Predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a din Post
Anul B (A, C)
Lecturi:
Geneza 22,1-2.9-13.15-18
Romani 8,31-34
Marcu 9,2-10

Marcu 9,2-10

După şase zile, Isus i-a luat pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus deoparte pe un munte înalt numai pe ei şi i s-a schimbat înfăţişarea înaintea lor. Hainele lui au devenit strălucitoare, atât de albe cum nici un albitor de pe pământ nu le putea albi. Atunci le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: “Învăţătorule, e bine că suntem aici; să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie”. De fapt, nu ştia ce să spună; căci îi cuprinsese frica. Apoi a venit un nor care i-a învăluit în umbră şi din nor s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul meu cel iubit, ascultaţi de el!” Dintr-o dată, privind în jurul lor, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur cu ei. În timp ce coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui cele ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Ei au păstrat lucrul acesta pentru ei, întrebându-se ce înseamnă a învia din morţi.

 

Autori

pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Anton Dancă
pr. Anton Dancă
pr. Pietro Righetto
pr. Felician Tiba
pr. Alessandro Pronzato
FSC
Diverşi alţi autori
pr. Şerban Tarciziu

 

* * *

 

Experienţa de pe vârful muntelui

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

Una dintre cele faimoase experienţe spirituale este cea a rev. Martin Luther King, Jr. A vorbit despre ea în profeticul discurs din Memphis, Tennessee, în data de 3 aprilie 1968. Acel discurs a fost ultimul ţinut de el, viaţa fiindu-i curmată doar câteva ore mai târziu de un glonţ. Discursul se încheia astfel: “Ei bine, nu ştiu ce se va întâmpla mai departe. Ne aşteaptă zile grele. Dar nu aceasta mă interesează pe mine acum. Pentru că am fost pe vârful muntelui. Şi nu mă mai interesează altceva. Ca oricine altcineva, mi-aş dori o viaţă lungă. Longevitatea are valoarea ei. Dar nu aceasta mă interesează acum. Doresc doar să fac voia lui Dumnezeu. Iar El mi-a permis să ajung în vârful muntelui. Şi am privit în zare. Am văzut ţara făgăduinţei…”

Vă puteţi imagina ce s-ar fi ales de adepţii lui Martin Luther King şi de mişcarea pentru drepturile civile dacă King ar fi murit fără acel discurs? Ar fi rămas poate în istorie ca un alt visător deziluzionat. Poate că adepţii săi şi-ar fi pierdut credinţa în cauza pentru care a trăit şi murit King. Poate că ar fi renunţat la mişcarea pentru drepturile civile şi la vis. Dar discursul acela a făcut să nu se întâmple aşa. I-a pregătit pentru trauma care urma în curând să se întâmple. I-a asigurat că King nu a fost o simplă victimă a întâmplării, ci că moartea sa era cumva parte a planului lui Dumnezeu pentru lunga luptă pentru eliberare.

King şi-a comparat propria situaţie cu cea a lui Moise, care a fost chemat de Dumnezeu să îi scoată pe evrei din sclavia Egiptului, ducându-i în Ţara Făgăduinţei. După o viaţă întreagă de slujire, ca şi conducător al poporului lui Dumnezeu în lungul drum prin deşert, Moise însuşi a murit fără să ajungă în Ţara Făgăduinţei. Pare imposibil de înţeles cum un conducător ce s-a consumat pe sine pentru cauza eliberării nu reuşeşte chiar el să ajungă să trăiască momentul visat – dar pentru Dumnezeu pare a fi un plan anume, repetat în cazul lui Moise, al lui King şi al altora. Pentru a-l ajuta pe Moise şi pentru a ajuta poporul evreu să poată trece peste şocul şi criza de credinţă pe care moartea lui urma să o producă, Dumnezeu l-a condus pe slujitorul său pe Muntele Nebo, chiar pe vârful muntelui: de acolo i-a dat ocazia să vadă Ţara Făgăduinţei. Astfel Moise a avut încă o dată convingerea că Dumnezeu este fidel promisiunii Sale, iar evreii s-au convins încă o dată că Moise era într-adevăr omul lui Dumnezeu, după cum pretindea.

Ceva similar s-a întâmplat şi pe Muntele Schimbării la Faţă din Evanghelia de astăzi. Iacob şi Ioan l-au urmat pe Isus deoarece doreau locuri speciale de-a stânga şi de-a dreapta Sa (Marcu 10,37). Petru a dorit să ştie ce va obţine din moment ce a lăsat totul pentru a-l urma pe Isus (Marcu 10,28). Oamenii aceştia credeau că faptul că Isus este Mesia se va transforma într-un profit vizibil, tangibil, în această viaţă, atât pentru Isus cât şi pentru ei, discipolii Lui. Dacă Isus nu i-ar fi pregătit înainte dându-le o idee despre gloria cerească pe care urmau să o primească la sfârşitul drumului lor de credinţă, discipolii ar fi fost devastaţi de şocul morţii ruşinoase a lui Isus, ca un infractor public. Aşa după cum experienţa din vârful muntelui i-a pregătit Martin Luther King şi pe adepţii săi, aşa după cum experienţa de pe Muntele Nebo i-a pregătit pe Moise şi pe evrei, la fel şi Schimbarea la Faţă i-a pregătit pe Isus şi pe discipolii care urmau să îşi asume după El conducerea misiunii, pentru trauma ce avea în curând să vină.

Mulţi dintre noi ne petrecem viaţa în valea durerilor şi a încercărilor. Ne simţim abandonaţi de Dumnezeu şi începem să ne îndoim de credinţa noastră, de promisiunile Lui. Dacă rămânem aproape de Isus de-a lungul acestui drum pe care îl reprezintă Postul Mare, avem nevoie doar de o experienţă pe vârful muntelui, şi atunci toate îndoielile şi temerile noastre se vor transforma în binecuvântate convingeri. Doar pentru că ochii noştri au văzut gloria Domnului, gloria care va fi a noastră în viitor.

 

* * *

 

El se roagă pentru mine

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Radu Capan
Copyright: ProFamilia.ro

(predică pe marginea lecturii a doua)

Ce aţi spune dacă l-aţi vedea şi l-aţi auzi pe Domnul nostru Isus Cristos rugându-se pentru Dvs? V-aţi simţi încurajat să ştiţi că Dumnezeu cunoaşte toate problemele Dvs, că nu sunteţi singur în faţa provocărilor vieţii? Vor începe problemele Dvs să dispară din moment ce ştiţi că Fiul lui Dumnezeu este de partea Dvs? Vă veţi simţi încurajat să faceţi paşii decisivi de credinţă pe care v-a fost frică până acum să îi faceţi, ştiind însă acum că Cristos este alături de Dvs? Astfel răspunde unul dintre primii misionari în America, Robert Murray McCheyne (1813-1843): “Dacă l-aş putea auzi pe Cristos rugându-se lângă mine în camera alăturată, nu m-aş teme de un milion de duşmani.” Dar nu trebuie să îl auzim cu urechile noastre fizice pe Cristos rugându-se pentru noi. Îl putem auzi cu urechile credinţei noastre. Pentru că “credinţa este garanţia realităţilor sperate, dovada realităţilor care nu se văd” (Evrei 11,1).

Ca şi creştini, suntem obişnuiţi să ne gândim la Cristos ca la judecătorul nostru. În a doua lectură, din Epistola către Romani, Paul, păstrând imaginea de tribunal, ne invită să îl vedem pe Cristos nu doar ca judecătorul nostru, ci şi ca avocatul apărării. Imaginaţi-vi-l pe Cristos stând în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu, expunându-şi motivele, punct cu punct, în apărarea Dvs! Ar putea să îi spună Dumnezeu nu lui Cristos? Cine oare, în cer sau pe pământ, ar putea să i se opună lui Cristos şi să aibă vreo şansă de reuşită? Cu aceste puternice imagini, Paul îi asigură pe creştinii persecutaţi din Roma că sunt în deplină siguranţă şi că nu au nimic de ce să se teamă. “Dacă Dumnezeu este pentru noi”, întreabă el, “cine este împotriva noastră?” (Romani 8,31). Răspunsul este clar: nimeni.

Paul doreşte să îi asigure pe creştinii zbuciumaţi din Roma de iubirea infinită a lui Dumnezeu pentru ei. Ştim doar că atunci când suntem asaltaţi de încercări şi necazuri din toate direcţiile, prea uşor ne îndoim de existenţa lui Dumnezeu. Pentru a-i reasigura că într-adevăr Dumnezeu este încă cu ei în suferinţele lor, Paul face aluzie la povestea sacrificării de către Avraam a propriului său fiu, Isaac. În primul rând poporul lui Dumnezeu nu trebuie să fie surprins dacă are parte de suferinţe nemeritate, din moment ce însuşi Fiul lui Dumnezeu a suferit şi a murit fără să fi meritat aceasta. În al doilea rând, iubirea lui Dumnezeu este infinită. “El, care nu l-a cruţat pe propriul Său Fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu El?” (versetul 32).

În timpul persecuţiilor, creştinii erau arestaţi, duşi în tribunale, judecaţi, găsiţi vinovaţi de trădare şi condamnaţi la moarte. Paul le spune că acuzaţiile care li se aduc sunt false iar sentinţele sunt nule, deoarece singura judecată ce are valoare este judecata lui Dumnezeu. “Cine va aduce acuză împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care justifică! Cine îi va condamna?” (versetele 33-34a). Apoi face afirmaţia surprinzătoare, că Cristos stă de-a dreapta lui Dumnezeu, mijlocind pentru noi. “Cristos Isus, care a murit, dar, mai mult, a şi înviat, care este la dreapta lui Dumnezeu, intervine pentru noi” (versetul 34b).

Această afirmaţie surprinde, deoarece conform străvechiului crez al creştinilor, Crezul Apostolic, Cristos (i) a murit, (ii) a înviat, (iii) s-a înălţat şi stă de-a dreapta Tatălui, (iv) şi va veni să judece viii şi morţii. Paul nu spune chiar aşa. În loc de Cristos care ne judecă vorbeşte despre Cristos care ne apără. Cristos nu este un observator neutru care vede faptele noastre şi ne judecă gesturile şi greşelile. El este de partea noastră, sprijinindu-ne cu harul Său, pentru a fi siguri că nu vom cădea. Cu această nouă perspectivă asupra lui Cristos, care nu este un judecător nepăsător ci un avocat dedicat cauzei noastre, Paul încheie cu o serie de întrebări, la care ar trebui să răspundem şi noi, astăzi: “Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? [...] În toate acestea noi suntem mai mult decât învingători prin cel care ne-a iubit” (versetele 35 şi 37).

 

* * *

 

Puterea jertfei

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Presa Bună

De la prima privire a lecturilor de azi, pe care le-am ascultat, desprindem ideea centrală: puterea jertfei.

Abraham îşi atrage binecuvântarea lui Iahve de a avea urmaşi numeroşi ca stelele cerului şi cât nisipul de pe ţărmul mărilor, dar mai ales promisiunea mesianică de mântuire a tuturor popoarelor printr-unul din urmaşii săi. Toate acestea pentru disponibilitatea sa de a-l jertfi chiar pe fiul său Isaac la cererea lui Dumnezeu.

Dacă lui Iahve i-a fost milă de Abraham şi în locul fiului s-a mulţumit cu jertfa unui berbec, faţă de sine însuşi n-a avut milă şi l-a jertfit pe propriul său Fiu făcut om pentru realizarea făgăduinţelor făcute lui Abraham: Isus coboară de pe Tabor pentru a urca Golgota şi pentru a-şi da viaţa pentru a ne da nouă o viaţă nouă.

Dacă aruncăm o privire oricât de rapidă asupra întregii Biblii, nu se poate să nu fim surprinşi de importanţa şi universalitatea jertfei. Ea cuprinde întreaga istorie: lumea primitivă: Apoi a făcut Noe un jertfelnic Domnului; şi a luat din animalele cele curate şi din păsările cele curate şi le-a adus ardere de tot pe jertfelnic (Gen 8,20); în perioada patriarhilor (cf. Gen 15,9); epoca mozaică (Ex 5,3); perioada judecătorilor şi a regilor (Idt 20,26; 1Rg 8,64); lumea de după exil (Ex 3,1-6). În orice timp jertfa este metronomul care bate ritmul vieţii particulare şi colective. Apariţia misterioasă a marelui preot Melchisedec (Gen 14,18) revelează tradiţia unei jertfe de pâine şi vin; acţiunea liturgică a lui Ietro, socrul lui Moise (Ex 18,12) etc. lărgeşte şi mai mult orizontul asupra jertfei care exprimă pietatea din simţul religios al omului. Profeţii, în viziunea lor asupra viitorului, nu uită să amintească şi de jertfele păgânilor: Pe aceştia îi voi aduce pe muntele meu cel sfânt şi-i voi bucura în lăcaşul meu de rugăciune. Arderile lor de tot şi jertfele lor vor fi primite la altarul meu; căci templul meu, lăcaş de rugăciune se va chema pentru toate popoarele (Ex 57,7; 66,20; Mal 1,11). Când scriitorii Vechiului Testament trasează liniile mari ale istoriei, ei nu pot concepe viaţa religioasă fără jertfe. La inaugurarea templului, jertfele aduse de Solomon au fost impresionante: douăzeci şi două de mii de boi şi o sută şi douăzeci de mii de oi în timp de şapte zile (cf. 2Cr 7,5); iar la inaugurarea reconstruirii lui (anul 64 d.C.) s-au înjunghiat 255.600 de miei, conform relatării istoricului Iosif Flaviu.

Noul Testament va preciza mai bine sensul jertfei consacrând-o în chip original şi definitiv în Cristos Isus.

Sensul profund al jertfei se află în adâncul sufletului omenesc şi spre el sunt aţintiţi ochii lui Dumnezeu.

Isus stătea odată aproape de cutia milelor de la templu şi privea cum oamenii puneau obolul lor. Bogaţii puneau mult. Venind o văduvă săracă a pus doi bănuţi. Isus, chemând pe ucenicii săi, arătându-le ceea ce a făcut femeia sărmană, le-a zis: Vă spun adevărul, această văduvă săracă a pus mai mult decât au pus toţi ceilalţi împreună. Căci toţi au pus din ceea ce aveau de prisos, dar ea a pus din lipsa ei tot ce avea (Mc 12,41-44). Valoarea jertfei stă în iubire: dă tot acela care iubeşte neîmpărţit.

Şi Dumnezeu, ne asigură sfântul Paul, ca de altfel şi sfântul apostol Ioan, nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său, dar l-a dat total la moarte pentru noi toţi, pentru a ne dovedi iubirea ce ne-o poartă. Din acest motiv, nici o jertfă adusă de om nu-i plăcută lui Dumnezeu, dacă nu poartă pecetea iubirii.

Prin jertfă se desăvârşeşte în noi o certitudine, o siguranţă că Dumnezeu este de partea noastră, fiindcă dăm ca să ne identificăm cu dânsul, care ne-a dat tot ce avea mai scump: pe Fiul său preaiubit. Isus insistă asupra acestei identificări cu Tatăl prin iubire când spune: el face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (Mt 5,45).

Isus, desăvârşind Legea şi profeţii, a desăvârşit şi jertfele Vechiului Testament. În acest context apare pe Tabor între Moise şi Ilie şi glasul Tatălui ne cere să ne unim cu jertfa lui Cristos – Pe dânsul să-l ascultaţi! -, iar jertfa lui Cristos de pe cruce este singura jertfă care dă valoare jertfelor dinainte şi după prin Euharistie.

Numai meditând cu seriozitate aceste adevăruri putem ajunge la convingerea lui C. Balbo, care spunea: Fără jertfa vieţii nu se face nimic mare, nimic normal în această lume. Lumea merge înainte prin forţa victimelor sale sacrificate. O viaţă divino-umană sacrificată pentru noi este cea mai mare faptă a istoriei omeneşti. Oare chemarea părinţilor nu este de a se jertfi pentru fericirea copiilor lor? Şi fericirea nu va creşte în proporţie cu numărul de jertfe? Şi fericirea copiilor nu va izvorî din exemplul primit de la părinţi?

Deci, nu se poate fericire fără jertfă, fără durere?

Se poate, dar numai în cazul în care sufletul este curăţat total de păcat şi de teamă. Când Isus i-a luat pe Petru, Iacob şi Ioan şi i-a dus pe un munte înalt şi înaintea lor s-a schimbat la faţă, a vorbit cu Moise şi cu Ilie, a voit să le demonstreze faptul că speranţele omenirii se vor realiza parţial: omul poate fi fericit şi aici pe pământ, poate spune cu Petru: Doamne, bine ne este nouă să fim aici, dar evanghelistul Marcu ţine să facă această remarcă: Nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi. Oricât de mare ar fi fericirea pe acest pământ, spaima se va ţine mereu ca scaiul de om. Petru credea, în frica lui de a nu pierde fericirea, că o poate ţine în trei colibe. Ceva mai târziu se vor convinge ucenicii că numai jertfa duce la strălucirea învierii, prefigurată în schimbarea la faţă, că numai învierea poate ţine fericirea în suflet şi nu în colibă, că numai învierea are putere să oprească timpul prin nimicirea morţii.

Datoria noastră pământească, printre altele, este de a face din fiecare suferinţă o jertfă plăcută lui Dumnezeu. Majoritatea oamenilor, dacă nu chiar 99,99%, sunt intrigaţi de problema suferinţei. De ce trebuie să suferim atât de mult? De ce să sufere cei nevinovaţi dacă suferinţa este o pedeapsă a păcatului?

Pe cât sunt unii de intrigaţi de problema nefericirii, pe atât se mai găsesc unii să fie intrigaţi de problema fericirii din lume. De ce este omul fericit, când este, când se simte fericit? De ce se bucură mirele de mireasă şi mireasa de mire? De ce se bucură părinţii de copiii lor? De ce se bucură omul de ştiinţă când face o descoperire? De ce râd copiii când se joacă? De ce se cântă, se dansează şi se chiuie de fericire atât de des? Pe cei mai mulţi îi întâlnim plângând sau zâmbind? La televizor sau la radio se transmit mai multe înmormântări sau mai multe spectacole de umor? Şi, dacă îmi veţi spune: Munca îmi dă dreptul la fericire, vă voi întreba: De ce se bucură cei care nu muncesc? De ce nu se bucură animalele sau maşinile care muncesc mai mult decât oamenii?

Fericirea este un mister la fel de mare, ba mai mare chiar, decât durerea. Fiind vorba de un mister al fericirii şi al durerii, de un tot al vieţii, nu putem dezlega taina fericirii de taina durerii, aşa cum nu putem înţelege Taborul fără Calvar şi nici Calvarul fără Tabor. Pe acest pământ nu este durere fără bucurie şi nici bucurie fără durere, fiindcă această viaţă este o ţesătură de fire albe şi negre, este o evoluţie în plină schimbare pentru o viaţă nouă. Durerea nu vine din afară, ea vine din noi, din faptul că nu înţelegem necesitatea schimbării: ne ataşăm de cele vechi şi am voi să rămânem pironiţi în ele, pe când cele noi cer o renunţare la cele vechi; prin această renunţare avem impresia că ne pierdem, că ne nimicim pe noi înşine; ceea ce nu-i deloc adevărat; dar nu înţelegem. Taina Calvarului nu este cu nimic mai măreaţă decât taina Taborului. Isus singur este cheia pentru amândouă, astfel că, de când există creştinismul, suferinţa oamenilor nu s-a micşorat, dar prin crucea lui Isus i s-a destăinuit sensul: suferă fericit acela care acceptă viaţa cea nouă care izvorăşte din iubirea Creatorului. Bucuria a crescut în lume prin învierea lui Isus, fiindcă a eliberat omenirea de disperarea nimicirii totale şi i-a dat garanţia că morţii trăiesc alături de el; ca dovadă îi avem pe Moise şi Ilie.

Credinţa ne va ţine tari, neclintiţi şi fericiţi sufleteşte în mijlocul tuturor necazurilor necesare trecerii de la o viaţă veche la una nouă, dacă participăm cu iubire cât mai des la jertfa euharistică, la îndemnul celebrantului: Rugaţi-vă, fraţilor, ca jertfa mea şi a voastră să fie plăcută lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, şi răspundem: Să primească Domnul jertfa din mâinile tale spre lauda şi mărirea numelui său, spre folosul nostru şi al întregii sale sfinte Biserici. Amin.

 

* * *

 

Isus a luat cu sine pe Petru, Iacob şi Ioan

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Rugăciunea de la începutul sfintei Liturghii de azi cuprinde în sinteză toate problemele legate de liturgia cuvântului şi anume: 1) Taborul constituie marea “chemare-poruncă” a Tatălui ceresc; şi ştim că orice chemare este un dar şi darul este dovada iubirii; 2) “ascultarea” este jertfă, renunţare la voinţa proprie, intrare în logica divină: acceptarea crucii; 3) recunoaşterea slăbiciunii proprii este smerenie şi suntem slabi mai ales în suferinţă din cauza egoismului; 4) avem trebuinţă de o purificare internă în lumina credinţei şi 5) Taborul este preludiul escatologiei noastre: bucuria în a vedea Faţa lui Dumnezeu. Acestea sunt problemele pe care le vom trata pe scurt.

Tatăl ne cheamă printr-un Soare care răsare din înălţimi (Lc 1, 78). Fragmentul constituie, în evanghelia după Marcu, drept culmea revelaţiei: Isus, declarat drept «Mesia» din partea Tatălui, descoperă ucenicilor săi că: a fi Mesia înseamnă a suferi. Şi, fiindcă omul nu are în sine sensul lucrurilor lui Dumnezeu, Mesia îl va da atât lor, cât şi lumii întregi. Marcu subliniază că ucenicii n-au înţeles sensul schimbării lui Isus la faţă. Există totuşi o soluţie pentru a-l înţelege: de a-l asculta pe Cristos, a-l vedea pe Cristos, a-l mărturisi ca Fiu al Tatălui, a-l urma pe calea crucii. Centurionul roman care i-a străpuns inima, văzându-l murind în acest fel, a zis: Cu adevărat omul acesta era Fiul lui Dumnezeu (Mc 15, 39).

Ascultarea de Fiul omului este chemare la purtarea crucii de fiecare zi (cf.Mt 16, 24).

Problema suferinţei şi a răului stă la baza multor crize de credinţă. Desori se spune: Dacă există un Dumnezeu, pentru ce această nenorocire, moarte prematură, trădare a iubirii? Chiar şi în viaţa celor mai credincioşi există atâţia De ce?

Cei care au căutat răspunsul la problema suferinţei numai cu lumina raţiunii au ajuns la concluzia că ea este fără sens, este o absurditate. Teologia sapienţială a Vechiului Testament, homo biblicus – omul Scripturii – a considerat-o ca pedeapsă pentru păcat (cf. Gen 3,17). Iob face un pas mai departe şi îşi pune suferinţa, simţind că suferă fără păcat, în contextul suferinţei întregii omeniri şi o consideră ca pe o muncă, pentru care îşi aşteaptă plata. Moise consideră suferinţa ca pe o încercare a iubirii şi fidelităţii poporului faţă de Iahve (cf. Dt 13,4); Cristos pune suferinţa în logica lui Dumnezeu: ea face parte din planul iubirii, prin ea se afirmă superioritatea spiritului asupra materiei (Isus în luptă cu Ispititorul, duminica trecută). Privită în sine, suferinţa apare ca o structură a firii: un gol, o lipsă; pe plan fizic este lipsa sănătăţii, pe plan moral este lipsa harului. Răul fizic şi răul moral lipsesc viaţa de sensul ei legitim. Răul fizic şi cel moral formând o lipsă comună, trebuiesc tratate împreună. Omul, după scriitorul biserices Tertullian, a fost creat din trup şi suflet nemuritor şi îmbrăcat în Duhul Sfânt. Păcatul l-a dezbrăcat pe om de Duh, iar trupul şi sufletul şi-au pierdut sensul, călăuza, ţinta: omul se simte un rătăcit în Cosmos şi îl apucă frica, din lipsă de siguranţă.

Ascultarea constituie efortul de a găsi ceea ce s-a pierdut din vină, este terapia comună a lipsei. De aceea va spune sf. Augustin că cine ne-a creat pe noi, fără de noi, nu ne mântuieşte fără de concursul nostru. Ca încurajare pentru efortul nostru, Tatăl, care îşi exprimă plăcerea sa faţă de Fiul-slujitor, este acela care îl va primi la dreapta sa; ucenicii, care îl ascultă vor intra prin credinţă în misterul lui Mesia suferind, vor avea parte de înviere şi slavă.

Răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu este înlesnit de comportamentul lui Avram (Lectura I-a:Gen 22, 1-9a. 1-13. 15-18). Avram, observând cum contemporanii săi păgâni îi jertfeau zelor pe primii lor născuţi, şi-a zis că el nu poate rămâne mai prejos în iubire faţă de Dumnezeul cel adevărat care i-a vorbit atât de clar. Istoria episodului de pe muntele Moria, unde Dumnezeu i-a cerut să-şi jertfească pe unicul său fiu, este captivantă, numai că trebuie să ştim s-o citim şi s-o înţelegem în cheie teologică: este pus la încercare un om drept. Cu toată durerea el acceptă jertfa fiului. Dumnezeu îl opreşte; el nu vrea moartea omului, ci viaţa. Atunci Avram l-a considerat pe Isac drept dar dublu din partea lui Dumnezeu: născut din Sara cea sterilă şi apoi slavat de la moarte, îi umple golul fizic şi moral. Logica lui Avram se înscrie în logica voită de Dumnezeu: nu de a păstra pentru a avea, ci de a dărui pentru a ne crea o nouă legătură prin care să devenim ceva mai mult, fiindcă nu ceea ce avem ne dă sens vieţii ci ceea ce suntem în raport cu Creatorul.

Recunoaşterea slăbiciunii noastre interne: inima ne este slabă în suferinţe din cauza egoismului, fiindcă vrem să păstrăm ceva numai pentru noi. Pentru a înţelege ceea ce suntem, faţă de disponibilitatea lui Avram, voi face o comparaţie cu Iordanul şi cele două mări pe care le formează: Marea Galileei şi Marea Moartă. Apele Iordanului izvorăsc din muntele Hermon şi vor străbate o cale lungă de 252 km. În drumul lor se opresc într-o vale şi aici fac ceva deosebit, ca toate să se bucure de viaţă: fiinţele din apă ca şi vegetaţia din jur. Iordanul răsplăteşte ţinutul Galileei fiindcă nu-l ţine prizoner, îi dă druml mai departe şi după câţiva zeci de kilometri este reţinut de o vale adâncă, cu peste 392 de metri sub nivelul Mării Mediterane. Şi, fiindcă această vale ţine Iordanul numai pentru sine, apele lui nu mai întreţin nici un fel de viaţă, nici în apă şi nici pe maluri: este Marea Moartă.

Avram este izvorul credinţei; el răspunde la chemarea Domnului şi porneşte din Ur-ul Caldeei şi se opreşte pe muntele Moria, unde devine «mare» în vârf de munte, fiindcă a înţeles că ceea ce a primit trebuie să dea. Urmaşii săi însă, slăbind în credinţă, au străbătut calea de la muntele Moria până în Egipt, apoi s-au oprit la muntele Sinai şi s-au închinat «viţelului de aur» şi au ajuns până pe Calvar, unde, în loc să se închine Fiului lui Dumnezeu, l-au răstignit şi pe vârf de munte au devenit «marea moartă», încercând să ucidă tot ceea ce ar fi crescut datorită credinţei lui Avram. Isus a venit să întoarcă Iordanul, să-i scoată apele din marea moartă şi să le reverse asupra omenirii, de aceea, ca un soare care răsare din înălţime, de pe muntele Tabor, pătrunde cu strălucirea dumnezeirii sale în valea morţii şi evaporă apele, le ridică în nori şi le lasă să cadă ca ploaia bogată prin Duhul Sfânt asupra lumii întregi, ca toţi să devină fiii lui Avram prin credinţă (cf. Rom 4,16; Gal 3, 9. 29).

Dacă egoismul intern caută să reţină numai pentru sine darul divin al credinţei şi nu-l face operativ prin caritate, omul devine ca o mare moartă: Credinţa fără fapte este moartă (Iac 2, 17).

Postul, rugăciunea şi pomana ne schimbă la faţă, ne fac asemenea norului luminos în care a apărut Cristos pe Tabor şi în acest caz nu-i trebuinţă de colibe pentru a ne menţine fericirea, fiindcă o vom gusta din roadele produse de apele Iordanului, de Duhul Sfânt, zi de zi, an de an, lăsându-ne conduşi precum Avram.

Cristos, care din iubire faţă de Tatăl care a pus în el toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei (cf. Col 2,3), s-a rugat, a postit, ne-a dat de pomană Trupul şi Sângele său ca hrană şi băutură, care a murit şi a înviat pentru noi, nu-i dispus să ne comdamne, aşa cum arată sf. Paul în lectura a II-a (Rom 8, 31b-34), nu-i dispus să ne piardă. Atunci, se întreabă apostolul neamurilor: Cine va putea să ne despartă de dragostea lui Cristos şi a Tatălui? Din context, răspunsul este numai unul: numai egoismul din noi ne poate separa de iubirea lui Dumnezeu; el în nici un caz nu va avea iniţiativa rupturii noastre de Isus.

Chemarea-poruncă a Tatălui de pe Tabor de a-l asculta pe Isus este esenţială: de a ne boteza cu Cristos în Iordan, de a intra în sânul Bisericii sale cu trup şi suflet, să ne îndreptăm spre «marele mort» de pe Calvar, ca apoi să ne revărsăm, prin acţiunea Duhului care l-a înviat pe Cristos din morţi, ca o binecuvântare asupra întregului pământ, adică: aşteptarea slavei lui Cristos care se va arăta în noi nu trebuie să închidă, să blocheze în colibe vestirea Evangheliei, ci trebuie să fie pusă în evidenţă prin jertfă, prin crucea de fiecare zi, trebuie vestită în lumina Soarelui care a răsărit din înălţimi, de pe acoperişul caselor (Mt 10,27), fiindcă numai ea este Cuvântul hrană care dă viaţă veşnică.

Să încheiem cu rugăciunea pe care am dezvoltat-o în această predică şi să spunem cu toată credinţa şi iubirea: Dumnezeule, care ne-ai poruncit să ascultăm de Fiul tău iubit, întăreşte inimile noastre u hrana cuvântului tău, ca, purificându-ne privirea lăuntrică, să ne putem bucura de vederea gloriei tale (LR). Amin.

 

* * *

 

A II-a duminică din Post (pentru copii)

Autor: pr. Pietro Righetto
Copyright: Editura Sapientia

1. Introducere

O femeie s-a dus la fântână: o mică oglindă tremurândă, foarte limpede printre arborii pădurii. În timp ce cobora ulciorul pentru a scoate apă, a observat în apă un fruct mare, roşiatic, atât de frumos încât parcă spunea: “Ia-mă!”

A întins mâna ca să îl ia, dar fructul a dispărut şi a reapărut abia când femeia şi-a scos mâna din apă. Lucrul acesta s-a întâmplat de două sau de trei ori. Atunci femeia a început să scoată apă ca să sece fântâna. A lucrat îndelung, privind mereu spre fructul misterios; dar când a reuşit să scoată toată apa, şi-a dat seama că fructul nu mai era. Dezamăgită din cauza iluziei, era gata să plece, când a auzit un glas din arbori: “De ce cauţi jos? Fructul este sus…” Femeia a ridicat ochii şi a văzut atârnând de o creangă deasupra fântânii fructul frumos al cărui reflex l-a văzut în fântână… (Povestire din insula Zanzibar).

Nu trebuie să privim doar spre pământ; trebuie să acordăm timp suficient şi pentru a privi în sus, să ascultăm cuvântul lui Dumnezeu şi să trăim ca fii ai săi, în aşteptarea intrării în împărăţia sa.

2. Tema

“Aceasta este dorinţa inimii mele: să merg în lumina Domnului”.

3. Mesajul zilei

Suntem în Postul Mare. Pentru a ne încuraja să îl urmăm cu entuziasm pe Isus ispitit şi suferind, Biserica ne invită şi să privim spre Isus glorios, Isus transfigurat.

După luptă, bucuria şi victoria sigură. Fiecare noapte se termină cu zorii şi din nou cu soarele.

Pe chipul lui Isus străluceşte gloria Tatălui.

- Isus este încoronat cu glorie şi cu strălucire: este ridicat Domnul peste întreg universul. Într-adevăr, Tatăl ne spune: “Acesta este Fiul meu preaiubit în care îmi aflu toată bucuria: de el să ascultaţi!”

- Pe chipul lui Isus străluceşte gloria divinităţii.

- Este Fiul lui Dumnezeu, înfăptuieşte operele lui Tatălui: vindecă bolile, învinge diavolul, potoleşte furtuna, învie morţii. Răspândeşte vestea cea bună.

- Pe chipul lui Isus străluceşte lumina sfinţeniei.

- Nimeni nu are un suflet mai nobil decât al lui; este supus Tatălui. Nimeni nu este mai bogat în virtuţi decât el: amintim atenţia lui deosebită faţă de suferinţa umană, sărăcia vieţii lui, iubirea sa faţă de cei păcătoşi, capacitatea lui de a scruta inimile, loialitatea lui, fascinaţia lui divină…

- Pe chipul lui Isus străluceşte lumina iubirii celei mai mari.

- Dacă din iubire faţă de om chipul lui Isus este suferind, pe de altă parte, străluceşte datorită asemănării cu Dumnezeu = Iubire. Ne iubeşte mai mult decât orice: ne iubeşte până la a-şi da viaţa pentru noi.

Străluceşte pe chipul nostru gloria Tatălui. De ce?

- Suntem creaturi strălucite ale lui Dumnezeu.

- “Doamne, cine este omul să te gândeşti la el?… Cu puţin l-ai făcut mai mic decât pe îngeri; l-ai încununat cu slavă şi cu măreţie: i-ai dat putere peste toate creaturile…” (Ps 8).

- Suntem fiii lui Dumnezeu!

- “Cât de mare este iubirea pe care ne-a arătat-o nouă Dumnezeu: suntem realmente fiii săi… Vom fi asemănători cu El!” (1In 3,1-2).

- Să oglindim lumina lui Isus.

- “Va veni să ne viziteze un soare de sus, pentru a-i lumina pe cei care zac în întuneric şi în umbra morţii”.

- Suntem flori… de noapte: când va apărea soarele, culorile noastre vor străluci. Suntem diamante… în întuneric… Suntem chibrituri, veioze stinse; dar când va ajunge la noi “curentul” lui Isus, vom străluci!

Să părăsim întunericul păcatului şi al răului. Să ne reînnoim lumina Botezului nostru. Dumnezeu este bucuria noastră. Noi suntem slava lui Dumnezeu!

4. Exemple

Prin Isus transfigurat, fiecare copil trebuie să întrevadă destinul său divin şi veşnic, în ciuda împrejurărilor dureroase ale vieţii. Urmarea lui Isus până pe Calvar înseamnă participarea şi la învierea sa.

a) Ludovic al IX-lea, regele Franţei, care a ajuns la cinstea altarelor, discuta într-o zi probleme de stat cu un ambasador.

Acesta, care printre altele era şi un adulator abil, i-a spus regelui:

- Maiestate, vă felicit pentru că v-aţi născut în acest regat preanobil şi înfloritor.

La care suveranul a răspuns:

- Nu aceasta este adevărata mea glorie, ci faptul că m-am născut în credinţa cea adevărată; şi ţin să fiu numit “Ludovic de Poissy” pentru că aceea este localitatea în care am fost botezat.

Şi se semna: Ludovic de Poissy, din respect şi recunoştinţă pentru sfântul Botez.

b) “În casa mea sunt două camere, două paturi, o fereastră mică şi o pisică albă.

În casa mea mâncăm numai seara, când tăticul meu se întoarce acasă, cu sacoşa plină de pâine şi de peşte uscat.

În casa mea suntem săraci, dar tăticul meu are privirea senină, mama mea are privirea senină, fratele meu are privirea senină, eu am ochii senini, şi chiar şi pisica are privirea senină.

Când suntem toţi aşezaţi la masă, în casa noastră parcă a coborât cerul” (o fetiţă de 8 ani din Costarica).

c) Un băiat numit Erasmus Jacob, s-a întors acasă dând şuturi unei pietre transparente găsite în râul Orange.

Mama, după ce a strigat la el: “Îţi vei strica pantofii”, a luat piatra în mână. Părea sticlă foarte tare. Le-a arătat-o vecinilor. Un comerciant aflat în trecere a cumpărat-o pentru câţiva bănuţi şi în Città del Capo a intrat la un bijutier, a aruncat-o pe masă şi a spus:

- Uitaţi-vă puţin la ea. Poate că valorează ceva.

Bijutierul a înţeles imediat şi l-a chemat pe patron.

- Unde aţi găsit acest diamant? a întrebat acesta.

- Diamant? Nu mă luaţi în râs. L-am cumpărat de la un băieţel din Kimberly care se distra dându-i şuturi. I-am dat o jumătate de liră sterlină şi mă tem că am făcut o afacere foarte proastă.

- Acesta valorează o mie de lire sterline! a replicat expertul.

Zvonul s-a răspândit, ziarele au scris despre el. Câteva sute de persoane au început să răscolească nisipurile de la Orange, câmpiile din Kimberly. Şi puţin mai târziu, un păstor a găsit o piatră transparentă, foarte mare: un diamant de 81 de carate. Din vânzarea lui a cumpărat 500 de oi, zece vaci şi un cal.

A fost o explozie, un potop. Mii de căutători au întors pe dos malurile Orangelui. Alţii au intrat mai în adânc, unde specialiştii spuneau că există un teren vulcanic. În câteva nopţi s-a ridicat un oraş de barăci. Alte diamante, mereu alte diamante erau scoase din pământ… (C. Daniele-D. Zanella).

Noi suntem “diamantele lui Dumnezeu”; să nu ne subevaluăm, chiar dacă părem cioburi de sticlă.

d) Le putem sugera copiilor noştri, mai ales în timpul acestui post, să păstreze o oarecare demnitate, amintindu-le că sunt copii ai lui Dumnezeu:

- în cuvinte: “Gata cu înjurăturile!”

- în acţiune: “Gata cu lipsa de educaţie!”

 

* * *

 

Duminica a II-a din Postul Mare

Autor: pr. Felician Tiba
Copyright: Predici.cnet.ro

Cine merge astăzi în Ţara Sfântă şi urcă Muntele Tabor are parte de o privelişte deosebit de minunată. Până pe Muntele Tabor însă, mai ales pentru cei cu rău de înălţime sau cu rău de maşină, s-ar putea ca, din cauza serpentinelor, să li se facă rău. O dată ajunşi sus, pentru toţi aceştia, răul de maşină sau răul de înălţime, este înlocuit cu splendoarea a ceea ce le este dat să vadă şi să trăiască. Sunt pe locul în care cu două mii de ani în urmă, Isus Cristos se schimba la faţă în prezenţa celor trei apostoli, Petru, Ioan şi Iacob.

Ne aflăm în timpul sfânt al Postului Mare, iar Biserica, ne propune astăzi spre reflexie şi spre însuşire fragmentul evanghelic în care evanghelistul Marcu relatează momentul schimbării lui Isus la faţă.

Mai întâi însă ne vom opri la prima lectură, cea în care Abraham este invitat de Dumnezeu să-l ia pe propriul său fiu, să-l ducă pe Muntele Moria şi să-l sacrifice acolo, în semn de ascultare şi supunere faţă de voinţa lui Dumnezeu. Un gest care, la prima vedere, pentru cine nu cunoaşte cât de cât Sfânta Scriptură, scandalizează: Dumnezeu, autorul vieţii, cel care i-a creat pe oameni din iubire, cere unui om să sacrifice un alt om, ba mai mult, pe propriul său fiu. O mare încercare şi în acelaşi timp un moment de cumpănă, chiar şi pentru cei mai fideli lui Dumnezeu.

În sens strict însă, evenimentul nu este decât o punere la încercare a credinţei lui Abraham şi aşa trebuie să rămână.

În sens larg, el ne trimite cu gândul la sacrificiul lui Dumnezeu-Tatăl, care îşi dă Fiul, pentru ca, prin moartea pe cruce, să-i mântuiască pe oamenii căzuţi în păcat.

Scena din prima lectură, în cazul nostru, al celor care ne aflăm în drum spre sărbătoarea Învierii are rolul de a ne aminti că lui Dumnezeu trebuie să-i dăm ascultarea noastră, că Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, că el nu vrea moartea păcătosului, ci întoarcerea lui şi că ascultarea este mai presus decât oricare alt sacrificiu.

În cazul lui Abraham, Dumnezeu nu este interesat nici pe departe de moartea lui Isac, ci doar de credinţa lui Abraham. Nu răul-moartea lui Isac îl interesează pe Dumnezeu, din toată această scenă, ci binele-credinţa lui Abraham, pentru că toate acestea, privite în lumina evangheliei de astăzi, a schimbării lui Isus la faţă, devin victorie. Cel care crede este victorios! Numai cel care luptă are posibilitatea ca la capăt să se învrednicească de harul victoriei. Ceea ce i s-a socotit lui Abraham drept credinţă a fost capacitatea lui de a asculta până la capăt, de a lupta până la capăt, ştiind că singura răsplată şi singura logică în tot ceea ce făcea, era numai şi numai Dumnezeu.

Spuneam la început că cel care urcă astăzi pe Muntele Tabor, dacă are nefericirea să se simtă rău până în vârf, acolo, în vârf, unde se află şi o Biserică deosebit de frumoasă, plină de simbolistică din punct de vedere arhitectural, este răsplătit şi cu o vedere splendidă a Văii Isreelului, vale străbătută de râul Chişon, râu care face ca de-o parte şi de alta a lui să crească o vegetaţie, care ar face invidios şi pe cel mai bun agricultor. Efortul este răsplătit cu splendoare.

Efortul apostolilor de a-l urma pe Isus, renunţarea la ceea ce era al lor, la modul lor de viaţă, chiar la voinţa lor, este încununat pe Muntele Tabor cu vederea unei frânturi din paradis.

În viziunea lor, de data aceasta, a apostolilor, nimic nu mai conta din ce a fost până atunci; nici efortul urcării pe munte, nici renunţărilor lor şi nici măcar voinţa lor. “Să facem trei colibe” (Mc 9,59), o reacţie care nu are nimic aparent cu ceea ce se întâmplă. Era clar; ucenicii erau fascinaţi de ceea ce se derula în faţa privirii lor limitate de natura umană. Era prea mult să-l vadă pe Isus în splendoarea strălucirii sale paradisiace, de aceea i-a cuprins confuzia. “Să facem trei colibe” (Mc 9,59). Să se fi gândit oare la trei lăcaşuri în care să locuiască pentru totdeauna aici pe pământ cele trei personaje? Să-şi fi amintit într-o fracţiune de secundă de vechiul cort al alianţei, care cuprindea prezenţa lui Dumnezeu? Sau pur şi simplu, în tulburarea dată de emoţie, nu mai ştiau ce spun? Indiferent însă pentru care variantă optăm, un lucru e sigur; strălucirea lui Isus i-a marcat, i-a fascinat.

Deseori, în Postul Mare se face aluzie la pregătirea pe care trebuie să o facă creştinii în vedere marii sărbători a Învierii, pregătire care fără doar şi poate, trebuie să treacă prin drumul purificator al căii sfintei cruci. Până la înviere, Isus a trecut prin cruce. De aceea, până la Paşti, Biserica propune credincioşilor devoţiunea atât de emoţionantă a căii sfintei cruci, din nou poate, pentru mulţi, motiv de scandal, pentru alţii, motiv de mare încercare, iar pentru alţii, un mod de a înţelege suferinţa proprie.

Cheia înţelegerii tuturor acestor “probe” sau încercări la care este supus şi Abraham în prima lectură şi Isus pe drumul crucii până la înviere stă în afirmaţia apostolului Paul din a doua lectură de astăzi: “…El nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci la dat la moarte pentru noi toţi, cum ar putea să nu ne dăruiască toate împreună cu el?” (Rom 8,32)

Atât încercarea lui Abraham cât şi schimbarea lui Isus la faţă înaintea celor trei apostoli, trebuie să le vedem din perspectiva dorinţei lui Dumnezeu de a salva lumea. El care, din preaplinul darurilor sale se oferă să împartă cu cineva, îl creează pe om şi vrea să împartă cu el bogăţia sa. Dar omul vrea, nu bogăţia lui Dumnezeu, ci bogăţia sa proprie. Se vrea el însuşi un “dumnezeu” şi cade astfel în păcat.

Omul se vrea suveran peste ceea ce nu i-a aparţinut niciodată cu titlul de proprietate; e vorba de aceasta lume. Nici măcar Isac nu putea să aparţină întru totul lui Abraham, deoarece dumnezeu era cel care îl plămădise. Nici frântura de cer de pe faţa lui Isus, nici Moise şi nici Ilie, nu puteau să aparţină întru totul celor trei apostoli şi să-i cuprindă în cele trei colibe.

În această lume totul este efemer; doar împlinirea voinţei lui Dumnezeu (prima lectură) devine victorie, devine cer (evanghelia) şi toate acestea din iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu (a doua lectura).

Într-un compartiment de tren, o fetiţă se joacă de zor în braţele mamei sale. Era destul de mare încât să depăşească simplul plâns şi simpla dare din mâini. În satisfacţia pe care i-o oferea atmosfera din jur, cu o jucărie în mână, din greşeală atinge ochiul mamei. L-a atins destul de tare pentru ca mama să nu mai poată continua călătoria. A coborât în primul oraş şi a mers imediat la un oftalmolog. Diagnosticul era destul de sumbru: nu va mai putea vedea niciodată cu acel ochi. Jucăria îi atinsese unul din nervii principali ai ochiului. Aşadar, rămăsese oarbă la un ochi. Cu celălalt însă încerca să vadă frumuseţea lumii şi în ea pe fetiţa ei care continua nestingherită să se joace.

Acesta este Dumnezeu; după ce omul prin păcat “îi scoate ochiul”, uneori din neatenţie, alteori din rea voinţă, omul, de mii de ani continuă parcă indiferent, să joace jocul vieţii. Nu-l interesează prea mult că “a înroşit” ochii lui Dumnezeu prin atitudinea sa păcătoasă. El continuă să facă jocurile sale, uneori meschine, alteori indiferent faţă de voinţa lui Dumnezeu.

În Duminica a doua din Postul Mare, Biserica ne îndeamnă să ascultăm de voinţa lui Dumnezeu, chiar dacă această voinţă înseamnă “jertfirea lui Isac”, jertfirea capriciilor noastre, a hobby-urilor noastre, a distracţiilor noastre, a pretenţiilor şi a dorinţelor noastre, uneori greu de înţeles şi pentru noi. Doar ascultând de voinţa divină, ne vom putea alătura celor trei apostoli pe Muntele Tabor şi cu ei ne vom putea bucura de fărâma de cer de pe faţa lui Isus, cer care odată experimentat, nu poate să nu ne schimbe.

Să-l lăsăm pe Dumnezeu să ne dea din preaplinul darurilor sale, să ne dea din cerul său şi să nu-i “scoatem ochii”, acuzându-l că ne cere lucruri imposibile. Amin.

 

* * *

 

A se urca pe un scaun pentru a-l vedea pe Dumnezeu

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Traducere: pr. Petru Ţurcanu
Copyright: Predici.cnet.ro

Dumnezeu uneori, exagerează

Nu, nu sunt suficiente intenţiile bune. Mi s-a întâmplat să ascult pe un predicator care interpreta în acest sens “minimalizând” episodul răscolitor al lui Abraham căruia i s-a cerut de către Dumnezeu să sacrifice pe fiul promisiunii. După el, totul se reducea simplu la o chestiune de disponibilitate, dorinţă, chiar intenţii bune. “Nu este cazul să exagerăm, Dumnezeu se mulţumeşte cu puţin, este înţelegător”, concludea acel preot, lăsând să se întrevadă că Domnul face reduceri la preţul credinţei, şi chiar al moralei.

Prea comod, amice. Am fi dispuşi să dăm totul. Numai să nu ni se ceară (aproape) nimic. Capabili de a părăsi toate. Numai să nu fim luaţi în serios. Gata de a spune “iată-mă!” Numai să nu fiu chemat. Reuşim chiar să oferim ceea ce ţinem ca cel mai scump. Dar cu intenţia secretă (şi aici nu suntem pe terenul “intenţiilor bune”) de a-l recupera în orice chip, permiţându-ne diferite forme de compensaţie. În sfârşit, suntem determinaţi să înălţăm mâna. Numai ca Dumnezeu să ne-o oprească. În schimb, Dumnezeu nu totdeauna se mulţumeşte cu intenţiile bune.

Mai mult, aproape niciodată. Pentru a pune la încercare credinţa noastră, vrea să vadă ceva mai mult, aşteaptă demonstraţii practice. Însuşi Abraham nu şi-a pus pe faţă învelişul confortabil al intenţiilor bune. S-a pus pe drum, a săvârşit gesturi concrete, a înălţat mâna… Nu totdeauna Dumnezeu spune “ajunge, am văzut inima ta bună…” Adesea nu ne cruţă dezlipirea dureroasă, sfâşierea. El însuşi “nu l-a cruţat pe Fiul său propriu, ci l-a dat pentru noi toţi” Dacă suferă cineva ceva, Dumnezeu acceptă. Dacă îţi înalţi mâna, El nu ţi-o respinge. Dacă spui “iată-mă!” te ia în serios. Întreaga situaţie a lui Abraham (şi nu numai episodul de la care am plecat) lasă să înţeleagă clar că Dumnezeu nu se mulţumeşte cu puţin.

“Totul” este cifra iubirii, pe lângă cea a credinţei. Şi când ai dat totul, poţi fi sigur că îţi mai cere ceva.

Haină de lumină

Este normal ca tradiţia primitivă, gândindu-se la faptul istoric trăit de Petru, Iacob şi Ioan, să aibă o semnificaţie deosebită, care o susţinea în situaţia dificilă pe care o traversa. “Astăzi, pe munte, acela care era îmbrăcat în acele veşminte triste din piele, a îmbrăcat haina divină, “s-a îmbrăcat cu lumină ca şi cu o haină” Ps 103,2″ (Anastasie Sinaitul). Consider că este potrivit să ne oprim asupra frazei lui Petru: “Învăţătorule, ce frumos este pentru noi să stăm aici”. După unii interpreţi, ea ar fi fost înţeleasă într-o dimensiune concretă: “Este un lucru bun că noi suntem aici”. Adică: Petru ar fi afirmat utilitatea prezenţei sale, împreună cu cei doi tovarăşi, pentru a putea înălţa trei corturi. În sfârşit, propunerea sa ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât propunerea cu totul normală de ospitalitate.

Eu văd aici mai degrabă un înţeles de plinătate şi de fericire, care ar fi voit să se prelungească la infinit. Dorinţa sa este spontană de a “eterniza un moment privilegiat” (X.L.Dufour). Cortul este adesea considerat ca locuinţa divinităţii (Ex 26,7). Se poate gândi la intenţia lui David de a construi lui Dumnezeu o locuinţă asemănătoare cu casa proprie. Şi aici se face o referire la sărbătoarea corturilor, sau a colibelor. Era sărbătoarea prin excelenţă a evreilor, şi dura şapte zile. Mai întâi celebrare agricolă, mai târziu s-a transformat amintind un eveniment salvific: şederea “sub corturi” în timpul Exodului. Avea loc la începutul toamnei. Orice familie lăsa casa proprie şi mergea să locuiască în colibe făcute din ramuri împletite, şi sub corturi!

Se dădea şi o interpretare sugestivă în cheie mistică a acestei locuiri familiare în colibe: “Din moment ce omul locuieşte în această colibă, Shekinah (adică, prezenţa lui Dumnezeu) întinde aripile sale asupra colibei şi se instalează în compania a şapte personaje biblice, adică: patriarhii Abraham, Isac, Iacob, Iosif cel drept, Moise profetul, Aron preotul, şi regele David. În fiecare seară cel credincios invită pe unul, începând cu Abraham pentru a sfârşi cu David. Aceste suflete sfinte îi însoţesc, pe rând, în timpul celor şapte zile cât durează sărbătoarea. Coliba este împodobită astfel ca “Templul spiritualităţii” (Zobar, III.).

Schimbarea la faţă ca o întrerupere

Va fi suficient să facem o apropiere. După întoarcerea celor Doisprezece, Isus spune: “Veniţi voi singuri, într-un loc singuratic, şi odihniţi-vă puţin” (Mc 6,3). Aici avem: “I-a condus pe un munte înalt, într-un loc izolat, numai pe ei singuri…” Motivul poate să fie acelaşi: oboseala şi nevoia de odihnă. În primul caz, este oboseala fizică, după obositoarea misiune apostolică. Aici este un alt tip de oboseală, căreia putem să-i dăm numele de tulburare, decepţie, descurajare, nesiguranţă, rătăcire. Isus, într-adevăr, a vorbit, cu o claritate extremă, despre patima şi moartea sa, şi a subliniat fără echivoc exigenţa, pentru discipoli să parcurgă acelaşi itinerar dureros. Şocul provocat de acea prevestire trebuie să fi fost însemnat, şi nu cu totul înţeles. Apostolii, de aceea, au nevoie să prindă puteri, să primească forţă şi curaj, să scoată un “da” după o astfel de întorsătură neprevăzută. Astfel şi în această împrejurare, ca şi în cele precedente, odihna are loc în jurul persoanei Învăţătorului.

Că este vorba de o odihnă benefică şi plăcută, cu toate efectele, o demonstrează Petru care, aşa cum am notat, ar vrea s-o prelungească pentru cine ştie cât timp. Deci, întreruperea-pauza în vederea unei călătorii anevoioase. În acest sens se poate interpreta şi prezenţa lui Moise şi Ilie, două personaje care au avut o experienţă excepţional de intimă a divinităţii în momente dramatice, de oboseală, să spunem şi de criză, în desfăşurarea misiunii lor. Întrerupere, dar şi început. Vestirea explicită a Pătimirii, într-adevăr, înseamnă o cotitură decisivă în magisterul lui Isus, ca şi în urmarea discipolilor. Şi un rol cu totul special, în această perspectivă, îl are “glasul din nori”. Dumnezeu în persoană oferă propria garanţie reprezentanţilor discipolilor: Isus, Fiul său, cel iubit, este Profetul pe care trebuie să-l asculte (ascultare-obedienţă). Trebuie să ia în serios cuvintele sale, chiar şi atunci când vorbeşte despre suferinţă. Trebuie să-l urmeze pe drumul care, prin cruce, conduce la glorie. Poate, în acest punct, Petru începe să înţeleagă absurditatea cuvântului său care pretindea să-l abată pe Isus de a face acel drum dureros.

Muntele şi scaunul de bucătărie

Textul Schimbării la Faţă ne atinge de aproape. Descoperim că, cu Isus, a venit timpul în care oamenii pot să fie transformaţi. Există în creatură aspiraţia de a depăşi propriile limite. Omul este făcut pentru glorie. Isus le manifestă că este ceva, în El, care merge dincolo de ceea ce este şi ceea ce face. Are posibilitatea de a participa la vederea lui Dumnezeu însuşi, chiar în condiţia proprie umană. Este semnificativ faptul că nu se reuşeşte să se dea o aşezare precisă, din punct de vedere geografic, muntelui Schimbării la Faţă. El, de fapt, face parte din geografia noastră interioară. Poate să fie oricare loc “izolat”. “Muntele înalt”poate să fie şi un scaun de bucătărie.

Nu este vorba de o retragere totală din viaţa obişnuită. Deşi în cadrul lumii tale, este posibil să fii transferat într-o altă lume, fără a pierde pentru aceasta contactele cu realitatea obişnuită. Totuşi trebuie să fie momente “deosebite”. Experienţa spirituală ne descoperă lucrurile exterioare obişnuite şi face loc la o explozie interioară, a cărei stâncă ascuţită luminoasă ar trebui să lumineze drumul în continuare. Rămâne fundamentală necesitatea suferinţei şi a morţii – în formele cele mai diferite pe care le pot lua – pentru a ne deschide unei înţelegeri noi, unei cunoaşteri diferite.

Plinătate şi nedesăvârşire

J. Becquet (Lecturi din evanghelii, Seuil 1972) notează că experienţa Schimbării la Faţă este semnul plinătăţii şi al nedesăvârşirii. Şi aduce acest exemplu: Să ne gândim la anumite întâlniri între prieteni. Este mereu un moment în care avem impresia că adunăm adevărul cel mai profund de la altul. Fiinţa sa apare ca şi goală. Sunt momente de extaz. Reîntorşi la realitate, însă, trebuie să admitem că nu este posibil să cunoaştem total pe celălalt. În el rămâne mereu o zonă de mister, încă de explorat mai departe. Şi totuşi se păstrează amintirea de nezdruncinat, tăiată în carne vie, a acelei experienţe privilegiate. Ea nu este încheiată, ne împinge mai departe, în aşteptarea cunoaşterii a altor momente tot atât de frumoase, şi în acelaşi timp în disponibilitatea de a face să moară, în sine, tot ceea ce ar putea fi un obstacol.

Apostolii, la Schimbarea la Faţă, au observat un sens de plinătate, au avut impresia că au prins identitatea adevărată a lui Isus. Şi totuşi s-au descoperit neputincioşi, nu numai pentru a prelungi acea experienţă după dorinţele proprii, dar şi să o repete (cel puţin până la venirea Duhului Sfânt la Rusalii). În sfârşit, seduşi şi învinşi. Trebuie, de aceea, să fim atenţi împotriva unei ispite care poate să atace pe creştin pe acest drum: “A ne opri la o etapă, a întrerupe drumul şi a absolutiza experienţa proprie ca şi cum ar fi definitivă, a canoniza punctele de vedere proprii, care, în ciuda a toate, rămân tot umane. În orice punct creştinul trebuie să se deschidă ca unul care este în mers, nu unul care a ajuns. Absolut nu este decât persoana lui Isus, pe care el îl urmează” (J. Bequet).

Misterul se descoperă puţin câte puţin. Şi orice experienţă, oricât de elevată, este mereu provizorie, niciodată încheiată sau definitivă. Aceste consideraţii ar trebui să ne poarte la adoptarea unei pedagogii particulare chiar spre alţii. Este necesar să respectăm etapele intermediare, să însoţim cu răbdare căutarea lor. Nu trebuie să ne grăbim să răspundem, mai ales când ei nu şi-au pus încă întrebările…

Dumnezeu din viaţa de fiecare zi

“Privind în jur, nu au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur cu ei…” Şi, uneori, nu-l vezi nici pe El. Isus “singur cu ei” este cel care dispare, se ascunde, pare absent. Este Dumnezeul de fiecare zi. După orice experienţă de intimitate cu El, este o inevitabilă cădere în întuneric. Este mereu aceeaşi perspectivă de glorie, dar într-o formă diferită, cea a vieţii şi a ocupaţiilor din fiecare zi. Este vorba de a transfigura realităţile cele mai banale, obişnuitul. Trebuie să ne mulţumim cu Cuvântul său.

Creştinilor nu le este permis să trăiască în iluzie: realităţile cele mai dureroase ale existenţei nu sunt eliminate. Trebuie să ne ajungă asigurarea lui Paul: “Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?” Dacă Dumnezeu este de partea noastră, pentru ce să ne temem de întuneric? Dacă Isus Cristos “mijloceşte” în favoarea noastră, de ce să cedăm descurajării după anumite păcate? Noi, prea adesea, nu reuşim să vorbim bine despre El. El, însă, ştie mereu să vorbească bine despre noi Tatălui.

Darul unei raze

“Ţi-am făcut darul glasului meu, / apoi… al unei raze. / Deci m-am descoperit ţie în iubirea mea ca o lumină. / Apoi am devenit un nor mic care părea de foc. / Venind de sus, şi oprindu-mă pe capul tău, / ţi-am acordat numai să contempli această aparenţă, / am consumat opacitatea din trupul tău, întunericul din capul tău…” (Simeon – noul teolog).

 

* * *

 

Duminica 2 din Postul Mare (B) – lectio divina

Autor: FSC
Traducere: fr. Juan Barrera
Copyright: FSC

TEXTUL BIBLIC: Marcu 9, 2-10

Isus se schimbă la faţă

2 În timpul acela, după şase zile, Isus a luat cu sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, i-a dus la o parte pe un munte înalt şi s-a schimbat la faţă înaintea lor. 3 Hainele lui au devenit strălucitoare şi atât de albe, cum nimeni pe pământ nu le-ar fi putut albi. 4 Şi le-a apărut Ilie împreună cu Moise, stând de vorbă cu Isus.

5 Atunci Petru luând cuvântul a zis: «Învăţătorule, ce bine ne simţim aici! Să facem trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie».

6 De fapt nu ştia ce să spună, atât erau de înspăimântaţi.

7 Şi a venit un nor, care i-a învăluit, iar din nor s-a auzit un glas: «Acesta este Fiul meu preaiubit. Pe dânsul să-l ascultaţi».

8 Apoi, deodată, privind în jur nu au mai văzut pe nimeni decât doar pe Isus singur cu ei.

9 Coborându-se de pe munte, Isus le-a poruncit să nu povestească nimănui cele văzute de ei, înainte ca Fiul Omului să fi înviat din morţi. 10 Iar ei au împlinit porunca, dar se întrebau între ei: “Ce înseamnă aceasta: când va învia din morţi?”.

1 – LECTURA

Ce spune textul?

Piste pentru lectură

Dragi prieteni:

Duminica a doua din Postul Mare, în fiecare an, ne face să reflectăm asupra misterului “schimbării la faţă” a lui Isus. Ca şi Botezul Domnului, pe care l-am contemplat în urmă cu câteva săptămâni, acest text este o “teofanie”; adică este o relatare a manifestării lui Dumnezeu. Există diferite elemente care ne fac să ne dăm seama că suntem în faţa acestui gen literar: un munte înalt, faptul de a fi singuri, o culoare albă şi strălucitoare aşa cum nimeni pe pământ n-ar fi putut s-o albească, marele profet (Ilie) şi marele legislator (Moise) vorbind cu Isus, norul care stă deasupra lor şi glasul care-l confirmă pe Domnul ca Fiul preaiubit al Tatălui.

Acest text al manifestării Domnului este prezent în cele trei evanghelii sinoptice fără mari diferenţe între o relatare şi alta. Anul acesta avem naraţiunea lui Marcu.

Isus ia cu el trei dintre discipolii mai apropiaţi: Petru, Iacob şi Ioan. Aceiaşi care-l vor însoţi când va fi în grădina Ghetsemani şi aceiaşi care-l vor însoţi la câteva dintre minunile sale.

Specialiştii Bibliei studiază şi confruntă caracteristicile textului încercând să scoată ipoteze la nivel istoric. Noi nu vom intra în această problemă. Asumând parte din aceste reflecţii, ne întrebăm în manieră mai simplă şi “profitabilă”:

Ce sens teologic şi spiritual are relatarea schimbării la faţă a Domnului?

Cheia o găsim privind întregul context al acestui text deosebit. Cu câteva versete înainte de această relatare, în Mc 8,31-33, Isus anunţă pentru prima dată cu claritate absolută care este destinul pe care-l va avea:

Isus vorbeşte despre moartea sa

31 Atunci, pentru prima dată, le-a făcut cunoscut că Fiul Omului trebuie să îndure multe şi să fie respins de către bătrâni, de către marii preoţi şi de către cărturari, că trebuie să fie ucis şi după trei zile să învie.

32 Isus le-a spus aceasta în mod deschis. Atunci Petru l-a luat deoparte şi a început să-i facă reproşuri vii. 33 Însă Isus s-a întors, a privit la ucenicii săi şi l-a mustrat pe Petru, spunându-i: «Pleacă din faţa mea, Satană! Gândurile tale nu sunt cele ale lui Dumnezeu, ci sunt cele ale oamenilor».

Această situaţie pe care o povesteşte şi o anunţă Isus, cu siguranţă i-a demoralizat pe discipolii săi care nu pot să înţeleagă cum Învăţătorul lor, Dumnezeu şi Domn “va suferi mult şi va muri…”. În acest moment Isus, în faţa acestei “crize” interioare prin care trec, le dăruieşte posibilitatea de a contempla gloria sa şi puterea sa, gloria Fiului lui Dumnezeu, gloria şi puterea lui Dumnezeu… Toate acestea se întâmplă în experienţa schimbării la faţă. Dacă ei ştiu deja, după cum le-a spus însuşi Isus, că va suferi şi va muri, tot aşa ştiu (înainte de înviere) că El este Fiul glorios al lui Dumnezeu pe care l-au contemplat atunci când s-a schimbat la faţă, când s-a transformat în manieră orbitoare pe munte.

Schimbarea la faţă înţeleasă astfel se transformă într-o întâlnire anticipată cu gloria lui Dumnezeu în Isus din Nazaret înainte de învierea sa după moartea pe cruce.

Pentru a ţine cont: În afară de duminica a doua din Postul Mare, liturgia Bisericii ne dăruieşte de-a lungul ciclului anual o altă dată pentru a reflecta asupra misterului schimbării la faţă a Domnului: e vorba de sărbătoarea Schimbării la Faţă, care se celebrează la 6 august.

Alte texte biblice pentru a confrunta: Mt 17,1-8; Lc 9,28-36; Mc 5,37; Mc 14,40; Mc 16,5.

Pentru a continua aprofundarea acestor teme se poate vedea în dicţionar cuvântul “Glorie, a glorifica, glorios”.

Întrebări pentru lectură

- Cât timp trece de la evenimentul anterior până la urcare pe muntele înalt?

- Cu cine urcă Isus?

- Ce se schimbă în Isus? Cum este descrisă transformarea sa?

- Cine apare în scenă?

- Ce poate să însemne că Ilie (mare profet) şi Moise (mare legislator) “stăteau de vorbă” cu Isus?

- Ce vrea să facă Petru? Ce-i spune lui Isus?

- Ce sentiment îi cuprinde pe discipoli?

- Ce ne spune Marcu în privinţa cuvintelor lui Petru? Sunt ele coerente?

- Ce spune “glasul” din mijlocul norului?

- De cine trebuie să asculte ei?

- Găsesc discipolii “originea” glasului?

- Ce le porunceşte Isus discipolilor atunci când coboară de pe munte?

- Până când vor trebui să ţină secret ceea ce au văzut şi au auzit?

- Petru, Iacob şi Ioan înţeleg realmente ce înseamnă “a învia”?

2 – MEDITAŢIA

Ce-mi spune? Ce ne spune?

Întrebări pentru meditaţie

- Simt că Isus mă ia pe un “munte înalt” pentru ca să fiu singur împreună cu El?

- Ce înseamnă pentru mine astăzi episodul global al schimbării la faţă?

- Am experimentat în viaţa mea că Isus se schimbă la faţă, adică mă face să cunosc puterea şi gloria sa ca Dumnezeu şi Domn? În ce situaţii?

- Păstrez “în memoria mea” experienţa schimbării la faţă sau pun accentul mai mult pe experienţele de dezolare?

- Percep eu că schimbarea la faţă poate să aibă loc astăzi în viaţa mea printr-o experienţă puternică de întâlnire cu Isus în rugăciune şi în viaţa sacramentală?

- Unde stau nemişcat astăzi: pe culmea întâlnirii cu Dumnezeu, în valea dezolării şi a suferinţei, la urcarea muntelui pentru întâlnirea cu Domnul?

- Am ispita lui Petru de a rămâne pe “culmea experienţei mistice” a schimbării la faţă şi să nu mă decid să cobor această experienţă la realitatea vieţii mele zilnice? Caut să aduc experienţa rugăciunii în viaţa de toate zilele?

- Mă “înspăimântă” că Dumnezeu revelează gloria sa şi puterea sa în faţa vieţii mele sărace şi mici?

- Las ca “glasul” Tatălui să confirme o dată şi de o mie de ori că Isus este Fiul său iubit şi predilect?

- Ascult de Fiul iubit şi predilect al Tatălui?

- Pe drumul de pocăinţă al Postului Mare ce înseamnă a-l asculta pe Isus care-mi povesteşte că va învia?

3 – RUGĂCIUNEA

Ce-i spun? Ce-i spunem?

Pentru a-i răspunde lui Dumnezeu în rugăciunea acestei Lectio divina poate fi folosită prefaţa de la Liturghia din Sărbătoarea Schimbării la Faţă (6 august), care ne oferă un rezumat frumos şi concis al acestui mister aşa de important din viaţa lui Isus.

Spune aşa:

El şi-a dezvăluit mărirea în faţa martorilor pe care i-a ales

şi le-a arătat înfăţişarea trupului său omenesc

scăldată în negrăită splendoare

ca să întărească inimile ucenicilor săi în faţa scandalului Crucii

şi să proclame că va ajunge şi trupul Bisericii

la slava care a strălucit minunat în El însuşi, Capul ei.

4 – CONTEMPLAŢIA

Cum interiorizez mesajul? Cum interiorizăm mesajul?

Contemplaţia este în sine un moment de transfigurare a Domnului în faţa credinciosului. Înseamnă a percepe cu toată sensibilitatea propriei vieţi forţa şi puterea lui Dumnezeu ca ceva realmente prezent şi activ.

Pentru aceasta, propunerea pentru contemplaţie va fi găsirea unui timp propice pentru a merge în faţa tabernacolului din biserica din cartierul tău sau din localitatea ta pentru a căuta să ai o întâlnire cu Domnul transfigurat.

Un Dumnezeu care anticipă ora Paştelui său pentru ca să te poţi bucura cu anticipaţie de forţa învierii.

Merită de stat în faţa tabernacolului într-o poziţie comodă, într-un moment când nu există multă lume şi, din adâncul tăcerii, să percepi prezenţa misterioasă a Domnului transfigurat în hostiile din tabernacol.

5 – ACŢIUNEA

La ce mă angajez? La ce ne angajăm?

Propuneri personale

- A face un “itinerar al vieţii”, un “itinerar istoric personal”, notând principalele momente ale transfigurării individuale, familiare, ecleziale şi sociale.

- Strădania constantă de a căuta să aduci în viaţa ta ceea ce ai meditat în rugăciune.

Propuneri comunitare

- Conversează în grupul tău de prieteni cu care faci Lectio divina despre relaţia care se poate stabili între “misterul schimbării la faţă a lui Isus” şi “Lectio divina“. Gândiţi-vă în ce măsură dinamica lui Lectio divina este sau nu o urcare, prin lectură, meditaţie şi rugăciune, pe vârful contemplaţiei şi, de acolo, o coborâre la “acţiunea” de toate zilele.

- Dacă propunerea anterioară este pozitivă, adică dacă se poate stabili o relaţie salutară, faceţi o schemă pe un afişier sau pe o tăbliţă şi folosiţi-o pentru a-i învăţa pe alţii Lectio divina.

 

* * *

 

Duminica a II-a din Postul Mare (B) (audio)

Autor: Diverşi alţi autori

Predicator: Pr. Anton Ghiurca
Unde: Catedrala romano-catolică din Iaşi
Când: 8 martie 2009

 

Puteţi descărca predica de pe Pastoratie.ro: click aici.

 

* * *

 

Duminica a II-a Postul Mare (B)

Autor: pr. Şerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creştină

Dumnezeu l-a pus la încercare pe Abraham şi i-a zis:… “Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti, pe Isaac, şi du-te în ţinutul Moria şi adu-l acolo ardere de tot pe muntele pe care ţi-l voi arăta”. Iar când a ajuns la locul [acela]… Abraham a ridicat acolo altarul şi a aşezat lemnele şi, legându-l pe Isaac, fiul său, l-a aşezat pe altar… Apoi şi-a întins mâna şi a luat cuţitul ca să-şi înjunghie fiul. Dar îngerul Domnului l-a strigat din cer şi i-a zis: … “Nu-ţi ridica mâna asupra băiatului şi nu-i face nimic că acum am cunoscut că te temi de Dumnezeu şi nu l-ai cruţat pe singurul tău fiu pentru mine” … (Gn 22,1-2.9-13.15-18)

În această a doua duminica a Postului Mare liturgia cuvântului ne propune spre meditare unul din cele mai emoţionante episoade ale Sfintei Scripturi, episod care îl are drept protagonist pe Abraham, părintele poporului ales. Acestui patriarh căruia i s-a cerut într-o zi să-şi renege trecutul în schimbul unui “pământ nou” (Gn 12,1) şi a unei descendenţe atât de numeroase “cât stelele de pe cer” (Gn 15,5) – descendenţă ce părea să încolţească odată cu naşterea lui Isaac pe când Abraham ajunsese deja la adânci bătrâneţe (Gn 18,11; 21,1-3) -, i se cere, într-o altă zi, să-l aducă pe fiul său jertfă de ardere de tot, gest care echivala nu doar cu jertfirea viitorului său, cât mai ales cu anularea tuturor promisiunilor făcute acestui om care a trăit toată viaţa într-o permanentă supunere faţă de voinţa şi de planul lui Dumnezeu. Or acest eveniment, care îl ia prin surprindere pe cel care împreună cu soţia sa credeau că pot “râde de bucurie” pentru că li s-a născut fiul pe care îl aşteptau (Gn 21,6), este prezentat ca fiind o punere la încercare. Şi pentru că, odată în plus, Abraham şi-a arătat credincioşia şi supunerea (teama) faţă de Dumnezeu, s-a văzut răsplătit nu doar recăpătându-şi fiul, ci ca prin urmaşii acestuia, numeroşi “cât stelele cerului şi cât nisipul de pe ţărmul mării”, toate popoarele să fie binecuvântate (Gn 22,18).

Ar fi de prisos să ne întrebăm cu ce stare de spirit a traversat Abraham această încercare. O frază de genul Ia-l pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubeşti…, coroborată la cele spuse mai sus, sugerează suficient de bine intensitatea luptei pe care a avut-o de dus Abraham în sufletul său până în clipa în care îngerul Domnului l-a strigat din cer şi i-a zis: … “Nu-ţi ridica mâna asupra băiatului… Şi totuşi nu putem să nu ne întrebăm, care ar fi semnificaţiile acestui episod pentru noi la acest, încă, început de Post Mare. Dincolo de faptul că şi nouă ne-ar putea cere Dumnezeu, atunci când ne aşteptăm mai puţin, jertfa a ceea ce avem noi mai de preţ pentru a pune la încercare credincioşia şi supunerea noastră faţă de voinţa Lui, să ne gândim că prin intermediul lui Abraham autorii biblici ne ajută, cel puţin în parte, să înţelegem ceea ce a putut trăi Tatăl ceresc atunci când, din iubirea faţă de noi, nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi… (v. lectura a doua).

Fraţilor, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră? El, care nu l-a cruţat nici pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui toate împreună cu El? Cine va aduce învinuire împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este acela care va osândi? Oare Cristos Isus, care a murit, ba a şi înviat, care este de-a dreapta lui Dumnezeu şi care şi mijloceşte pentru noi?! (Rm 8,31b-34)

Acest fragment al Epistolei către romani aparţine părţii ei centrale. Capitolele 1-4 au demonstrat că oamenii sunt îndreptăţiţi printr-un act gratuit al bunătăţii lui Dumnezeu în timp ce capitolele 5-11 vor să arate în ce fel creştinii, îndreptăţiţi prin credinţa în Cristos, află în iubirea lui Dumnezeu şi în darul Duhului Sfânt garanţia mântuirii. Într-adevăr, omul, unit cu Cristos, este spiritualizat. Însuşi trupul lui va învia pentru că în el locuieşte încă de pe acum Duhul Sfânt. Prin această locuire a Duhului creştinii devin fii ai lui Dumnezeu. Mai mult, ei se pot adresa Tatălui cu aceiaşi familiaritate cu care a făcut-o Isus (8,14-17). Prin urmare, nu întâmplător textul nostru a devenit, sub condeiul sfântului Pavel (Paul), un imn care cântă speranţa creştină şi certitudinea mântuirii. Mântuirea conferă credincioşilor asigurarea că vor putea învinge orice încercare şi că nimic nu-i va putea despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Cristos Isus (8,31-39). Or, toată această învăţătură de viaţă capătă o lumină vie când înţelegem ce fel de iubire a manifestat Dumnezeu faţă de noi. Nu una abstractă, ci una care, aidoma celei a lui Abraham, trece printr-o jertfă preţioasă, Jertfirea Fiului: El nu l-a cruţat nici pe însuşi Fiul său, ci l-a dat pentru noi toţi. Aşadar, cum nu ne va dărui toate împreună cu El?!