Selecție de predici

(tipareste predicile)

 

Duminica a II-a din Post
Anul A (B, C)

Lecturi:
Geneza 12,1-4
2Timotei 1,8-10
Matei 17,1-9

Matei 17,1-9

După șase zile, Isus l-a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui, i-a dus deoparte pe un munte înalt și i s-a schimbat înfățișarea înaintea lor: fața lui strălucea ca soarele și hainele lui au devenit albe ca lumina. Și iată că le-au apărut Moise și Ilie, care vorbeau cu Isus. Petru, intervenind, i-a spus lui Isus: “Doamne, e bine că suntem aici! Dacă vrei, voi face aici trei colibe: una pentru tine, una pentru Moise și una pentru Ilie”. Pe când mai vorbea încă, iată că i-a învăluit un nor luminos și iată că un glas din nor spunea: “Acesta este Fiul meu cel iubit în care este mulțumirea mea; ascultați de el!” Auzind, discipolii au căzut cu fața la pământ și au fost cuprinși de o mare spaimă. Isus a venit, i-a atins și le-a zis: “Ridicați-vă, nu vă temeți!” Ridicându-și ochii, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singur. Pe când coborau de pe munte, Isus le-a poruncit: “Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului nu va fi înviat din morți”.

 

Autori

pr. Anton Dancă
volum colectiv ITRC
volum colectiv ITRC 2
pr. Șerban Tarciziu
pr. Anton Iștoc
pr. Anton Dancă
pr. Alessandro Pronzato
pr. Ernest Munachi Ezeogu
pr. Felix Roca jr

 

* * *

 

Coboară și urcă

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Sfântul Leonard de Porto Maurizio spune că într-o chilioară întunecoasă ca un mormânt trăia un sfânt călugăr în posturi aspre și rugăciuni prelungite până târziu în noapte; nu rareori se biciuia până la sânge. Câteva persoane din lume, venind în vizită, i-au spus: Cum poți rezista, trăind în felul acesta? Noi n-am rezista nici măcar o zi. Călugărul le-a zis: Apropiați-vă de fereastra chilioarei și veți înțelege! Privind, vizitatorii au zis: Departe, departe se vede un colțișor de cer cât o palmă. Călugărul: Tocmai acel colțișor de cer mă face să rămân statornic în jertfele mele. Ori de câte ori tristețea mă încearcă, arunc o privire pe fereastră și văd cerul. Ah, cerul! Paradisul pe care îl aștept îmi dă putere și curaj.

Raiul este locul de fericire veșnică și desăvârșită și, adaug eu: unde oamenii devin îngeri.

Ceea ce ochiul nu a văzut și urechea nu a auzit și la inima omului nu s-a suit ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc (1Cor 2,9).

Un crâmpei din fericirea Paradisului au gustat cei trei apostoli – Petru, Ioan și Iacob – pe muntele Tabor, când Isus s-a schimbat la față, devenind mai strălucitor decât soarele și hainele sale mai albe ca zăpada, Petru spunând în neștire: Învățătorule, bine ne este nouă să fim aici; de aceea să facem trei colibe, ție una, lui Moise una și lui Ilie una (Mc 9,5).

Este atât de mare fericirea paradisului, ne spune sfântul Augustin, încât se poate doar câștiga, dar nu se poate descrie. Sfântul Grigore cel Mare, adaugă celor spuse de sfântul Augustin: Cea mai mare fericire de pe pământ, în comparație cu cea din rai, poate fi asemănată cu moartea. Datorită acestei mărimi inefabile, sfântul Vincențiu Ferrer spune: Toate chinurile martirilor n-ar merita-o nici pentru o oră. Pentru acest colț de rai ofta sfântul Cafasso: Ah, paradis! Cine se gândește la tine nu mai cunoaște oboseala.

La acest colț de rai să ne gândim și noi în timpul postului și nu ne vom plânge niciodată că este prea greu!

Chemarea la fericirea veșnică este cel mai mare dar făcut omului de Dumnezeu.

Abraham a fost chemat pe gratis să devină părintele unui popor numeros și prin el să fie binecuvântate toate neamurile pământului (lectura I-a).

Această chemare ne dezvăluie adevărata față a lui Dumnezeu: bunătatea și caritatea. Nu putem ajunge să-i contemplăm strălucirea cerească, dacă nu ne obișnuim pe pământ să-i contemplăm bunătatea și iubirea!

Sfântul apostol Paul îi descrie lui Timotei această bunătate și caritate. Ucenicul Timotei înțelege chemarea și se angajează trup și suflet pentru apostolat, pentru biruința vieții asupra morții.

În strălucirea feței lui Isus Cristos de pe Tabor, Tatăl ceresc ne-a adresat și nouă o sfântă chemare la viață, la fericire, la strălucirea Fiului său, zicându-ne: Pe dânsul să-l ascultați!

Superioritatea chemării noastre, față de cea a lui Abraham, este evidentă. Postul vrea să pună în evidență ascultarea noastră, pentru ca să fim o dată pentru totdeauna în strălucirea feței lui Cristos, asemenea lui Moise și Ilie. Tatăl ceresc ne-a dezvăluit strălucirea feței Fiului său, care a umplut de fericire cerească pe cei trei apostoli, fiindcă Fiul s-a făcut ascultător față de Tatăl până la moarte și încă moartea pe cruce. Această chemare la ascultare, pe care ne-o adresează Tatăl, este în fapt chemarea la împărtășire din lumina Fiului. Din acest motiv, ascultarea față de învățătura lui Isus trebuie să fie buletinul nostru de identitate creștină: lumina. Aceasta este voința Creatorului: Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre bune, să-l preamărească pe Tatăl vostru din ceruri (Mt 5,16).

Când Isus a spus ucenicilor săi pentru prima dată că va merge la Ierusalim, ca să îndure multe, să fie ucis și a treia zi să învie, Petru l-a luat la o parte și a început să-l mustre cu asprime, să-i scoată din cap asemenea gând sinistru. Isus l-a mustrat pe Petru și mai aspru: Pleacă, satană! Tu nu cugeți cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor (Mt 16,21-23). Petru este numit satană, fiindcă a uitat ceea ce Tatăl i-a descoperit și ceea ce el a mărturisit: Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu (Mt 16,16). Ca să nu mai cadă în aceeași ispită, ca să nu mai primească același reproș, Tatăl îi oferă lui Petru posibilitatea de a vedea în slavă ceea ce mărturisise: pe Fiul lui Dumnezeu, cu porunca: Pe dânsul să-l ascultați! Coborând de pe Tabor, Isus spune celor trei vizionari: Să nu spuneți nimănui ceea ce ați văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morți (Mt 17,9). Amintind de înviere, le reamintește pentru ce se îndreaptă spre Ierusalim. De data aceasta, Petru nu-l mai ia la o parte, nu-l mai dojenește, fiindcă a înțeles că strălucirea învierii se dobândește prin multe suferințe, printr-o totală ascultare, a înțeles că la ceea ce au renunțat ei, urmându-l pe Isus, este un nimic în comparație cu ceea ce a lăsat Isus în ceruri, venind pe pământ, și ce este gata să lase, chiar viața pământească, pentru a ajunge iar la ceea ce are în ceruri. Datorită acestei convingeri cu care Isus se îndrepta spre Calvar, Petru va mărturisi la Cina cea de Taină că îl va urma pe Isus și nu se va lepăda de el, chiar dacă toți ceilalți îl vor părăsi. Dar, când s-a convins că puterile sale nu valorează nimic în fața morții, când s-a convins că numai ascultarea față de Isus îi aduce darul statorniciei, și-a plâns păcatul cu lacrimi amare. Va spune mai târziu primilor creștini, îndemnându-i să rămână statornici în ascultarea lui Cristos: Fiii mei, viața veșnică nu-i o poveste. Ne-a descoperit-o Domnul nostru Isus Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu. Eu cu ochii mei l-am văzut transfigurat în slava Tatălui, cu urechile mele am auzit glasul care îl proclama drept Fiu iubit al lui Dumnezeu. Eu însumi am auzit acel glas când eram cu el pe muntele cel sfânt (2Pt 1,16-18).

Cunoscându-l pe Isus transfigurat și urmând chemarea Tatălui de a ne asemăna cu el prin ascultare, dobândim strălucirea învierii și gloria vieții veșnice.

Dar cum îl ascult eu pe Isus? Cum îl urmez?

A coborî de pe Tabor înseamnă că nu ajunge numai să postim, adică să renunțăm la acele plăceri legitime, permise în afara timpului de post, dar trebuie să ne angajăm total spre a dobândi libertatea sufletului și binele societății, renunțând chiar la comoditatea pe care o căutăm prin post: Doamne, ce bine ne simțim aici! Să facem trei colibe… Ceea ce ar fi echivalent cu a spune: Ce bine mă simt! M-am înfrânat, m-am rugat, am dat de pomană. Iată că îl am pe Dumnezeu dator, îl am la mână pentru multă vreme. De acum încolo îmi pot permite și eu ceea ce îmi cere inima!

Adevărata chemare a creștinului pe pământ nu este de a căuta în cele sfinte o automulțumire, comoditate, stare de relaxare etc. ci mai degrabă o stare de agitație continuă, starea de nemulțumire față de puținul realizat și de multul rămas de făcut; starea creștinului este de a fierbe ca mustul până va deveni vinul plăcut de la masa Mielului, adică vinul cel nou, care trebuie să fim noi. Chemarea noastră creștină este de a coborî cu Isus de pe Tabor și de a urca împreună cu el Calvarul: Dacă vrea cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să mă urmeze! (Mt 16,24). Pentru Isus a fost mai greu coborâtul de pe Tabor, ieșirea din strălucirea dumnezeiască, echivalent cu acel: M-am coborât din cer, nu ca să fac voia mea, ci voia aceluia care m-a trimis (In 6,38), decât urcarea Calvarului, fiindcă urcând Calvarul avea în față Taborul ceresc, despre care a spus: Mult am dorit să mănânc acest Paște cu voi înainte de pătimirea mea (Lc 22,15). Da, mă duc să vă pregătesc un loc. Voi veni din nou și vă voi lua cu mine, ca și voi să fiți acolo unde sunt eu (In 14,3).

Calvarul era drumul cel mai scurt spre Tatăl, drumul eliberării, pe care Isus, plecând de la Cina cea de Taină, a pășit cântând psalmi de laudă (cf. Mt 26,30). Când a mai cântat Isus? Este pentru prima dată când se menționează în Scripturi că Isus a cântat.

Isus singur este și trebuie să rămână secretul puterii noastre de coborâre (de renunțare la cele permise) și de urcare (spre cele care ne chinuie trupul) spre slava învierii.

Sfântul Carp, episcop din Asia Mică, bătrân și slab, a fost răstignit pe cruce fiindcă nu voia să se lepede de Isus. Deși suferea cumplit, păstra totuși un zâmbet ceresc pe buze. Ce te face să zâmbești? l-a întrebat călăul intrigat. Văd slava lui Dumnezeu și inima îmi tresaltă de bucurie, răspunse vrednicul martir.

Doamne, ajută-ne ca, prin postul de fiecare zi, să ajungem o dată în slava ta cerească! Amin.

 

* * *

 

Duminica a II-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC
Copyright: Editura Sapientia

Cred că fiecare dintre noi a experimentat în viață împărtășirea unui secret din partea unui prieten. Acesta ne-a dezvăluit secretul său pentru că ne-a găsit demni de încredere. Felul nostru de a ne comporta și de a gândi de care s-a convins în decursul relațiilor noastre de prietenie l-a asigurat că poate să ne acorde această încredere care era de fapt condiția necesară pentru destăinuirea secretului.

Dumnezeu ne-a încredințat fiecăruia secretul propriei noastre vieți, o chemare pe care numai noi am perceput-o. Ne-a ales să colaborăm cu El pentru realizarea planului său de mântuire chemându-ne la diferite misiuni. El ne-a acordat încrederea sa fără vreun merit al nostru, dar în mod cu totul gratuit. Pentru a putea urma chemarea, Dumnezeu însuși ne oferă harul său. Cum putem noi beneficia de acest har?

Lecturile proclamate la această Sfântă Liturghie ne arată că aceasta devine posibil numai prin credință. Credința este răspunsul omului la chemarea pe care Dumnezeu i-o adresează. Dar această chemare pe care el o face fiecăruia dintre noi vrea să fie o întâlnire personală cu EI. A fi dispuși să acceptăm această invitație înseamnă de fapt a percepe tocmai vocația noastră proprie, înseamnă a urma voința lui Dumnezeu, care nu este și nu poate fi vreodată în contradicție cu voința noastră luminată de harul divin. Chemarea pe care a simțit-o unul fiecare dintre noi ne-a apărut poate la început ca ceva tentant și am acceptat-o cu bucurie, numai din iubire față de Dumnezeu. Dar pe parcurs ne-a scăzut sau am pierdut din acel entuziasm de la care am plecat. Și dacă astăzi mulți dintre creștini se simt dezorientați într-o lume în care preocupările zilnice le răpesc aproape tot timpul, dacă astăzi mulți dintre tinerii noștri nu mai sunt capabili să descopere adevăratele valori ale vieții, mulțumindu-se cu plăcerile de moment care mai degrabă sau mai târziu îi vor dezamăgi, motivul cel mai puternic ce poate fi invocat este lipsa de credință.

Prima lectură, luată din Cartea Genezei, aduce în fața noastră credința lui Avram. Dumnezeu se revelează patriarhului, interpelându-l direct: “Ieși din țara ta, părăsește familia și casa tatălui tău și mergi în țara pe care ți-o voi arăta”. Avram primește deci o vocație specială din partea lui Dumnezeu. Însă o astfel de vocație nu poate fi urmată cu ușurință. Am văzut că aceasta presupune dezlipirea de familia sa, de țara sa, de mentalitatea în care a trăit până atunci și totodată adaptarea la o nouă situație de viață încă necunoscută și cu un viitor care se arăta destul de nesigur, dar bazat numai pe credința în cel care 1-a chemat, în Dumnezeu însuși. Fără această credință nu ar fi putut să accepte o asemenea chemare. Să fim convinși că și chemarea noastră trebuie să fie ancorată într-o credință profundă, alimentată mereu cu hrana Cuvântului divin și a Euharistiei. Credința trebuie apoi trăită permanent. Dar oare câți creștini știu să-și trăiască credința în mediul lor specific, fie la servici, fie în familie? Referindu-mă la familie, aș dori să vă propun dumneavoastră părinților să faceți o reflexie care se impune astăzi mai mult ca oricând asupra modului în care știți să vă trăiți credința alături de copii dumneavoastră. Pentru că dacă multe familii suferă astăzi din cauză că nu mai pot regăsi cu ușurință acea fericire care domnea la începutul căsniciei lor, aceasta este tocmai pentru faptul că le-a scăzut în primul rând credința în Dumnezeu și încrederea reciprocă unul în celălalt. Și de aici au urmat toate celelalte.

Dacă urmărim mai departe relatarea din Geneză, observăm că Avram odată cu chemarea de a părăsi țara și neamul său primește și binecuvântarea din partea lui Dumnezeu: “Te voi binecuvânta și tu vei fi izvor de binecuvântare“. Așadar cel care urmează chemarea sa va primi și binecuvântare din partea lui Dumnezeu. Binecuvântarea primită de Avram se va realiza în descendența sa numeroasă, el devenind conform promisiunii divine părintele unei mari națiuni care va dăinui secole întregi în ciuda atâtor încercări. Din sânul acestei națiuni se va ridica Mesia, Unsul lui Israel în persoana căruia se concentrează toată descendența promisă lui Avram. Acesta va fi Mântuitorul nu numai al poporului său, dar al tuturor popoarelor din toate timpurile.

Timpul Postului în care ne aflăm este un moment privilegiat care are menirea de a ne pregăti și a ne introduce în însăși realitatea unică a mântuirii noastre pregătită din veșnicie de Dumnezeu prin patriarhi și profeți și înfăptuită de Cristos prin moartea sa pe cruce și învierea sa glorioasă.

Evanghelia de astăzi ne propune episodul schimbării la față a lui Cristos tocmai pentru a scoate mai bine în evidență semnificația profundă a timpului de post pe care îl trăim: nu este un timp de disperare ca și cum Cristos ne-ar fi părăsit pentru a apărea din nou la Înviere, dar este un timp mântuitor, un timp de speranță, un timp liturgic de întărire a credinței noastre în Cristos care îndură chinurile crucii până la moarte, dar care va învia glorios pentru a nu mai muri.

Tabloul schimbării la față este descris de evanghelistul Matei prin elementele specifice unei manifestări divine. Soarele, lumina, norul luminos, vocea din cer sunt semne de neconfundat care îi determină pe cei trei martori aleși de Isus însuși, Petru, Iacob și Ioan, să contemple cu anticipație manifestarea gloriei lui Cristos cel înviat. Dincolo de această descriere sumară a evanghelistului rămâne însă un mare mister care nu poate fi asimilat decât de cel care trăiește permanent în viața sa experiența credinței. Apariția lui Moise și a lui Ilie, care poartă o conversație cu Isus, semnifică prezența vechii alianțe, legea și profeții. Astfel apare clar legătura ce există între vechea alianță și noua alianță. Cristos preia și desăvârșește planul de mântuire început și pregătit de Dumnezeu prin lege și prin profeți.

Evanghelia merge mai departe și ne prezintă atitudinea ucenicilor. Aceștia, văzând cele ce se petrec înaintea lor “au căzut cu fața la pământ și au fost cuprinși de o mare spaimă“. În momentul următor însă le apare Isus și îi liniștește. Iată deci că ucenicii, deși au trăit atâtea experiențe alături de Isus, care le dezvăluise ceva din misterul vieții sale ca Om – Dumnezeu, rămân totuși incapabili de a percepe acest eveniment care, de altfel, este doar un crâmpei din marele eveniment care va avea loc la Înviere. Ei vor fi capabili să înțeleagă tot ceea ce Isus i-a învățat și a făcut abia după Înviere și mai ales după Rusalii.

Dar noi creștinii care am înviat prin botez la viața nouă a harului, care am primit pe Duhul Sfânt la mir și îl primim ori de câte ori ne spovedim, nu rămânem de multe ori indiferenți și ignoranți în fața lui Cristos? Poate ni se întâmplă de multe ori să participăm la Sfânta Liturghie fără ca la sfârșitul acesteia să ne simțim îmbogățiti cu ceva, fără a descoperi acea bucurie interioară pe care o oferă Cristos prietenilor săi. Ne frământăm cu problemele noastre zilnice și nu mai suntem în stare să-l descoperim și să-l adorăm pe Cristos prezent în mod real în pâinea și vinul de pe altar. Dumnezeu nu-și mai găsește spațiu în inimile noastre pentru că totul a fost ocupat de alte interese. Urmarea lui Cristos devine un lucru prea greu pentru noi. Avem atunci dreptul să ne descurajăm și să abandonăm drumul credinței? Să privim la îndemnul plin de curaj din lectura a doua pe care Sf. Paul, aflându-se în închisoare la Roma, i-l adresează lui Timotei, căruia i-a transmis el însuși puterea apostolică prin impunerea mâinilor. Acest curaj de care era pătruns apostolul și pe care vrea să i-l insufle lui Timotei și nouă tuturor provine “prin puterea lui Dumnezeu“, căci el ne-a mântuit și ne-a dat o chemare sfântă într-un mod cu totul gratuit prin harul dăruit nouă în Isus Cristos. EI este cel în care ne descoperim identitatea noastră de creștini, spre EI se îndreaptă credința noastră. Și care poate fi modul cel mai eficace prin care este generată această credință, dacă nu tocmai predicarea și ascultarea cuvântului și unirea intimă. cu Isus Cristos, mort și înviat?

Să punem și noi astăzi la baza tuturor acțiunilor noastre credința, după exemplul lui Avram, și să o facem să crească în noi printr-o participare cât mai conștientă la Sfânta Liturghie și printr-o viață călăuzită numai de adevărul care provine de la Cristos. Acest timp de post să devină pentru noi un timp în care să trăim mai intim cu Cristos cel răstignit, un timp în care să dobândim curajul de a trăi credința noastră în fața lumii. Cu siguranță ca nu vor fi puțini aceia care nu ne vor înțelege sau nu ne vor accepta. Dar să ne gândim că nici Cristos nu a fost acceptat. De aceea, urmând exemplul său și întărindu-ne cu EI la masa euharistică, să ne lăsăm conduși în acest timp de Duhul Sfânt astfel încât să putem ajunge să trăim pe deplin bucuria Învierii.

Egidiu Condac

 

* * *

 

Duminica a II-a din Postul Mare

Autor: volum colectiv ITRC 2
Copyright: Editura Sapientia

La fiecare început de primăvară oamenii desfășoară anumite activități, printre care se numără și îngrijirea copacilor. Dacă vor să obțină o producție mare, deținătorii de livezi trebuie să curețe pomii de tot ceea ce este uscat și de prisos.

În același sens, ca să putem sărbători cu bucurie Sfintele Paști, Biserica ne propune Postul Mare ca pe un timp privilegiat de convertire, de curățire a inimii sau, folosindu-ne de cuvintele cu care ne-am rugat la începutul acestei Sfinte Liturghii, de purificare a privirii interioare. Ce este convertirea? Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă o definiție a acesteia, dar ne propune spre imitare exemple de oameni care, interpelați fiind de Dumnezeu într-un context vital determinat, au trăit convertirea cu toată ființa lor. În aceste experiențe omenești concrete stă toată valoarea și actualitatea convertirii. Conștienți de acest lucru, să ne deschidem inimile la Cuvântul lui Dumnezeu și să răspundem cu toată generozitatea la chemarea sa.

Prima lectură de azi, luată din cartea Genezei, ne prezintă un exemplu de încredere totală în Cuvântul lui Dumnezeu. Abraham făcea parte dintr-o familie, a cărei viață sedentară garanta membrilor săi – în acel timp – identitatea și supraviețuirea, un prezent liniștit și un viitor relativ sigur. În această atmosferă de viață patriarhală, Dumnezeu se arată lui Abraham și-i adresează o chemare deosebită: “Ieși din țara ta, părăsește familia și casa tatălui tău și mergi în țara pe care ți-o voi arăta”. Răspunsul lui Abraham nu se lasă așteptat: rupând toate legăturile pământești, abandonând tot ceea ce însemna până atunci siguranță și liniște, fără copii la o vârstă înaintată, el pornește spre o țară necunoscută (cf. Gen 11,30), pentru că Domnul l-a chemat și i-a promis urmași. Existența și viitorul poporului ales – din care se va naște Mesia – depind tocmai de acest act de încredere totală în Dumnezeu (cf. Evr 11,8-9).

Noi am fost transformați în mod radical de harul sfințitor primit la botez, am devenit creștini, făpturi noi și fii ai lui Dumnezeu. Trăim noi oare noutatea creștină în mod concret în viața de zi cu zi? Dacă nu am reușit întotdeauna să fim la înălțimea demnității filiale pe care am primit-o, să nu ne descurajăm, dar să ne amintim că Isus continuă să cheme și astăzi oamenii la convertire; ne cheamă și pe noi la reînnoire, la schimbarea vieții. Nu ne cere să părăsim o familie sau o bucată de pământ; în schimb, ne cere să renunțăm la egoismul nostru, să abandonăm gândurile și preocupările noastre fără prea mare legătură cu Dumnezeu și, conștienți de prezența Duhului Sfânt care călăuzește și însoțește calea noastră, să ne punem toată încrederea în Domnul, să trăim cu entuziasm atât în comunitatea creștină cât și în familie, la serviciu sau la școală și în timpul liber.

În fragmentul evanghelic pe care l-am ascultat, sfântul Matei relatează evenimentul schimbării lui Isus la față, ca pe o chemare insistentă a ucenicilor la convertire, la schimbarea modului de a gândi și a trăi. Mesajul evanghelic depășește net revelația Vechiului Testament: Dumnezeu vorbește oamenilor în aceste timpuri de pe urmă prin însuși Fiul său (cf. Evr 1,2) și îi cheamă să se îndrepte spre o țară făcută acum cunoscută, spre Împărăția lui Dumnezeu, spre întâlnirea și împărtășirea deplină de viață cu Cristos. În același timp, îi invită la o viață trăită în credință, la acceptarea responsabilității în spiritul libertății fiilor lui Dumnezeu, chiar și în momentele cele mai dificile ale vieții. În această lumină trebuie să înțelegem evenimentul transfigurării lui Isus. Petru mărturisise deja în Cezareea lui Filip că Isus din Nazaret este Mesia, Fiul lui Dumnezeu (cf. Mt 16,16). Isus Cristos precizează atunci sensul mesianității sale, vestind pentru întâia oară că la Ierusalim va trebui să pătimească, să fie dat la moarte, dar că a treia zi va învia. În numele apostolilor, Petru refuză o atare perspectivă, pentru că nu o poate înțelege. În acest context, pentru a îndepărta din inimile ucenicilor scandalul crucii, Isus îi ia cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, care vor fi martori ai agoniei sale în Ghetsemani, și îi duce pe un munte înalt, care este identificat de Tradiție cu Muntele Tabor. Acolo, Isus apare înaintea lor în strălucirea dumnezeirii sale. Moise și Ilie, care stau de vorbă cu Isus, întruchipează Legea și Profeții, adică toată revelația Vechiului Testament, care se împlinește în Isus Cristos, Noul Moise și Slujitorul suferind. Contemplând slava lui Isus din Nazaret, Petru ar fi vrut să ridice trei colibe pentru a rămâne acolo, la adăpost de orice pericol. Dar nu aceasta era voința Tatălui, căci, imediat, un nor luminos – simbol al prezenței lui Dumnezeu – i-a învăluit, iar din nor s-a auzit un glas: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care îmi găsesc toată bucuria. De el să ascultați!”. Prin aceste cuvinte Tatăl a arătat ucenicilor, iar prin ei nouă, care este voința sa cu privire la Fiul său: Isus din Nazaret va trebui să treacă prin suferință și moarte ca să ajungă la gloria învierii, pe care ucenicii tocmai au contemplat-o cu anticipație. În fața măreției lui Dumnezeu, cei trei apostoli cad cu fața la pământ: este un gest biblic care exprimă o adorație profundă. În același timp, sunt cuprinși de o mare spaimă. Dar Isus, apropiindu-se de ei, îi atinge și le spune: “Ridicați-vă și nu vă temeți!”. Aceștia, răspund imediat invitației sale, se ridică și coboară de pe munte împreună cu el, însă fără să fi înțeles suferința și moartea spre care se îndrepta decis Învățătorul lor. Vor reuși să le înțeleagă abia după înviere, la Rusalii, când îl vor primi pe Duhul Sfânt.

Ca să ajungem la viața veșnică trebuie să ne convertim, să renunțăm la ideea greșită a unui creștinism triumfalist pe acest pământ și să trăim în spirit de credință toate realitățile umane. Pentru aceasta avem nevoie de harul lui Dumnezeu, iar Domnul ni-l oferă în multe feluri: prin sacramentul pocăinței, prin practicarea faptelor de pocăință, prin rugăciune și, într-un mod cu totul deosebit, la Sfânta Liturghie. Pe acest munte înalt ascultăm mărturia Vechiului și Noului Testament despre Cristos, primim Cuvântul lui Dumnezeu prin predica slujitorilor săi, îl adorăm pe Cel “de trei ori sfânt” și îl întâlnim sub vălul pâinii și al vinului pe Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu, în misterul morții și învierii sale, ca pregustare a fericirii noastre veșnice. Dar nu putem rămâne pe acest munte, căci viața noastră pământească este un exod continuu. Cristos este alături de noi în pelerinajul nostru pe acest pământ și ne îmbărbătează: “Ridicați-vă și nu vă temeți!”, “Mergeți în pace!” (cf. Liturghierul roman). “Nimeni să nu se teamă să sufere pentru dreptate – învață Papa Leon cel Mare – și nimeni să nu-și piardă încrederea în răsplata celor promise, căci prin muncă se trece la odihnă, prin moarte la viață” (Sermo 51). Așadar, conștienți că Isus ne însoțește în tot ceea ce facem: nu doar în evenimentele mari, dar și în cele mărunte ale vieții, să dăm mărturie, prin cuvintele și faptele noastre, despre viața cea nouă care este în noi.

Același mesaj ne este transmis și de lectura luată din Scrisoarea a doua a sfântului Paul adresată lui Timotei. În Isus Cristos Dumnezeu îi cheamă pe toți oamenii la mântuire. Noi, creștinii, care am răspuns deja acestei chemări la botez, trebuie să ducem vestea cea bună a mântuirii la cei în mijlocul cărora trăim. Nu ni se cere nimic altceva decât să ducem o viață creștină autentică. Chiar dacă aceasta va stârni uimirea sau disprețul lumii, nu trebuie să ne pierdem încrederea în Dumnezeu, pentru că harul său este cu noi. Apostolul Paul, aflat în lanțuri pentru Cristos, îl îndeamnă pe Timotei să participe împreună cu el la suferința pentru Evanghelie, ajutat de puterea lui Dumnezeu, pentru că vestind Evanghelia ia parte deja la viața și nemurirea lui Isus Cristos. Tot așa, fiecare dintre noi, împlinindu-și propria vocație în mijlocul acestei lumi, participă în speranță la gloria deplină și definitivă pregătită de Dumnezeu celor credincioși ai săi.

Una din scrierile poetului englez Wordsworth, The Excursion, are ca subiect drumul unui băiețandru spre oceanul pe care nu l-a văzut niciodată, dar de care era atras în mod misterios. Acesta mergea de-a lungul fluviilor, traversa pustiuri și păduri. Când obosea, ori vreun pericol îl înspăimânta sau îl descuraja singurătatea, punea atunci la urechea sa o cochilie; îndată fața lui se lumina de bucurie și un nou curaj îi năvălea în inimă. În acea cochilie el auzea murmurul îndepărtat al oceanului care-l chema. Vă imaginați bucuria imensă când a ajuns să vadă oceanul!

Și noi suntem în drum spre cetatea cerească, pe care nu am văzut-o încă, dar de care suntem atrași în mod misterios, pentru că am fost creați pentru ea. Mergem în mijlocul pericolelor și dificultăților acestei vieți. Dacă vreodată durerile sau suferințele vor încerca să ne obosească sau să ne abată de pe cale, dacă exigențele evanghelice ale convertirii ne vor înspăimânta, să ne punem atunci încrederea în Dumnezeu care ne cheamă la comuniune de viață cu el în veșnicie și să ne amintim ceea ce ne spune Cristos Domnul: “Mă duc să pregătesc un loc pentru voi” (In 14,2). “Curaj, numele voastre sunt scrise în cer” (Lc 10,20).

Mihai BUJOR

 

* * *

 

Duminica II din Postul Mare (A)

Autor: pr. Șerban Tarciziu
Copyright: Actualitatea creștină

Domnul i-a spus lui Abram: “Ieși din pământul tău și din neamul tău… către pământul pe care ți-l voi arăta. Și Eu voi face din tine un neam mare și te voi binecuvânta și voi da strălucire numelui tău și vi fi binecuvântat. Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează, iar pe cei care te blestemă îi voi blestema. Și se vor binecuvânta în tine toate semințiile pământului.” Și Abram a plecat după cum îi spusese Domnul. (Gn 12,1-4)

În fața atâtor promisiuni pe care Dumnezeu i le face lui Abram – aceea de a face din el un neam mare, de a-l binecuvânta, de a da strălucire numelui său, de a-i răsplăti pe ce care îl binecuvântează și de a-i pedepsi pe cei care îl blestemă, etc. – ne punem întrebarea ce ar trebui să facă el ca să le merite. Cartea Genezei spune că Abram trebuia să se supună poruncii lui Dumnezeu și să-și părăsească pământul natal, neamul și casa tatălui său și să meargă într-un alt pământ unde el va deveni părintele unui neam mare. Doar atât?, am spune noi. Doar atât. Dar și atât este mult pentru că, în fond, împlinirea promisiunilor presupune ca Abram să fi străbătut drumul din pământul său natal către pământul promis având de înfruntat nu numai pericolele călătoriei cât mai ales îndoielile ivite din chiar făgăduințele divine. Se va realiza oare ceva din tot ceea ce Dumnezeu a promis? Abram a străbătut drumul, iar efortul său nu a rămas nerăsplătit. (De ce n-am vedea în drumul lui Abram imaginea efortului pe care trebuie să-l facem în acest timp de post de a părăsi condiția omului vechi pentru a accede la condiția omului nou?)

Isus i-a luat cu sine pe Petru, pe Iacob și pe Ioan, fratele lui și i-a dus deoparte pe un munte înalt. Și s-a schimbat la față înaintea lui și chipul lui strălucea ca soarele, iar veșmintele lui s-au făcut albe ca lumina… Și coborând ei de pe munte, Isus le-a poruncit zicând: “Nimănui să nu spuneți vedenia aceasta până când Fiul Omului nu va fi înviat din morți.” (Mt 17, 1-9)

Episodul evanghelic pe care îl propune spre meditarea a doua duminică a Postului Mare este numit în mod obișnuit Schimbarea la față a lui Isus. Și pe bună dreptate pentru că figura transfigurată a lui Isus domină întreg evenimentul. Chipul și hainele lui capătă, la un moment dat, o lumină strălucitoare pe care martorii prezenți nu o vor uita niciodată (v. 2Pt 1,18).

Să remarcăm totuși faptul că sfântul evanghelist Matei stabilește o legătură între acest eveniment și cel al Învierii preaslăvite a lui Isus pentru a spune că strălucirea chipului și a hainelor de acum are ceva din strălucirea de înviere. Altfel spus evenimentul relatat în această duminică are menirea să anunțe (să anticipeze) acea transfigurare pe care o înfăptuiește Învierea glorioasă din morți a Domnului. Această transfigurare însă se află la capătul unui drum lung care îl va purta pe Isus prin confruntările de la Ierusalim, prin arestarea, condamnarea umilitoare, biciuirea, încoronarea cu spini, răstignirea, moartea și așezarea în mormânt. Isus le asumă ca pe niște etape menite să purifice și să transfigureze nu atât Ființa sa cât mai ales ființa umană marcată de păcat. El străbate acest drum pentru noi și împreună cu noi pentru ca Învierea măreață a Domnului să strălucească și pe chipurile noastre.

 

* * *

 

Duminica a II-a din Postul Mare

Autor: pr. Anton Iștoc
Copyright: Predici.cnet.ro

În lumea întreagă sunt multe religii. Fiecare propune un mod diferit de a gândi realitatea misterioasă a lui Dumnezeu precum și raportul dintre Dumnezeu și lume, dintre om și Dumnezeu.

Pentru fiecare, aceasta, constituie un scandal, o ispită spre scepticism: oare, în zi-lele noastre se mai poate crede serios în Dumnezeu? Și la urma urmei, în care Dumnezeu? Cel al creștinilor, cel al musulmanilor, cel al martorilor lui Iehova?… Diversitatea religiilor nu trebuie să devină un pretext al dezinteresului față de problematica realității lui Dumnezeu: ar fi o soluție facilă, dar nu onestă.

Credința creștină constituie o propunere originală și – din anumite puncte de vedere – la rândul său “scandaloasă” în abordarea problematicii despre Dumnezeu. Într-un anumit fel, este vorba despre a renunța la voința de a-l cunoaște pe Dumnezeu direct, pentru a plasa toată “problematica despre Dumnezeu” – în raport cu existența și alegerile noastre fundamentale de viață – începând de la persoana, cuvântul și realitatea umană a lui Isus din Nazaret.

Acesta este mesajul central al Evangheliei de astăzi.

Isus urcă “pe un munte înalt” împreună cu trei dintre ucenicii săi. Aici, pentru un moment, apare în ochii lor diferit de felul cum apărea în fiecare zi. Am putea spune că a permis să apară în afară, prin splendoarea feței și hainelor sale, secretul personalității sale divine.

Alături de el sunt Moise și Ilie: am spune reprezentanții cei mai calificați ai întregului Vechi Testament, personajele-simbol ale întregii “Legi și Profeți”, adică – după modul de a vorbi al evreilor timpului – ale întregii Scripturi. Apar ca martori, ca pentru a confirma prin autoritatea lor cuvântul care vine din “norul luminos”, simbol al prezenței personale a lui Dumnezeu însuși: “Acesta este Fiul meu preaiubit… Pe el să-l ascultați”!

Acesta este cuvântul care stă în centrul întregului episod al transfigurării; episod care este o mare “icoană” narativă, plină de semnificație pentru credința creștină.

Dumnezeul cel viu și adevărat, Dumnezeul unic, care deja s-a făcut cunoscut po-porului lui Israel (îi avem aici pe Moise și Ilie) și-a spus lumii ultimul său cuvânt în Isus Cristos.

Pentru a cunoaște adevărul despre Dumnezeu, noi trebuie să-l ascultăm pe Isus Cristos, pe acela în care realitatea inaccesibilă și inefabilă a lui Dumnezeu s-a manifestat concret în istoria noastră. Ceea ce are Dumnezeu “să ne spună”, noi putem și trebuie să recunoaștem în viața, comportamentul și învățătura lui Isus; și mai ales în evenimentul morții și învierii sale.

Prin botezul care ne-a fost dat, noi toți am fost “chemați printr-o chemare sfântă” (lectura a doua) să-l urmăm pe Cristos drept călăuza care-l introduce pe om în misterul lui Dumnezeu. Este vorba despre a ne încrede în cuvântul său, așa cum Avram a avut încredere în promisiunea lui Dumnezeu, mai presus de orice calcul uman rațional (cf prima lectură).

În acest caz este inevitabilă întrebarea: pe cine ascultăm noi într-adevăr – noi care ne mărturisim a fi creștini – în modul nostru de a gândi și în viața noastră zilnică? Concret, cui dăm noi ascultare? Pe cine îl urmăm? Evanghelia… sau ziarul pe care-l citim, prietenii, discursurile pe care le ascultăm, programele televizate pe care le privim? Pe cine ascultăm cu adevărat?

Dar dacă am încerca, în acest timp al Postului Mare, să ascultăm ceea ce Isus a spus, citind și recitind personal, de exemplu, Evanghelia după Matei?

 

* * *

 

“Ridicați-vă și nu vă temeți!”

Autor: pr. Anton Dancă
Copyright: Editura Presa Bună

Credință, pocăință și ascultare.

După cum am văzut încă din duminica trecută, urmările rele ale păcatului strămoșesc s-au înmulțit în așa măsură încât autorul iahwist spune că i-a părut rău lui Dumnezeu că l-a creat pe om și a hotărât pedepsirea lui prin potop (cf. Gen 6,5-7). Fiindcă potopul n-a fost suficient pentru a înlătura răul de pe fața pământului, a intervenit pedeapsa împrăștierii oamenilor de la turnul Babel prin diversificarea limbilor (cf. Gen 11,8).

Sămânța, menită să zdrobească capul șarpelui, a dispărut din istorie sau a rămas o speranță iluzorie?

Nu a dispărut. Odată făcută, sămânța a rămas sub brazdă mii de ani, dar aici a încolțit, și-a format rădăcini și apoi o tulpină a izbucnit din neamul lui Iesse (Is 11,1), care a rupt scoarța dură a pământului pe timpul lui Cezar August (cf. Lc 2,1-7), a crescut ca o viță (cf. In 15,1) puternică și a început să rodească. Rodul acestei vițe, mai frumos la aspect și mai plăcut la gust decât cel din Eden care a sedus-o pe Eva, ni-l prezintă Evanghelia de azi: Isus, schimbat la față pe muntele Tabor, îmbată de fericire pe ucenicii Petru, Ioan și Iacob: “Doamne, ce bine ne este nouă aici!”

“Când diversitatea fenomenelor sensibile este ordonată unitar, atunci această armonie văzută este percepută de noi ca frumusețe” (Fundamentele spirituale ale vieții, Vladimir Soloviov, Ed. Deisis, Alba-Iulia 1994, p. 5). În frumusețe se oglindește adevărul și binele; în urât se oglindește răul și minciuna.

În Cristos transfigurat pe Tabor ucenicii percep natura umană și divină într-o armonie desăvârșită, ca izvor de frumusețe veșnică ce poate sătura pe deplin dorul după adevăr și fericire.

Armonia și unitatea istoriei mântuirii este perfectă. Taborul ne arată că Isus depășește granițele timpului, unind într-un tot armonios trecutul, prezentul și viitorul. Moise și Ilie reprezintă trecutul spiritual al omenirii – Legea și profeții – Isus transfigurat este prezentul veșnic – “Eu sunt” -; Petru, Ioan și Iacob reprezintă viitorul, adică Biserica – Ierusalimul ceresc – speranța în care “se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Lectura I).

Ce reprezintă, așadar, Taborul pentru noi?

Strălucirea Taborului reprezintă pentru noi cheia misterului pascal pe care Cristos o încredințează Bisericii: “Să nu spuneți nimănui nimic din cele văzute înainte de învierea Fiului Omului din morți”.

Taborul ne oferă o “cheie” istorică. “Dumnezeu nu are pentru noi realitate decât în Dumnezeu-Omul Cristos; dar nici Cristos nu poate fi pentru noi real dacă rămâne numai o amintire istorică: el trebuie să ni se reveleze nu numai în trecut ci și în prezent. Și această revelație prezentă trebuie să fie independentă de mărginirea noastră personală. (Pentru aceasta, când Petru cere voie lui Isus să facă trei colibe, evanghelistul zice că “nu știa ce spune”, fiindcă, Isus, mărginit de o colibă, nu ar mai fi fost o speranță a lumii întregi). Dar, o realitate a lui Cristos și a vieții lui, independentă de mărginirea noastră, ne este dată de Biserică… Nu avem voie să căutăm plenitudinea lui Cristos în sfera noastră personală, ci în propria lui sferă universală care este Biserica” (Vladimir Soloviov o.c., p. 5).

Căldura de zeci de mii de grade celsus pornește din soare pe raze de lumină și, după ce străbate mii și mii de kilometri distanță printr-un spațiu rece de minus sute de grade celsus, ajunge la noi dătătoare de viață. Științific este sigur: frigul este păstrătorul căldurii noastre. La fel: iubirea pornește din inima Tatălui pe razele de lumină taborică a Fiului și, după ce străbate misterul rece al Calvarului, ajunge la noi dătătoare de viață pe aripile mângâietoare ale Duhului Sfânt. Gerul Calvarului păstrează căldura – iubirea – pentru Mireasa lui Cristos care este Biserica (cf. Ef 5,32).

Chemarea de a fi “biserică”, de a ne încadra în armonia, frumusețea și plenitudinea lui Isus transfigurat, în sfera lui universală, în armonia totală dintre cer și pământ, dintre uman și divin, ne-o adresează chiar Tatăl luminilor: “Pe dânsul să-l ascultați!”

Apostolul Paul amintește lui Timotei (Lectura a II-a, 2Tim 1,8-10) că Dumnezeu ne-a chemat cu o chemare sfântă, independentă de noi și de faptele noastre, pornită din veșnica lui iubire și revărsată ca har prin Cristos în sufletele noastre, restabilind armonia dintre Dumnezeu și om prin înlăturarea păcatului și a morții, ca în noi să strălucească frumusețea vieții de pe Tabor, armonia dintre trecut, prezent și viitor, dintre Cer și pământ.

Chemării sfinte noi trebuie să-i răspundem cu sfințenia vieții prezente îmbrăcate în veșnicul prezent, în trupul lui Cristos.

Chemarea de a fi Biserică s-a realizat în Petru ca “piatră de temelie” prin credința lui (cf. Mt 16,18); în Ioan prin legătura desăvârșirii care pune în evidență faptul că “Dumnezeu este iubire” (1In 4,8); iar în Iacob prin speranță, zicând: “Ferice de omul care îndură încercarea, căci odată ce a fost aflat vrednic, va primi cununa vieții, pe care Domnul a pregătit-o celor ce-l iubesc” (Iac 1,12). Răsplata speranței este tocmai Ierusalimul ceresc întrezărit pe Tabor, menit să-l inspire pe Ioan în scrierea Apocalipsei.

Când Dumnezeu l-a chemat pe Avram și a hotărât să facă din el un popor numeros, în care să fie binecuvântate toate neamurile pământului, n-a intenționat decât să realizeze “trupul mistic al lui Cristos” și acest lucru îl recunoaște sfântul apostol Paul când spune că acei care cred în Cristos Isus sunt adevărați urmași ai lui Avram (cf. Rom 4,23-25). Dacă Avram, așadar, este o cheie în teologia istoriei, arătându-ne cum în momentele de cumpănă ale omenirii Dumnezeu găsește o portiță de scăpare pentru om, iar omul printr-o ascultare abrahamică poate scăpa de haos, cu atât mai mult Cristos, intrat în lume pentru a o pune în armonie, chiar dacă coborând Taborul, va urca muntele Calvarului (muntele Căpățânii pentru a înfrânge încăpățânarea păcatului și morții), tot astfel trupul mistic, adică Biserica, este cheia care prin ascultarea față de Capul său ne asigură deschiderea porților paradisului pierdut.

Stă în puterea noastră să ne deschidem inima pentru harul care face ordine și dă frumusețe cerească acolo unde păcatul a provocat un adevărat haos.

Comentând imaginea din Apocalips, în care este descrisă “femeia îmbrăcată în soare, cu luna sub picioare și având pe cap o coroană din douăsprezece stele” (Apoc 12,1-2), unii exegeți afirmă că ea reprezintă icoana sufletului nostru în starea harului sfințitor. Balaurul, diavolul, șarpele viclean, de demult caută să răpească și să nimicească orice faptă bună a sufletului îmbrăcat în strălucire taborică (v. 3 ș.u.).

Pentru această haină, ruptă din strălucirea Taborului, se merită ascultarea de Fiul care ne cere: rugăciune, caritate și înfrânarea patimilor josnice, deoarece trebuie să constatăm cu regret că “… în general, trăim fără Dumnezeu, fără omenie, în sclavia naturii inferioare. Ne ridicăm împotriva lui Dumnezeu, ne separăm de aproapele, ne supunem cărnii. Ori, pentru viața adevărată, pentru viața așa cum trebuie să fie, e necesar exact contrariul: supunerea de bună voie lui Dumnezeu, unanimitatea reciprocă și domnia asupra naturii. Începutul acestei vieți adevărate e aproape de noi și nu e greu. Începutul supunerii libere față de Dumnezeu sau a acordului cu el este rugăciunea. Începutul solidarității între oameni e facerea de bine; iar începutul domniei asupra naturii e eliberarea de sub puterea ei prin înfrânare față de poftele și patimile josnice. Deci, pentru a ne îndrepta viața, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să ne ajutăm unii pe alții și să punem hotar înclinărilor noastre senzuale” (Vladimir Soloviov, o.c., p. 4).

Dăm dovadă că ascultăm de Cristos, că am recepționat mesajul Tatălui ceresc și-l trăim, când ne rugăm, dăm pomană și punem “fratele măgar” la post. Armonia dintre acestea trei duce la frumusețea Taborului… la transfigurarea sufletului, la îmbrăcarea lui în Cristos (Rom 13,14).

Se poate?

Cine nu spune: da, se poate, spune nu paradisului.

Cine spune: da, spune nu haosului și infernului.

 

* * *

 

Călătoria în imposibil

Autor: pr. Alessandro Pronzato
Copyright: Predici.cnet.ro

Chemare nomadă

…Și Dumnezeu l-a creat pe nomad. Niciodată nu-ți va spune: “Rămâi liniștit, oprește-te, aranjează-te”. Dimpotrivă: “Pleacă… Pornește” (lui Avram). “Urmați-mă” (către discipoli). “Scoală-te” (lui Ilie). În sfârșit, mereu și numai un semnal insistent de plecare. Și să ne gândim că noi dorim numai să trăim instalați. Avem mentalitatea celor “sosiți”. Suferim de “rău de drum”. Pretindem să punem gardă teritoriului sau averii pe care le-am câștigat, de a face rondul pentru a supraveghea posesiunile, de a ne bucura de poziția dobândită.

Aspirația noastră este aceea de a conserva sau, mai mult, de a acumula. Vrem să administrăm în pace prezentul. El, dimpotrivă, se încăpăținează să-ți ia de sub picioare sprijinul obișnuit. El pretinde să lași ceea ce este sigur (sau liniștitor), pentru a te arunca spre nesigur, spre ceea ce nu este încă. Nu-ți permite să rămâi “agățat” de situația actuală, dar cere schimbarea, depășirea, mutarea . Cel credincios trebuie să fie “înclinat” spre viitor, în mod continuu pe drum în direcția lui “nu încă”.

“Mai frumoasă decât toate este insula ne găsită”, cântă Guccini. Ceea ce dă măreție omului este decizia de a întreprinde călătoria. Și apare bănuiala că insula “cea mai frumoasă dintre toate” este călătoria însăși. A fi pe drum este lucrul cel mai fascinant. Inima nu se poate socoti liniștită cu contemplarea celor adunate, de contabilitatea rezultatelor dobândite, ci trebuie să înceapă să palpite tumultuos la chemarea unui orizont care se întrezărește în depărtare, a unui teritoriu ne explorat.

Dumnezeu nu este o jucărie pentru jocurile noastre

Ca și Maria din Magdala, am vrea să-l oprim, să-l țintuim în spațiile noastre familiare. El nu este de acord: “Nu mă reține… Du-te mai degrabă…” (In 20,17). Ca și Petru, am vrea să pregătim o colibă, să prelungim la infinit clipa fericitoare. El, dimpotrivă, îl silește să coboare de pe munte. Nici chiar în biserică nu-l putem sechestra. Cu atât mai puțin în grupul nostru, în cercul nostru. El este afară. Travestit în sărac, călător, fără o locuință fixă. Dumnezeu nu acceptă să rămână circumscris în aria templului sau a cultului.

Să nu ne facem iluzii. Emanuel, Dumnezeu-cu-noi (Mt 1,23) asigură tovărășia sa exclusiv oamenilor deciși să bată toate drumurile lumii. “Mergeți și din toate popoarele faceți discipoli… Eu sunt cu voi în toate zilele” (Mt 28,20). Este cu noi când suntem pe stradă. Este cu noi “în toate zilele” în care călătorim. Între noi și El poate să fie exclusiv un raport, o complicitate itinerantă. Am impresia că Dumnezeu, atunci când este considerat ca o cucerire, o posesie câștigată, poate deveni – să-mi fie permisă expresia – o jucărie pentru jocurile noastre religioase.

Dumnezeu, dimpotrivă, este eterna, descumpănitoarea, mereu noua descoperire. Și când crezi că l-ai atins, El își face drum mai departe. Și când vezi că l-ai găsit, El se ascunde. Pentru a te constrânge să înaintezi în mister, despuiat, fără protecția ideologiilor sau a tratatelor sau a siguranțelor sau a acoperirilor de tip cultural, prin minele nebănuite, cărări ne marcate, prin pasaje înghețate obscure și prin raze de lumină orbitoare.

Când vom termina de desfoiat cepele?

Marcel Legaut distinge între religii de autoritate și religii de apel (sau de invitație, de chemare). Religiile de autoritate consideră adevărul ca un patrimoniu numai de păzit, de apărat. Văd pe oameni ca pe o turmă de dominat, de supus. Pentru a ajunge mai sigur – și fără riscuri – la scop, se sprijină pe putere și tind să condiționeze societatea (menținând legături de complicitate cu ori care autoritate constituită). Orice schimbare este considerată ca o amenințare la vocația lor imobilistă și conservatoare. Orice dezacord trebuie eliminat, orice critică judecată ca o lipsă de fidelitate.

Au răspunsuri deja confecționate pentru orice problemă. Nu mai trebuie să caute. Se simt însărcinați numai să spună, să furnizeze, nu să primească. Dețin cheile, și nu au nevoie să fie descuiate de nimeni. Preferă chiar, când este cazul “să înfunde”. Cel credincios este construit din exterior (comportamente, practici, regulamente riguroase). Este minuțios îndoctrinat despre tot ceea ce trebuie să facă ca să evite (moralism, interziceri, impunere de greutăți insuportabile).

Religia de chemare, dimpotrivă, pune omul pe picioare, face din el o creatură în mișcare. Se adresează conștiinței și solicită libera și bucuroasa adeziune a indivizilor. Construiește omul din interior. Îl trezește, îl solicită, îi deschide ochii… și gura, îi dă încredere, îi stimulează creativitatea, îl face responsabil, îl face să întrevadă posibilitățile sale. Îi spune ceea ce este, ceea ce poate să fie, ceea ce este chemat să devină, mai mult ceea ce trebuie să facă. În sfârșit, este o religie eliberatoare.

În timp ce religia autorității este statică, care se repetă, cealaltă este dinamică, mereu surprinzătoare. Nu ezit s-o spun, Avram, “părintele nostru în credință”, este un model inegalabil de o religie de chemare. Istoria sa devine oglinda în care fie Israelul fie Biserica trebuie să se confrunte. Avram descoperă că Dumnezeu are obiceiul de a fugi înainte. “Țara” pe care Dumnezeu i-o va arăta este înainte, nu în urmă. Observă Snoopy, celebrul câine din desenele animate ale lui Charles Schulz: “Un munte întreg de amintiri nu va egala niciodată o mică speranță”. Dumnezeu este Dumnezeul promisiunii, nu al regretului.

Trebuie să învățăm să suspinăm “spre”, mai degrabă decât să suspinăm întorcându-ne înapoi. “Răul de drum” trebuie să lase locul “gustului drumului”. Trebuie să încetăm să desfoiem cepele (cum răsfoim albumul de amintiri) pentru a vărsa câteva lacrimi nostalgice. Cepele, în loc să ne facă să plângem, ar trebui să ne facă să râdem. Cel credincios este acela care, ca Avram, în fiecare zi se hotărăște să pornească la drum.

Credința nu te protejează. Te despoaie

Credința te face să accepți riscul, aventura. Credința nu te acoperă cu o manta. Ci te despoaie. Te “expune” la toate intemperiile. Credința te face să trăiești în provizorat. Cineva este într-adevăr “tare în credință” când acceptă să trăiască o situație permanentă de precaritate, nu de siguranță. A văzut bine Kierkegaard: “Pentru credință Avram a plecat din patria sa și a devenit un străin în țara promisiunii. A lăsat o casă și nu a luat alta. A lăsat rațiunea sa pământească și a luat cu sine credința. Altfel nu ar fi plecat, dar ar fi gândit: este o nebunie!” Lui Avram trebuie să fie suficient un Cuvânt. Un cuvânt trebuie să fie suficient, unuia căruia i-au fost smulse toate certitudinile trecutului, pentru a ține tare în noaptea fără de sfârșit, în așteptarea care pare că nu se mai sfârșește. Un Cuvânt ca unic echipament, unica resursă, unicul document, unicul punct de referință.

Și Apostolii, fulgerați de acea lumină care anticipă Paștele, trebuie să le ajungă un Cuvânt (“Ascultați-l”) pentru a găsi puterea de a coborâ de pe Muntele Transfigurării și să parcurgă, cu Învățătorul, calea crucii. Nu viziunea luminează drumul (nici cel al lui Avram, nici cel al discipolilor), ci Cuvântul. “Făclie pentru pașii mei este cuvântul tău” (Ps.119,105).

Proba decisivă pentru credință, dacă considerăm experiența lui Avram, este timpul. Avram trebuie să se aghețe de acea promisiune, este singura comoară care îi rămâne, singurul bagaj (ușor, invizibil) pe care îl poate purta în peregrinarea sa neîncetată.

Avram crede. Dar timpul trece. Posibilitățile se reduc mereu mai mult, până ce dispar total. Și totuși Avram continuă să creadă. Dumnezeu nu se grăbește să împlinească promisiunile. Dimpotrivă pare că le-a uitat. Și când le amintește, se limitează să le confirme (cum se face cu o poliță scadentă, care este reînnoită, o dată, de zece ori, și cine știe când se va putea încasa suma… poate este cazul să facă pace în inimă…), nu să le onoreze nici cu o minusculă anticipare.

Mulți oameni, când coboară umbrele serii și realitatea a fărâmat inexorabil visul lor, renunță la speranță, se lasă prinși de descurajare, se străduiesc să uite. Avram nu se plânge niciodată. Nu renunță la dorința sa proprie. Nu pune de o parte visul său (care apoi nu este al său!). Păzește în secret promisiunea, cu prețul de a se expune la compătimirea și la batjocura tuturor. Avram și Sara devin bătrâni, și binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a realizat. Adevărata minune nu stă în faptul că, la sfârșit, promisiunea lui Dumnezeu se înfăptuiește, cât mai ales în faptul că Avram, deși cu părul alb și spatele încovoiat, a rămas tânăr în așteptarea imposibilului.

Da. Trebuie ca, mai întâi, să sece toate posibilitățile umane, să nu rămână nici una. Trebuie ca, mai întâi, realitatea cea mai brutală să dezamăgească toate promisiunile, să ardă toate visele. Numai atunci se experimentează posibilitatea imposibilului. Dumnezeu menține punctual cuvântul când “a trecut timpul”, când nu mai este de așteptat nimic. Acesta și nu altul este paradoxul credinței.

În vene curge forța învierii

Un alt exemplu tipic de credință care rezistă în ciuda scuturăturilor celor mai violente și prelungi, este cel oferit de Paul (a doua lectură), un om care, la apusul vieții, se află în închisoare, prevede apropiata condamnare la moarte, și se simte abandonat de toți. Și totuși îndeamnă pe propriul “fiu” preaiubit, Timotei, să sufere pentru cauza evangheliei. “Preaiubitule, suferă și tu împreună cu mine pentru evanghelie, ajutat de forța lui Dumnezeu”. Chiar și la sfârșitul existenței, deși istovit, acoperit de vânătăi, trebuind să mai adauge unele deziluzii, Paul este încă înflăcărat de vechea pasiune pentru evanghelie. Vestirea ei rămâne pentru el lucrul cel mai important.

În lanțuri, epuizat după atâtea oboseli, Paul reafirmă certitudinea pe care a susținut-o în toată viața sa de nomad apostolic, și care reprezintă însăși substanța “evangheliei”: Cristos a învins moartea, i-a luat puterea, pentru a spune așa, a anihilat-o. Discipolul, la fel ca Paul, trebuie să creadă, ba chiar să experimenteze toate acestea. Și astfel să învingă teama. Cel credincios, la fel ca Paul, chiar și în slăbiciunea extremă, în faliment, în suferință, în moarte, simte curgând în venele sale forța învierii.

 

* * *

 

Ridicați-vă, nu vă temeți!

Autor: pr. Ernest Munachi Ezeogu
Traducere: Oana Capan
Copyright: Predici.cnet.ro

Există o povestire misterioasă în Cartea a doua a Regilor care ne poate ajuta să înțelegem ce s-a întâmplat la Schimbarea la Față. Israel este în război cu regele Siriei, și Elisei omul lui Dumnezeu își folosește puterile profetice pentru a le dezvălui israelienilor planurile strategice ale armatei acestuia. La început regele Siriei crede că unul dintre ofițerii lui este spion, dar când află adevărul trimite trupe ca să îl prindă pe Elisei, care se afla în Dotan. Oștirea merge acolo la adăpostul nopții și împresoară cetatea. Dimineața slujitorul lui Elisei este primul care descoperă că sunt înconjurați și se teme pentru stăpânul său. El fuge la Elisei și îi spune: “Vai, stăpânul meu! Ce să facem?” Profetul răspunde: “Nu te teme, pentru că cei ce sunt cu noi sunt mai numeroși decât cei ce sunt cu ei”. Dar cine ar crede așa ceva când munții din jur sunt acoperiți de trupe inamice care înaintează? Așadar Elisei se roagă: “Doamne, deschide-i ochii ca să vadă!” Atunci Domnul a deschis ochii slujitorului, “și acesta a văzut că tot muntele era plin de cai și de care de foc împrejurul lui Elisei” (2Regi 6,8-23). De această viziune avea nevoie discipolul lui Elisei pentru a se simți întărit. La finalul povestirii, nu numai că profetul lui Dumnezeu a scăpat, ci și armata invadatoare a fost total umilită.

Această povestire ne poate ajuta să înțelegem ce s-a întâmplat la Schimbarea la Față, deoarece în această etapă a slujirii Sale publice Isus semăna foarte mult cu Elisei, înconjurat din toate părțile de dușmanii Săi. Discipolii Săi, Petru în mod special, se simțeau foarte mult asemenea slujitorului lui Elisei, temători și neliniștiți pentru siguranța Învățătorului lor. Să ne amintim că, chiar înainte de Schimbarea la Față, Isus i-a întrebat pe discipolii Săi cine cred oamenii și ei înșiși că este El. Când Petru a răspuns corect că este Cristosul, Isus l-a felicitat și apoi a continuat avertizându-i și pregătindu-i pentru iminenta Sa suferință, moarte și înviere. Dar Petru era atât de nepregătit pentru aceasta încât a protestat vizibil. L-a luat pe Isus deoparte și a început să îl mustre: “Să te ferească Dumnezeu, Doamne! Asta nu ți se va întâmpla niciodată!” Isus l-a corectat tăios, spunându-i că privește lucrurile dintr-un punct de vedere pur uman (Matei 16,13-23). Asemenea slujitorului lui Elisei, Petru avea nevoie de o viziune din punctul de vedere al lui Dumnezeu, pentru a înțelege că, în ciuda condamnării la moarte care atârna deasupra capului lui Isus, Dumnezeu era în continuare cu El, Dumnezeu avea în continuare evenimentele sub control, Dumnezeu va avea grijă ca în final El să triumfe asupra dușmanilor Săi așa cum a făcut-o Elisei. Petru și confrații lui discipoli aveau nevoie ca Dumnezeu să le deschidă ochii și să îi lase să întrezărească prezența permanentă a lui Dumnezeu alături de Învățătorul lor Isus. Schimbarea la Față este această experiență.

Un misionar aflat într-o călătorie de studiu în Țara Sfântă vizita Jaffa (Joppa), unde locuia Petru când l-a botezat pe Cornelius (Faptele Apostolilor 10). Frumusețea extraordinară a acestui mic orășel de la malul mării l-a inspirat să facă următoarea glumă: La Schimbarea la Față, Petru s-a oferit să construiască trei colibe, una pentru Isus, una pentru Moise și una pentru Ilie. Isus i-a spus: “Și tu, Petru?” Iar Petru i-a răspuns: “Nu-ți fă griji pentru mine, Doamne, am un loc mai bun în Jaffa”. Avem tendința de a ne gândi că atunci când Petru a spus: “Doamne, e bine că suntem aici!” se gândea la frumusețea locului. Dar Petru s-a gândit poate nu la frumusețea vârfului muntelui, ci la siguranța Învățătorului lui. Era îngrijorat pentru siguranța Lui așa cum a fost îngrijorat slujitorul lui Elisei. Dar când s-au deschis ochii lui la Schimbarea la Față și l-a văzut pe Învățător scăldat în slava prezenței divine, teama lui s-a evaporat. Și Isus s-a întors spre el (spre ei) și a spus: “Ridicați-vă, nu vă temeți!”

De fiecare dată când ne adunăm pentru Euharistie experimentăm un moment de Schimbare la Față, în care Domnul nostru se schimbă înaintea ochilor noștri în forma pâinii și a vinului. Fie ca reconfirmarea prezenței iubitoare a lui Dumnezeu cu noi în Împărtășanie să îndepărteze din inimile noastre teama și îndoiala și să ne întărească să ne ridicăm și să înfruntăm cu curaj provocările și încercările, suferințele și, da, moartea, prin care va trebui să trecem înainte de a putea participa la slava divină.

 

* * *

 

“Schimbându-te la față” … să devii ceea ce ești …

Autor: pr. Felix Roca jr
Copyright: Predici.cnet.ro

Privind în jur, putem observa cu ușurință că una din constantele care caracterizează lume a de astăzi este schimbarea. Suntem atât de obișnuiți cu schimbările încât nu lăsăm să treacă nici o zi fără să facem o schimbare sau să ne dorim una. Am putea spune ca schimbarea a devenit viciul secolului nostru … un ceva fără de care nu putem trăi. Și deși vedem că aceste schimbări dese dau o oarecare instabilitate vieții noastre, atât la nivel personal cât și la nivel social, continuăm să ne dorim schimbări. De fapt cred că a devenit modul nostru de a trăi speranța: ne dorim schimbări, sperând că o astfel de nouă schimbare ne va aduce ceva mai bune. Însă ducând o astfel de viață riscăm să ajungem să facem schimbări de dragul schimbărilor, uitând că până la urmă orice schimbare are un scop și trebuie să ne conducă și să ne apropie de ceva … de cineva!

Cu siguranță, și în urmă cu aproape două săptămâni când am început acest timp binecuvântat al postului, am început prin a ne dori schimbări în viața noastră. Am dorit să ne schimbăm viața: să petrecem mai mult timp în prezența lui Dumnezeu, să fim mai buni cu cei din jur și astfel să transformăm această viață într-o viață mai bună. Ar fi prematur să ne întrebăm deja dacă am reușit sau nu. În schimb, în lumina Liturgiei Cuvântului de astăzi, mai ales a fragmentului Evanghelic, cred că e momentul să ne facem o examinare a conștiinței având în vedere câteva întrebări: dacă ceva trebuie schimbat, ce este acest ceva ce trebuie schimbat; încotro trebuie să se îndrepte schimbarea aceasta; care este gândul care ne poate motiva și ne poate ajuta să trăim într-adevăr această schimbare a vieții așa cum dorește Dumnezeu? Și cred că o astfel de examinare este cu atât mai benefică acum, când fragmentul evanghelic ni l-a prezentat pe însuși Isus schimbându-se la față, cu cât dincolo de acest moment al schimbării la față putem întrezări o adevărată dezvăluire a frumuseții și a măreției divine și o învățătură despre rolul acestei măreții în transformarea vieții creștine.

Într-adevăr Isus s-a schimbat la față, dar a făcut acest lucru pentru a da astfel posibilitatea celor trei apostoli care îl însoțeau să contemple frumusețea și măreția divină. Isus nu a săvârșit acest gest de dragul schimbării. Iar dacă Biserica ne prepune astăzi spre aprofundare acest moment din viața lui Isus, o face pentru a ne reaminti fiecăruia dintre noi de prezența unei fărâme din această frumusețe și măreție divină și în sufletul nostru.

Privind în viața noastră constatăm cu ușurință că și noi ne schimbăm de atâtea ori la față ( “facem fețe, fețe” ). Dar de câte ori aceste schimbări ale feței lasă să transpară frumusețea și măreția divină care sunt prezente în ființa noastră?

Cred că adesea ne schimbăm fie modul cum arătăm, fie modul cum trăim, dar făcând acest lucru uităm să orientăm aceste schimbări spre acel scop pe care trebuie să îl aibă cu adevărat; uităm că prin schimbările noastre exterioare noi suntem chemați să dezvăluim tot mai mult ceea ce este cu adevărat în noi și constituie adevărata noastră demnitate – faptul că suntem creaturi ale lui Dumnezeu, copiii săi preaiubiți. Și probabil de multe ori ajungem să ne întrebăm de ce nu reușim să facem acest lucru … deși ni-l dorim atât de mult. Cred că fiind sinceri răspunsul îl găsim în faptul că adesea chiar noi înșine uităm de această demnitate care se află în ființa noastră. Iată de ce Liturgia Cuvântului de astăzi invitându-ne să privim la Isus care dezvăluie măreția sa divină, ne invită de fapt să ne reamintim că această măreție se afla și în noi înșine, în ființa fiecărui om.

Astfel, Evanghelia de astăzi prezentându-ne această schimbare la față a lui Isus, ne propune ca contemplând minunăția și frumusețea divină, trăind stupoarea în fața acestei frumuseți, să ne reamintim cât de important este să ascultăm de acel glas care ne vorbește și ne conduce spre înalt. Doar făcând acest lucru vom reuși cu adevărat să ne schimbăm și noi viața, dar nu o schimbare doar de suprafață, ci o schimbare adevărată care va însemna o devenire tot mai conformă cu această demnitate pe care ne-o dă prezența vieții divine în ființă noastră.

În încheiere aș vrea să citez câteva rânduri scrise de un tânăr. Nu știu dacă sunt in favoarea sau împotriva schimbării, dar știu cu siguranță că sunt în favoarea devenirii:

Ani de zile am fost un om nervos.
Eram neliniștit , deprimat și egoist.
Și toți continuau să-mi spună să mă schimb.
Și toți continuau să-mi spună cât sunt de nervos.
Și eu simțeam ca și ei și eram de acord cu ei.
Și voiam să mă schimb.
Și nu reușeam oricât m-aș fi străduit.
Ceea ce mă durea cel mai mult era faptul că și cel mai bun prieten al meu continua să-mi spună cât sunt de nervos.
Și el continua insistent: să mă schimb.
Și eu eram de acord cu el și nu puteam să mă supăr pe el.
Și mă simțeam neputincios și înșelat.
Apoi, într-o zi mi-a spus:
“Nu te schimba, rămâi cum ești.
Nu contează dacă te schimbi sau nu.
Eu te iubesc așa cum ești;
nu pot să nu te iubesc!”
Acele cuvinte au sunat ca o muzică pentru urechile mele:
“Nu te schimba! Nu te schimba! Nu te schimba … te iubesc!”
Și m-am relaxat și m-am simțit reînviat.
Și o minune a minunilor … m-am schimbat!
Acum știu că nu puteam să mă schimb de-adevăratelea, pentru că nu găsisem încă pe cineva care să mă iubească indiferent dacă aș fi schimbat sau nu.
Așa mă iubești tu, Doamne!