Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a din Post
Anul C (A, B)
Lecturi:
Geneza 15,5-12.17-18
Filipeni 3,17-21; 4,1
Luca 9,28-36

Luca 9,28-36

Cam la opt zile după aceste cuvinte, i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage. Şi, în timp ce se ruga, înfăţişarea feţei lui s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi vorbeau cu el: aceştia erau Moise şi Ilie care, apărând în măreţie, vorbeau despre plecarea lui care trebuia să se împlinească în Ierusalim. Iar Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut gloria lui şi pe cei doi bărbaţi care stăteau de vorbă cu el. Când aceştia s-au îndepărtat de el, Petru i-a spus lui Isus: “Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe, una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”, neştiind, de fapt, ce zice. Pe când spunea acestea, a apărut un nor şi i-a învăluit în umbră, iar ei s-au înspăimântat când au intrat în nor. Atunci s-a auzit o voce din nor spunând: “Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de el!” Îndată ce a încetat vocea, Isus se afla singur. Iar ei au tăcut şi nu au spus nimănui în zilele acelea ce au văzut.

 

Autori

pr. Anton Dancă
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Pierre-Marie Delfieux
pr. Raniero Cantalamessa
pr. Paul Butnaru
pr. Eduard Patraşcu
pr. Alessandro Pronzato
Diverşi alţi autori
FSC
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Claudiu Dumea
pr. Pietro Righetto
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Jertfă de jurământ

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

În duminica I-a din Postul Mare am încercat să pătrundem în misterul lui Cristos şi l-am aflat postind, flămând, însetat, prăfuit, departe de lume, în adâncul pustiului, rugându-se, luptându-se cu Ispititorul şi rămânând mai tare ca stânca. Am admirat măreţia sa sufletească, morală bazată pe credinţă. Dar imaginea pe care ne-am făcut-o, oricât ar fi ea de frumoasă, ar fi incompletă fără revelaţia de azi: Isus în splendoarea divinităţii sale.

Ca să ajungem la înţelegerea lui Isus transfigurat, să pornim de la Abraham, protagonistul primei lecturi!

Spune un proverb: Pasărea mălai visează şi săracul, praznic. Un nomad ca Abraham, un sărman rătăcitor din loc în loc, ce poate visa mai mult decât o patrie, o casă, o familie numeroasă şi o masă asigurată şi bogată? Mai cu seamă că Abraham, înainte de a fi nomad, înainte de a fi chemat de Dumnezeu, se bucurase de toate cele pământeşti în Urul Caldeii, în casa tatălui său. Ascultând de chemarea lui Iahve, pornind în necunoscut, are parte de un cort pe care îl mută din loc în loc, după cum găseşte hrană pentru turma sa de oi. Şi de data aceasta Dumnezeu îl cheamă afară din cort şi-i cere să privească, în timp de noapte, cerul înstelat şi dacă poate, să numere stelele, făgăduindu-i: Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi… şi îţi voi da în stăpânire ţara aceasta.

Dumnezeu i-a promis un popor numeros şi o ţară, un neam mesianic, menit să pregătească venirea Fiului său în lume, să se înscrie în istoria umană şi să aibă un loc precis unde se va naşte ca om, şi ca om să facă în Dumnezeu însuşi masa, casa şi patria fiecărui om de bunăvoinţă din toate neamurile pământului. A înţeles oare Abraham planul lui Iahve? Este greu de spus, deoarece Dumnezeu este imprevizibil şi totdeauna mai darnic decât îşi poate omul închipui. Important este că Abraham a crezut că va fi părintele unui neam numeros, că va avea o casă, o patrie şi printr-unul din urmaşii săi atât de numeroşi se vor realiza lucruri minunate. Dumnezeu i-a răsplătit credinţa pe loc, încheind cu el un legământ, pentru care s-a jurat că îl va respecta. Am auzit forma în care s-a jurat Dumnezeu. Din porunca Domnului, Abraham a luat o juncă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani, o turturică şi un pui de porumbel; le-a înjunghiat şi animalele le-a despărţit în două, punând bucăţile faţă în faţă; Dumnezeu, sub chipul unei coloane de foc, a trecut în timpul nopţii printre jumătăţile de animale. Această jertfă, destul de curioasă, constituia jurământul lui Dumnezeu; era un vechi rit de alianţă; participanţii treceau printre bucăţile de carne sângerândă şi chemau asupra lor soarta animalelor jertfite, dacă şi-ar fi călcat jurământul. Sub simbolul focului (cf. Gen 3,2; 13,21; 19,18) trece Iahve însuşi, singur, căci este un angajament unilateral, bazat pe alegerea divină liberă şi pecetluită solemn printr-un jurământ imprecatoriu – trecând printre animalele despicate (cf. Monumenta linguae dacoromanorum – genesis - pag. 345). Jurământul voia să spună: Aşa să ajung, despicat, mort şi pradă păsărilor cerului, dacă nu-mi voi ţine făgăduinţa! S-a jurat Dumnezeu prin jertfă, prin forma supremă vrednică de crezare. S-a jurat noaptea, pe întuneric, pentru ca să se facă lumină prin jertfa Fiului său.

Ce trebuie să înţelegem de aici?

Dumnezeu este bunătate nemărginită, are mereu iniţiativa pentru salvarea omului: alege, cheamă, făgăduieşte şi, culmea, se jură. Nu cere lui Abraham să-şi ţină făgăduinţele în acelaşi fel, prin jurământ, fiindcă ştie, cunoaşte nestatornicia omului, ci vrea ca prin statornicia sa divină să-i dea motiv de statornicie în credinţă pe calea binelui.

De ce face Dumnezeu atât de mult? Are trebuinţă de om? Dacă nu-l crea, nu avea; dar dat fiind faptul că l-a creat, are trebuinţă de om pentru slava externă a numelui său de Creator atotputernic. Din acest motiv, făgăduind întregii omeniri mântuirea, l-a trimis pe Fiul său în lume ca om, ca dovadă supremă a iubirii care a pus în mişcare voinţa creatoare şi prin Fiul său de pe crucea de pe Calvar, se jură că va da împărăţia veşnică tuturor acelora care vor crede în iubirea lui.

Acei care nu-şi ţin făgăduinţele bune, nu urmează glasul conştiinţei drepte, nu dau ascultare revelaţiei, dau dovadă că nu cred în jurământul lui Dumnezeu, în iubirea lui şi astfel devin duşmanii crucii lui Cristos. Şi sfârşitul lor este pieirea, căci dumnezeul lor este pântecele, ei se fălesc cu cele ce sunt spre ruşinea lor şi nu se gândesc decât la cele pământeşti.

Cu cât ar trebui să fim noi mai credincioşi, mai fideli lui Dumnezeu decât Abraham? Indiscutabil, cu cât făgăduinţele pe care ni le-a făcut sunt mai mari, cu atât legământul şi jurământul sunt mai sfinte. Nouă ne-a făgăduit cerul, locuinţa lui Dumnezeu însuşi; ne-a făgăduit transformarea sărmanului nostru trup de lut în asemănarea îngerilor prin înviere; ne-a făgăduit tinereţea fără de bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, fericirea fără apus. Că îşi va ţine aceste făgăduinţe, Dumnezeu s-a jurat pentru noi, nu în timp de noapte prin jertfe de animale, dar în plină zi prin jertfa Fiului său pe cruce. Cristos de pe cruce este jurământul lui Dumnezeu, garanţia că ne va da cerul, învierea şi fericirea veşnică, siguranţa că în sânul lui Abraham, adică în paradis, ne vom găsi masa, casa şi patria, pe toţi cei iubiţi de care ne desparte moartea, dar pe care trebuie să o acceptăm cu credinţă ca pe o jertfă din partea noastră, pe mormânt având crucea, pe care în viaţă am jurat cu credinţă în numele lui Cristos că vom trăi spre slava numelui lui Dumnezeu.

Era necesar ca Fiul să coboare Taborul şi să urce Calvarul, ca noi să credem în iubirea Tatălui care se jură pe crucea Fiului, ca noi să jurăm cu credinţă pe aceeaşi cruce că vom face numai ceea ce este bine. Dacă ne ţinem jurămintele, Tatăl ne-a dat în imaginea vie a chipului strălucitor al Fiului său de pe Tabor ceea ce vom fi şi noi.

Ca să avem capacitatea de a ne ţine făgăduinţele bune, să privim cu mai multă atenţie spre Isus! Se schimbă la faţă în timp ce se roagă. Numai hotărârile bune nu ne schimbă la faţă, dacă nu îngenunchem cu umilinţă spre a ne ruga cu iubire.

Un filozof din vechime spunea: Omul este un animal religios. Omul care se roagă dă dovadă că şi-a înţeles natura sa umană, că este conştient de superioritatea sa faţă de celelalte vieţuitoare prin aceea că ştie să-şi recunoască cu demnitate Creatorul, pe care îl iubeşte, îl adoră şi se străduieşte să menţină legătura cu dânsul. Rugăciunea supremă a omului, prin care se realizează cea mai intimă legătură între Dumnezeu şi om, este sfânta Împărtăşanie, trăirea în viaţa cea nouă primită de la Cristos, în viaţa sa divino-umană, fiindcă transfigurarea lui Isus constituie şi profeţia schimbării substanţelor pâinii şi vinului în trupul şi sângele lui Isus, jertfa supremă a Noului Testament prin care se cimentează zilnic alianţa dintre cer şi pământ, dintre Dumnezeu şi om. Avem un exemplu grăitor în viaţa lui André Frossard, fiul primului prim-secretar general al Partidului Comunist Francez, Ludovic Oscar Frossard, care a scris o carte intitulată Dumnezeu există, eu l-am întâlnit, în care îşi povesteşte viaţa până a devenit catolic. Până la douăzeci de ani nici nu a fost botezat. Nu s-a gândit niciodată să devină creştin. Trăia fără Dumnezeu şi era mulţumit. Avea o idee călăuzitoare pentru viaţă: Este de datoria savanţilor să rezolve problema existenţei sau inexistenţei lui Dumnezeu; până atunci sunt liber să trăiesc după cum voiesc. Într-o zi mergea cu maşina prin Paris împreună cu un prieten, ca să ia masa la un restaurant. Trecând prin faţa capelei Surorilor Congregaţiei Reparatoare, prietenul său a oprit maşina, a coborât şi l-a rugat pe André să aştepte până va face o scurtă vizită la preasfântul Sacrament expus pentru adoraţie. N-a stat nici cinci minute şi Frossard André şi-a pierdut răbdarea. A intrat în capelă ca să-l cheme pe prietenul său. Era pentru prima dată că intra într-o biserică. Privirile i-au fost atrase de preasfântul Sacrament expus. Ostia din monstranţă a început să strălucească feeric şi din lumina ei el a înţeles chemarea divină. Pentru el minunea s-a repetat treizeci de zile în şir. André mărturiseşte că în această perioadă el a fost omul cel mai fericit din lume. Îşi încheie cartea cu cuvintele: O, iubire divină! Pentru a vorbi despre tine nu mi-ar ajunge veşnicia!

Să ne rugăm şi să adorăm preasfântul Sacrament ca să obţinem schimbarea feţei noastre; lucru absolut necesar pentru a-l vedea pe Isus între Moise şi Ilie.

Închei cu rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău şi curăţă ochii sufletelor noastre, ca să ne putem bucura de vederea strălucirii tale veşnice. Amin.

 

* * *

 

Doamne, fă să vedem!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

În 2Regi 6 ni se spune cum armata siriană a venit noaptea şi a înconjurat o cetate în care se afla Elisei, profetul lui Dumnezeu. Scopul lor era capturarea lui Elisei pentru că acesta îşi folosirea puterile profetice pentru a-i furniza informaţii strategice esenţiale regelui Israelului. Ghehazi, slujitorul lui Elisei, s-a trezit dimineaţa şi a văzut că erau blocaţi în cetate şi, natural, a început să se teamă. Cum iese cu basmaua curată din această situaţie omul lui Dumnezeu? Când Elisei l-a văzut pe Ghehazi panicându-se a încercat să îl calmeze spunându-i: “Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroşi decât cei ce sunt cu ei” (2Regi 6,16). Cine să creadă însă aşa ceva? Elisei se roagă atunci: “Doamne, deschide-i ochii ca să vadă!” (versetul 17). Şi Dumnezeu i-a deschis ochii lui Ghehazi şi acesta “a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei”. În acea zi, Elisei a avut o victorie uşoară împotriva duşmanilor săi.

Evanghelia de astăzi vine după un pasaj în care Isus le-a spus discipolilor săi că “Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie” (Luca 9,22). Aceasta nu era o veste prea bună pentru discipolii care se aşteptau ca Isus, Mesia, să înfrunte şi să facă una cu pământul armata romană de ocupaţie şi să refacă împărăţia lui Israel (Fapte 1,6). Mulţi au început să aibă imediat îndoieli: Este Isus cu adevărat Mesia pe care îl aşteptau? Este El cu adevărat Unsul lui Dumnezeu care trebuia să vină? Trebuie să mergem împreună cu El spre sfârşitul neplăcut din Ierusalim sau ar trebui să ne retragem cât încă putem? În acel moment trebuie că Isus se simţea cam ca Elisei în faţa speriatului său slujitor. Astfel că Isus se decide să facă ceva cam ca şi Elisei.

Într-o dimineaţă frumoasă, câteva zile mai târziu, Isus îi invită pe trei lideri ai grupului de apostoli, Petru, Iacob şi Ioan, să meargă cu el la un moment de rugăciune pe munte. Muntele este locul întâlnirii cu Dumnezeu. Moise l-a întâlnit pe Dumnezeu pe munte, şi la fel şi Elisei. Pe munte Isus intră în rugăciune. Iar ochii apostolilor, ochii lor spirituali, s-au deschis şi au putut să vadă o frântură din adevăratul Isus pe care ochii lor fizici nu îl mai văzuseră aşa vreodată. Au văzut între întreaga curte cerească alături de Isus. Au auzit vocea Dumnezeului invizibil spunând: “Acesta este Fiul meu cel ales; ascultaţi de El!” (Luca 9,35). Aceasta este confirmarea de care aveau nevoie. Isus era într-adevăr Cel aşteptat. Cerurile au dat mărturie despre el. Acum îl vor asculta şi îl vor urma până la uciderea Lui în Ierusalim. Orice s-ar întâmpla, sunt acum siguri de un lucru: Dumnezeu este cu Isus; victoria finală va fi a Lui.

Cât de frecvent trecem şi noi prin momente în care minţile ne sunt pline de îndoieli şi ne întrebăm “Unde este Dumnezeu?” Gândiţi-vă la oamenii care au cunoscut vieţi scandaloase, egoiste şi insensibile ale unor oameni de-ai Bisericii, şi s-au întrebat: “Cum poate Dumnezeu să fie aici?” Mulţi au renunţat atunci la credinţă. Gândiţi-vă la oamenii traumatizaţi de nedreptăţile sociale şi de discriminare, care caută un loc de muncă şi alţii mai puţin îndreptăţiţi decât ei primesc slujba pentru că au pile sau accentul lor este curat. Văd cum cei care ajung sus în societate o fac prin mijloace imorale şi se întreabă: “Unde este Dumnezeu?” Sau poate avem chiar în familie persoane care sunt pe moarte, ori suferă în urma unei despărţiri.

Nu ne simţim noi uneori ca şi cum lumea s-ar prăbuşi peste noi? Avem atunci nevoie de un timp în care să ne retragem pe munte în rugăciune, cerându-i lui Dumnezeu să ne deschidă ochii pentru ca să vedem. Când Dumnezeu ne va lăsa pentru o secundă să întrevedem eternitatea, ne vom da seama că problemele acestei vieţi sunt de scurtă durată. Vom avea apoi curajul să acceptăm suferinţele aparent lipsite de sens, ştiind că în toate Dumnezeu este alături de noi. Tot ce avem nevoie este o scurtă întrezărire a Cerului pentru a prinde puteri, pentru a ne duce crucea zi de zi, pentru a-l urma pe Isus, ştiind că crucea Postului este urmată de cununa Paştelui.

 

* * *

 

Schimbarea la Faţă

Autor: pr. Pierre-Marie Delfieux
Traducere: sr. Agnes
Copyright: Predici.cnet.ro

Suntem chemaţi astăzi să privim un Chip. Privindu-l, devenim totodată mai buni ascultători ai cuvântului dumnezeiesc. Pentru că cel mai convingator dintre cuvinte este acela ascultat şi păstrat îndelung în inimă: altfel spus, contemplat. Pe muntele Tabor, unde suntem convocaţi astăzi, unde ne duce Isus împreună cu apostolii Petru, Iacov şi Ioan, urmează să ascultăm ce are de spus Chipul grăitor al Domnului, urmează să contemplăm însuşi Chipul Cuvântului.

În acest chip transfigurat se spune tot, se arată tot, se împlineşte tot. Ni se dezvăluie chipul omului desăvârşit. Când Isus Cristos, pe Tabor, ne oferă priveliştea umanităţii Sale îndumnezeite, El anticipează vederea “faţă în faţă” prin care se va împlini cândva propria noastră umanitate: “Căci acum vedem ca în oglindă, neclar, dar atunci vom vedea faţă în faţă. Acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1Corinteni 13,12).

Ce este un chip omenesc? Este înfăţişarea unei inimi, cum spune Ben Sirac cel înţelept: “Inima omului schimbă faţa lui, ori spre bune, ori spre rele”, ca mai apoi să adauge: “Din vedere se cunoaşte omul, şi din chipul feţei se cunoaşte cel înţelept” (Înţelepciunea lui Isus Sirac, 13,30 şi 19,26). Privindu-l aşadar, aşa cum a apărut transfigurat pe înălţimea Taborului, pe Domnul Isus, stăm înaintea unei ferestre ce s-a deschis o clipă înspre veşnicie. “Strălucirea gloriei şi chipul fiinţei sale, întrevăzute fulgerător, sunt ca o ancoră a sufletului, sigură şi puternică, ce pătrunde dincolo de perdeaua catapetesmei (Evrei 1,3 şi 6,19), adica dincolo de vălul trupului lui Cristos.

În miezul acestei duminici a Postului, în toiul iernii noastre, un glas ajunge până la noi, purtat de strălucirea gloriei, ca să ne arate cine este omul şi cine este Dumnezeu. Cine este Isus pentru mine. Cine sunt, cine trebuie să fiu eu, pentru El… Acela care ne-a chemat să-l urmăm (Matei 16,24) nu ne porunceşte de la distanţă, nu ne dă lecţii stând undeva deasupra. Dumnezeu a coborât la noi (vezi Pilde 30,4 şi Ioan 3,13), a venit printre ai Săi (Ioan 1,11). A păşit lângă noi pe potecile existentei noastre. A cunoscut, la fel ca noi, foamea şi setea şi osteneala, bucuria, admiratia, tristeţea, lacrimile, prietenia şi trădarea. Prin faptul că el însuşi a cunoscut încercarea, poate să vină în ajutorul celor care sunt încercaţi (Evrei 2,18). Este Învăţătorul plin de autoritate, este Medicul milos al sufletelor, este Profetul care ne arată calea. A urcat pe jos până în vârful Taborului, şi întreaga viaţa i-a fost istovitor urcuş, terminat pe Golgota.

Pauza pe care o face astăzi Cristos, în vârf de munte, ne povesteşte despre înaltul către care ne atrage acela care a venit din ceruri pentru a ne fi Calea (Ioan 3,31; 8,23; 14,6). Lumina de pe faţa Lui este preacurată strălucire de har dumnezeiesc. Iar hainele care devin strălucitoare ca lumina ne arată înfăţişarea Noului Adam, “al doilea om [ce] este din cer” (1Corinteni 15,47) venit printre noi pentru a ne făgădui (şi a ne dobândi) nemurirea: “Într-adevăr, Dumnezeu, care a zis: ‘Să strălucească lumina din întuneric’, el însuşi a strălucit în inimile noastre pentru luminarea cunoaşterii gloriei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Cristos” (2Corinteni 4,6). Cel care va fi torturat până la desfigurare pe Golgota este astăzi transfigurat pe Tabor. Înainte şi dincolo de zorii sacrificiului suprem pe Cruce, străluceşte de pe-acum lumina Învierii.

Chipul lui Isus străluceşte ca soarele! Pentru că Domnul Cristos se identifică cu “soarele dreptăţii” vestit de proorocul Malahia. Este cel al cărui chip arată “ca soarele când străluceşte în toată puterea sa” (Apocalips 1,16). Este acela care va lumina cândva cetatea cea nouă şi veşnică a Ierusalimului ceresc (Apocalips 21,21 şi 22,5). Despre acest Cristos solar înfăţişat nouă astăzi, un glas din cer ne spune: “Acesta este Fiul meu cel ales, ascultaţi de el!” (Luca 9,35). În Evanghelia după Matei (17,5), mesajul este: “Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea…” Revelaţia aceasta a divinei duioşii a Tatălui ne introduce direct în tainele dragostei trinitare.

Urmându-l pas cu pas pe Cristos pe potecile pământului, urcând cu el până pe Tabor, ne aflăm în prezenţa Persoanei divine a Fiului, Cuvântul care era de la început cu Tatăl, prin care toate s-au făcut (cf. Ioan 1,2-3), Regele regilor şi Domnul domnilor, aşa cum îl numeşte Apocalipsa Sf. Ioan. Reacţia discipolilor când se desfăşoară înaintea lor atâta splendoare, atâta strălucire, este uşor de înţeles. Înspăimântaţi, pietrificaţi, greu de urnit… ca apoi să rămână mult timp tăcuţi, aşa cum povesteşte Luca (9,6).

În ceea ce ne priveşte, dincolo de splendoarea Teofaniei, ne mişcă revelaţia despre adevăratul chip al umanităţii noastre. Chipul pe care răul îl poate desfigura. Chipul pe care s-a aşternut, încă de la origini, umbra păcatului şi a ruşinii (Geneza 3,3). Ştim din experienţa zilnică ce rău ne pot schimonosi mânia ca şi lăcomia, trândăvia ca şi avariţia, mândria deşartă, desfrâul, ca şi invidia – ca să nu vorbim decât despre păcatele numite “de căpetenie”!

Chipul omului se poate însă lumina şi înfrumuseţa, în contact cu binele. Sunt în Biblie multe pilde ale acestei înfrumuseţări legate de o faptă deosebită, cea a Iuditei, a Esterei, a lui Moise, a diaconului Ştefan, căruia contemplaţia, în chiar cercul acuzatorilor din Sinedriu, îi dă o faţă “ca a unui înger” (Fapte 6,15). Tot experienţa de zi cu zi ne arată câtă frumuseţe străluceşte în lume prin vieţile celor drepţi şi milostivi, înţelepţi şi curaţi, vieţile sfinte duse în lumina lui Cristos, în adevăr şi spirit de sacrificiu. Să-l ascultăm pe Sf. Paul vorbind despre chemarea la sfinţenie adresată nouă de Dumnezeu, şi despre harul dăruit nouă prin Isus, ca să putem răspunde celui “care ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci pentru planul său şi pentru harul pe care ni l-a dat în Cristos Isus mai înainte de începutul veacurilor, dar care acum a fost descoperit prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Cristos, care a nimicit moartea şi a făcut să strălucească viaţa şi nemurirea…” (2Timotei 1,9-11).

Prin sfinţi, prin chipul Maicii Sale, Cristos ne arată iar şi iar chipul Său de lumină. A trecut aproape un veac şi jumătate de la interogatoriul adolescentei Bernadeta Soubirous, la Lourdes, de către comisarul de poliţie Jacomet, în ziua de 21 februarie 1858. Este vorba despre “domnişoara” pe care mica Bernadeta a putut-o vedea, şi a cărei extatică întâlnire a aşternut pe chipul fetei o frumuseţe nepământească. “E frumoasă domnişoara?” întreabă comisarul, după ce a pus-o pe fetiţă să descrie cum era îmbrăcată făptura ce-i apăruse în grota de la Massabielle. “Da, domnule, foarte frumoasă”, răspunde ea. “Frumoasă ca doamna cutare, sau doamna cutare…?” întreabă comisarul, admirator expert al frumuseţilor locale. Bernadeta răspunde, plină de milă, în dialectul ei pietros: “Nu se compară!” Îi putem crede pe cei şi pe cele care au fost cândva, precum Petru, Iacob şi Ioan, martori ai Luminii. “Să strălucească asupra noastra lumina feţei tale, Doamne, şi vom fi mântuiţi!

 

* * *

 

Schimbarea noastră la faţă în Cristos

Autor: pr. Raniero Cantalamessa
Traducere: Iaşi
Copyright: Predici.cnet.ro

În toate cele trei cicluri liturgice, în duminica a doua din Post aflăm această Evanghelie a Schimbării la Faţă, dar cu toate acestea nu suntem constrânşi a ne repeta. De fapt, în fiecare an, prin programarea altor lecturi, liturghia ne îndeamnă să reflectăm asupra unui aspect deosebit a acelui episod. De data aceasta, Paul ne aminteşte, că adevărata noastră patrie este în cer, şi că într-o zi, Isus Cristos va schimba şi trupul nostru muritor spre a-l face asemenea trupului Său glorios.

Aceasta este semnificaţia eclesială a Schimbării la Faţă. Apostolul ne face să descoperim dintr-odată întreaga transfigurare a tuturor. Episodul nu ne mai apare numai ca singura Schimbare la Faţă a lui Isus de faţă numai cu cei trei apostoli. Schimbarea la Faţă a lui Isus este un semn şi o profeţie a ceea ce se va întâmpla cu noi într-o zi. Cele săvârşite de Isus Capul trebuie să fie completate în mădularele trupului Său: nu numai suferinţa, ci chiar şi transfigurarea.

Aici ne-am putea înşela dacă am gândi că transfigurarea noastră va fi numai în cer, adică după moarte, şi nu chiar acum în inima noastră: fără aceasta zadarnic o vom aştepta pe cealaltă. Noi trebuie să ne asemănăm cu Cristos în duh, în gânduri, în viaţă, pentru ca în ziua aceea, după ce El îşi va fi supus pe cel din urmă duşman, toate acestea să poată trage la lumină şi trupul nostru. Aşadar, să reflectăm serios asupra acestei importante teme a transfigurării noastre în Cristos, lăsându-ne îndrumaţi de însuşi apostolul Paul, care ne-a sugerat această idee, fiindcă este o meditaţie pregătitoare la Sărbătoarea Învierii Domnului.

Viaţa noastră creştinească se desfăşoară între un “a fi” şi un “a deveni”, sau “un deja”, care înseamnă a “fi în Cristos”; “Voi sunteţi în Cristos Isus”. Prin botez s-a adăugat ca o nouă dimensiune fiinţei noastre; o dimensiune întru totul spirituală, dar nu mai puţin reală decât cea dăruită nouă prin naşterea cea trupească. Fiinţa noastră naturală “s-a îmbrăcat cu Cristos”. Această nouă realitate constă într-o serie de raporturi pe care le avem cu Tatăl, cu Isus Cristos şi cu Duhul Sfânt, precum şi cu fraţii noştri.

Noi suntem numiţi – pe drept cuvânt – fiii Tatălui, mădularele trupului lui Cristos, templele vii ale Duhului Sfânt, fraţi între noi. Acesta este grandiosul şi inalienabilul nostru “deja”. “Încă nu”, adică viitorul vieţii creştine este transformarea în Cristos. Noi suntem deja în Cristos Isus, însă trebuie să devenim cu adevărat Cristos Isus! Sfântul Paul, care a evidenţiat atât de bine fiinţa noastră în Cristos, vorbeşte despre o aşteptare pe care Cristos a format-o în cei botezaţi: “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la omul desăvârşit, la măsura staturii plinătăţii lui Cristos”.

Ne vom ocupa acum numai de cel de-al doilea aspect al vieţii creştineşti, despre devenirea acestei vieţi. Uitând trecutul, noi ne avântăm cu ardoare spre viitorul indicat de Domnul, spre acel punct de sosire care înseamnă: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. Atâta vreme cât nu vom atinge personal acel punct de sosire, nu putem vorbi decât prin aproximaţii, cu cuvintele acelora care, ca şi Paul, l-au atins şi l-au experimentat, şi repetăm ceea ce ne-au povestit cei ce au vizitat piscurile cele mai înalte.

Cine este şi cum arată omul transformat în Cristos? Nu este altul decât acela a cărui hrană este de a face Voinţa Tatălui; unul care se lasă condus mereu şi docil de către Duhul Sfânt, fie că este vorba de a merge în pustie, pe Tabor, ori pe Ghetsimani. Omul transformat în Cristos este unul care-şi iubeşte fraţii, în aşa fel încât să fie în stare să-şi dea viaţa pentru ei (viaţa, nu moartea, adică propriul lui timp, afecţiunea, competenţa, bunurile materiale).

Omul transformat în Cristos este unul care s-a lăsat câştigat pentru Împărăţie, şi care este în stare a-şi da viaţa pentru ea fără a pretinde vreo recompensă, cu excepţia prieteniei cu Isus; unul care să nu fie mercenar sau să-şi aştepte plata pentru cel mai neânsemnat serviciu; unul care să fie un frate al lui Isus; unul care munceşte pentru împărăţie atât în societate cât şi în familie. Ceea ce am descris acum nu este altceva decât punctul terminus. Noi lăsăm în seama lui Dumnezeu a atinge acest punct când şi cum va vrea El, pentru că nu ştim dacă-l vom putea atinge acum sau numai după moarte. Acum, însă, ne vom ocupa de calea ce duce într-acolo, deoarece tocmai aceasta ne priveşte mai îndeaproape, aici şi acum. Există trei etape deosebite:

1. Cunoaşterea lui Cristos

Pilda cea mai vădită a pasiunii pentru a-l cunoaşte pe Cristos este tocmai apostolul Paul. Necunoscându-l pe Isus “după trup”, el avea o dorinţă mult mai arzătoare de a descoperi Misterul Maestrului care îi apăruse înviat. Într-o scrisoare a sa el scrie: “Dar cele care erau pentru mine un câştig, de dragul lui Cristos, eu le-am considerat o pierdere, ba, mai mult, de acum consider că toate sunt o pierdere în comparaţie cu superioritatea cunoaşterii lui Cristos Isus Domnul meu. De dragul lui am pierdut toate şi le consider gunoi ca să-l câştig pe Cristos”. Paul se adânceşte în cunoaşterea lui Cristos, neîncetând a studia nespusele sale bogăţii.

Ar trebui să simţim şi noi o nouă pasiune de a-l cunoaşte pe Isus, o dorinţă arzătoare de a auzi vorbindu-se despre El, a socoti – aşa cum spune Sf. Bernard – totul fără gust, acolo unde lipseşte Isus, ceea ce ar trebui să ne conducă la o relaţie personală, vie şi adevărată cu Maestrul. Isus nu mai este o amintire istorică sau un personaj, ci pentru noi este o persoană, un prieten, aşa cum şi noi suntem prieteni ai lui. În inima noastră ar trebui să se nască dorinţa de a fi recunoscuţi în lumea de astăzi ca ucenici ai lui Isus din Nazaret.

Dar cum vom câştiga noi o atare cunoştinţă vie a lui Isus? Unul dintre mijloace este lectura şi ascultarea asiduă a mărturiei apostolice, care răsună în Biserică (magisterul episcopilor, teologia); apoi studiul şi mai ales studiul Sfintei Scripturi: legea (adică Vechiul Testament), care aşa cum spunea Sf. Augustin, este plină de Cristos; la rândul Său, Isus este cheia pentru a înţelege întreaga Biblie; fără de El Scriptura rămâne ca acoperită cu un văl.

2. Imitarea lui Cristos

Cunoaşterea lui Isus se face în vederea imitării Sale. În Evanghelia de astăzi, însuşi Tatăl ne pune pe urmele lui Cristos spunând: “Pe El să-l ascultaţi!” Crucea ocupă un loc preponderent în această imitare, fiindcă este cheia a toate, şi există un raport direct între ea şi transfigurarea noastră întru Cristos: “Am fost răstignit împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”. A deveni asemenea lui Isus în moarte este calea pentru a ajunge la învierea din morţi, adică la transfigurarea noastră în El.

Imitarea lui Isus trebuie să fie spirituală, nu literală. Trebuie să mergem până la inima Lui, adică să avem aceleaşi sentimente ca ale inimii Sale. Să devenim oameni care să simtă aşa cum simte Isus, care stau înaintea Tatălui în umilinţă şi în ascultare ca şi Isus care spune: “Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima”.

3. Împărtăşirea cu Cristos

Care este sensul efortului pe care îl facem pentru a-l cunoaşte şi a-l imita pe Isus Cristos? Poate acela de a ne procura, prin meritele noastre, transformarea în Cristos? Nu. Categoric nu. Sfântul Paul spune: “mă străduiesc s-o cuceresc, aşa cum am fost şi eu cucerit de Cristos Isus”. Alergarea sau efortul nostru sunt necesare pentru că Dumnezeu doreşte să construiască împreună cu libertatea noastră, nu fără aceasta, aşa cum ne-a “creat fără de noi”. Dar cu toate acestea, ceea ce ne mântuieşte nu este voinţa noastră de a fi mântuiţi de Dumnezeu, ci voinţa lui Dumnezeu de a ne mântui; cu alte cuvinte harul Său: “Căci prin har aţi fost mântuiţi datorită credinţei şi aceasta nu e de la voi, ci este darul lui Dumnezeu”.

El este care ne îmbracă şi ne dăruieşte mantia mântuirii, aşa cum l-a îmbrăcat pe Fiul risipitor cu haină nouă, punându-i inel în deget şi sandale în picioare. Ceea ce putem face noi este numai faptul de a umple vasele cu apă, pentru că numai Isus cu Duhul Său poate transforma apa în vin. O atare comuniune a vieţii cu Cristos îşi află apogeul într-un sacrament: Euharistia, care este sacramentul prin excelenţă al transfigurării noastre în Cristos.

Aparent, noi suntem aceia care îl primim pe Cristos şi îl asimilăm, însă în realitate El este Acela care ne asimilează întru sine: “Aşa cum m-a trimis Tatăl care este viu, iar eu trăiesc prin Tatăl, la fel şi cel care mă mănâncă pe mine va trăi prin mine”. Principiul vital mai puternic asimilează pe cel mai slab: vegetalul asimilează mineralul, animalul asimilează vegetalul, spiritualul asimilează animalul, iar aici divinul asimilează umanul. Efectul Euharistiei este de a ne face ceea ce mâncăm (Sf. Leon cel Mare). “Nu tu mă vei asimila pe Mine – spune Domnul – ci Eu te voi face asemenea Mie” (Sf. Augustin).

După Euharistie urmează rugăciunea. Evanghelia de astăzi începe cu cuvintele: “i-a luat cu sine pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob şi s-a urcat pe munte ca să se roage…” Isus nu s-a suit pe munte ca să fie transfigurat, ci ca să se roage; aceasta a fost intenţia Lui; Transfigurarea a fost, într-un oarecare sens, efectul rugăciunii sale voită de Tatăl. În vreme ce se ruga a fost cuprins de fericire. Aceasta este o avertizare puternică pentru noi, pentru că nu există progres în viaţa noastră de comuniune cu Isus fără rugăciune, şi mai ales fără acel tip de rugăciune pe care Isus ni l-a arătat astăzi, adică o rugăciune făcută cu calm, în tăcere şi dacă este posibil departe de lume.

Sunt oameni care se plâng că viaţa de creştin este prea grea; unii ca aceştia, într-un fel oarecare, au dreptate, deoarece fără rugăciune nu numai că este dificilă ci chiar imposibilă. Din această cauză Isus insistă atât de mult: “Rugaţi-vă, rugaţi-vă fără încetare, rugaţi-vă”. Nu este suficientă numai o rugăciune pe apucate, sub forma unei simple iaculatorii, exprimate în timpul muncii sau în călătorie; trebuie măcar odată pe zi să facem o rugăciune mai prelungită, care să permită inimii noastre să ia contact cu inima lui Dumnezeu. Fără această aprovizionare, orice altă rugăciune se stinge.

Pe lângă Postul spiritual şi Cuvântul lui Dumnezeu, rugăciunea este al treilea “exerciţiu” esenţial pentru a petrece cum se cuvine Postul Mare. Tatăl ceresc ne-a vorbit şi nouă prin cuvintele Evangheliei de astăzi: “Acesta este Fiul meu cel prea iubit: ascultaţi-L!” Iată că noi l-am ascultat, şi acum, acelora care l-au primit în Cuvântul Său, Isus ne mai dă şi Trupul şi Sângele Său; pentru o clipă pregustăm starea din cer de după înviere, atunci când şi trupul nostru va fi conformat Trupului glorios al lui Isus.

 

* * *

 

Duminica a doua din Postul Mare

Autor: pr. Paul Butnaru
Copyright: Predici.cnet.ro

Continuându-ne drumul sfânt al Postului Mare pe care l-am început în Miercurea Cenuşii, iată-ne ajunşi astăzi la cel de-al treilea moment al acestui parcurs spiritual. Această a treia ştafetă spirituală, a liturgiei duminicale de astăzi, are loc pe muntele Tabor în atmosfera atât de solemnă şi plăcută a Schimbării la faţă a lui Isus.

După ce acum câteva zile am primit impunerea cenuşii, ca un semn că vrem şi noi să urcăm pe urmele lui Cristos la Ierusalim pentru a sărbători ziua cea mare a Paştelui, duminicile acestui timp de post nu sunt simple popasuri menite odihnei, ci sunt tot atâtea ocazii de a face ca, acel apel la convertire pe care l-am acceptat atunci, să devină cât mai angajant şi concret. De aceea semnificaţia proprie fiecărei evanghelii care ne este propusă nu poate găsită decât străduindu-ne să-i înţelegem mesajul în lumina acestui timp sfânt al postului în care ne aflăm.

Astfel, evenimentul de pe Tabor ne aminteşte de fiecare dată cu destulă uşurinţă anumite adevăruri fundamentale: Isus este cu adevărat Dumnezeu iar opera pe care o împlineşte el este lucrarea întregii Sfinte Treimi; prezenţa şi lucrarea sa în lume nu distruge legea veche sau profeţiile, care erau pilonii credinţei iudeilor, ci le împlineşte pe acestea, astfel încât, adevăraţii fii ai poporului lui Dumnezeu nu pot să-i nege mesianitatea; dincolo de aparenta lipsă sau slăbiciune a lui Dumnezeu, el este acela care va învinge pecetluind soarta istoriei.

Dar dincolo de toate aceste semnificaţii al schimbării la faţă a lui Isus, cred că mai potrivite sunt altele. Una dintre ele ar fi aceea a încurajării pentru a nu abandona acest drum al postului, un drum care, dacă este parcurs în mod autentic, nu poate să nu fie greu, dificil şi anevoios. Aşa cum Cristos şi-a arătat slava înaintea pătimirii pentru ca ucenicii să rămână statornici în urmarea sa în momentele dificile ce aveau să vină, la fel Biserica ne invită să privim chipul divin şi glorios al lui Cristos pentru a nu ne descuraja în meditarea pătimirii sale şi în asocierea la suferinţa sa. Perseverenţa pe care o cere trăirea autentică a postului justifică pe deplin o astfel de încurajare. Însă a rămâne doar la acest sens al evenimentului schimbării la faţă înseamnă a reduce postul doar la o probă căreia trebuie să-i rezistăm şi nimic mai mult; aceasta ar face din timpul şi practica postului un scop în sine, pe când de fapt scopul este participarea la bucuria Învierii şi comuniunea cu Cel Înviat.

Postul Mare nu este o probă, ci un drum de convertire, de transformare iar scopul acestui drum este nu rezistenţa fizică, ci transformarea, înfrumuseţarea spirituală a chipului nostru. Astfel, cred că cea mai potrivită semnificaţie a evenimentului pe care ni-l propune evanghelia de astăzi este aceea de a recunoaşte în frumuseţea lui Cristos pe Tabor, frumuseţea pe care trebuie să o aibă chipul nostru. Evanghelia de astăzi ne arată modelul pe care fiecare dintre noi trebuie să-l reproducă în sufletul său. Acelaşi gând îl exprima şi Papa Benedict al XVI-lea în cateheza din Miercurea Cenuşii a acestui an: încă de la origini, Postul Mare a fost trăit ca şi timp de imediată pregătire pentru Botez, care era administrat în mod solemn în Vigilia pascală. Tot Postul Mare era un drum spre această mare întâlnire cu Cristos, spre această scufundare în Cristos şi această reînnoire a vieţii. Noi suntem deja botezaţi, dar Botezul adesea nu este rodnic în viaţa noastră zilnică. De aceea şi pentru noi Postul Mare este un reînnoit “catecumenat” în care mergem din nou la întâlnirea cu Botezul nostru pentru a-l redescoperi şi a-l retrăi în profunzime, pentru a deveni din nou cu adevărat creştini. Timpul Postului Mare trebuie aşadar să ne ajute să scoatem la lumină chipul lui Cristos din noi, chip ce l-am primit în ziua botezului nostru dar pe care cel mai adesea îl ţinem îngropat, ascuns sub atâtea măşti pe care lumea le preferă astăzi şi datorită cărora drumul nostru prin lume este mai lesne. Prezenţa chipului lui Cristos în noi nu este o fantezie, nu este o iluzie, ci este un adevăr pe care deseori Evanghelia îl repetă (cfr Mt 25, 31-46) şi pe care apostolul Paul îl întăreşte chiar prin micul fragment din Scrisoarea sa către filipeni, care formează a doua lectură de astăzi, amintindu-ne că suntem cetăţeni ai cerului.

Este adevărat însă şi faptul că nu puteam recunoaşte acest chip frumos al lui Cristos de pe Tabor şi nici nu puteam să-l căutăm şi să-l scoatem la lumină în noi dacă nu credem. Tocmai de aceea nu fără rost prima lectură de astăzi de aminteşte de credinţa lui Abraham, o credinţă care a făcut ca Domnul să ducă la împlinire faptele minunate ale iubirii sale; o credinţă care dincolo de calculele umane s-a abandonat în mâna lui Dumnezeu. Este aceeaşi credinţă ca şi cea mărturisită la Botezul nostru, însă nu totdeauna este aceeaşi cu cea pe care o trăim. De aceea Sfântul Părinte îndeamnă ca mai ales în acest timp să ne redescoperim Botezul şi să-l trăim; adică să lăsăm loc lui Dumnezeu să lucreze în viaţa noastră.

Un renumit sculptor lucra odată la o statuie dintr-un lemn preţios. Când a terminat-o, toţi care o vedeau erau de părere că aceasta este opera unui Spirit; ceva de o asemenea frumuseţe nu putea să iasă din mâinile unui om. Domnitorul locului îl întrebă pe sculptor: “Ai avut vreun secret?” El îi răspunse: “Sunt un meşteşugar şi n-am secrete. Este aşa de simplu. Când am început să mă gândesc la lucrarea cu care maiestatea ta m-ai însărcinat, mi-am aduna spiritul şi nu m-am mai gândit la mărunţişuri. Am postit ca să mă liniştesc. După trei zile de post, am uitat răsplata şi onoarea. După cinci zile nu m-am mai gândit la laude şi critici. După şapte zile, nu mi-am mai simţit trupul şi nici unul din mădularele mele. Nu mai ştiam că mă aflu la curtea maiestăţii tale. Tot ceea ce mă putea abate de la lucru era acum îndepărtat. M-am concentrat asupra unui singur lucru: asupra statuii. Apoi am mers în pădure pentru a mă uita cum erau crescuţi copacii. Când am descoperit trunchiul potrivit, figura statuii era deja în el, clară şi curată. M-am apucat de treabă şi forma ieşea de la sine. Dacă n-aş fi zărit acest trunchi, n-ar fi luat naştere această statuie. Dar ce se întâmplase? Adunarea, concentrarea gândurilor mele au lovit exact în chipul ascuns al lemnului. În urma acestei ciocniri a luat naştere opera pe care o datorez Spiritului.” (preluat din Să educăm prin pilde şi povestioare, de Fr. Daniel Ciobanu F.S.C.)

La fel şi pe noi Postul Mare trebuie să ne ajute să scoatem la lumină chipul frumos al lui Cristos ascuns în sufletele noastre, chipul adevăratului creştin. Dar pentru a redobândi chipul strălucitor al lui Cristos trebuie să învăţăm să privim cât mai mult spre chipul celui pe care l-am străpuns (cfr. In 19,37) după cum ne îndeamnă şi Sfântul Părinte prin însăşi titlul Mesajului pentru Postul Mare din acest an, reluând apoi la rugăciunea Angelus de duminica trecută: să intrăm, deci, în timpul Postului Mare cu ‘privirea’ aţintită asupra coastei străpunse a lui Isus. Acest chip suferind îl putem privi de aproape atât parcurgând cu pietate Calea Crucii, dar şi umblând cu ochii deschişi alături de fraţii noştri aflaţi în suferinţe şi lipsuri. Şi dacă unii folosesc postul pentru a avea un trup mai frumos, noi trebuie să-l fructificăm pentru a înfrumuseţa chipul fraţilor noştri suferinzi şi pentru a avea din nou chipul dumnezeiesc ce l-am primit.

 

* * *

 

Duminica a II-a din Postul Mare

Autor: pr. Eduard Patraşcu
Copyright: Predici.cnet.ro

- Comentariu exegetico-spiritual la lecturi -

Lectura I (Gen 15,5-12.17-18)

Aşteptarea ca să se împlinească timpii lui Dumnezeu se lungeşte şi-l pune la încercare pe Avram. De aceea Domnul vine să-l îmbărbăteze şi-i promite că răsplata pentru constanţa dovedită va fi foarte mare (v. 1): seminţia sa va fi numeroasă ca stelele şi va moşteni pământul ţării unde acum este străin. Avram reînnoieşte credinţa în Domnul: “a crezut în Domnul” (v. 6a). Fiecărui Cuvânt al lui Dumnezeu Avram răspunde cu un “Amin” (de la aman: a fi stabil, a crede) total, cu adeziunea deplină: întreaga sa viaţă este “ancorată” în Cuvântul Domnului ca într-o stâncă sigură.

Lui Dumnezeu îi place, ca o jertfă perfectă, această credinţă ascultătoare: de aceea “l-a socotit drept“, adică Domnul însuşi pronunţă sentinţa prin care preoţii erau chemaţi să ateste perfecţiunea victimei pentru jertfă. Prin comportamentul său – ca să spunem aşa – Avram s-a pus în poziţia corectă faţă de Dumnezeu. Iar Domnul, atunci, se manifestă ca şi acel Dumnezeu care ia în propriile mâini soarta lui Avram, deoarece are pentru el un plan pe viitor (v. 7). Sunt utilizate aici cele două verbe care vor ritma episodul exodului: “a conduce afară” şi “a da în posesie”.

Promisiunea Domnului nu e niciodată un cuvânt inconsistent. Atunci când Avram cere o garanţie, propune un rit de jurământ pentru noi înspăimântător: a trece printre jumătăţile de animale despicate (v. 17) însemna că cei doi membri ai pactului invocau asupra lor, ca şi blestem, soarta acelor cadavre în caz că nu ar fi rămas fideli faţă de acordul făcut. Trebuie notat că este Dumnezeu care porunceşte lui Avram să facă pregătirile pentru rit, însă doar El trece printre acele jumătăţi prin intermediul unui întuneric şi, mai ale, prin coloana de foc. În timp ce Domnul trimite un somn adânc asupra lui Avram (termenul folosit este acelaşi ca în cazul somnului trimis asupra lui Adam) care îl face insensibil; astfel Dumnezeu îşi ia responsabilitatea doar pentru sine în ceea ce priveşte blestemul. Fapt pentru care Dumnezeu se leagă de istoria lui Avram şi a urmaşilor săi pentru totdeauna printr-un jurământ solemn şi irevocabil, deci printr-o fidelitate irevocabilă care nu recere aportul omului.

Într-adevăr Domnul îi poate spune lui Avram şi oricărui om: “Nu te teme! E sunt apărătorul tău!” (v. 1), oferind astfel un viitor cu orizonturi inimaginabil de vaste pentru speranţa omenească (v. 5.18-21).

Lectura a II-a (Fil 3,17-4,1)

Creştinilor din Filipi Paul le repetă invitaţia de a fi prudenţi cu cei care încearcă să introducă practici tipic evreeşti: aceştia îşi pun încrederea şi orgoliul în observarea unor obiceiuri care sunt “trupeşti”, adică pur şi simplu omeneşti (3,1-4). Cu acest scop, Apostolul aduce exemplul propriei vieţi şi explică alegerile pe care le-a făcut (v. 5-14).

Mulţi sunt de fapt cei care ar vrea să-i devieze de la credinţa în Cristos cel Răstignit pentru a o înlocui cu “circumciziunea” şi cu diferite practici exterioare, legate în particular de folosirea anumitor alimente, lucruri acestea care sunt indicii ale faptului că “pântecele” (stomacul) este în centrul atenţiei (cel care dictează alegerile vieţii) – ceea ce ar trebui să fie motiv de ruşine şi nu de mândrie! Demascând grijile unei astfel de religiozităţi pământeşti (v. 19), Paul îndeamnă la a îndrepta spre cer privirea credinţei, dorinţele inimii: nu pământul este patria noastră, ci cerul, unde locuieşte Domnul – Tatăl Nostru; de acolo aşteptăm venirea în slavă a Mântuitorului.

La începutul scrisorii sale, sf. Paul ilustrase viaţa creştină folosindu-se de imaginea atletului care aleargă pentru a obţine victoria (2,16; 3,12-14). Acum, această cursă se configurează ca şi o aşteptare, ca şi o dorinţă fierbinte de a ajunge la capăt. Amintind de “imnul cristologic” din cap. 2, Apostolul deschide o nouă privire contemplativă asupra realităţilor ultime: Isus Cristos este Mântuitorul căruia totul îi este supus. Acesta este orizontul vieţii creştine: merită deci efortul de a rămâne statornici în Domnul. Fidelitatea comunităţii creştine devine pentru Paul coroana, semnul că şi-a terminat în mod victorios cursa.

Evanghelia (Lc 9,28b-36)

Ca şi în celelalte evanghelii sinoptice, şi în Evanghelia după Luca schimbarea la faţă a lui Isus este pusă în relaţie cu evenimentele mai înainte narate (v. 18-27). Aceleaşi evenimente însă, sunt referite într-o perspectivă particulară care ajută la aprofundarea semnificaţiei. Isus urcă pe munte împreună cu trei ucenici privilegiaţi “ca să se roage” (v. 28). Şi evenimentele dinainte erau încadrate de rugăciunea lui Isus “deoparte” cu ucenicii săi. După ce s-a rugat, Învăţătorul pusese câteva întrebări ucenicilor spre a vedea până la ce nivel înţeleseseră ucenicii identitatea Sa, şi aşa să-i înveţe El ceea ce ei trebuiau să ştie despre El. Acum, în rugăciune, oferă confirmarea extraordinară a Cuvântului său: colocviul în rugăciune cu Tatăl îl “transfigurează” pe Isus până la a-şi schimba aspectul devenind “un altul”. Strălucirea sa dă posibilitatea de a fi recunoscut ca Fiul Omului anunţat de profeţi şi aşteptat de oameni.

Moise şi Ilie – Legea şi Profeţii – sunt martorii adevărului evenimentului. Ei discută cu Isus despre ieşirea sa: la fel ca şi ceilalţi doi revelatori ai lui Dumnezeu, şi Isus este chemat să iasă, să depăşească o limită: şi va fi limita extremă, aceea a vieţii veşnice.

Ucenicii devin “toropiţi de somn” (cf. somnul profund al lui Avram), aşa cum se va întâmpla în Ghetsemani: această atitudine demonstrează că omul nu reuşeşte să suporte “greutatea” prezenţei divinului, oricum s-ar manifesta el, slavă (cf. Is 6) sau suferinţă (cf. Is 42; 49; 52; 53). Norul care îi învăluie pe cei prezenţi semnifică faptul că Isus este împlinirea istoriei şi a riturilor lui Israel: el însuşi este de acum “cortul întâlnirii” lui Dumnezeu cu omul. Glasul divin din nor îl proclama “Fiul cel Preaiubit”: este titlul “Slujitorului lui Yhwh” din Is 42,1, titlu atribuit Fiului Omului de către apocaliptica ebraică contemporană lui Isus. În acest mod Tatăl însuşi atestă identitatea şi misiunea lui Isus şi porunceşte să fie ascultat.

Când viziunea se termină, Isus rămâne singur cu ai săi. Viaţa este reluată în credinţă, acea credinţă care ia naştere din ascultare (în cele două semnificaţii ale sale: “a auzi şi a asculta”; cf. Rom 10,17) şi se concretizează în fidelitatea urmării lui Isus Cristos, Omul-Dumnezeu care alege să moară pentru “mulţi” spre iertarea păcatelor.

 

* * *

 

Chemaţi să “iasă”

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Invitaţie la aventură

Orice aventură începe lăsând în spate uşa casei. Avram s-a lăsat “condus afară” din propria ţară, din atmosfera domestică, la invitaţia hotărâtă a lui Dumnezeu. Şi când este atins de oboseală şi de ispita de a se “instala” chiar şi într-un mic teritoriu de siguranţă, tot Dumnezeu se îngrijeşte să-l conducă “afară”, făcându-l să întrevadă un orizont nemăsurat. A crede, pentru Avram, înseamnă a se lăsa condus, în condiţia de nomad, de Cel care se defineşte precis: “Eu sunt Domnul care te-a făcut să ieşi din Ur din Caldea”. A avea credinţă, pentru Avram, ca şi pentru orice credincios, înseamnă a te încrede într-un cuvânt care îţi propune un itinerar diferit, necunoscut, încă de explorat în întregime.

Şi în mână nu ai nimic. Şi picioarele calcă pe un pământ străin. Şi ochii sunt obligaţi să privească “dincolo” de gardul viu. Memoria nu poate vagabonda sau să se odihnească în nostalgia trecutului, dar este proiectată înainte. Credinţa este o continuă mutare a graniţelor. Neîncetată “ieşire” din incinta domestică, din obiceiuri, din ţarcurile convenţiilor şi ale conformismelor. Credinţa împiedică fie să te afunzi în regretul trecutului, fie să te mulţumeşti cu prezentul. Este tensiune, în sensul literal de “a tinde spre”. Este anti-imobilism. Este un itinerar de libertate, întrucât o persoană devine liberă să meargă acolo unde este chemată.

Dumnezeu întăreşte cu cuvântul

Avram ar cere unele informaţii suplimentare în privinţa ţării, obiectul promisiunii divine: Doamne, cum aş putea şti că o voi stăpâni? Şi Dumnezeu nu ezită să întărească cu propriul cuvânt. Stabileşte un pact, o alianţă (taie o alianţă, după ritualul descris de prima lectură). Cel credincios nu are în taşcă un contract, un certificat de asigurare. Şi nici măcar o hartă geografică.

Dumnezeu “iscăleşte” cu cuvântul. Şi cuvântul trebuie să fie suficient. În fiecare zi acel cuvânt nu vine să te anunţe că ai sosit, te poţi instala, ţi se consimte să iei în stăpânire ţara, dar că eşti aşteptat “în altă parte”, că întâlnirea este fixată “dincolo”. Şi tu eşti sigur că asculţi cuvântul în măsura în care te laşi, în fiecare zi, “condus afară”. “Chemarea” lui Dumnezeu este mereu un semnal de plecare.

Cortul serveşte pentru… a pleca

Petru, încă înspăimântat de cuvintele lui Cristos care au anunţat un drum dureros, doreşte să se aranjeze în viziunea luminoasă de pe muntele transfigurării: Învăţătorule, este frumos pentru noi să stăm aici. Să facem trei corturi… Petru schimbă înţelesul cortului, simbolul prin excelenţă al unei vieţi nomade, caracterizate ca provizorie. Acolo ar fi vrut să transforme într-o şedere definitivă, adăpost protector împotriva riscului crucii. Pretinde posedarea înainte de confruntarea aventurii, lumina fără a trece prin întunecimea Calvarului. Se înşeală că poate “ajunge”, fără să trebuiască să înfrunte inconfortul plecării (a neîncetatelor plecări!) şi “trecerea” obligatorie prin presele muntelui Căpăţânii, că poate contempla cerul fără deranjul de a “ieşi afară” din refugiul confortabil, că poate număra stelele fără să trebuiască să înfrunte noaptea.

O poziţie incomodă

Paul (a doua lectură) ar condamna o astfel de atitudine ca tipică “duşmanilor crucii lui Cristos”. Şi acuza, evident, nu se referă numai la Petru. Logica Crucii este opusă logicii cuceririi şi a posesiei. Cine este “prieten” al crucii lui Cristos nu se mai poate considera un “sosit”, dar trăieşte condiţia precară a pelerinului, a străinului, a călătorului. A primi crucea înseamnă a fi – cum subliniază F. Gentiloni – “suspendat-apăsat”. Înălţat în sus, totuşi ţintuit în cuie în jos. Picioarele nu se reazămă de pământ, nu mai eşti stăpân pe paşii tăi, totuşi nu aparţii cerului. Te găseşti într-o poziţie “dezechilibrată”: suspendat între cer şi pământ.

Atârnat, adică tras spre pământ, expus la toate loviturile care vin de jos. Şi singurele lucruri care ţin sus sunt cuiele. Unica siguranţă este că nu te poţi desprinde. Atârnat, suspendat, deci. Aş mai adăuga: “întins”. Da, pe cruce te simţi şi “întins”, adică tras, înclinat înainte. Maxima dinamismului ajunge în imobilitate. Mai ales, trebuie să accepţi să devii purtător: “Când erai mai tânăr, te încingeai singur, şi mergeai unde voiai; dar când vei fi bătrân îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge şi te va duce unde tu nu vei voi” (Io 21,18). Petru va fi credincios Învăţătorului său numai când, în loc “să stea aici”, va învăţa să se lase condus unde nu ar voi… Desigur. Ştii care este scopul. Dar cel la care ajungi astăzi nu este definitiv. În zori trebuie să porneşti din nou fără a şti unde seara vei ridica cortul. Nu este loc pentru auto-complăcere. Şi eşti “expus” (iată o altă consecinţă a logicii crucii) ostilităţii, compătimirii, refuzului ironic din partea altora.

Pentru ei nu ai actele în regulă. “Patria noastră este în ceruri”. Ar fi mai oportun de tradus: “cetăţenia noastră”. “Cetăţenia” aici, nu este atât în raport cu un loc, dar indică apartenenţa la Cineva, relaţia vitală cu Isus Cristos, Domnul înviat, aducătorul mântuirii. Şi această apartenenţă nu este certificată de nici un document. De fapt nu este problema de acte, ci de un cuvânt care se păstrează în suflet. Cel care prezintă acte este un “sărman trup”, care participă cu precaritatea sa la suferinţele lui Cristos, în aşteptarea de a fi transfigurat conform prototipului cu corpul său glorios. “De nerecunoscut” după criteriile consfinţite de o mentalitate terestră. De nerecunoscut chiar pentru cel care va fi. Adevăratele documente de recunoaştere, pentru cel care crede, sunt cele care aparţin viitorului, datate în viitor. Şi astfel a “ieşi afară”, zilnic, nu pentru a stabili puncte solide, sau pentru a fixa ţinte atinse, ci pentru a înainta “mai departe” în aşteptare.

Cultul personalităţii

Fără îndoială ne trebuie o mare doză de curaj pentru a ne propune, cum face Paul, un model de imitat: “Fiţi imitatorii mei, fraţilor, şi priviţi la aceia care se comportă după exemplul pe care îl aveţi de la noi”. Pare că apostolul îşi acordă un pic de prezumţie, încurajează cultul personalităţii. Trebuie precizate unele lucruri: Paul nu revendică exclusivitatea propriei poziţii doctrinare sau propria metodă apostolică. Propune mai degrabă un stil de viaţă exemplară, pentru că este “semnat” de experienţa vitală a lui Cristos. În fond, îndeamnă să fie imitat nu orbeşte, fără simţ critic, ci “în mod condiţionat”. Ca şi cum ar spune: imitaţi-mă numai întrucât reproduc în mine fizionomia lui Cristos.

Nu afirmă categoric: referiţi-vă la mine, pentru că dreptatea este totuşi de partea mea (“eu am întotdeauna dreptate, cu excepţia a puţine dăţi când nu am dreptate”, cum repeta de la pupitru un oarecare preot, agitând evanghelia). Dar: sunt credibil în măsura în care comportamentul meu întrupează exigenţele evangheliei. Nu declară: poziţia mea este cea justă (unica justă). Ci: verificaţi dacă este coerentă cu mesajul anunţat. În acest caz, urmaţi-mă pe calea fidelităţii.

Dacă este un cult al personalităţii, este vorba despre cultul unei personalităţi “transfigurate”, nu de putere, ci de transparenţa luminii, adică o personalitate care dispare în capacitatea sa şi pretenţia sa în sens uman, pentru a lăsa să iasă în evidenţă trăsăturile personalităţii lui Cristos. Paul nu se defineşte ca fiind perfect. Trebuie citit tot fragmentul precedent pentru a ne da seama că apostolul, nu se socoteşte ca “ajuns”, se consideră ca un om “în drum spre…”, ba mai mult “în cursa” spre ţel. Deci, nu este vorba de a-l imita ca “primul”, sau întrucât este capabil să alunge adversarii, ci întrucât este angajat în efort (“eu mă sforţez să alerg…”). Mai ales Paul se oferă spre a fi imitat ca unul care nu se întoarce înapoi (“uit trecutul şi mă îndrept spre viitor…”). O astfel de atitudine ar trebui să redimensioneze pretenţiile anumitor călăuze de astăzi care înrolează urmaşi în zelul lor ca o tentativă patetică de a prinde trecutul cel mai perimat. Neîntrecuţi în urmărirea unei realităţi depăşite hotărâtor. Campioni inegalabili de exoduri pe dos, de eliberări spre… chilii de siguranţă.

În sfârşit Paul cere imitarea în refuzul oricărei forme de legalism şi de observanţe pur exterioare. În centrul vieţii sale, el nu pune un sistem de interdicţii, norme, prescrieri minuţioase, rituri, practici, ci chipul lui Isus răstignit, constituit Domn. “Ediţia creştină a legalismului este reducerea credinţei în Isus Cristos la un moralism voluntaristic care se căsătoreşte cu ritualismul şi formalismul doctrinal” (R. Fabris). Paul nu face inventarul meritelor dobândite, al virtuţilor, al prestaţiilor religioase, al succeselor dobândite, al însemnelor activismului eficient unite cu devoţionalismul ieftin. Aceasta ar fi şi o “încredere în trup”. Dar reafirmă propria adeziune la Cristos, de care a fost cucerit şi continuă să fie cucerit.

În felul acesta modelul este de a te încrede cu ochii… deschişi bine. Este exemplul unuia care a “ieşit” din schemele foarte reduse, din pasiunea unui fanatism obtuz, şi s-a lăsat dus afară în câmp deschis. Unul care nu-şi îngăduie nici auto-contemplaţia, nici glorificarea de către admiratori entuziaşti. Pur şi simplu unul care se oferă ca ghid tuturor acelora care nu doresc să se oprească. Şi vor să “sosească” pentru… a porni.

 

* * *

 

Lumina care transformă viaţa

Autor: Diverşi alţi autori
Copyright: Predici.cnet.ro

Duminica a II-a din timpul Postului Mare, prin lecturile pe care le propune spre proclamare si meditare, doreşte să ne trezească în inimi dorul “înflăcărat” după autentica LUMINĂ.

Care este raportul nostru cu această lumină? Cum o facem să lumineze în viaţa noastră?

Evenimentul “Schimbării la Faţă” relatat de sfântul evanghelist Luca, vine să ne întărească convingerea că nu putem înainta în credinţă, în iubire şi speranţă, dacă într-adevăr nu ne deschidem larg ochii inimii pentru a lăsa să intre splendoarea razelor pline de iubire ale transfigurării lui Isus. Suntem oarecum plasaţi într-o lume plină de incertitudini, indiferenţă, şi orbecăim zilnic lăsându-ne conduşi de palidele lumini ale societăţii, umplută de întunericul păcatelor, a minciunii, a nonvalorilor. Ne place mult parcă o astfel de viaţă lipsită de stres existenţial, de responsabilităţi, de neglijenţă spirituală în definitiv, şi dezorientarea este cea care pune parcă stăpânire pe fiinţa noastră, şi aşa fragilă.

Se spune că dacă doreşti să ai parte de o replică aproape perfectă a feţei tale, priveşte-te în oglindă, şi vei realiza cam cum arăţi. Dar şi oglinda poate avea anumite defecte din fabrică şi atunci nu reuşeşte să te ajute în totalitate. Eu merg mai departe şi spun că dacă vrei să ştii cam cum arată lumina din ochii inimii tale, priveşte-l în faţă pe Cristos schimbat la faţă, care nu are nici un defect şi el îţi va arăta cu blândeţe cam la ce capacitate ai ajuns cu lumina din inima ta. Eu, tu, noi … la ce capacitate am ajuns cu lumina??? Cu siguranţă mai avem mult de lucrat la modul nostru de a lumina, în vorbe alese, în fapte bune, în post, în rugăciune, în comuniune, în iubirea de aproapele şi de Dumnezeu în definitiv. Dacă astfel stau lucrurile cu noi, credinţa ne învaţă că este nevoie doar de un mic gest de umilinţă, de părere de rău, din partea noastră, şi Cristos va transforma sărmanul nostru trup, făcându-l asemenea cu trupul său glorios.

Sofia si Anastasia, doua foarte bune prietene, într-o zi, după ce au fost la şcoală, întorcându-se, s-au oprit la casa Sofiei pentru a se juca împreună câteva momente. Tatăl Sofiei ţinea în garaj tot felul de recipiente cu diferite substanţe în ele. Curioase ca orice copil, fetiţele au început să “controleze” cam tot ce era prin garaj. Au citit pe eticheta unui recipient “balsam pentru înfrumuseţare”, şi atunci, încurajată şi de Sofia, Anastasia a turnat puţin din conţinutul acelui recipient în palme, dându-şi apoi pe faţă. A început imediat să ţipe puternic, o ardea faţa groaznic. Tatăl Sofiei, fiind prin preajmă, a apărut imediat să vadă ce se întâmplă, şi când s-a apropiat, dându-şi seama de întâmplarea nefericită, şi-a pus mâinile în cap, tremurând; el pusese în acel recipient un acid foarte puternic şi nu îşi imagina că se va ajunge la această situaţie neplăcută. A sosit imediat

ambulanţa, iar medicii văzând-o pe fetiţă, nu îi dădeau şanse mari să mai poată vedea vreodată, însă, deodată, s-a făcut linişte deplină în ambulanţă. Anastasia se ruga neîncetat: “Doamne, tu eşti lumina soarelui meu, unica mea rază de soare, te rog nu-mi lua lumina soarelui…” şi repeta din ce în ce mai tare această rugăciune. Ajunşi la spital, toţi cei care ştiau în ce stare se afla Anastasia, medicii, părinţii Sofiei, Sofia, au rămas înmărmuriţi constatând că vederea ei a rămas perfectă. Toată lumea a numit această “constatare”, miracolul rugăciunii şi a iubirii lui Dumnezeu.

Ce ne învaţă această întâmplare? În primul rând, rămâi mereu în rugăciune, indiferent necazuri, de pericole, de clipele frumoase din viaţa ta. Roagă-te mereu cu totală încredere! Nu uita niciodată să te asemeni cu Cristos, căruia, în timp ce se ruga, înfăţişarea i s-a schimbat.

În al doilea rând, dacă împlineşti cele de mai sus, cu siguranţa lumina a schimbat deja viaţa ta, căci eşti conştient de faptul că Dumnezeu este mereu în preajma ta, prezent în inima ta, şi realizezi infinitele posibilităţi care izvorăsc din schimbarea sa la faţă şi fără ezitare vei putea mărturisi împreună cu psalmistul: Domnul este lumina şi mântuirea mea!

Tu ce spui: această lumină ţi-a transformat viaţa?

pr. Lucian Adam

 

* * *

 

Duminica a II-a din Postul Mare Ciclul C (lectio divina)

Autor: FSC
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Luca 9,28-36

Isus se schimbă la faţă

28 După opt zile, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. 29 Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. 30 Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: 31 erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. Ei vorbeau despre sfârşitul lui care urma să se împlinească în Ierusalim.

32 Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. 33 Pe când aceştia se depărtau, Petru i-a zis lui Isus: «Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie».

Nu-şi dădea seama ce spune. 34 În timp ce spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică. 35 Atunci s-a auzit din nor un glas: «Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!».

36 În timp ce glasul răsuna, Isus era singur. Ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Ca în toţi anii, liturgia Bisericii, în duminica a doua din Postul Mare invită să reflectăm asupra misterului “schimbării la faţă” a Domnului. La fel ca Botezul lui Isus, pe care l-am meditat în urmă cu câteva săptămâni, acest text este o “teofanie”; adică o relatare a manifestării lui Dumnezeu. Există diferite elemente care ne fac să considerăm că ne aflăm în faţa acestui gen literar: o colină înaltă, faptul de a fi singuri, o culoare albă şi strălucitoare aşa cum n-ar putea s-o facă nimeni, marele profet (Ilie) şi marele legislator (Moise) vorbind cu Isus, norul care se aşează peste ei şi glasul care-l confirmă pe Domnul ca Fiul preaiubit al Tatălui de care trebuie să ascultăm.

Acest text al manifestării Domnului este prezent în cele trei evanghelii sinoptice fără mari diferenţe între o relatare şi alta. Anul acesta medităm relatarea sfântului Luca.

Isus ia cu sine pe trei dintre discipolii săi cei mai apropiaţi: Petru, Iacob şi Ioan. Aceiaşi care-l vor însoţi în grădina Ghetsemani şi aceiaşi care-l vor însoţi la multe din minunile lui.

Specialiştii Bibliei studiază şi confruntă caracteristicile textului încercând să scoată supoziţii la nivel istoric. Noi nu vrem să intrăm în această problemă. Asumând parte din aceste reflecţii, ne întrebăm în manieră mai simplă şi “productivă”:

Ce sens teologic şi spiritual are relatarea schimbării la faţă a Domnului?

Cheia o găsim privind întregul context al acestui text special. Cu câteva versete înainte de această relatare, în Lc 9,22-27, Isus vesteşte pentru prima dată cu claritate absolută care este soarta care-l aşteaptă şi explică tot ceea ce se va întâmpla celui care vrea să-l urmeze ca discipol autentic:

Isus vorbeşte despre moartea sa

22 Isus le-a spus discipolilor săi: «Fiul Omului trebuie să sufere multe, să fie respins de bătrâni, de arhierei şi de cărturari, să fie ucis şi a treia zi să învie».

23 Apoi le spunea tuturor: «Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze. 24 Căci cine vrea să-şi salveze viaţa o va pierde, cine însă îşi va pierde viaţa pentru mine acela o va salva. 25 Aşadar, ce-i foloseşte omului dacă a câştigat lumea întreagă, dar se pierde sau se ruinează pe sine?

26 Căci, dacă cineva se ruşinează de mine şi de cuvintele mele, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni în gloria sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri. 27 Adevărat vă spun: sunt unii dintre cei de faţă care nu vor gusta moartea până când nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu».

Această situaţie pe care o relatează şi o anunţă Isus, desigur, i-a demoralizat pe discipoli care nu pot să înţeleagă cum Învăţătorul lor, Dumnezeu şi Domn “va suferi mult” şi “va fi ucis…”. Şi Isus, în faţa acestei “crize” interioare pe care o îndură, le dăruieşte posibilitatea de a contempla gloria sa şi puterea sa, gloria de Fiu al lui Dumnezeu, gloria şi puterea lui Dumnezeu… Toate acestea se găsesc în experienţa schimbării la faţă. Chiar dacă deja ştiu, aşa cum le-a spus însuşi Isus, că va suferi şi va muri, la fel ştiu (înainte de înviere) că El este Fiul glorios al lui Dumnezeu pe care l-au contemplat când s-a schimbat la faţă, s-a transformat în manieră strălucitoare pe munte. Schimbarea la faţă înţeleasă astfel se transformă într-o întâlnire anticipată cu gloria lui Dumnezeu în Isus din Nazaret înainte de învierea lui după moartea pe cruce. Este un moment de plinătate şi “siguranţă” în propriul drum al credinţei.

Pentru a ţine cont: În afară de duminica a doua din Postul Mare, liturgia Bisericii ne oferă în cursul ciclului său anual o altă dată pentru a reflecta asupra misterului schimbării la faţă a Domnului: e vorba de sărbătoarea Schimbării la Faţă care se celebrează la 6 august.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 17,1-8; Mc 9,2-10; Mc 5,37; Mc 14,40; Mc 16,5.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “Glorie, a glorifica, glorios”.

Întrebări pentru lectură

- Cât timp trece de la evenimentul anterior (Luca 9,22-27) până la urcarea pe muntele înalt?

- Cu cine se urcă Isus pe munte?

- Ce se schimbă la Isus? Cum se descrie în detalii transformarea lui?

- În acest context, cine apare în scenă?

- Ce poate să însemne că Ilie (mare profet) şi Moise (mare legislator) “vorbesc” cu Isus?

- Ce vrea să facă Petru? Ce-i spune lui Isus?

- Ce sentiment îi cuprinde pe discipoli?

- Ce ne spune Luca în privinţa cuvintelor lui Petru? Sunt coerente?

- Ce spune “glasul” în mijlocul norului?

- De cine trebuie să asculte?

- Găsesc discipolii “originea” glasului?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- În viaţa mea de rugăciune, simt eu că Isus mă duce pe un “munte înalt” pentru a fi singur cu El?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi episodul global al schimbării la faţă?

- Am experimentat în viaţa mea că Isus se schimbă la faţă, adică îmi face cunoscută puterea şi gloria sa ca Dumnezeu şi Domn? În ce situaţii? Notaţi-le pentru a le putea vizualiza bine.

- Am “amintire bună” despre experienţele schimbării la faţă în viaţa mea sau pun mai mult accentul pe experienţele de dezolare?

- Percep că schimbarea la faţă astăzi în viaţa mea poate să aibă loc printr-o experienţă puternică de întâlnire cu Isus în rugăciune şi în viaţa sacramentală?

- Privind la viaţa mea, unde mă aflu astăzi? Pe înălţimea întâlnirii cu Dumnezeu sau în valea dezolării şi a suferinţei, în urcarea muntelui pentru întâlnirea cu Domnul?

- Am ispita lui Petru de a rămâne în “vârful experienţei mistice” a schimbării la faţă şi să nu mă decid să “cobor” această experienţă la realitatea vieţii mele zilnice? Caut să duc experienţa rugăciunii în viaţa de toate zilele?

- Mă “înfricoşează” că Dumnezeu revelează gloria sa şi puterea sa în faţa vieţii mele sărmane şi mici?

- Las eu ca “glasul” Tatălui să confirme o dată şi de o mie de ori că Isus este Fiul său preaiubit?

- Îl ascult pe Fiul preaiubit al Tatălui?

- În drumul de pocăinţă din Postul Mare ce înseamnă a asculta “glasul” Tatălui?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

O formă de a-i răspunde lui Dumnezeu în rugăciunea din această Lectio Divina poate fi folosirea textului din Scrisoarea a doua a lui Petru care face referinţă la misterul lui Cristos pe care-l contemplăm astăzi:

2Pt 1,16-19

16 De fapt, noi nu v-am făcut cunoscută puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui pe baza unor basme bine ticluite, ci pentru că am fost martori oculari ai măreţiei lui.

17-18 El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi mărire, atunci când din partea gloriei măreţe a venit acest cuvânt: «Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulţumirea mea». Noi înşine am auzit acest glas venit din cer când eram cu el pe muntele cel sfânt.

19 Şi avem şi mai sigur cuvântul profetic la care faceţi bine că luaţi aminte ca la o lumină ce străluceşte în loc întunecos, până când se va lumina de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.

Fie ca acest alt text din Cuvântul lui Dumnezeu scris să poată trezi în noi răspunsul rugăciunii.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Contemplaţia în ea însăşi este un moment de schimbare la faţă a Domnului în faţa credinciosului. Înseamnă a capta cu toată sensibilitatea propriei vieţi forţa şi puterea lui Dumnezeu ca ceva realmente prezent şi activ.

Pentru aceasta, propunerea pentru contemplaţie va fi să se găsească un timp pentru a merge în biserica din cartierul tău sau din satul tău, pentru a merge la munte sau în faţa mării, pentru a merge la câmpie… şi a favoriza o întâlnire cu Domnul schimbat la faţă.

Un Dumnezeu care anticipă ora Paştelui său pentru ca să te poţi bucura cu anticipaţie de forţa învierii.

Merită să se stea în faţa tabernacolului într-o poziţie comodă, într-un moment când nu este multă lume şi, din adâncul tăcerii, să se perceapă prezenţa misterioasă a Domnului schimbat la faţă.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propunere personală

- Fă o “linie-traiectorie a vieţii”, o “linie istorică personală”, notând principalele momente de transfigurare individuală, familiară, eclezială şi socială. Aceste momente în care Domnul, în mod deosebit, s-a revelat pentru bucuria şi plinătatea noastră.

Propunere comunitară

- Faceţi cu persoanele cu care realizaţi Lectio Divina o evaluare a drumului parcurs. Văzând “lectura rugătoare a Bibliei” ca o experienţă de transfigurare, gândiţi-vă în ce măsură dinamica lui Lectio Divina este sau nu o “urcare” prin lectură, meditaţie şi rugăciune pe înălţimea contemplaţiei şi, de acolo, o “coborâre” la acţiunea de toate zilele.

 

* * *

 

În timp ce Isus se ruga

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

La predica din duminica trecută am considerat prima din cele trei componente esenţiale ale postului creştin: înfrânarea în trup şi suflet după modelul Isus. Dus de Duhul Sfânt, Cristos a început postul în pustiu şi l-a continuat chiar pe muntele Tabor prin a doua componentă esenţială: rugăciunea.

Ce este rugăciunea?

I se dau multe definiţii, dar aici voi folosi antifona de la începutul Liturghiei care o exprimă într-un chip deosebit de plastic: “Ţie îţi spune inima mea: “Am căutat faţa ta!” Faţa ta, Doamne, o caut. Nu-ţi întoarce faţa de la mine!” (Ps 26,8-9). Rugăciunea este dorul după faţa lui Dumnezeu. Isus s-a urcat pe muntele Tabor ca să se roage, să vadă faţa lui Dumnezeu Tatăl şi să o poată arăta şi acelora pe care îi iubeşte.

Cum ne putem încadra cât mai corect în rugăciune pentru a descoperi faţa lui Dumnezeu?

Avem un prim îndrumător în lectura din cartea Genezei (15,5-12.17-18). Avram era un om deosebit de credincios. Ajunsese destul de în vârstă şi nu avea urmaşi. Suspina şi se ruga în cortul său de nomad, în drum spre ţara făgăduită de Dumnezeu, dar necunoscută. Cui o va lăsa moştenire? Suspinul inimii este auzit de Domnul Dumnezeu. Îl cheamă afară din cort, îi cere să privească sus, spre bolta cerească, să numere stelele, dacă poate, făgăduindu-i tot atât de mulţi urmaşi.

Invitaţia de a privi cerul arată că în planul lui Dumnezeu omul este o fiinţă destinată pentru cer: antropos – fiinţa care priveşte în sus (din limba greacă). Avram înţelege că Dumnezeu vrea să încheie o alianţă cu el pentru redresarea omenirii care priveşte mai mult spre cele de jos. Toată rugăciunea lui de mulţumire, de laudă şi de cerere, ca toate cele promise de Iahve să se împlinească, se concretizează într-o jertfă de animale despicate printre care Dumnezeu trece arătându-şi faţa sa de foc, de lumină, de căldură, de iubire care se jură că îşi va ţine făgăduinţa. Focul este semnul teofaniei şi se va arăta din nou lui Moise la muntele Horeb (Ex 3,2) şi la alianţa sinaitică (Ex 19,18). În faţa iubirii divine Avram intră în extaz, în acel somn adânc, prin care iese din sine şi se uneşte cu cel iubit. Avram se bucură în extaz ca şi cum ar avea în prezent ceea ce va urma peste sute şi mii de ani. De acum încolo drumul lui Avram, prietenul lui Dumnezeu, se îndreaptă spre Mesia înfruntând orice necaz, chiar dacă trebuie să-şi jertfească pe unicul său fiu, pe Isac, înţelegând că nu după trup vor fi urmaşii săi mulţi ca stelele cerului.

În lumina rugăciunii şi jertfei lui Avram înţelegem mai bine evanghelia zilei (Lc 9,28b-36). Drumul lui Isus spre Ierusalim, spre moarte, este sub semnul insuccesului, dar urcând pe munte şi rugându-se, adevărul din lăuntrul său: Duhul iubirii, focul dumnezeirii, se dă pe faţă. El este semnul unei alianţe deosebite care are menirea să facă nu numai trupul său, dar chiar şi hainele sale, întreaga fire, pe noi înşine, toate mai albe decât zăpada, cu o singură condiţie: ascultarea de Isus, Fiul preaiubit al Tatălui.

În contextul oriental în care ne mişcăm, fiu nu este atât acela care îşi are natura originară din tată, ci mai ales acela care a primit puterea sa. Isus a primit această putere de la Tatăl (cf. Ps 2,7) şi poate fi numit Fiu preaiubit (cf. Is 42,1) deoarece duce la îndeplinire cu fidelitate tot ceea ce Tatăl i-a încredinţat. Isus ca om se roagă şi devine Fiu preaiubit, căruia Tatăl îi acordă toată puterea sa, pe Duhul Sfânt sub chipul norului, pentru a împlini misterul pascal, adică acel mister prin care noi înşine să primim puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu, cu o condiţie: să ne rugăm aşa cum s-a rugat Isus şi să facem din rugăciunea lui Isus rugăciunea noastră, ca să-l putem urma pe drumul Calvarului.

Trebuie subliniat că adevărul transfigurării ne descoperă întreaga faţă a istoriei mântuirii: în primul rând ne descoperă prezenţa lui Dumnezeu pe pământ prin Fiul care îşi asumă toată spiritualitatea trecutului, reprezentată de lege şi profeţi prin Moise şi Ilie, pe care o desăvârşeşte prin Duhul său care îi cuprinde în nor. Moise şi Ilie sunt cunoscuţi ca oameni ai rugăciunii. Ilie se roagă să coboare foc din cer şi să mistuiască jertfa de pe Muntele Carmel (1Rg 18,21-46), face să se închidă cerul şi să urmeze o secetă de trei ani şi şase luni, apoi se roagă şi vine ploaia (id. 18,42-46) etc. La rugăciunea lui Moise este înfrânt Amalec (Ex 17,8-16), poporul este salvat de la nimicire totală (id. 32,30-35), sora sa Maria este eliberată de lepră (Num 12,9-15). În rezumat: Moise se ruga atât de mult încât a fost numit omul lui Dumnezeu (cf. Ps 90,1). Isus îşi asumă toată spiritualitatea viitoare a omenirii până la sfârşitul veacurilor, reprezentată de credinţa lui Petru (cf. Mt 16,16-19), de speranţa lui Ioan menit să rămână până când Isus va veni din nou (cf. In 21,20-22) şi de evlavia şi caritatea lui Iacob (cf. scrisoarea lui).

Când cei trei ucenici s-au trezit din toropeala lor şi au văzut faţa transfigurată a lui Isus s-au umplut de o fericire de nedescris. Interesantă este rugăciunea lui Petru care, descoperind ceea ce psalmistul dorea atât de mult să vadă, faţa lui Dumnezeu, se adresează lui Isus, zicând: “Învăţătorule, ce bine este ca noi să fim aici. Să facem trei colibe, una ţie, una lui Moise şi una lui Ilie”. Tot atât de surprinzătoare este concluzia pe care o trage evanghelistul Luca de pe urma acestei rugăciuni: Nu ştia ce spune. Şi totuşi această rugăciune a lui Petru era cea mai vie, fiind făcută în faţa celui cu faţa transfigurată care invită la contemplaţia divinului; era rugăciunea cea mai autentică, pornită fiind din dorinţa inimii după fericirea deplină; era rugăciunea cea mai îngerească, fiindcă a uitat de sine şi s-a bucurat de fericirea aceluia care este fericirea aproapelui; era rugăciunea cea mai extatică, deoarece în această stare se pierd noţiunile de timp şi spaţiu; era rugăciunea cea mai plină de credinţă, fiind lipsită de raţiune: crede că poate să cuprindă fericirea cerească în trei colibe; era rugăciunea în care Dumnezeu se arată întotdeauna surprinzător: duce la vederea lui Isus singur ca om, lăsând speranţa mai vie şi dorul mai aprins după viaţa veşnică, după cum va scrie sfântul Petru mai târziu pentru Biserică, pentru noi: “Noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Isus Cristos şi venirea lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci văzând mărirea lui cu ochii noştri… atunci când, din înălţimea slavei, un glas ca acesta a venit din cer: “Acesta este Fiul meu cel iubit întru care bine am voit”. Şi acest glas l-am auzit coborându-se din cer, pe când eram cu Domnul, pe muntele cel sfânt” (2Pt 1,16-18). În continuare va ţine să accentueze că “oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (id. v. 21). Petru face aluzie la faptul că pe muntele cel sfânt nu şi-a dat seama de ceea ce spusese, fiindcă rugăciunea noastră poate să fie oricât de vie, de autentică, îngerească, extatică, plină de credinţă etc., dar atâta timp cât nu-i plină de Duhul Sfânt care să se roage în noi, nu ştim ce spunem.

În lectura a II-a (Fil 3,17-4,1) sfântul Paul se propune pe sine filipenilor drept model de urmat: atlet al vieţii creştine. Atletul face multe exerciţii până să ajungă la o performanţă drept model. În viaţa creştină, ce exerciţii a făcut apostolul neamurilor că a atins o performanţă atât de ridicată? Răspunsul ni-l dă tot el: a scos în evidenţă superioritatea mântuirii prin Cristos faţă de Legea iudaică şi mai ales faţă de duşmanii crucii lui Cristos. Ca nimeni altul a arătat cum teologia legii este incompatibilă cu teologia crucii. Prima comportă manipularea lui Dumnezeu şi înscrierea Legii într-un codice care este la discreţia omului; a doua lasă omul la discreţia întâmplărilor, dispus să accepte crucea şi moartea ca pe forma supremă a rugăciunii. Iudaizanţii cu legea vedeau în descendenţi un extaz al plăcerilor trupeşti; creştinii văd în descendenţi – în membrii Trupului Mistic, ai Bisericii lui Isus – un extaz al iubirii izvorâte din cruce. (Iudaizantul este ca budistul care îşi priveşte ombilicul, pe când creştinul priveşte cerul). Noi aşteptăm şi contribuim la transfigurarea trupului nostru prin puterea pe care Isus o are de a-şi supune toate, adică prin puterea rugăciunii făcută în Duhul Sfânt (cf. CBL pag. 1702-1703). Rugăciunea este deci nu numai o înălţare a minţii către Dumnezeu, dar şi un mod de înfrânare a simţurilor.

Puterea rugăciunii noastre, desăvârşirea ei, stă în faţa lui Isus transfigurată din Euharistie. Primind Euharistia, faţa noastră se transfigurează şi devenim mai albi decât zăpada.

Iată ce scria Legouve, membru al Academiei Franceze, fiului său: Dacă las la o parte taina şi privesc prezenţa reală ca un fapt, ce-mi rămâne înainte? Una dintre cele mai mari mângâieri ale sufletului omenesc… Fiul meu, am văzut pe scumpa ta mamă în spasmele durerii liniştindu-se numaidecât după primirea sfintei Împărtăşanii şi surâzând în faţa propriilor suferinţe. Mi-ar fi ruşine de mine însumi, dacă asemenea amintiri nu mi-ar inspira respect. Ceea ce are putere să facă să strălucească atât de minunat faţa omenească, nu poate fi decât sfânt (cf. Predici pentru misiuni). Strălucirea vine de pe Tabor.

De această strălucire a feţei avem trebuinţă şi noi în necazurile vieţii. O vom dobândi numai prin rugăciune. Deci, să ne rugăm, aşa cum ne învaţă Biserica azi la sfânta Liturghie: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre cu hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale! (LR). Amin.

 

* * *

 

Lumina făgăduită

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

“… şi după ce l-a dus afară (pe Avram), i-a zis: “Uită-te spre cer şi numără stelele,… Aşa va fi sămânţa ta!” (Gn. 15, 5-12; 17-18)

“Să luăm dar, bine seama, că atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna lui, nici unul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” (Fil. 3, 17; 4, 1)

“Isus luă cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacob, şi se sui pe munte ca să se roage. şi pe când se ruga I s-a schimbat îmfăţişarea feţei şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare.” (Lc. 9, 28-36)

Totul începe cu Legământul încheiat cu Avram (lectura I). Legământul acesta va fi reînnoit, şi transformat complet de către Isus, Fiul cel ales al Tatălui a cărui slavă apostolii privilegiaţi au avut fericirea s-o vadă pentru o clipă (evanghelia). Toţi suntem destinaţi a fi părtaşii acestei slave, pentru că Isus este Mântuitorul aşteptat, va preschimba mizerabilul nostru trup, şi-l va face asemenea trupului Său preaslăvit (lectura a II-a). Iată că în felul acesta, am descris în câteva cuvinte povestea mântuirii în toate componentele ei esenţiale. Adică planul lui Dumnezeu cu privire la om.

Cele trei lecturi formează o revelaţie (în sensul literar al cuvântului, prin care se dezvăluie) al acestui grandios plan de mântuire. Aici putem vorbi chiar de o întreită revelaţie: Revelaţia unui Dumnezeu credincios, care-şi menţine făgăduinţele date. Un Dumnezeu în care se poate încrede omul, datorită dragostei Sale. De aceea omul se apropie de El într-un raport de credinţă, de încredere şi de lăsare în voinţa Lui. Revelaţia divinităţii lui Isus şi a Misterului pascal. Cristos, cel schimbat la faţă, nu peste multă vreme va fi Cristos cel desfigurat din cauza biciuirii şi a chinurilor morţii. Cristos cel preamărit, acum trece prin calea slăbiciunii, a suferinţei şi a umilirii. Şi cine Îl iubeşte, acela trebuie să sufere împreună cu El. Revelaţia misterului omului, călător încă pe pământ sau cetăţean al cerului, înrolat într-o viaţă pământească, dar care nu poate să fie sechestrat complet, de către lucrurile pământeşti. Pelerin, care-şi trăieşte nestatornicia şi şubrezenia trupului, în aşteptarea schimbării sale într-un trup glorios. Dar mai ales într-o dublă dimensiune: provizorietatea şi dorinţa arzătoare către locuinţa definitivă.

Însă, în duminica aceasta, Cuvântul Domnului, nu ne semnalează numai semnul luminos ci ne vorbeşte şi de încercare. Despre acea încercare care marchează trecerea obligatorie către ţinta propusă. Dar, să privim lucrurile mai de-aproape. Legământul cu Avram este încheiat într-un cadru arhaic, dacă nu chiar barbar. Aici este vorba despre ceremonialul obişnuit în Orientul Mijlociu. Contractanţii Legământului, trec prin mijlocul animalelor înjunghiate, pentru a-şi aduce aminte că aceeaşi soartă tragică îl aşteaptă pe acela care nu-şi va ţine legământul. Chiar şi limbajul este semnificativ, pentru că de fapt se spune “lichidarea legământului”.

Aici, Dumnezeu este Acela care se angajează, pentru că în realitate, numai El este acela care trece printre animalele înjunghiate, pentru a sublinia absoluta gratuitate a iniţiativei divine. Cei doi contractanţi nu stau pe acelaşi plan, nu se află la acelaşi nivel. Dar nu trebuiesc trecute cu vederea nici cele petrecute înainte, atunci când Domnul l-a chemat afară pe Avram, şi îndemnându-l să se uite spre cer îi spuse: “Numără stelele dacă poţi… Atât de mulţi vor fi urmaşii tăi”. Aceasta este făgăduinţa solemnă repetată de mai multe ori. Deocamdată, Avram nu are nimic sigur la mână, cu tot drumul lung parcurs. El, este de-acum bătrân, iar soţia lui Sara, este sterpă din naştere. Ar fi trebuit să aibă măcar un fiu, dar deocamdată trebuie să se mulţumească doar cu făgăduinţa aceasta simbolică (cu numărul cel fără de număr al stelelor).

“Seminţiei tale dau ţara aceasta, de la râul Egiptului până la râul cel mare, Eufrat”, îl asigură Dumnezeu. Dar într-aceasta el continuă să-şi ducă mai departe viaţa de nomad, străin în pământul care-l calcă cu picioarele. În fiecare dimineaţă este constrâns să-şi strângă cortul, şi să plece mai departe. Ţara, pentru el, este numai făgăduită. Iată marea încercare a lui Avram. Deocamdată el este în posesia nu a realităţii, ci numai a cuvântului, ce i-o garantează. În realitate, Avram nu are nici un fel de arvună. Mâinile lui sunt goale, după cum tot gol este şi pântecele Sarei.

Dintr-un anumit punct de vedere uman, putem spune că Patriarhul Avram are numai o singură nădejde, adică tot ceea ce a părăsit: propria ţară, casa în care s-a născut şi părinţii. Această atitudine îşi are numele ei, un nume sigur şi precis: credinţa. “El a crezut în Domnul…” Credinţa, dacă este sinceră trebuie să treacă prin pustietatea aspră a încercării. Ca şi Avram, trebuie să umblăm în întuneric, mulţumindu-ne cu privirea cerului înstelat. Ochii şi mâinile, într-un prim şi îndelung moment, nu reuşesc să numere sau să cântărească darurile primite, dar, se agaţă de un Cuvânt. În povestirea Schimbării la Faţă, Isus vorbeşte cu Moise şi cu Ilie (doi mari specialişti în încercările cauzate în îndeplinirea misiunii lor îndrăzneţe), despre plecarea sa (literalmente despre exodul său), adică despre trecerea sa prin moarte în casa Tatălui.

Însă Petru, are ochi numai pentru slava cea bătătoare la ochi, atunci când spune: “Învăţătorule, bine ne este nouă aici. Să facem trei colibe…”. El ar vrea să stea acolo, să se instaleze definitiv în acea lumină mângâietoare, fără să mai treacă prin întunecimea cea tristă a Calvarului. Pretinde a ajunge la punctul de sosire, fără a mai alerga pe calea cea grea care duce într-acolo. Puţin mai înainte, tot Petru spusese că el nu vrea să ştie de acea cale, care să-l ducă pe Învăţător la slava cerească, dar fără să mai treacă prin patima şi moartea ruşinoasă. Însă glasul venit de sus îi spulberă orice idee, orice iluzie: “Acesta este fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi!”.

Aici este vorba de a se încrede în El, chiar şi atunci când vorbeşte despre suferinţă. Ucenicul nu poate să-şi croiască o cale a lui particulară, care să înconjoare obstacolul neplăcut, al Calvarului, al “Colinei Căpăţânei”. Creştinul trebuie să meargă pe aceeaşi cale trasată de Învăţătorul, dar numai împreună cu El. Schimbarea la Faţă, trece prin “încercare” unei feţe desfigurate, a tristeţii şi a teroarei, a sudorii şi a sângelui, a bătăilor, a biciuirii şi a scuipatului. Slava trece prin încercarea părăsirii, a umilirii, a persecuţiei, a osândirii şi a unei morţi îngrozitoare. De aceea, şi Sfântul Paul roagă cu lacrimi în ochi pe Filipeni, de a nu urma calea duşmanilor lui Cristos, calea acelora care se cred ajunşi deja la participarea triumfului celui înviat, socotind ca depăşită realitatea crucii.

Unii ca aceştia îi meşteresc crucea lor individuală, personală, compusă din legalismul preocupat numai de detaliile exterioare, mai ales în cheie alimentară: “Mâncarea aceasta este învoită, celălaltul, pentru că este spurcată!”. Dumnezeu, unora ca acestora, este pântecele, sau mai bine spus: “Dumnezeul lor este ceea ce mănâncă!” Chiar şi angajarea la observarea ţinutei exterioare, poate constitui o ipocrizie, pentru a încuraja încercarea cea mai însemnată a crucii. În realitate, o oarecare practică ascetică, numai de dragul asceticii, apare mult mai comodă decât practica dragostei şi a iertării. Credinciosului nu-i este învoit luxul amăgirilor deşarte, al nedumeririlor în ceea ce priveşte mâncare, care este curată şi care este mai puţin curată.

În cheia actualităţii, noi ne putem întreba, aşa cum ne propune în mod provocator, A. Maillot: “Care este Dumnezeul nostru? Pe cine-l iubim, cui îi slujim? Pe Dumnezeul lui Isus Cristos, care ne-a eliberat de toţi şi de toate? Sau Dumnezeul ideilor noastre: planurile, bani şi tot ce facem? Poate că Dumnezeul nostru nu este pântecele, însă ar putea să fie capul, punga, ideologia, fie ca şi cea religioasă, partidul sau gruparea politică ori sindicală.”

“Fraţilor, fiţi imitatorii mei”, spune cu o oarecare solemnitate Sfâtul Paul. Şi aici, în ciuda aparenţelor, apostolul nu greşeşte. Şi în această privinţă, A. Maillot, spune: “Copiaţi refuzul meu de a nu mă încrede în mine însumi şi nici în faptele mele. Copiaţi-mă în atitudinea mea de a nu mă crede desăvârşit. Copiaţi-mă şi în ceea ce priveşte mersul meu pe calea crucii lui Cristos. Copiaţi-mi cunoaşterea de a nu fi ajuns încă la ţinta propusă. Cu aceste cuvinte, copiaţi-mi cunoaşterea imperfecţiunii mele”.

De aceea şi creştinul, cu toată cetăţenia cerului pe care o posedă, este chemat să umble, să meargă, să frământe noroiul drumurilor. Ochii ridicaţi spre cer sunt una cu picioarele amorţite. Trăirea într-o continuă aşteptare, nu înseamnă lene, ci viaţă de nomad, pentru că într-adevăr, nomazi suntem ca şi Avram. Desigur, noi aşteptăm “ceruri noi”. Totuşi suntem conştienţi că între timp nu ne este interzisă activitatea, pentru obţinerea unui “pământ nou”. Sensul provizorietăţii nu se exprimă prin somn sau lene, ci printr-o încercare dureroasă a “transformării”.

 

* * *

 

Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată

Autor: pr. Claudiu Dumea
Copyright: ITRC.ro

Însoţit de trei ucenici la care ţinea în mod deosebit, Mântuitorul nostru se îndreaptă spre Muntele Tabor. El obişnuia adesea să se retragă din mijlocul lumii şi al zgomotului, pentru ca în singurătate să se întreţină în rugăciune cu Tatăl său ceresc.

Ajunşi pe munte, cei trei apostoli, cuprinşi de oboseală, s-au întins la pământ au adormit pe loc. În schimb, Mântuitorul, pe când se ruga, s-a schimbat la înfăţişare: faţa lui strălucea ca soarele, iar hainele lui deveniseră albe ca zăpada. “În ziua aceea”, zice sfântul Vasile cel Mare, “soarele de pe cer a rămas mai uimit decât în ziua în care Iosue l-a oprit în drumul său, căci el, care luminează întregul pământ, a văzut în drumul său, pe Muntele Tabor, un alt soare, mai strălucitor decât el, pe Cristos, care pentru câteva clipe s-a arătat pământului în toată strălucirea sa dumnezeiască”.

Ne întrebăm: pentru ce oare Biserica ne pune în faţă această scenă atât de frumoasă şi de minunată tocmai în timpul Postului Mare? Nu întâmplător face lucrul acesta, ci pentru a ne da nouă un îndemn şi o învăţătură: după exemplul lui Cristos, în aceste zile, noi, creştinii, trebuie să săvârşim în noi o schimbare la faţă, o transfigurare: schimbarea, trecerea de la întunericul, de la moartea păcatului, la strălucirea şi viaţa harului sfinţitor.

Omul cu păcatul greu pe suflet trăieşte cufundat în întunericul unui mormânt. Şi iată că astăzi se face auzit glasul sfântului Pavel, care ne îndeamnă să ieşim din întunericul păcatului la lumina şi la strălucirea harului: “Fraţilor, ne spune el, Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina sa minunată”.

Cum arată omul care, prin păcatul de moarte, a pierdut harul sfinţitor? Arată jalnic, ca o familie în care tatăl a murit sau a părăsit casa, ca o şcoală fără învăţători, ca un trup fără suflet, ca o lume fără soare. Nimic mai înspăimântător la vedere ca un mort, cu un trup din care a plecat sufletul. Un om cu care cu câteva zile mai înainte vorbeai cu multă plăcere, stăteai lângă el, dormeai lângă el; după ce sufletul a ieşit din el, a murit, a început să miroasă şi să putrezească, te temi să rămâi singur cu el, ţi-ar crăpa inima de frică să te culci lângă el.

Ce-ar fi pământul fără căldura şi lumina soarelui? Pustiu şi gheaţă. Aşa este sufletul omului din care păcatul a izgonit harul sfinţitor. “Viaţa trupului tău”, zice sfântul Augustin, “e sufletul tău, viaţa sufletului tău e harul sfinţitor. Trupul fără suflet e un cadavru, sufletul fără harul sfinţitor e un cadavru, iar cadavrul e bagat în întuneric, în mormânt, nu se scoate la lumină”. “Dacă îngerii ar putea să plângă”, zice sfântul Francisc de Sales, “ei ar plânge de milă, văzând mizeria şi nenorocirea în care se aruncă omul când săvârşeşte păcatul de moarte şi pierde harul lui Dumnezeu”.

Harul sfinţitor e tot ce este mai frumos şi mai preţios pentru om; e piatra aceea de mare preţ despre care vorbeşte Mântuitorul în Evanghelie, pentru care merită să vinzi tot ce ai şi să o cumperi. Strălucirea şi frumuseţea harului sfinţitor nu le putem vedea cu ochii trupului, căci dacă le-am vedea, am orbi, precum vederea unui suflet fără harul sfinţitor ne-ar face să murim de groază. Această strălucire a harului e ascunsă, aşa cum opaiţele lui Ghedeon, despre care ne vorbeşte Sfânta Carte, erau ascunse în vase de lut, ca să nu se vadă lumina de către duşmani, aşa cum chivotul pe care poporul ales îl purta în călătorie era din aur, dar acoperit pe dinafară cu piei de animale.

Vezi oamenii mergând unii lângă alţii, stând împreună, muncind împreună şi nu ştii care are în el lumina harului şi care întunericul păcatului. Noaptea, pe întuneric, nu poţi să deosebeşti un cadavru de un om care doarme, o colibă de un palat, un trandafir de un spin, o bucată de aur de o piatră. Dar când răsare soarele, apare realitatea.

Aşa este aici, pe pământ; oamenii nu se deosebesc în exterior şi în sufletele lor nu se poate privi; nu ştii cine are şi cine nu are harul sfinţitor. În momentul când omul moare, abia atunci se vede strălucirea harului din sufletul lui sau lipsa harului.

Sfânta Ecaterina de Siena, printr-o minune a lui Dumnezeu, a văzut sufletul unui om având harul sfinţitor în el; după ce l-a văzut, a declarat că este gata oricând să-şi dea viaţa pentru ca acel suflet să nu-şi piardă uimitoarea frumuseţe. Din ziua aceea a început să sărute pământul pe unde călcau preoţii, în semn de respect faţă de puterea lor de a reda oamenilor harul la Botez şi la sfânta Spovadă.

Sfântul Ioan Vianney, când un copil îi aducea un buchet cu flori frumoase, îi spunea: “Copilul meu, sufletul tău e mai frumos decât aceste flori frumoase; nu uita acest lucru!”

Vreţi să ştiţi cât valorează harul sfinţitor? Valorează cât sângele lui Cristos; Cristos de aceea s-a întrupat, de aceea a suferit şi a murit, de aceea a întemeiat Biserica şi sacramentele, ca să ne redea harul sfinţitor. Dacă pentru un om harul sfinţitor nu valorează nimic, pentru acel om nimic nu valorează nici sângele lui Cristos, nici sfânta Biserică. Singura bogăţie pe care trebuie să o preţuiască omul în această viaţă este harul sfinţitor. Fără harul sfinţitor, cel mai bogat om este sărac lipit pământului, şi cel care are harul sfinţitor, chiar dacă e sărac lipit pământului, e bogat. Dumnezeu nu preţuieşte nimic altceva în om decât harul sfinţitor, pentru că prin harul sfinţitor devenim copii ai lui Dumnezeu, iar prin pierderea harului devenim duşmani ai lui Dumnezeu. Spune sfântul Toma de Aquino că Dumnezeu preţuieşte mai mult un om în harul sfinţitor decât 10.000 de păcătoşi sau decât toţi păcătoşii din lume, aşa cum un tată îşi iubeşte mai mult propriul copil, decât toţi sclavii care s-au răzvrătit împotriva lui. În sfârşit, lumina harului este singurul lucru pe care îl cere Dumnezeu de la om în clipa morţii: de prezenţa sau absenţa lui depind fericirea sau osânda veşnică. Celor care n-au harul în clipa morţii, Judecătorul le spune: “Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic al iadului!” Celor care au harul în clipa morţii, le face invitaţia: “Veniţi, binecuvântaţii Părintelui meu…”

Spune o veche legendă că într-o zi s-a prezentat la poarta Raiului un om cu o coroană strălucitoare pe cap. Dar îngerul care era de strajă l-a alungat, zicându-i: “Dacă nu te prezinţi cu altceva decât cu coroana de pe cap, nu poţi intra”. A venit apoi altul, un învăţat, care i-a prezentat diploma sa. Îngerul l-a respins şi pe el, zicându-i: “Cu asemenea hârtii nu se intră aici!”

A venit apoi un artist care uimise lumea cu arta lui; dar n-a fost primit. S-a prezentat apoi un general cu pieptul plin de decoraţii, dar poarta a rămas închisă. În sfârşit, a apărut un biet om bătrân, amărât şi sfrijit, pe care nimeni nu-l luase vreodată în seamă. Când îngerul l-a văzut, s-a sculat, a deschis larg porţile raiului, de unde ieşea o lumină puternică şi unde se auzeau cântările îngerilor, s-a înclinat în faţa bărbatului, spunându-i cuvintele din Apocalips: “Eu văd pe fruntea ta semnul lui Cristos şi chipul lui Cristos pe faţa ta; intră la acela după care atât de mult a suspinat sufletul tău!”

Să urmăm îndemnul pe care sfânta Biserică ni-l face în ziua de astăzi. Să săvârşim în aceste zile schimbarea la faţă pe care ea o aşteaptă de la noi: trecerea de la întunericul păcatului la lumina harului.

Ne plângem şi ne văicărim când am pierdut o pasăre, nişte bani, un lucru de nimic. Singurul lucru pentru care merită să plângem când îl pierdem este harul sfinţitor. Singurul lucru pe care să-l preţuim în viaţă să fie harul; dacă am preţui alte lucruri pământeşti mai mult decât harul, am fi ca un copil de rege, care nu judecă, şi care ar da cu plăcere o coroană regală de pe cap pentru un măr. Să avem grijă să nu pierdem harul lui Dumnezeu, să evităm păcatul şi ocaziile de păcat, căci sfântul Pavel ne atrage atenţia: “Fraţilor, aveţi această comoară în vase de lut; aveţi grijă să nu o pierdeţi”.

Să ne străduim să recâştigăm harul lui Dumnezeu de îndată ce am avut nefericirea să-l pierdem prin păcat. Dacă am şti că toţi cei care locuiesc şi mor în această localitate se mântuiesc şi toţi cei care mor în afara acestei localităţi se osândesc, pentru nimic în lume n-am părăsi această localitate, chiar dacă ar bântui aici o molimă, o ciumă. Dacă ni s-ar spune: “De ce staţi aici? Nu vedeţi că ciuma ne ucide pe toţi?”, am răspunde: “Cu atât mai bine, suntem siguri că mergem în cer”. Dacă am fi nevoiţi să plecăm pentru câteva ceasuri, ne-am întoarce îndată, ca nu cumva să ne prindă moartea în altă parte, şi nu am părăsi localitatea, de ne-ar da cineva milioane de euro. Or, este un lucru sigur că numai cei care mor în starea harului se mântuiesc, cei care mor fără el se osândesc.

Pentru nimic în lume să nu trăim fără harul lui Dumnezeu în suflet, iar dacă, din nefericire, l-am pierdut, să nu întârziem a-l recupera imediat prin sfânta Spovadă. Astfel, în clipa morţii, şi această clipă va veni odată pentru fiecare dintre noi, să putem auzi din gura Judecătorului: “Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu; veniţi voi, părinţi care v-aţi făcut datoria în viaţă şi voi, copii ascultători, veniţi voi, creştini credincioşi şi evlavioşi, veniţi şi moşteniţi împărăţia pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

2.

Toată învăţătura ce se desprinde din lecturile biblice ale Liturghiei de azi s-ar putea rezuma în aceste cuvinte: la înviere se ajunge prin cruce, la viaţă, prin moarte, la mărire, prin umilinţă. Prima lectură ne vorbeşte despre alianţa pe care Dumnezeu a încheiat-o cu Abraham. O alianţă aşa cum se făceau toate alianţele în Orientul Mijlociu, pe vremea lui Abraham. Ritualul ce însoţea o alianţă era acesta: se luau câteva animale, se tăiau în două, cele două jumătăţi erau puse faţă în faţă, iar cei care încheiau alianţa treceau prin mijloc printre bucăţile de carne. Prin aceasta, li se dădea de înţeles: “Vedeţi ce vă aşteaptă. Dacă veţi încălca alianţa, veţi avea soarta pe care au avut-o aceste animale tăiate în două”.

Istoria lui Abraham este istoria oricărei persoane consacrate. Pe fiecare Dumnezeu vă cheamă, ca şi pe Abraham, să încheiaţi o alianţă de iubire cu el. Ca şi pe Abraham, Dumnezeu vă cheamă la o aventură a vieţii, care, după logica omenească, este absurdă, după judecata lumii, este nebunie. După ce aţi auzit, ca şi Abraham, chemarea: “Ieşi din casa tatălui tău, dintre rudele tale, din ţara ta”, aţi pornit la un drum necunoscut, plin de primejdii şi de riscuri. Ca şi Abraham, care, la apusul soarelui, a fost cuprins de groază şi de mare întuneric, în călătoria voastră, traversaţi momente de întuneric, de criză, de teamă, de îndoială, pe care le depăşiţi. Însă, lăsându-vă călăuzite de credinţă, cu o totală încredere în cuvântul lui Dumnezeu. Ca şi Abraham, care, deşi în imposibilitate biologică de a mai avea copii, a crezut că va avea urmaşi numeroşi ca stelele cerului şi ca nisipul mării, la fel, voi, renunţând la maternitatea după trup, trăiţi cu speranţa şi bucuria maternităţii spirituale.

Cuvintele sfântului Pavel din a doua lectură au în centrul lor crucea: “Cu lacrimi în ochi vă spun: sunt mulţi care se comportă ca duşmani ai crucii lui Cristos”. Apostolul îi vizează pe acei creştini care ocolesc crucea, mulţumindu-se cu respectarea unor prescripţii minore, neînsemnate, ale legii iudaice, cum sunt postul sau abţinerea de la anumite mâncăruri. Dumnezeul lor este pântecele, spunând: “Mâncarea aceasta este curată, mâncarea aceasta este necurată”. Aceste practici ascetice exterioare reprezintă o soluţie comodă; purtarea crucii este un lucru cu mult mai serios şi mai greu. Dumnezeu nu se uită la stomacul omului, ci la inima lui. A posti şi a te abţine de la anumite mâncăruri nu e greu; greu este a-ţi păstra inima neatinsă de ură, de răutate, de egoism, de invidie, de alte patimi josnice.

În textul evanghelic al Liturghiei de azi, Isus discută cu Moise şi cu Ilie, două personalităţi ale Vechiului Testament, care au cunoscut multe suferinţe şi încercări în misiunea încredinţată lor de Dumnezeu. Despre ce discută? Despre plecarea sa din lume, care se apropia, despre întoarcerea sa la Tatăl, după ce va fi îndurat umilinţa, răstignirea, moartea. Cu puţin înainte de a urca pe Tabor, Petru protestase vehement împotriva unei asemenea perspective: “Ferească Dumnezeu să ţi se întâmple ţie acestea”. În momentul Schimbării la Faţă, glasul Tatălui spulberă toate iluziile din minţile apostolilor: “Acesta este Fiul meu iubit, pe el să-l ascultaţi”. Pe el să-l ascultaţi când vă vorbeşte şi despre cruce, despre umilire, despre moarte, să-l ascultaţi şi când vă spune că fără cruce nu se poate ajunge la înviere.

Apostolul Pavel ne îndreaptă privirea spre Muntele Tabor şi ne adresează cuvinte de încurajare: “Patria noastră este în ceruri. Cristos va transforma trupul nostru, făcându-l asemenea cu trupul său, transfigurat pe Tabor. De aceea, nu vă descurajaţi în încercările şi suferinţele pe care le întâmpinaţi. Rămâneţi tari în Domnul”.

 

* * *

 

A II-a Duminică din Post – C (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

Cred în iubirea lui Isus, Mesia suferind.

Sfântul Martin se ruga în celula sa din mănăstire, când a auzit o bătaie la uşă. A intrat un rege tânăr, strălucind tot de lumină. Sfântul l-a privit atent şi şi-a continuat rugăciunea.

Tânărul rege a exclamat uimit:

- Martine, eu sunt Domnul! Cum de nu mă priveşti?

Sfântul a răspuns fără să intre în panică:

- Tu nu eşti Domnul, tu nu mă iubeşti: mâinile tale şi picioarele tale nu sunt cele ale lui Isus: nu au răni!

Totul a dispărut: acel rege nu era altul decât ispititorul!

2. Tema

“Acesta este Fiul meu preaiubit: pe dânsul să-l ascultaţi!”

3. Mesajul zilei

Dumnezeu îşi descoperă chipul celui care îl caută cu inima sinceră. Cine este Isus? Este iubirea lui Dumnezeu faţă de noi!

“Aveţi ochi şi nu vedeţi!”

- Ochii nu văd dacă inima noastră este închisă: e ca şi cum nu am vrea să vedem. Urechile nu aud dacă inima noastră este surdă: e ca şi cum nu am vrea să ascultăm…

- Prin viaţa sa şi prin cuvintele sale – şi astăzi prin schimbarea la faţă -, Isus vrea să deschidă inimile ucenicilor săi, ca să creadă că el este învăţătorul trimis de Tatăl şi să înveţe de la el marea poruncă: porunca iubirii.

- E nevoie de o inimă deschisă şi generoasă pentru a asculta şi a-l urma pe Isus.

Apostolii la şcoala lui Isus.

- Apostolii îl iubeau pe Isus, voiau să îl ştie tot timpul aplaudat pentru minunile sale, pentru cuvintele sale, învingător în orice situaţie; dar Isus îi avertiza întotdeauna că drumul iubirii adevărate este plin de jertfe şi poate să ducă chiar la dăruirea vieţii. Şi, într-adevăr, el a murit din iubire!

- Isus, schimbându-se la faţă în faţa lor, parcă ar vrea să le spună: “În iubire suferă şi moare adevărata glorie! Un Dumnezeu care face minuni… poate şi să nu te iubească; dar un Dumnezeu care suferă şi moare pentru tine, cu siguranţă, te iubeşte!” Iată adevăratul chip al lui Isus: faţă schimbată chiar şi răstignit.

La şcoala lui Isus. Isus ne descoperă astăzi faţa sa şi ne învaţă:

- Numai Dumnezeu este bucuria adevărată, deplină şi definitivă a omului;

- Pe cel care ştie să-şi dea viaţa în slujba celorlalţi îl aşteaptă o bucurie extraordinară şi veşnică.

- Cine vrea să trăiască alegând să-i fie credincios lui Dumnezeu şi iubitor faţă de fraţi întâlneşte pe drum suferinţa şi crucea, dar descoperă adevărata viaţă.

Suntem în Postul Mare şi trebuie să ne revizuim împreună cu Isus proiectele de viaţă ca fii ai lui Dumnezeu. Ce să facem?

- Printre altele, vi-l arăt pe cel mai important: Pentru a-l cunoaşte pe Isus, pentru a vedea faţa sa, trebuie să ne deschidem mintea, inima şi urechile la cuvântul său! Trebuie să participăm cu “pasiune” la catehism.

- Sunt punctual şi constant la întâlnirea săptămânală de catehism?

- Sunt silitor şi atent la ora de religie de la şcoală?

- Citesc cărţi care să îmi orienteze viaţa de creştin?

Ştiţi de ce mulţi colegi de-ai voştri nu îl iubesc pe Isus?

- Pentru că nu ne rugăm pentru ei.

- Pentru că nu le dăm exemplul nostru.

- De ce şi noi de atâtea ori uităm de el? Pentru că pierdem din vedere frumuseţea feţei sale, a zâmbetului său, a iubirii sale.

4. Exemple

A-l oglindi pe Isus.

Se povesteşte că un călugăr Epifaniu, voind să picteze chipul cel mai adevărat şi mai frumos al lui Isus, a parcurs toată Italia în căutarea unui model potrivit.

S-a plimbat mult, degeaba… Ce om se poate asemăna cu Isus? Totuşi, în lunga lui călătorie, a observat un lucru: nici un chip de om nu se asemăna pe deplin cu cel al lui Isus, dar în toate chipurile, pe toate feţele era o trăsătură frumoasă, divină, din original.

Atunci a hotărât:

- Pentru a-l picta pe Isus nu voi lua numai un singur model. Voi lua de la toţi trăsătura cea mai frumoasă. Din ochii unui copil a luat inocenţa, şi bucuria din ochii unei fetiţe care cânta. A luat afecţiunea de la o mamă care îşi alăpta copilul şi demnitatea din atitudinea unui nobil principe. A luat puterea din ridurile unui muncitor, suferinţa din lacrimile unui muribund şi iertarea de la un preot care spovedea. Şi aşa mai departe.

Din loc în loc, dintr-o trăsătură de penel în alta, chipul lui Isus părea destul de frumos; dar pictorul călugăr era mereu nemulţumit: contemplând îndelung, observa că tabloului său îi lipsea ceva… Probabil lumina divină a lui Isus! Cum să o reprezinte?

Într-o pădure, a întâlnit într-o zi un sărman lepros: faţa îi era acoperită de un văl. Atunci a spus:

- În sfârşit, am găsit ce lipsea!

Şi a întins pe chipul lui Cristos un văl alb de mister.

Când i s-a părut că opera era aproape terminată, devenind ţintă de pelerinaje din partea multor credincioşi, a voit să-i adune pe toţi cei care i-au folosit drept model. Atunci s-a întâmplat un fapt ciudat: fiecare pretindea că chipul lui Cristos era al său. A izbucnit o ceartă serioasă. Atunci, călugărul Epifaniu a hotărât să le dea tuturor o lecţie. A spus:

- Nici unul dintre noi să nu pretindă că se aseamănă întru totul cu Cristos. Nimeni să nu pretindă că ştie bine care este chipul lui Isus, pentru că îl acoperă lumina divinităţii. Însă fiecare dintre noi să se străduiască să descopere câteva trăsături de-ale lui în fiecare om, chiar şi în cel sărac! (rezumat şi adaptare după C. SORGI, Faccia da prete, SEI, apendice).

 

* * *

 

Duminica a II-a Postul Mare (C)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan şi s-au urcat pe munte ca să se roage. Pe când se ruga, aspectul feţei i s-a schimbat, iar îmbrăcămintea lui a devenit albă, strălucitoare. Şi iată, doi bărbaţi stăteau de vorbă cu el: erau Moise şi Ilie, arătându-se în slavă. Ei vorbeau despre sfârşitul lui care urma să se împlinească în Ierusalim. Petru şi cei care erau cu el erau toropiţi de somn; când s-au trezit, au văzut slava lui Isus şi pe cei doi bărbaţi care stăteau cu el. Pe când aceştia se depărtau, Petru i-a zis lui Isus: “Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. Nu-şi dădea seama ce spune. În timp ce spunea acestea, a venit un nor, care i-a învăluit, iar ei, intrând în nor au fost cuprinşi de frică. Atunci s-a auzit din nor un glas: “Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!” În timp ce glasul răsuna, Isus era singur. Ei au păstrat tăcerea şi în zilele acelea nu au spus nimănui nimic despre cele văzute. (Luca 9,28b-36)

Pentru o mai bună înţelegere a textului evanghelic care relatează Schimbarea la faţă, text propus spre meditare în cea de-a doua duminică a postului mare, ar fi util să citim şi versetul care îl precede, versetul 27. În acest verset Isus afirmă că sunt unii dintre cei care stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu… Or, cei trei privilegiaţi, Petru, Iacob şi Ioan, pe care Isus îi ia cu sine pe munte, vor vedea Împărăţia într-un mod anticipat, în clipa în care Mântuitorul s-a schimbat la faţă înaintea lor. Ei vor contempla pe munte aceeaşi slavă care va străluci şi pe chipul Lui în ziua Învierii glorioase.

De altfel, sfântul evanghelist Luca ne ajută, poate mai bine decât ceilalţi sinoptici, să medităm legătura dintre Schimbarea la faţă şi Înviere. Astfel, referindu-se la cei doi oameni care stau de vorbă cu Isus, sfântul Luca ne schiţează deja profilul celor doi bărbaţi în veşminte strălucitoare (Lc 24,4) care apar femeilor venite la mormânt în dimineaţa de Paşti. Sunt oare aceiaşi, Moise şi Ilie, cei care reprezintă în episodul duminicii a doua a postului mare Lege şi Profeţii? Este greu de afirmat cu certitudine acest lucru şi totuşi atmosfera identică a Schimbării la faţă şi a Învierii îi marchează pe toţi cei care iau parte la evenimentele relatate. Moise şi Ilie se arată aici în slavă, manifestare prin care sfântul Luca vrea să exprime credinţa sa în învierea drepţilor. Într-un verset al Apocalipesei lui Baruh (text contemporan cu scrierile Noului Testament) întâlnim o minunată descriere a chipurilor pe care le vor avea cei drepţi după Judecata finală: Atunci, chipurile celor drepţi se vor schimba căpătând o frumuseţe strălucitoare asemenea chipurilor îngerilor; vor căpăta strălucirea slavei. (Cu termenul de slavă este desemnată adesea în Sfintele Scripturi strălucirea divină.)

Ce vorbeşte însă Isus cu aceşti doi Drepţi ai Vechiului Testament? Singur Luca ne spune că vorbeau despre plecare sa, plecare exprimată de către evanghelist cu termenul de exod. Acest termen ne aminteşte de ieşirea evreilor din Egipt. Folosit, însă, pentru un eveniment al cărui protagonist va fi Isus, el îl defineşte în mod indirect pe Mântuitorul ca fiind noul Moise care va trăi Paştele alături de poporul său. În plus, dacă Isus Cristos “stă de vorbă” cu Legea, o face pentru că Pătimirea şi Învierea sa sunt anunţate deja în ea.

Toate acestea sunt învăluite de ceva misterios: somnul apostolilor este un admirabil mod de a spune că ei percep această revelaţie a frumuseţii divine fără, însă, a putea participa la ea pe deplin.