidere. Pescuirea, dimpotrivă, este opera blândeţii şi atragerii. Pescarul nu prinde decât peştii care sunt atraşi sau care de bună voie se lasă a fi prinşi, aruncându-se în mrejele şi undiţele lor. El nu-I sileşte, nu caută să-I îngrozească.

Aşa se prind sufletele, prin blândeţe şi răbdare şi se prind vii nu moarte. Sfânta Evanghelie de astăzi e plină de învăţăminte şi de pilde folositoare pentru noi. Sfântul Apostol Petru zice: “Doamne, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic, dar după cuvântul Tău, voi arunca mreaja”. De multe ori şi noi suntem în situaţia apostolului amintit, pentru că în lucrările noastre nu ne conducem după învăţăturile cele mântuitoare ale Domnului Hristos, lipsindu-ne astfel de sfinţenia Harului Său.

Iată de ce trebuie să lucrăm după cuvântul Domnului dacă vrem ca munca noastră să nu fie zadarnică, iar Dumnezeu să fie călăuza paşilor noştri, căci altfel vom fi asemenea unor călători care umblând noaptea printr-o pădure fără drumuri, fără stele, s-ar găsi dimineaţa în revărsatul zilei după atâta trudă tot acolo de unde au plecat. Şi într-adevăr câţi creştini nu sunt care în loc să urmeze învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe şi să asculte glasul apostolilor, umblă după mincinoasa lumină a lumii acesteia, trăind în toată vremea vieţii lor într-o noapte lungă.

Se trudesc şi priveghează zi şi noapte; se istovesc, dar până la urmă nu prind nimic, sau cel mult unii, dar şi aceştia foarte puţini, prind ceva bogăţii, ceva onoruri trecătoare, ceva plăceri deşarte, adică tot nimic. Ajung astfel la tribunalul lui Dumnezeu cu mâinile goale, căci acestea pe care le strânge omul pe aici nu-l pot însoţi dincolo de mormânt. Ce le-au rămas de pildă celor vestiţi cuceritori ai lumii, care au vărsat atâta sânge? Ce le-a rămas? Un mormânt şi cel mult un nume pe care mulţi îl compătimesc.

Ce-a rămas desfrânatului din viaţa plină de plăceri, atunci când sună pentru el ceasul de pe urmă? Ceea ce rămâne dintr-un vis când te deştepţi dintr-un somn. Câţi părinţi nu şi-au cheltuit averea şi sănătatea ca să facă oameni mari pe copiii lor şi într-adevăr ieşind de prin facultăţi au ocupat locuri bune; dar pentru că au trăit în noaptea necunoştinţei de Dumnezeu, încetul cu încetul n-au mai putut suporta viaţa aceasta cu noaptea ei neagră şi s-au prăbuşit împrăştiindu-se cu toţii în toate părţile.

Sunt o mulţime de cazuri în lume, care de care mai dureroase, având o singură cauză: lipsa cunoştinţei de Dumnezeu. Aşa era într-un sat un om bogat dar necredincios. Acesta din cauza supărărilor din partea copiilor s-a îmbolnăvit rău şi aceasta pentru că unul din copii s-a spânzurat, altul a căzut în patima beţiei şi şi-a stricat casa, iar altul a făcut o crimă şi trebuia să zacă în puşcărie pe viaţă la fel două fete pe care le avea, din cauza avorturilor, una s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit, iar alta zăcea într-un spital de nebuni. Singurul copil, cel mai mic, rămase lângă tatăl, suferind şi el pentru toate acestea.

Apropiindu-i-se sfârşitul, tatăl acestor copii nenorociţi îi strigă pe toţi pe nume ca să le spune că el pleacă în cealaltă lume. Dar nu se apropie de patul lui decât copilul cel mic, care nu pricepea ce spune tatăl său despre cealaltă lume, căci el nu auzise nimic până atunci, aşa cum fac de altfel mulţi părinţi, care nu spun copiilor că există o viaţă veşnică a sufletului, pe lângă viaţa aceasta vremelnică a trupului.

Atunci copilul acesta îi zise: “Tăticule, dar unde te duci acum? Ai tu acolo casă, ai avere tată?” Întrebarea copilului străpunse inima tatălui şi în clipa acea îşi văzu zădărnicia vieţii şi osânda ce-l aştepta în iad. Acum însă era prea târziu, prea târziu. Peste câteva clipe îşi dădu sufletul şi plecă într-o lume unde nu avea nimic, căci cele strânse le lăsa aici pentru totdeauna. În zadar cheltuise cu aceşti copii ca să-i facă oameni mari, în zadar le-a dat toate cele pământeşti dacă nu le-a dat averea cea mai scumpă, credinţa în Dumnezeu.

În zadar trăieşte omul în această lume, dacă nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care trăieşte departe de Cuvântul lui Dumnezeu, de Biserica lui Hristos şi de învăţătura Lui, acela e un om pierdut. Trimiterea apostolilor în lume ca să propovăduiască Evanghelia lui Hristos a fost de cea mai mare importanţă pentru mântuirea noastră. Apostolii şi mai pe urmă urmaşii lor, arhiereii, preoţii şi diaconii au fost trâmbiţele ce au răsunat în toate veacurile, Cuvântul Evangheliei păcii.

Pace nu este pe faţa pământului, pentru că lumea s-a abătut de la învăţătura Evangheliei Păcii. Nici în casă nu e pace între copii şi părinţi, pentru că părinţii nu le-au propovăduit copiilor Evanghelia Păcii. În Vechiul Testament avem pilde vii care închipuie această propovăduire a apostolilor până la sfârşitul veacurilor. Preoţii care ţineau pe umeri Chivotul legii au înconjurat cetatea Ierusalimului şi când au început să sune din trâmbiţele lor s-au dărâmat zidurile şi a căzut cetatea în stăpânirea evreilor.

Aşa a dat şi Domnul Hristos poruncă ucenicilor Săi: “Iată, vă trimit să biruiţi toată lumea; mergeţi şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea”. Această poruncă au îndeplinit-o ucenicii şi urmaşii lor. Singura putere pe care a întrebuinţat-o Dumnezeu pentru distrugerea păgânismului şi întemeierea Bisericii a fost predicarea Evangheliei.

Cuvântul lui Dumnezeu este atât de puternic, că prin el s-a făcut cerul şi pământul, s-a zidit toată firea precum şi toate cele văzute şi nevăzute. Această putere nemărginită a Cuvântului dumnezeiesc a arătat-o Dumnezeu proorocului Iezechil când i-a zis: “Du-te afară la câmp şi acolo vei vedea câmpia plină de oasele morţilor. Şi Duhul Domnului m-a dus în mijlocul câmpului şi câmpul era plin de oase omeneşti. Ca să înţelegi puterea Cuvântului dumnezeiesc – a zis Domnul – propovăduieşte şi învaţă şi vei vedea oasele cele uscate îmbrăcându-se în trup, luând duh şi făcându-se oameni vii. Prooroceşte peste oasele acelea zicându-le lor: o, oase uscate, ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu”.

O, ce minune, oasele cele moarte şi fără simţire în ele îndată au luat viaţă şi au înviat. Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu este viaţă, este suflet, este învierea celor ce-L ascultă. “Adevăr grăiesc vouă – zice Domnul – că va veni ceasul şi acum este când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-L vor auzi vor învia”. Aşa spune Domnul Hristos, iar Apostolul Pavel zice: “Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător”.

Deci Cuvântul Evangheliei este viu şi lucrător, astfel că El pe cel mort îl înviază, pe cel rătăcit îl întoarce la calea cea dreaptă, pe cel întunecat îl luminează, pe cel bolnav îl tămăduieşte şi pe cel împietrit la inimă îl înmoaie. Deci fraţi creştini, veniţi să ascultaţi Cuvântul lui Dumnezeu; primiţi-L cei bolnavi şi vă veţi tămădui, primitţi-L cei învrăjbiţi şi veţi primi pace, primiţi-L şi hrăniţi-vă cu El.

Creştinii trăitori în Biserică trebuie să se hrănească cu Cuvântul cerului aşa cum evreii s-au hrănit cu mană din cer. Hrana creştinilor trebuie să fie Cuvântul lui Dumnezeu căci acesta este pâinea îngerilor cu care trebuie să se hrănească sufletele flămânde ca să aibă viaţă în ele. Nu este o altă pedeapsă mai mare decât aceea să fim înfometaţi de Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă în Biserică nu se aude Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu se găseşte această mană a cerului, sufletele tânjesc, flămânzesc şi mor. Această moarte distruge şi sufletul şi trupul; aceasta este munca iadului, pedeapsa pe care ne-o trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre. Urgie mare şi pierdere de suflete.

Mântuitorul Hristos, în grija Sa pământească, a voit ca acest lucru mântuitor să se săvârşească mereu pe pământ. De aceea a rânduit Isus în Biserica Sa mai întâi pe apostoli, apoi pe urmaşii lor, episcopii şi preoţii ca să continue întreita Sa lucrare între oameni. Aşa că numai slujitorii Bisericii sunt înzestraţi cu puterea de a învăţa. De altfel această autoritate a întărit-o Mântuitorul când a zis: “Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile … cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cine se leapădă de voi, de Mine se leapădă”.

Iată clar, răspicat, toţi cei ce se leapădă de Biserică, de preoţie, aceia se leapădă de Dumnezeu. Toţi sectanţii cărora nu le trebuie preot, nu le trebuie Biserică şi Sfintele Taine, s-au lepădat de Dumnezeu; diavolul i-a luat în primire. Păziţi-vă de aceştia, fugiţi şi îmbrăţişaţi Biserica şi pe ucenicii Domnului, preoţii.

Darul preoţiei pe pământ este foarte mare, căci Domnul Hristos a dat preoţiei puterea de a lega şi dezlega păcatele omeneşti şi a făcut aceasta pentru că Dumnezeu a ştiut că omul este neputincios şi va cădea în păcate. A dat astfel posibilitatea de îndreptare şi de iertare pentru cei care vin cu lacrimi şi cu căinţă la spovedanie, căci a zis Domnul: “Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi, iar cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”.

Să te ferească Dumnezeu să mori blestemat de preot, căci acest blestem e mai mare decât cel de părinţi. Să te ferească Dumnezeu să mori neiertat prin spovedanie, prin spovedanie la preot, nu aşa cum fac sectanţii spunând păcatele unii altora şi crezând că sunt iertaţi. Nu! E greşită această înţelegere a lor. Iată iubiţi creştini, am văzut care sunt păstorii de care trebuie să ascultăm. Iată cei care au Darul Duhului Sfânt de a propovădui şi a săvârşi Sfintele Taine, având puterea de a ierta păcatele. Nu oricine se poate numi păstor, căci oile sunt oi, iar păstorii sunt păstori.

Păstorii – arhiereii, preoţii şi diaconii – au primit darul Duhului Sfânt prin hirotonie. Ei trebuie ascultaţi şi urmaţi în credinţa cea dreaptă, pentru că sunt locţiitorii Domnului pe pământ. Ştim însă foarte bine că mulţi creştini s-au smintit din pricina scăderii unor preoţi şi de aici au ajuns să dispreţuiască şi să urască toată tagma preoţească. Unii s-au înstrăinat chiar şi de Biserică. Acesta este un lucru foarte trist şi ştim că din nenorocire este adevărat, unii preoţi ajungând să rătăcească şi să cadă de la înălţimea chemării lor. S-au amestecat cu pământul şi cu toate plăcerile lumeşti, umbrind grozav religia creştină ortodoxă.

Trebuie însă să ţinem seama de un lucru important; că şi între îngeri a fost o parte care a căzut – Lucifer cu toată ceata lui – din mândrie. Aşa s-a întâmplat şi cu unii preoţi care după ce s-au văzut împresuraţi cu prea multe onoruri, cu prea mulţi bani, au căzut în mândrie şi din mândrie i-a aruncat Dumnezeu însuşi pentru nevrednicia lor. Mai ştim apoi că şi între apostoli s-a găsit un Iuda care a trădat pe Domnul Hristos. Aşa şi în tagma preoţească sunt unii care au căzut de la înălţimea chemării lor, alunecând în patimi.

Dar pentru aceasta nu trebuie ca toată preoţimea să fie socotită la fel; nu toţi preoţii trebuie puşi într-o oală. Nu e aceasta un motiv ca să te lipseşti de slujbe, de Sfintele Taine, de spovedanie şi de împărtăşanie, căci cine va dispreţui oştirea pentru că uneori se află şi dezertori în rândul ei? Poţi să zici că toţi sunt dezertori? Nu! Sau cine-şi pierde încrederea în ştiinţa medicală pentru că se îmbolnăvesc doctorii şi mor?

Preoţii slabi, care cad din cinstea lor, sunt de plâns şi nu de dispreţuit şi să fiţi siguri că Biserica îi plânge cu lacrimi amare necontenit. Preoţia în sine însă, rămâne dumnezeiască, sfântă şi scumpă, vrednică de toată dragostea şi preţuirea şi ea are putere să nască pe pământ suflete vii pentru Împărăţia cerului.

Pentru a putea fi înţeleşi mai bine vom spune cum o mamă, deşi prin înşelăciune, a căzut în păcatul desfrânării, totuşi ea prin naştere aduce pe lume copii cu pecetea fecioriei întregi. Deşi ea a fost o desfrânată, copiii se nasc însă feciorelnici. Aşa şi cu preotul nostru cel căzut, poate să aibă orice păcate, dar un lucru să ştiţi şi să fiţi convinşi că toate tainele sunt pecetluite cu Duhul Sfânt şi deci valabile.

Preotul nu este decât un vas prin care harurile Duhului Sfânt se pogoară în lume şi se împart lumii; dacă vasul e de aur, de argint, de aramă, asta are mai puţină importanţă. Important este ceea ce creştinii primesc din vas. Deci, chiar dacă un slujitor al altarului e nevrednic, lucrarea pe care o săvârşeşte el are valoare, e sfântă.

De aceea cinstiţi taina preoţiei fraţi creştini, cinstiţi şi, mai mult, rugaţi-vă pentru preoţi, fiindcă e grea sarcina şi mare e răspunderea înaintea lui Dumnezeu pentru oile pierdute. Rugaţi-vă să ne întărim în duh, în cuvânt şi în dragoste. Rugaţi-vă să fim faruri de călăuzire către ceruri, să fim stâlpi de temelie ai credinţei şi să aducem sufletele cele pierdute la picioarele Crucii lui Isus, la mântuire. Potrivnicul nostru al tuturor este diavolul, el umblă ca un leu răcnind şi caută pe cine să înghită. Păzitorii turmei sfinte a creştinilor sunt dascălii, preoţii, predicatorii Evangheliei, care alungă lupii şi nu îi lasă să se apropie de turmă.

Sfântul Vasile cel Mare, spune că iepurele nu se teme atât de trăsnet, cum se teme satana de predicatorii Evangheliei. Satana când aude că de predică Cuvântul lui Dumnezeu, tremură, fuge departe şi piere. El însă se sileşte prin toate mijloacele ca să facă să înceteze propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, ca astfel oamenii să se îmbolnăvească şi slăbind mereu în credinţă să moară în neştiinţă şi în păcat. Când un om s-a îmbolnăvit, ştim că acesta are nevoie de un tratament pentru refacere şi de hrană bună. Pentru creştini, tratamentul şi hrana le constituie Cuvântul lui Dumnezeu. Să ne hrănim zi de zi şi vom scăpa de orice boală sufletească şi trupească şi vom fi vii pentru Împărăţia cerurilor.

Rugăciune

O, Unule născut Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Tu care Te-ai pogorât de la Părintele ceresc şi ai primit a Te face om ca să aduni oile cele pierdute şi să le aduci în Biserica Ta cea Sfântă Tu cel ce Ţi-ai vărsat sângele pentru răscumpărarea oilor Tale cele cuvântătoare. Caută din cer spre această turmă şi cercetează Doamne oile Tale, nu îngădui Doamne ca să rămână fără păzitori, fără preoţi, fără predicatori ai Evangheliei Tale. Păzeşte-o de toate cursele diavolului, că Tu eşti păzitorul şi Mântuitorul nostru şi noi vrem să fim ai Tăi în vecii vecilor. Amin.

 

* * *

 

Urmarea lui Hristos

Autor: pr. Ion Cârciuleanu
Copyright: ADMD.info

Părăsind Iordanul, Isus s-a întors în Galileea, iar mai târziu părăseşte Nazaretul pentru a locui în Capernaum, în preajma lacului Ghenizaret. Aici, pe ţărmul “mării”, s-a petrecut, în împrejurări cu totul deosebite, evenimentul pe care ni-l istoriseşte Sfânta Evanghelie de astăzi: chemarea la Apostolat a celor dintâi ucenici.

Ucenicii despre care ne vorbeşte Sfânta Evanghelie de astăzi că au fost chemaţi de Mântuitorul la apostolat sunt fraţii Simon-Petru şi Andrei, fiii lui Iona, şi Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Ei auziseră şi înainte despre Isus, căci fuseseră ucenici ai Sfântului Ioan Botezătorul, cel care mărturisea despre El că este “Mielul lui Dumnezeu”, că este Mesia cel prezis de prooroci. “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni” – sunt cuvintele cu care Isus i-a chemat la slujirea apostoliei. Ei au răspuns îndată la această chemare “lăsând îndată luntrea şi pe tatăl lor, şi au mers după dânsul” (Mat. 4, 22).

Cuvântul “îndată” din cele două întâmplări de mai sus, cuprinde întreaga taină a biruinţei creştine. Prefacerile săvârşite în ordinea pământească, răsturnarea păgânismului adânc şi puternic înfipt în inima societăţii de atunci, precum şi propăşirea înfăptuită veac după veac, de Biserica creştină, îşi găsesc lămurire în acest cuvânt, care cuprinde în el suma însuşirilor sufleteşti a celor aleşi pentru propovăduirea Evangheliei. Mai înainte de a fi Apostoli, au fost pescari. Isus a făcut din ei pescuitori de suflete pentru împărăţia lui Dumnezeu. Slujba lor a cuprins trei elemente: mai întâi chemarea, apoi pregătirea şi, în sfârşit, trimiterea. Pentru ei, era primul lor contact cu Cuvântul vieţii, cu “Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume” (Ioan 1, 9). În noaptea aşteptărilor şi-n umbra căutărilor, le-a pătruns în suflet o rază de lumină, o dumnezeiască scânteie. S-au ataşat de Domnul şi L-au însoţit în călătorie spre Galileea. Au participat la nunta din Cana Galileei, unde a făcut Domnul începutul minunilor” şi şi-a arătat slava Sa”, iar ei au crezut într-Însul (Ioan 2, 11). L-au urmat apoi, în Capernaum (Ioan 2, 12), iar de Paşti, la Ierusalim, unde Domnul şi-a arătat puterea de Fiu al Tatălui ceresc, izgonind pe vânzători din Templu şi prevestindu-Şi moartea şi învierea (Ioan 2, 14-20).

Înainte de a se înălţa la cer, Isus le-a grăit multe, în pilde şi direct. Le-a încredinţat multe taine şi învăţături, unele nescrise în Evanghelii şi păstrate doar în tradiţia sfântă a Bisericii. După înviere, timp de patruzeci de zile, a vorbit cu ei despre împărăţia lui Dumnezeu (F. Ap. 1, 3). La doi dintre ucenici, Luca şi Cleopa, călători spre Emaus, în ziua Învierii, mergând cu ei fără ca aceştia să-L cunoască, Isus “le-a tâlcuit, începând de la Moise şi de la toţi proorocii, toate pasajele din Scripturi (despre El)” (Luca 24, 27). Nici faptele, nici cuvintele lui Isus nu sunt cuprinse toate în Sfintele Evanghelii (Ioan 20, 30). Le-a păstrat cu grijă tradiţia sfântă a Bisericii, aşa cum le-a primit din gura acestor Martori credincioşi şi Apostoli ai lui Isus.

Întreg acest interval de timp, cu toate faptele văzute cu proprii ochi (I Ioan 1, 1) şi cuvintele auzite din gura Celui care a vorbit ca nimeni altul (Ioan 7, 46), a fost pentru Apostoli o şcoală aleasă, un mijloc de pregătire pentru chemarea despre care ne istoriseşte Sfânta Evanghelie de azi.

Intrarea Apostolilor în misiunea pentru care au fost pregătiţi de Domnul, a vesti în lume Evanghelia împărăţiei lui Dumnezeu şi de a conduce Biserica cea “una sfântă, sobornicească şi apostolească”, a avut loc abia în ziua Cincizecimii, când au primit puterea Duhului Sfânt, făgăduit lor de Mântuitorul, de a-I fi “martori în Ierusalim şi în toată Iudeia şi în Samaria şi până la marginile pământului” (F.Ap. 1, 8). Mulţimi nenumărate au intrat în mreaja cuvântului lor, care vestea învierea şi legea Noului Aşezământ, adusă în lume de Fiul lui Dumnezeu. Legea Noului Aşezământ se cuprindea în “poruncă nouă” (Ioan 13, 34), a dragostei de aproapele, pe care a aşezat-o Hristos ca principiu suprem la temelia vieţii creştine. Dumnezeu, fiind “lumină” (I Ioan 1, 5) şi “dragoste” (I Ioan 4, 8), cere la cei ce-L numesc “Tată” şi au primit harul de a se numi “fii ai lui Dumnezeu”, să umble în lumină, adică să iubească pe aproapele, căci, după cum spune Sf. Evanghelist Ioan, “cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină, iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 10).

Pe temeiul legii celei noi, Sfinţii Apostoli au propovăduit popoarelor dreptatea, dragostea, libertatea, egalitatea, frăţia, într-ajutorarea, ospitalitatea, pacea, bucuria, cumpătarea, bunătatea, mila faţă de suferinţa altuia, duhul de jertfă pentru apărarea înaltelor idealuri, formând, în lumina acestor înalte principii morale, trăsături specifice şi caractere vrednice de admirat şi urmat. Răspândirea Evangheliei este lucrul Apostolilor de atunci şi a celor ce le-au urmat, dar darul Duhului Sfânt este acela care a lucrat prin ei.

Chemarea lui Isus nu avea în sine nimic din chemarea dulceagă şi ispititoare a chemărilor la câştiguri ieftine şi plăceri trecătoare ale vieţii. Ea era o chemare sfântă la o muncă grea, de mari răspunderi, o chemare la supunere, la privaţiuni, la suferinţe şi jertfe, în vederea dobândirii bucuriilor veşnice (Mat. 24, 9; Ioan 16, 33).

Coborârea Sfântului Duh peste pescari i-a întărit cu putere de sus, le-a dat înţelepciune şi, plini de curaj nemaiîntâlnit, pornesc să propovăduiască Evanghelia la toate popoarele, în nişte condiţii care îi depăşeau total. Faptele Sf. Apostoli ne vorbesc despre râvna, elanul, ostenelile şi necazurile pe care le-au avut de întâmpinat în propovăduirea Evangheliei. Prin puterea şi lucrarea Sfântului Duh ei au devenit cu adevărat ceea ce le spusese mai înainte Dumnezeiescul Mântuitor: “sare a pământului”, “lumina lumii” şi “aluatul cel nou” care dospea o frământătură nouă, o viaţă nouă şi necunoscută până atunci – de sfinţenie, de iubire, pace, iertare şi slujire devotată a lui Dumnezeu şi a semenilor. În fiecare pagină din Faptele Apostolilor răzbate duhul apostolului şi misiunii creştine, exprimat de Sf. Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Oare necazul sau strâmtoarea sau prigoana sau foametea sau golătatea sau nevoia sau sabia?” (Rom. 8, 35).

“Pentru că sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici căpeteniile, nici puterile, nici cele de acum, nici cele viitoare…

nu pot să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu cea întru Hristos Isus, Dumnezeul nostru” (Rom. 38-39).

Misiunea Sf. Apostoli pentru întemeierea, existenţa şi dezvoltarea Bisericii este atât de importantă, încât una din însuşirile fiinţei Bisericii este apostolitatea. De aceea noi mărturisim: “Cred într-una Sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, condusă de Isus Hristos, capul ei nevăzut, dar prezent în ea prin toate lucrările Duhului Sfânt. Biserica stă pe temelia Apostolilor (Efes 2, 20), piatra cea din capul unghiului fiind Isus Hristos. Chemarea la slujba apostoliei au preluat-o de la Sf. Apostoli urmaşii lor legitimi – episcopii şi preoţii.

În faţa obiecţiilor unor creştini rupţi de Biserică, care susţin că taina preoţiei nu are temeiuri dumnezeieşti şi că toţi pot fi preoţi, noi mărturisim adevărul constatat la chemarea Apostolilor, că Mântuitorul a ales din mulţimea de ucenici pe cei 12, cărora le-a zis: “Precum m-a trimis pe mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi. Şi grăind aceasta, a suflat asupra lor şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora la veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23). Sf. Apostoli au transmis această putere primită prin darul Sf. Duh episcopilor şi preoţilor, încât darul şi Taina preoţiei este ca un “fir de aur” care leagă preoţia apostolică de preoţia creştină până la sfârşitul veacurilor.

Chemarea: “Veniţi după mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni” a avut ecouri în sufletele Apostolilor şi ale urmaşilor acestora. Calendarul Bisericii noastre este plin de nume care au răspuns cu toată fiinţa şi viaţa lor la chemarea apostolatului creştin, devenind exemple şi pilde vii de dragoste slujitoare faţă de Dumnezeu, faţă de Biserică şi faţă de oameni.

Să ne păstrăm în deplină unire sfânta noastră credinţă ortodoxă, pe care strămoşii noştri au primit-o prin gura Apostolului celui “întâi chemat” Andrei, încredinţându-ne-o ca pe o moştenire de mare preţ. Ea ne-a fost putere, cheag de unire în trecut şi odrăslitoare de strălucire în înfăptuiri. S-o păstrăm curată, vie şi sfântă, pentru desăvârşirea noastră, pentru mântuirea noastră.

Fireşte, urmarea lui Hristos nu-i sarcină uşoară. Trebuie jertfă, lepădare de sine, răbdare, dorinţă de mântuire. Dar nimic să nu ne oprească de a face lucrurile lui Dumnezeu. Valoarea nu stă în a găsi ceva uşor, ci de a apuca drumul care duce la mântuire, la comuniune cu Cel care ne-a răscumpărat şi ne-a chemat: “Veniţi la mine”. Şi atunci, vom putea spune, ca şi sfinţii, care L-au urmat pe Isus: O, ce minunată este viaţa pe care ne-o dă Isus! Singura viaţă adevărată nu este decât în slujba lui Isus! Aceasta este chemarea lui Isus pe care ne-o face Sf. Evanghelist de astăzi. Amin.

 

* * *

 

Convertirea inimii

Autor: pr. Mihai Tegzeş
Copyright: Predici.cnet.ro

Isus urcă la Capernaum şi în acel ţinut – răscruce de drumuri, situat pe malul lacului Tiberiadei, de-a lungul străzii care de la Damasc se îndrepta către Marea Mediteraneană – începe să predice Evanghelia.

Matei îşi exercita meseria în acest oraş care făcea parte din ţinutul lui Zabulon şi al lui Neftalin: zonă locuită de omonimele triburi ale poporului Israel, printre cele dintâi ocupate de duşmani în 733 î. Cr. Acest ţinut de graniţă era desconsiderat de cei din Ierusalim, deoarece aici se împleteau credinţe şi rituri, culturi şi limbi diferite. În acest loc “străin”, Isus îşi începe misiunea şi predicile Sale cu propunerea: “Convertiţi-vă!”, deoarece se apropie Împărăţia Cerurilor.

La Capernaum, zonă de graniţă, Isus arată că se interesează şi de străini. Nu rămâne blocat între graniţele unui popor sau a unei culturi… El este Dumnezeul tuturor, deoarece îi iubeşte pe toţi şi doreşte să-i mântuiască pe toţi oamenii. Aşa este Domnul, îi invită pe cei “curaţi” să nu-i desconsidere pe păgâni, ci să predice în ţinuturile lor.

Dumnezeu începe misiunea Sa acolo unde nimeni nu-L aşteaptă sau doreşte şi la fel trebuie să facă şi preoţii şi creştinii din timpul nostru: să iasă din Biserici şi să-L restituie oamenilor pe Dumnezeu.

Observăm că Isus locuieşte cu ei, împărtăşeşte cu ei toate aspectele vieţii, dăruindu-le predicile şi lumina adevărului. Prin urmare, credinţa trebuie să se vadă în fapte. Nu este îndeajuns o oră de rugăciune pe săptămână urmată de o viaţă trăită în dezbinare! Dumnezeu nu doreşte să fie venerat numai în biserică, dar apoi alungat din viaţa politică, economică, sportivă… în numele unui “progres sălbatic”. Omul a primit darul vieţii pentru a-şi construi fericirea veşnică şi nu pentru a se opri la realizările sale pământeşti, oricât de minunate ar fi acestea.

Un alt aspect important al Evangheliei de astăzi îl constituie momentul începerii predicării: “imediat după moartea Botezătorului” Isus merge de la Nazaret la Capenaum. Domnul este în mişcare, predică, cheamă cei dintâi ucenici… Moartea Botezătorului nu-L înspăimântă sau blochează… Lor le spune: “urmaţi-Mă”, nu staţi pe loc, veniţi după Mine… Isus nu se opreşte. Merge mai departe, trecând dincolo de durerea pierderii celor dragi. Apostolii îl urmează.

Prin comportamentul şi prin cuvintele Sale, Isus ne spune că adevărul stă în “schimbare”, mişcare, căutarea continuă a adevărului! Fiind “în mişcare”, Isus cere convertire, adică o mişcare sufletească, o schimbare a inimii, a modului de a gândi.

Oamenii şi convertirea

Mesajul predicii lui Isus este hotărât: “Convertiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Prin glasul lui Matei, Isus ne vesteşte că Dumnezeu s-a apropiat de noi. Iniţiativa actualizării mântuirii porneşte de la El. Noi trebuie numai să înţelegem acest lucru şi să ne comportăm ca atare, să-L urmăm.

Dumnezeu nu începe predicarea prin a critica, acuza sau condamna omul, ci prin a-l invita la o viaţă curată în vederea rezultatului maxim: “Împărăţia Cerurilor”. Isus ne cere să privim la El şi să înţelegem că este cel dintâi care ni se dăruieşte, iar relaţia se împlineşte numai când noi răspundem, dăruindu-ne lui Dumnezeu.

“Metanoia”, convertirea, înseamnă “schimbarea mentalităţii” şi nu o schimbare exterioară bazată doar pe a surâde mai des sau pe a fi mai cordial faţă de alţii; nu este vorba de a te ruga mai mult şi de a depune orice efort pentru a fi mai bun. Trebuie să te schimbi în inimă, în suflet, în modul de a gândi, de a trăi. Nu trebuie să faci mai multe lucruri, ci să fii diferit. Altfel nu se poate vorbi de o schimbare. Nu este vorba de a vopsi zidul cu o culoare diferită, ci de a-l reconstrui. Este nevoie de schimbarea mentalităţii pentru a înţelege o viaţă (realitate) diferită faţă de cea cunoscută aici pe pământ, viaţa veşnică.

Convertirea nu implică latura moralistă, ci schimbarea radicală a vieţii. Cine înţelege că Împărăţia este aproape, nu mai poate trăi ca înainte. Iată motivul pentru care călugării îşi schimbau numele: după ce l-au întâlnit pe Cristos, nu mai trăiau ei, nu mai erau ei, ci “Cristos trăia în ei”.

“Convertirea” depinde de libera hotărâre a lui Dumnezeu de-a arăta iubirea Sa faţă de noi, chemându-ne la o viaţă nouă, plină şi arătându-ne calea adevărată pentru a o moşteni. Putem să apucăm pe calea către Dumnezeu, numai în măsura în care suntem conştienţi că El este aproape de noi; numai acum putem abandona faptele rele, pentru a le împlini pe cele bune.

Isus a venit să predice apropierea Împărăţiei, care apare în inima omului, când acesta începe să se convertească. “A te converti” înseamnă a recunoaşte că umblai pe o cale greşită, dar acum ai luat hotărârea să o abandonezi şi să apuci pe calea cea dreaptă; “a te converti” înseamnă a privi în trecut, a vedea ce nu a funcţionat şi a te hotărî să treci de la rău la bine. Este o schimbare care are în vedere apropierea omului de adevăr, de lumină… de Dumnezeu, la urma urmei. Acest lucru se face prin cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, prezentată nouă de Isus în Evanghelie.

Convertirea este realizabilă dacă privim la sfinţii Bisericii, conştienţi de învăţătura apostolului Pavel adresată corintenilor, care spune: convertirea este trăirea în unire, unitate, nu legându-ne de cine ştie ce persoană, ci de Cristos. Tot odată nu trebuie uitat faptul că “urmarea lui Cristos” are un început şi se termină la sfârşitul vieţii fiecărei persoane. Este un proces lung şi continuu, pe care creştinul trebuie să-l aprofundeze tot mai mult, cu trecerea timpului, nefiind scutit de încercări şi căderi în păcat.

Deoarece toţi oamenii au nevoie de convertire, Isus îi cheamă pe toţi să-şi schimbe viaţa, începând de la cei mai nevoiaşi: oamenii din ţinuturile Zabulonului şi ale lui Neftalim.

Ştiind Isus, că pe pământ va rămâne o perioadă mai scurtă, iar apoi se va reîntoarce la Tatăl, îşi alege ucenicii, pentru ca să poată vesti convertirea tuturor oamenilor.

Domnul nu doreşte să reuşească de unul singur. El arată că are nevoie de colaborarea oamenilor. Noi ar trebui să fim onoraţi că putem face parte din “echipa” lui Isus, că ne numărăm printre colaboratorii Săi. Sincer vorbind, suntem colaboratorii lui Isus în vestirea Împărăţiei? Suntem conştienţi de această responsabilitate?

Isus a avut încredere în oameni. Noi avem încredere, îi implicăm? Numai colaborând şi slujindu-i pe alţii, putem construi unitatea!

Pescari de oameni

Observăm că primii patru apostoli s-au convertit: au încheiat cu trecutul şi au început o viaţă nouă, intrând în Împărăţia dăruită lor de Isus. Pentru ei acest fapt a însemnat implicare, misiune, muncă pentru “câştigarea” însuşirii destinului lui Isus. Acest proces nu s-a petrecut în grabă, lucru confirmat şi de cuvintele lui Isus la timpul viitor: “Vă voi face pescari de oameni”. Înainte de ocuparea “postului” au trebuit să-L urmeze pe Domnul şi să înveţe arta misiunii de a vesti Împărăţia, de la El, în cele trei aspecte: a învăţa, a predica, a vindeca. Cele trei verbe ne arată felul în care Isus răspândea Împărăţia. Învăţând şi predicând, Isus explică realitatea Împărăţiei; vindecând, arată prin semne, că învăţătura Sa este adevărată.

Pescuitul era ocupaţia care le permitea celor din Capernaum să supravieţuiască şi cei mai mulţi dintre locuitorii oraşului munceau în acest sens. Era o îndeletnicire de familie: bărbaţii pescuiau pe timpul nopţii, copilaşii ajutau la curăţitul mrejelor şi sortarea peştelui, în timp ce mamelor le revenea comercializarea peştelui. Era o muncă grea şi puţin profitabilă, lipsită de satisfacţii, fiind o apăsare amară pe umărul locuitorilor din zonă.

Un predicator se prezintă şi manifestă o rază de lumină in inima acelor oameni. Nu promite o nouă tehnică de pescuit, nici nu vesteşte că prin apropiere ar fi o piaţă mai profitabilă, ci predică numai “convertirea inimii”, o schimbare în viaţa interioară a lor, pentru a începe un trai nou pe care El îl numeşte “Împărăţia Cerurilor”. Isus nu ameninţă, ci invită personal. Se coboară din cer, apropiindu-se de noi şi spunându-ne că este posibil să ne mântuim, să devenim “cetăţeni ai Raiului”. De fapt, în Isus, Dumnezeu ne arată că doreşte să-l ducă şi să-l treacă pe om, de la păcat la bucuria deplină şi veşnică!

Este vorba de o trecerea într-o “Împărăţie” care se construieşte cu inima şi nu cu “lovituri de stat” sau cu strategii politice. O “Împărăţie” care este “personală” şi nu a majorităţii; caracterizată de disponibilitatea de ajutor faţă de altul şi nu de comoditate; de implicare, nu de indiferenţă.

Privind la reacţia lor, notăm că imediat acei oameni lasă totul şi-L urmează. Poate aveau alte proiecte, dar auzul vocii lui Isus le-a anulat pe toate. Ei au înţeles că planurile, proiectele umane sunt supuse riscului, incertitudinii, schimbării sau falimentului, în timp ce planul lui Dumnezeu este sigur şi nu dezamăgeşte.

Astfel, peste noapte s-au trezit că muncesc acolo unde nu au visat niciodată, în via Domnului, pentru simplul fapt că El i-a chemat. Prin urmare, a înţelege că Domnul s-a apropiat de mine, implică a lăsa totul, ca şi Petru, Andrei şi ceilalţi, pentru a investi viaţa în singurul lucru esenţial: a-L urma pe Domnul pe calea către Cer.

În sfârşit, apostolii devin pescari de oameni. Din clipa întâlnirii cu Domnul, “hrana” lor constă în primirea şi dăruirea iubirii semenilor, conştienţi de faptul că Dumnezeu este cu ei şi îi întăreşte în facerea de bine. De fapt, “Împărăţia” este acolo unde Dumnezeu “împărăţeşte”, unde poruncile Sale sunt respectate şi practicate, unde este El în centrul atenţiei.

Sunt mulţi creştinii implicaţi în aspectul social al vieţii acolo unde sărăcia, boala şi singurătatea apasă pe umerii semenilor lor. Prin munca lor, Împărăţia se apropie şi de acei sărmani, fraţi ai lui Isus. Munca noastră trebuie să o facem cu conştiinţa că nu noi trebuie să mântuim lumea, deoarece a fost mântuită de jertfa lui Isus. Prin urmare, aceste aspecte “negative” ale vieţii pământeşti – care vor avea un sfârşit fericit, dacă vor fi trăite cu credinţa şi speranţa în Domnul – nu trebuie să ne sperie sau să ne determine să ne pierdem nădejdea şi răbdarea. Noi trebuie doar să acceptăm să fim instrumentele smerite – asemenea apostolilor – prin care Domnul răspândeşte tuturor iubirea şi binefacerile sale. Cu alte cuvinte, trebuie să trăim ca şi “fii ai luminii”… într-o lume dominată de întuneric.

Concluzie

Din cuprinsul pericopei de astăzi nu ştim cum au reacţionat locuitorii Capernaumului, dar pornind de la textul din Mt 11, 23: “Şi tu Caparnaume până la Iad te vei coborî. Deoarece dacă în Sodoma s-ar fi făcut minunile făcute în tine, până astăzi ar exista“, înţelegem că apostolul Matei subliniază amărăciunea, întristarea lui Isus, pentru că a fost urmat şi ascultat numai de unii locuitori ai oraşului. Unii primesc mesajul Său, alţii, nu. Unii îşi fac un scop al vieţii din Evanghelie, alţii o refuză; o parte din noi crede, alta, nu. Dacă nu te converteşti, dacă nu te schimbi, mori. Dacă nu-ţi pare rău de greşelile din trecut, dacă nu le vezi, le vei repeta. Amin.

 

* * *

 

Chemarea ucenicilor

Autor: pr. Vasile Rob
Copyright: Predici.cnet.ro

Sfanta Scriptura ne spune ca, primul care a raspuns “da” chemarii lui Dumnezeu a fost Avraam, pe cand a fost scos din tara sa si dus intr-un pamant ales de catre Dumnezeu; apoi profetul Isaia, cand Dumnezeu intreaba: “Pe cine voi trimite? Cine va merge pentru noi?” Is. 6,8.

In Noul Testament raspunsul dat de Maria la vestea alegeri sale de catre Dumnezeu ca sa fie mama Fiului sau, spune: “Iata, roaba Domnului, fie mie dupa Cuvantul tau!” Lc. 1,38.

Dupa cum vedem din putinele exemple extrase si prezentate aici, initiativa chemarii este intotdeauna a lui Dumnezeu. El cheama pe nume, direct sau prin altii, pe fiecare dintre noi, insa auzirea chemarii si raspunsul dat acestei chemari ne apartine in totalitate noua, oamenilor.

Sfantul apostol Pavel ne spune ca aceste chemari dumnezeesti nu sunt intamplatoare, pentru ca: “Pe care i-a hotarat, mai inainte, pe aceea i-a chemat.” Ro. 4,30. Iar sfanta Evanghelie pe care am auzit-o astazi ne arata ca primii care au auzit aceasta chemare de la Isus, au fost: fratii Simon si Andrei; Iacob si Ioan. Patru anonimi, chemati sa se impartaseasca din vestea buna pentru a-l predica pe cel care o aduce, Isus Cristos, prin vorba si prin fapta, dar si pentru ca sa fie “martori in Ierusalim, in toata Iudeea si Samaria, pana la marginile pamantului.” Fa. 1,8. Acesti anonimi pe care Isus ii face “pescari de oameni” prin transformarea lor, dupa cum le va spune si sfantul Pavel romanilor: “Nu va conformati acestei lumi, ci va schimbati prin inoirea minti, ca sa intelegeti vointa lui Dumnezeu.” Ro 12,2, au devenit “sarea pamantului” si aratori cu pluguri de aur pe campul fertil, dar inca neinsemantat, a lui Dumnezeu.

Atat chemarea “veniti dupa mine” cat si spontaneitatea raspunsului afirmativ, al celor patru, are un caracter solemn si o invitatie exemplara pentru toti crestinii, deoarece fiecare crestin este chemat pentru predicare, pentru indeplinirea unei anumite misiuni, in cadrul profesiei sale si in mijlocul societatii in care traieste acolo unde; inveti, lucrezi, in casa sau afara, oriunde, in viata ta. Predicare ce se face, cu mult folos, atat prin vorbe cat si prin fapte.

Prin chemarea celor patru Dumnezeu ii scoate din lumea pacatoasa, ii “indreapta” pentru ca, plini de Spirit Sfant, sa-i arunce, din nou, cu noi arme, ca sa construiasca, adevarata “corabie” a lui Cristos – Biserica sa. Si in acest contest crestinul deprinde oferirea de sine Creatorului, pentru si prin, aproapele sau; constientizarea ca fiecare crestin este unul din madularele Bisericii lui Cristos si ca este chemat la marele plan de mantuire, universala. Situatie in care fiecare dintre noi avem datoria de a raspunde “da” acestei divine chemari, deoarece, de felul in care, cei nascuti in Cristos, dau raspuns acestei invitatii depinde locul pe care vom fi asezati in Imparatia cerului.

Astazi, multora le vine greu a da curs favorabil chemarii divine, in contestul in care ochii le sunt orbiti cu atatea “vitei de aur” ce le sunt oferiti prin comert si mass media, sau de catre “profeti” mincinosi ce asalteaza sufletul celor slabi in incercarea de a-l popula cu demoni si idoli.

In raspunsul pe care-l dam chemarii lui Dumnezeu, un rol important il au: parintii, catehetii, preotii, invatatori, profesori si toti modelatorii de suflete, care trebuie sa-l arate pe Cristos si nu doar sa indice strada. Sa paseasca ei insisi pe urmele trasate de catre Isus, traind ca adevarati discipoli, indiferent de starea in care se afla.

Cand Isus i-a chemat, pe ucenicii sai sa-l urmeze nu le-a promis nimic din ceea ce atatea lume promite astazi: bani, bogatie, placeri, functii privilegiate, marire, putere sau un alt “vitel de aur”. Din contra, le-a oferit: dispretul semenilor, excluderea din comunitate, batjocura, lipsuri nenumarate, inchisoarea, chinurile si bataia si, in viitor fagaduinta vietii vesnice, speranta mantuirii si dragostea lui Dumnezeu, chiar daca acestea, uneori, au insemnat sau pot sa insemne si azi, in unele parti ale pamantului; foamea, sete si chiar moarte.

Imi vine in minte, cu aceasta ocazie, declaratia generalului Garibaldi, dupa atacarea Romei, adresata ostasilor sai: “Nu am nimic sa va ofer in afara de foame, sete, privatiuni de tot felul si moarte. Toti cei care-si iubesc tara, sa ma urmeze! “Asadar, toti care-l iubiti pe Dumnezeu urmati-l pe Cristos!

Si, astazi, ca si atunci, sunt oameni care raspund chemarii, perpetue, a lui Dumnezeu de a-l urma si de a-si consacra vietile Lui, care, prin aceasta oferire, aduc o schimbare in bine a acestei lumi.

Sigur ca, pe calea pe care Isus si-a chemat primii ucenici si pe care ne cheama si pe noi, urmasii lor de azi, nu este usor de umblat, dar aceasta este calea dreptati, a smereniei, a dragostei, a faptelor bune, a iubirii lui Dumnezeu, a virtutilor – calea adevaratului crestin.

Isus ne cheama mereu la el si ne-a transmis aceasta in multe locuri ale Evangheliei sale. Iata ce sta scris in Apocalipsa cap. 3,20: “…Eu stau la usa si bat! Daca va auzi cineva glasul meu si va deschide, voi intra!”

Hotararea de a auzi si de a deschide usa sufletului tau, iti apartine tie, frate crestine. Amin.

 

* * *

 

Chemarea primilor Apostoli

Autor: pr. Ioan Abadi si pr. Alexandru Buzalic
Copyright: Editura Unitas

Evanghelia din această duminică ne face cunoscută chemarea Apostolilor spre a-L urma pe Hristos, chemare adresată peste timp şi nouă.

Ca şi creştini, cu toţii am primit această chemare în momentul primirii Sacramentului Sfântului Botez. Ne-am îmbrăcat în Hristos prin Botez şi suntem chemaţi să devenim asemenea Lui. Hristos este exemplul vieţii noastre. Suntem datori să ne trăim viaţa în sfinţenie. De aceea El S-a oferit ca model. Prin venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ, ni s-a făcut cunoscut cum se poate apropia omul, de perfecţiune – de sfinţenie, în această lume după exemplul Fiului Omului. Revelându-ne sfinţenia lui Dumnezeu prin acţiunile Sale, ne-a prezentat în mod practic imitarea perfecţiunii divine: «Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este» (Matei 5, 48). Acest model de perfecţiune a fost oferit tuturor creştinilor, spre a fi urmat în Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. În cadrul Botezului şi a Schimbării la Faţă, Dumnezeu-Tatăl a mărturisit: «Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit» (Matei 17, 5). Creştinismul nu trebuie să fie altceva decât imitarea lui Hristos. El este perfecţiunea tuturor virtuţilor care pot fi practicate de fiecare dintre noi. Hristos le-a practicat în gradul cel mai înalt posibil. Calea arătată a fost iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, oroarea totală faţă de păcat şi de tot ceea ce implică acesta. Numai un astfel de model poate să fie imitat de noi, pentru că El, este universal, inexprimabil, atractiv şi plin de putere.

Toţi oamenii pot să-L imite pe Hristos. El, a dorit să ia asupra Sa toate mizeriile şi slăbiciunile noastre; a dorit să se asemene cu noi în toate lucrurile în afară de păcat. Timp de treizeci de ani a trăit o viaţă retrasă. A trăit în casa lui Iosif şi a Mariei, lucrând asemenea unui învăţăcel, ca un fiu de tâmplar (Matei 13, 55). Acesta L-a făcut să fie şi cel mai bun Exemplu de urmat pentru toţi acei oameni care prestează muncile aparent lipsite de importanţă, monotone, cu satisfacţii ascunse ochilor celor mulţi, care vin din afara ambientului muncitoresc. Toată viaţa publică a fost plină de zel. Şi-a petrecut-o în osteneli şi oboseli pentru a-i face pe cei sărmani fericiţi şi sănătoşi, împărţindu-le bucuria Sa. Prin suportarea patimilor ne-a oferit cel mai înălţător exemplu de răbdare în faţa chinurilor morale, terminând suferinţele acestei vieţi cu o rugăciune pentru persecutorii Săi. Acest lucru L-a făcut nu pentru că a fost Dumnezeu, şi nu a cunoscut suferinţa, ci pentru că a fost şi Om adevărat. Astfel, ca Om, a suferit cea mai mare ingratitudine din partea semenilor, părăsirea prietenilor Săi, trădarea lui Iuda. Dacă n-ar fi fost aşa, nu s-ar fi rugat ca să poată bea paharul patimilor Sale, nu ar fi simţit după răstignirea Lui părăsirea din partea lui Dumnezeu – pe care o simt toţi cei care prin păcat se îndepărtează de Dumnezeu, exprimată prin cuvintele: «Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit!» (Matei 27, 46).

Un model Universal nu poate fi decât unul plin de atracţie. Isus Hristos i-a atras pe toţi la El: «Când Mă voi înălţa de pe pământ, Îi voi atrage pe toţi la Mine» (Ioan 12, 32). Această profeţie a Lui a fost înfăptuită prin Biserica Sa. Câţi sfinţi, martiri şi mărturisitori, nu au căutat sfinţenia şi nu s-au asemănat cu El. Această căutare este legată de puterea harului care izvoreşte din Inima Sa străpunsă de suliţă. Este de ajuns să ne amintim de umilinţa, sărăcia, mortificarea şi toată viaţa Lui, pentru a fi atraşi de puterea exemplului Său, care conferă putere şi siguranţă deplină în urmarea Lui. Aceasta este singura cale prin care putem dobândi Cerul, la care nu de puţine ori a făcut referire în învăţăturile Sale.

Misterul răstignirii lui Isus Hristos ne-a dobândit victorie asupra slăbiciunilor şi înclinaţiilor noastre păcătoase, harul de a evita orice fel de păcat şi tăria în ispite. Acest adevăr incontestabil poate fi realizat în măsura înţelegerii perfecte, că Isus este capul Corpului Său Mistic ale cărui membre suntem noi.

Sfântul Epipod fiind dus înaintea judecătorilor pentru credinţa sa, a fost schingiuit prin fel de fel de torturi. În timpul procesului său a fost bătut crunt peste obraz. Cu faţa plină de sânge a strigat: “Mărturisesc că Isus Hristos este împreună cu Tatăl şi cu Spiritul Sfânt, un singur Dumnezeu. Şi se cuvine ca să-mi sacrific viaţa pentru Acela care este în acelaşi timp Creatorul şi Răscumpărătorul meu”. Şi de fapt, Epipod şi-a dat viaţa pentru Răscumpărătorul său, mărturisind cu preţul sângelui credinţa sa.

Suntem chemaţi şi noi, asemenea Apostolilor, fiecare în parte, pe numele său, să-L urmăm pe Hristos, care ne dăruieşte această chemare încă din momentul în care am fost aduşi la viaţă prin puterea lui Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este pe măsura noastră, pentru că El s-a făcut pentru noi totul în toate, a fost copil ascultător familiei şi îndatoririlor Sale, dar şi ascultător Tatălui Ceresc, a fost un muncitor în umbra existenţei de zi cu zi din atelierul lui Iosif, a fost Învăţător, Martir şi Model de sfinţenie. Dacă ne îndeplinim misiunea pe care am primit-o prin viaţa noastră, de părinţi, de copii, de oameni care-şi îndeplinesc îndatoririle de serviciu sau cele legate de viaţa socială, dând tuturor mărturie că suntem creştini, suntem pe calea care merge pe urmele Mântuitorului. Ori de câte ori citim despre chemarea Apostolilor să nu uităm că acest: “Vino după Mine” se adresează şi nouă celor de azi. Suntem chemaţi să devenim Apostoli ai timpurilor noastre, urmând modelul perfecţiunii – sfinţeniei. A fi sfânt astăzi, este mai greu ca niciodată; nu suntem chemaţi să ne dăm viaţa pentru credinţă – chiar dacă atunci când Domnul ne-o cere, trebuie să dăm şi această mărturie de credinţă – nici să facem fapte mari, ci suntem invitaţi să trăim în sfinţenie zi de zi, în intimitatea familiei, în relaţiile cu aproapele, fie că ne este prieten sau duşman, vecin sau străin. Suntem chemaţi să ducem viaţa ascunsă a lui Hristos în Nazaret şi să fim mărturie vie a existenţei creştinismului şi a valorilor sale mereu actuale. Dacă greutăţile vieţii ne apasă şi problemele materiale ne fac să cădem pe drum, să privim spre Cer, să ascultăm şoapta Domnului care spune – “Vino!” – să ne ridicăm şi… să mergem mai departe.

Rugăciune

Doamne, venim înaintea Ta fiind atât de departe de Tine. Grijile şi preocupările noastre de zi cu zi ne-au făcut să uităm de chemarea pe care am primit-o la Sfântul Botez, când am acceptat să urmăm calea Ta. Ascultăm vocea lumii, ce zic alţii despre noi, dar glasul Tău nu-l lăsăm să ajungă în sufletul şi în inima noastră. Uneori ne este chiar foarte greu să ne ridicăm în picioare sau să stăm în genunchi, atunci când Tu Te cobori pe altar, lăsându-ne împresuraţi de îndoiala pe care Satan încearcă să o strecoare în fiinţa noastră. Ce-Ţi vom spune despre chemarea pe care am primit-o de la Tine? Nimic altceva, decât că lăsându-ne cuprinşi de spiritul lumesc am transformat-o în ceva simbolic, omiţând să o trăim zilnic după exemplul Tău, aşa cum am promis la primirea Sfântului Botez.

Cât de departe suntem de exemplul Tău Isuse. Pentru noi chemarea înseamnă doar grija faţă de propria persoană şi propriile interese, căci pentru orice lucru pe care-l facem aşteptăm recompense, ori dacă nu, îl facem fără tragere de inimă. O, Doamne, cât de departe suntem de exemplul Tău!

Fă, Isuse, ca învăţătura şi harul Tău să pătrundă prin toate mădularele noastre, să mişte fiinţa noastră, dovedindu-Ţi că într-adevăr ne trăim chemarea pe care am primit-o la Botez, făcându-Te cunoscut lumii întregi. Amin.